OGLINZILE PRIETENI

de Viorel CÂTEA

Volumul de versuri ”Oglinzile prieteniei” semnat de învățătorul-poet Viorel

CÂTEA, a apărut sub îngrijrea Editurii ”24 de ore”, Iași, 2019. Cu o ”schiță de
portret” semnată de distinsul poet Horia Zilieru – Iași, aflăm că amintirile de acasă
ale poetului, adică din inima Răducăneni-ului, au fost ca un motto transmis
sufletește de către părinți, cu preponderență ”visul mamei” sale. Cum este și un fin
trubadur al muzicii clasice și romantice, poezia acestuia îmbină taina Cuvântului, a
Literei și a solfegiului – armonie ce duce la o sensibilitate aparte.
Uneori ”cu gândul acoperit în ceață”, artistul ”aruncând privirea-n
depărtare” își amintește literam frumoșii ani ai copilăriei, alături de fratele mai
mic, Cătălin, de mama, Violeta și de tata, Vasile, casa de ”acasă” înconjurată de
pomi fructiferi, scrânciobul din frânghie de sub nuc, verile-veri, toamnele-
toamne când ”evantaiul răsfira ”prin pletele-i adieri cu parfum de mere busuioace
sau pere claps. Poartă acest ”veșmânt în sufletu-i” și voit sau nevoit în colțul
cristalinului o ”lacrimă de stea” i se prelinge pe obraz. Zâmbind ”cu raze violete
de lumină” nostalgice amintiri îl cuprind trezindu-i-se în suflet primii fiori ai
iubirii, primele declarații, cu timiditate date ființei iubite, ”jocul dorului”
adolescentin rămânând în sufletul acestuia ca o floare ce nu s-a ofilit. Privirea
rămâne dusă în depărtarea ”copilăriei” când ”de ce-urile” erau pe prima pagină,
totul în juru-i fiind plin de mister, gândul tainic mirându-se de fiecare mișcare a
”fluturelui”, ”lumina de pe cer”, de ce nu ”roua florilor”.
”Prima ninsoare” îl surprinde cu ”fruntea lipită de umărul mamei”, acum în
”gânduri” fiind cuprins de ”zăpada timpului” care l-a înțelepțit spiritualicește și
ramuri albe, albe din păru-i curg alene prin timp. Cine știe, autorul ar fi voit să
legene timpul prin ”corăbii de gheață” să alerge ”pe drumuri neumblate” de unde
să culeagă și să pună într-un ”șirag” amintiri care i se vor derula prin fața ochilor
ca niște ”oglinzi diametrale” ce-l despart de îngerul păzitor, ”demonii” ființei sale
mai traversându-i trupul; cu ”mișcarea” automată de acum ”a buzelor”, în
rugăciune și ”plânsul” neplâns al sufletului pribeag pe pământ ca și trupul de altfel,
poetul caută iluminarea. Sau aflarea adevărului prin înțelepciune divină. Dar vai,
acest adevăr presupune mult foc lăuntric, un creuzet în care arderea interioară este
ca aceea a unui opaiț ținut sub obroc. Nu pentru a nu se cunoaște lumina-i de
mâine, ci mai degrabă pentru a se înțelege pe sine însuși. Focul acesta lăuntric
presupune lumina interioară dar și mortificarea trupului. Nașterea din nou sau
renașterea cum frumos spune poetul ”viitorul nescris văzut doar prin raze
sticloase”.
 Așa îi apare în vis o ”contopire” nedeslușită , un fel de spălare a ”cămarei
sufletului”, acolo să pătrundă lumina. ”Ca un copil născut în miez de noapte”
penitentul ”se resemnează”; trecerea omului-pământ spre ”malul de dincolo de
tăcere” este ca și cum altădată Moise a trecut împreună cu evreii Marea Roșie.
Greu dar nu imposibil. Greu dar nu singur ci îndeaproape sprijinindu-te de Umărul
lui Dumnezeu. Dar până să ajungă la ”linia necuprinsă” a cuprinsului, ”ceasuri
întregi (...) plutește într-o mecanică” unde o ”mută gravitație” îl ridică către neant
și în același timp îl coboară cu picioarele pe pământ... Drumul spre galaxii nefiind
permis oricărui însetat. ”În plânsul ploii” de afară, poetul se întoarce la viața
cotidiană. Femeia-pământ, plămâdită și frământată din lut galben-roșiatic, ars de
atâta jertfă a strămoșilor îl trezește la realitate: cu mâinile pieptene, mângâie părul
acesteia și vede și simte chiar că prin mâini ”îi curge-albastra zare” – Iubirea,
”pururea iubirea”, cea care ne va mântui.
Voit sau nu, ochii îi lăcrimează cu ”lacrimi de iubire”, bucuria sufletului;
prin ploaie, ”lunecând pe umbre”, pictează ”curcubee” pe care să le ofere ființei
iubite, culorile acestuia semnificând deopotrivă ambrozia din care va gusta
penitentul la nemurire. Începutul și sfârșitul... ”cine va merge până la sfârșit (...)
acela Fiul meu se va numi”... Cine, Doamne, cine?
Pe drumul spiralat pe care singur și l-a ales traversează ”șesuri răsfirate, dealuri și
păduri”, odihnindu-și oboseala trupului la umbra ”mărului din drum”. Lacrimile
soarelui – ”ultima lacrimă”, răsărite la colțul ochilor ca niște cristale lichide îl face
pe poet să se protejeze de ”arșița din vară”, din vara trupului mustos încă care se
prezintă a fi aidoma ”arborilor tăcuți”, ”împovărați în amorțire” cu fructele coapte,
coapte; sufletul pelerinului se prezintă a fi ”veșnic proscris” aici pe pământ, el
însuși fiind un copac bine mirositor – ”teiul de la poartă” înmiresmează zarea cu
parfumu-i dar ale cărui aripi ”se frâng ușor”... Bătrânul poet, nu de ani, ci plin de
înțelepciune, retrăiește cu nostalgie prima iubire – ”iubire pură”, când în ”ascuns,
platonic și barbar” scria pe frunze – raze de lumină ale amiezii timpului, de care
ființa iubită nu a știut nicicând; privirea, pe ascuns către ființa iubită, neșansa de a
o îmbrățișa sunt ca ”un pumnal în inimă, înfipt, nepermis de adânc”. Și totuși
aceasta îl va trezi la realitate: nu există iubire perfectă! Sau, aceasta presupune o
jertfă continuă din partea amândurora. Se regăsește; calea pribegiei și a regăsirii
de sine: Biserica. Spre ”seara Învierii”, pașii îl opresc la poarta Mănăstirii Voroneț;
strigătul ”de clopot care-i cheamă pe pelerini la adunare și ascultare ”fără
întoarcere din timp” și ”lumina lină ce pogoară” când ”Duhul Sfânt” se așterne
peste drumeții obosiți de atâta cale le reamintește de măritul voievod Ștefan. Și de
atunci este într-o continuă căutare, liniștea sufletului oferindu-i posibilitatea de a
vedea lumea prin altă prismă. Devenit un fin observator, poartă în suflet candoarea
”florilor de cireș”, ”sărută în taină pământul” pe care l-au călcat străbunii noștri,
pământ al cărui sete a fost astâmpărat de sângele martirilor pentru credință și
tremură ”ca un stejar bătrân” la tunetele vuinde ale timpurilor și ”ploilor năuce”..
”Sub zidurile Crucii – ultima Golgotă”, pelerinul-poet se regăsește;
Dumnezeu a binecuvântat România – Noul Ierusalim, Grădina Edenului de
altădată fiind astăzi ”Grădina României”, pentru că Marele Creator a văzut în
suferințele și lacrimile neîncetate a acestui obidit popor credință neștirbită.
Bucuria de a intra în posesia acestui volum de versuri ”Oglinzile prieteniei”
m-a determinat să-i foiletez – nu o dată, ci de mai multe ori paginile unde am
redescoperit propria copilărie cu giumbușlucurile ei, cu anii de suferință, acestea
nelipsind din viața fiecăruia și cu conștientizarea faptului că toate aceste încercări
sunt portițe spre înnaintarea spre cele înalte.
Viața este așadar, un șir de scări spiralate pe care trebuie să le urci cu
atenție; unora le este teamă, altora le produce o stare de vomă. În general urcușul
acesta presupune atenție, atenție, atenție. Și răbdare. E greu urcușul, dar trebuie să
privim înapoi cu ochiul minții, să privim înapoi, căci, la urma urmei societatea
este cea care te vrea cât te vrea dar niciodată nu-ți recunoaște valoarea. Asta
implică inferioritatea unora și dorința de dominare al altora. De aceea, frumos ar fi
să lăsăm să curgă de la sine evenimentele, pentru că, nu-i așa, ”cine va da primul
cu piatra, de piatră va muri...!” Am trăit atare experiențe și am concluzionat un
lucru: oamenii mari, stau în umbră. Nu că le-ar fi frică de ceva sau cineva. Nu.
Efectiv, vor să rămână curați. Ce trebuie mai mult?!

2 iulie, 2020 – Olariu Elena , Răducăneni