Filosofie

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Sari la navigareSari la căutare

Școala din Atena (1509–1511) de Rafael, înfățișați filosofi greci clasici celebri într-un cadru idealizat inspirat de
arhitectura greacă veche. În fresca aflată la Vatican apar: Zenon din
Kition, Anaximandru, Epicur, Averroes, Pitagora, Arhimede, Xenofon, Socrate, Heraclit, Platon, Aristotel, Dioge
ne, Euclid, Zarathustra și Ptolemeu. În centrul compoziției sunt reprezentați Platon și Aristotel.

Filosofia (din greaca antică: φιλοσοφία, philosophia, „iubire de înțelepciune”)[1][2][3],

sau filozofia, este studiul întrebărilor generale și fundamentale, precum cele
despre existență, cunoaștere, valori, rațiune, minte și limbaj.[4][5] Astfel de întrebări sunt
adesea puse ca probleme [6][7] care trebuie studiate sau rezolvate. Termenul a fost
inventat probabil de Pitagora (c. 570 - 495 î.Hr.). Metodele filosofice includ interogarea,
discuția critică, argumentul rațional și prezentarea sistematică. [8] Din punct de vedere
istoric, filosofia cuprindea toate grupurile de cunoștințe și un practicant era cunoscut ca
filosof.[9] De pe vremea filosofului grec Aristotel până în secolul al XIX-lea, „filosofia
naturală” cuprindea astronomie, medicină și fizică.[10] De exemplu, Principiile
matematice ale filosofiei naturale din 1687 a lui Newton a devenit ulterior clasificată
drept carte de fizică.
În secolul al XIX-lea, dezvoltarea universităților moderne de cercetare a condus filosofia
academică și alte discipline la profesionalizare și specializare. [11][12] De atunci, diferite
domenii de cercetare care au făcut tradițional parte din filosofie au devenit discipline
academice separate, cum ar fi psihologia, sociologia, lingvistica și economia.
Astăzi, subdomeniile majore ale filosofiei academice includ metafizica, care se
preocupă de natura fundamentală a existenței și a realității; epistemologia, care
 studiază natura cunoașterii și a credinței; etica, care se referă la valoarea morală;
și logica, care studiază regulile inferenței ce permit deducerea concluziilor din premise
adevărate.[13][14] Alte subdomenii notabile includ: filosofia științei, filosofia
politică, estetică, filosofia limbajului și filosofia minții.

Cuprins

 1Privire de ansamblu istorică

o 1.1Filosofia occidentală
o 1.2Filosofia din Orientul Mijlociu
o 1.3Filosofia indiană
o 1.4Filosofie africană
 2Ramuri ale filosofiei
o 2.1Epistemologie
o 2.2Metafizică
o 2.3Etică
o 2.4Logică
o 2.5Alte subdomenii
 3Note
 4Referințe
 5Bibliografie
 6Lectură suplimentară
 7Vezi și
 8Legături externe

Privire de ansamblu istorică[modificare | modificare sursă]

Într-un sens general, filosofia este asociată cu înțelepciunea, cultura intelectuală și o
căutare a cunoașterii. În acest sens, toate culturile și societățile alfabetizate pun
întrebări filosofice, cum ar fi „cum să trăim” și „care este natura realității”. Prin urmare, o
concepție largă și imparțială a filosofiei găsește o cercetare argumentată în chestiuni
precum realitatea, moralitatea și viața în toate civilizațiile lumii. [15]
Filosofia occidentală[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Filosofia occidentală.
Bustul lui Socrate în muzeul Vatican

Statuia lui Aristotel în parcul Aristotel din Stagira

Filosofia occidentală este tradiția filosofică a lumii occidentale, datând de la

gânditori presocratici care au fost activi în Grecia secolului al VI-lea î.Hr.,
precum Thales (c.624 - 546 î.Hr.) și Pitagora (c.570 - 495 î.Hr.) care practicau „iubirea
de înțelepciune” (latină: philosophia)[16] și erau numiți și „studenți ai naturii” (physiologoi).
Filosofia occidentală poate fi împărțită în trei epoci:

1. Antică (greco-romană)
2. Filosofia medievală (referindu-se la gândirea creștină europeană)
3. Filosofia modernă (începând cu secolul al XVII-lea)
Epoca antică[modificare | modificare sursă]
În timp ce cunoștințele noastre despre epoca antică încep cu Thales în secolul al VI-lea
î.Hr., se știu puține lucruri despre filosofii de dinaintea lui Socrate (cunoscuți în mod
obișnuit sub numele de presocratici). Epoca antică a fost dominată de școlile filosofice
grecești. Cele mai notabile dintre școlile influențate de învățăturile lui Socrate, au fost:
Academia Platonică fondată de Platon și școala peripatetică, fondată de Aristotel.
[17]
 Printre alte tradiții filosofice antice influențate de Socrate se
numără: cinismul, cirenaismul, stoicismul și scepticismul academic. Alte două tradiții au
fost influențate de contemporanul lui Socrate, Democrit: pironismul și epicureismul.
Subiecte importante acoperite de greci au inclus metafizica (cu teorii concurente
precum atomismul și monismul), cosmologia, natura vieții bine trăite
(eudaimonia), epistemologia și logosul. Odată cu apariția Imperiului roman, filosofia
greacă a fost din ce în ce mai discutată în latină de către romani
precum Cicero și Seneca (vezi filosofia romană).
Epoca medievală[modificare | modificare sursă]
Filosofia medievală (secolele V-XVI) este perioada care a urmat căderii Imperiului
Roman de Apus și a fost dominată de ascensiunea creștinismului și, prin urmare,
reflectă preocupările teologice iudeo-creștine, precum și păstrarea unei continuități cu
gândirea greco-romană.
Probleme precum existența și natura lui Dumnezeu, natura credinței și a rațiunii,
metafizica, problema răului au fost discutate în această perioadă. Printre gânditorii
medievali importanți se numără: Sfântul Augustin, Toma de
Aquino, Boethius, Anselm și Roger Bacon. Filosofia pentru acești gânditori a fost privită
ca un ajutor pentru teologie (ancilla theologiae) și, prin urmare, ei au căutat să își
alinieze filosofia cu interpretarea lor a scripturilor sacre.
Această perioadă a cunoscut dezvoltarea scolasticii, o metodă critică a textului
dezvoltată în universitățile medievale bazată pe o lectură atentă și disputarea textelor
cheie. În perioada Renașterii s-a pus accentul crescând asupra gândirii clasice greco-
romane și asupra unui umanism robust.
Epoca modernă[modificare | modificare sursă]
Filosofia modernă timpurie din lumea occidentală începe cu gânditori precum Thomas
Hobbes și René Descartes (1596–1650).[18] În urma ascensiunii științelor naturii, filosofia
modernă s-a preocupat de dezvoltarea unei fundații laice și raționale pentru cunoaștere
și s-a îndepărtat de structurile tradiționale de autoritate precum religia, gândirea
scolastică și Biserica. Printre filosofii moderni majori se
numără: Spinoza, Leibniz, Locke, Berkeley, Hume și Kant.[i][ii][iii]
Filosofia secolului al XIX-lea (uneori numită filosofie modernă târzie) a fost influențată
de mișcarea mai largă din secolul al XVIII-lea numită „Iluminism” și include figuri
precum Hegel, o figură cheie în idealismul german, Kierkegaard, care a dezvoltat
bazele existențialismului, Nietzsche, un renumit anti-creștin, John Stuart Mill, care a
promovat utilitarismul și Karl Marx, care a dezvoltat bazele comunismului.
În secolul al XX-lea a avut loc despărțirea între filosofia analitică și filosofia
continentală și s-au dezvoltat tendințele filosofice
precum fenomenologia, existențialismul, pozitivismul logic, pragmatismul și turnura
lingvistică (vezi Filosofia contemporană).
Filosofia din Orientul Mijlociu[modificare | modificare sursă]
Portretul iranianului Avicenna pe un vas de argint. El a fost unul dintre cei mai influenți filosofi ai Epocii de aur a
islamului.

Vezi și: Filosofie islamică.

Regiunile din Cornul abundenței, Iran și Arabia găzduiesc cea mai veche literatură de
înțelepciune filosofică cunoscută care astăzi este dominată în cea mai mare parte
de cultura islamică.
Literatura de înțelepciune timpurie din Cornul abundenței a fost un gen care urmărea să
instruiască oamenii asupra acțiunilor etice, viața practică și virtutea prin povești și
proverbe. În Egiptul antic, aceste texte erau cunoscute sub numele
de sebayt („învățături”) și sunt esențiale pentru înțelegerea noastră despre filosofia
egipteană antică. Astronomia babiloniană a inclus, de asemenea, multe speculații
filosofice despre cosmologie, care e posibil să fi influențat grecii antici.
Filosofia evreiască și filosofia creștină sunt tradiții religio-filosofice care s-au dezvoltat
atât în Orientul Mijlociu, cât și în Europa, având în comun texte iudaice timpurii (în
special Tanakh) și credințe monoteiste. Gânditori evrei, cum ar fi geonimii Academiilor
talmudice din Babilonia și Maimonide s-au ocupat cu filosofia greacă și islamică. Mai
târziu, filosofia evreiască a intrat sub puternice influențe intelectuale occidentale și a
inclus lucrările lui Moses Mendelssohn, care a introdus Haskalah (Iluminismul evreiesc),
existențialismul evreiesc și iudaismul reformat.
Filosofia iraniană pre-islamică începe cu opera lui Zoroastru, unul dintre primii promotori
ai monoteismului și ai dualismului dintre bine și rău. Acest cosmogonie dualistă a
influențat evoluția ulterioară iraniană, cum ar
fi maniheismul, mazdakismul și zurvanismul.
După cuceririle musulmane, filosofia islamică timpurie a dezvoltat tradițiile filosofice
grecești în noi direcții inovatoare. Această Epoca de aur a islamului a influențat
evoluțiile intelectuale europene. Cele două curente principale ale gândirii islamice
timpurii sunt Kalam, care se concentrează pe teologia islamică și Falsafa, care se baza
pe aristotelianism și neoplatonism. Opera lui Aristotel a fost foarte influentă printre
falsafa, cum ar fi al-Kindi (secolul al IX-lea), Avicenna (980 - iunie 1037)
și Averroes (secolul al XII-lea). Alții precum Al-Ghazali au fost extrem de critici cu privire
la metodele falsafa aristotelică. Gânditorii islamici au dezvoltat, de asemenea, o metodă
științifică, medicina experimentală, o teorie a opticii și o filosofie juridică. Ibn Khaldun a
fost un gânditor influent în filosofia istoriei.
În Iran, mai multe școli de filosofie islamică au continuat să înflorească după Epoca de
Aur și au inclus curente precum filosofia Iluminaționistă, filosofia sufistă și teosofia
transcendentă. În secolele al XIX-lea și al XX-lea a apărut și s-a dezvoltat
mișcarea Nahda (care înseamnă literalmente „Trezirea”; cunoscută și sub numele de
„Renașterea arabă”), care a avut o influență considerabilă asupra filosofiei islamice
contemporane.
Filosofia indiană[modificare | modificare sursă]
Filosofia indiană (sanscrită: darśana, lit. „punct de vedere”, „perspectivă”)[19] se referă la
diversele tradiții filosofice apărute încă din cele mai vechi timpuri în subcontinentul
indian. Jainismul și budismul au luat naștere la sfârșitul perioadei vedice, în timp ce
diferite tradiții s-au grupat sub numele de hinduism.
Hindușii clasifică, în general, tradițiile indiene ca fiind ortodoxe (āstika) sau heterodoxe
(nāstika), în funcție de faptul dacă acceptă autoritatea Vedelor și teoriile
despre brahman („etern”, „cu conștiință”, „ireductibil”)[20] și ātman ( „suflet”, „sine”,
„respirație”).[21][22][23] Școlile ortodoxe includ tradițiile de gândire hinduse, în timp ce
școlile heterodoxe includ tradițiile budiste și jainiste. [iv] Printre alte școli se numără
Ajñana, Ājīvika și Cārvāka care au dispărut de-a lungul istoriei. [24][25]
Concepțiile filosofice indiene importante împărtășite de filosofiile și virtuțile indiene
includ:[26][27]

Akalanka, călugăr și filosof jainist din secolul al VIII-lea care a scris lucrări influente despre logica indiană.

 dhárma („ceea ce susține sau sprijină”);

 karma (kárman, „act”, „acțiune”, „performanță”);
 artha („avere”, „proprietate”);[28]
 kā́ ma („dorință”);[29]
 duḥkha („suferință”);
 anitya (din anicca, „nepermanență”);
 dhyāna (sau jhāna; „meditație”);
 saṃnyāsa („renunțare”), renunțare cu sau fără monahism sau asceză;
 saṃsāra („trecere” sau „rătăcire”), diferite cicluri de moarte și renaștere;
 kaivalya („separare”), o stare de mokṣa („eliberare”, „nirvana”) de la renaștere; și
 ahiṃsā („nonviolență”).
Filosofia jainistă[modificare | modificare sursă]
Filozofia jainistă acceptă conceptul de suflet permanent (jiva) ca unul dintre cele
cinci astikaya (categorii eterne, infinite care alcătuiesc substanța existenței). Celelalte
patru fiind dhárma, adharma, ākāśa („spațiu”) și pudgala („materie”).
Gândirea jainistă separă complet materia de suflet, [30] cu două subtradiții
majore: Digambara și Śvētāmbara, împreună cu mai multe tradiții minore, cum ar
fi Terapanthi.[31]
Ascetismul este o virtute monahală majoră în jainism.[32]Textele jainiste
precum Tattvartha Sutra afirmă că credința corectă, cunoașterea corectă și conduita
corectă sunt calea spre eliberare.[33] Gândirea jainistă susține că toată existența este
ciclică, eternă și necreată.[34][35] Tattvartha Sutra este cea mai veche compilatie
cunoscută, comprehensivă și autoritativă, a filosofiei jainiste. [36][37]
Filosofia budistă[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Filosofia budistă.

Statuie a lui Buddha, muzeul Sarnath (India).

Filosofia budistă începe cu gândirea lui Gautama Buddha (fl. între secolele al VI-lea și

al IV-lea î.Hr.) și este păstrată în primele texte budiste. A luat naștere în India și s-a
răspândit mai târziu în Asia de Est, Tibet, Asia Centrală și Asia de Sud-Est, dezvoltând
diverse tradiții în aceste regiuni. Formele ramurii Mahāyāna sunt tradițiile filosofice
budiste dominante în regiunile din Asia de Est precum China, Coreea și Japonia.
Formele ramurii Theravāda sunt dominante în țările din Asia de Sud-Est, cum ar fi Sri
Lanka, Birmania și Thailanda.
Deoarece ignoranța față de adevărata natură a lucrurilor este considerată una dintre
rădăcinile suferinței (dukkha), filosofia budistă este preocupată de epistemologie,
metafizică, etică și psihologie. Textele filosofice budiste trebuie de asemenea înțelese
în contextul practicilor meditative care ar trebui să producă anumite schimbări cognitive.
[38]:8
 Printre conceptele cheie inovatoare se numără cele patru adevăruri
nobile, dukkha, anicca (impermanență) și anatta (non-sinele).[v][39]
După moartea lui Buddha, diferite grupuri au început să-și sistematizeze principalele
învățături, dezvoltând în cele din urmă sisteme filosofice cuprinzătoare
numite Abhidharma.[38]:37 În urma școlilor Abhidharma,
filosofii Mahāyāna precum Nagarjuna și Vasubandhu au dezvoltat
teoriile śūnyatā („goliciunea tuturor fenomenelor”) și vijñapti-matra („numai apariția”), o
formă de fenomenologie sau idealism transcendental. Școala Dignāga
de pramāṇa („mijloace de cunoaștere”) a promovat o formă sofisticată de logico-
epistemologie budistă.
În India au existat numeroase școli, sub-școli și tradiții de filosofie budistă. Potrivit
profesorului de filosofie budistă din Oxford, Jan Westerhoff, principalele școli indiene de
la 300 î.Hr. până la 1000 d.Hr. erau:[38]:xxiv

 Tradiția Mahāsāṃghika
 Școlile Sthavira care includ: Sarvāstivāda, Sautrāntika Vibhajyavāda (cunoscut mai
târziu ca Teravada în Sri Lanka) și Pudgalavāda.
 Școlile Mahāyāna, în principal Madhyamaka, Yogachara, Tathāgatagarbha și Tantra.
Filosofia hindusă[modificare | modificare sursă]

Adi Shankara este unul dintre cei mai frecvent studiați filosofi hinduși. [40][41]

Articol principal: Filosofia hindusă.

Unele dintre primele texte mistice și filosofice hinduse care au supraviețuit
sunt Upanișadele din perioada Vedică tîrzie (1000-500 î.Hr.). Filosofia indiană este
grupată în mod obișnuit pe baza relației lor cu Vedele și a ideilor conținute în acestea
(în special Ātman și Brahman).[vi]
Școlile care se aliniază la gândirea vedică sunt adesea numite tradiții hinduse
„ortodoxe” (āstika) și sunt clasificate în mod tradițional în șase darśanas: Nyaya,
Vaisheshika, Samkhya, Yoga, Mīmāṃsā și Vedanta.[42]
Vedele ca sursă de cunoaștere au fost interpretate diferit de aceste șase școli de
filosofie hindusă, cu diferite grade de suprapunere. Ele reprezintă o „colecție de puncte
de vedere filosofice care împărtășesc o conexiune textuală”, potrivit lui Chadha (2015).
[43]
 Ele reflectă, de asemenea, o toleranță pentru o diversitate de interpretări filosofice în
cadrul hinduismului, împărtășind în același timp același fundament. [vi]
Filosofii hinduși ai celor șase școli ortodoxe au dezvoltat sisteme de epistemologie
(pramana) și au analizat subiecte precum metafizica, etica, psihologia (guṇa),
hermeneutica și soteriologia în cadrul cunoștințelor vedice, prezentând în același timp o
colecție diversă de interpretări.[44][45][46][47] De-a lungul timpului, cele șase școli ortodoxe
au condus la ceea ce a fost numit „sinteza hindusă”, după cum este exemplificat în
scriptura Bhagavad Gita.[48][49][50]
Există, de asemenea, alte școli de gândire care sunt privite ca „hinduse”, deși nu
neapărat ortodoxe (deoarece pot accepta diferite scripturi ca normative, cum ar fi
Shaiva Agamas și Tantra), printre acestea numărându-se diferite școli de șavism, cum
ar fi Pashupata, Shaiva Siddhanta, șavism tantric non-dual (Trika, Kaula etc.). [51]
Tradițiile „hinduse” și „ortodoxe” contrastează cu tradițiile „neortodoxe” (nāstika,
literalmente „cei care resping”). Aceste tradiții resping autoritatea Vedelor și deseori
resping concepte și idei majore care sunt larg acceptate de școlile ortodoxe (cum ar
fi Ātman, Brahman și Īśvara).[25] Aceste școli neortodoxe includ jainismul
(acceptă ātman dar respinge Isvara, Vedele și Brahman), budismul (respinge toate
conceptele ortodoxe cu excepția renașterii și karma), Cārvāka (materialiști care resping
renașterea chiar și karma) și Ājīvika (cunoscut pentru doctrina sorții). [25][52][53][54][55][vii][56][57]
Filosofie africană[modificare | modificare sursă]
Filosofia africană prezintă concepții, idei și teme africane despre lume, sau filosofie
folosind metode filosofice africane distincte. Gândirea modernă africană a fost
preocupată cu etnofilosofia, definind însăși semnificația filosofiei africane și
caracteristicile sale unice și ceea ce înseamnă a fi african. [58]
În secolul al XVII-lea, filosofia etiopiană a dezvoltat o tradiție literară robustă, după cum
este exemplificat de Zera Yacob. Un alt filosof african timpuriu a fost Anton Wilhelm
Amo (c. 1703–1759) care a devenit un filosof respectat în Germania. Ideile filosofice
africane distincte includ Ujamaa, ideea bantu de „Forță”, Négritude , panafricanism și
Ubuntu. Gândirea contemporană africană a dezvoltat literatura filosofică a diasporei
africane, care include curente precum existențialismul negru al afro-americanilor. Unii
gânditori moderni din Africa au fost influențați de marxism, literatura afro-
americană, teoria critică, teoria rasială critică, postcolonialism și feminism.