Eu am ales să prezint un pasaj din

Omiliile lui Origen la cartea Genezei, ilustrativ

cu privire la formarea unei culturi creștine. De
asemenea, pasajul ales va releva și modul în care
creștinismul a receptat Paideia greacă, asimilând
cu prudență elemente din cultura păgână.
Pasajul la care mă refer se găsește în
Omilia XI la cartea Genezei, unde Origen
discută despre căsătoria îmbătrânitului patriarh
veterotestamentar Avraam, în vârstă de 137 de
ani, cu Hettura. Negăsind o soluție prin care să
reconcilieze acest fapt cu simțul comun, Origen
apelează la o interpretare alegorică a căsătoriei
patriarhului. În acest sens, căsătoria reprezintă
unirea cu o virtute anume, iar soția – studiul (lat.
eruditio), cu alte cuvinte, calea pe care sunt
dobândite virtuțile. În cadrul acestor uniri, apare
un caz care reprezintă un interes deosebit pentru
noi: unirea cu virtuțile educației clasice, unire
întrezărită în alegoria unei concubine/căsătorii
străine. Alegoria aceasta este importantă întrucât
ne relevă, pe de o parte, asimilarea și dreapta
folosință ale Paideiei grecești în Paideia creștină,
și pe de alta, temeiul biblic al adoptării ei.
Asimilarea culturii păgâne se realizează
prin însușirea disciplinelor din cadrul Paideiei
grecești (retorica, gramatica, dialectica etc.),
adică, în chip alegoric, prin luarea unei
concubine. Virtuțile preluate din cultura păgână
nu sunt însă preluate fără discernământ, ci ele
trec prin filtrul regulilor credinței creștine (ad
nostra instituta perducimus). Apoi, Origen
găsește o folosință acestei asimilări, anume
nașterea unor fii în credință, apelând astfel la o
sintagmă paulină. Mai explicit: Origen vede în
preluarea virtuților din Paideia grecească un
instrument de evanghelizare a celor ce au
parcurs această educație clasică. În cuvintele lui:
„Iar dacă vom putea ca pe unii dintre cei
rezultați din astfel de căsătorii [i.e. căsătoriile cu
Paideia grecească] să-i întoarcem la credință,
prin dispută, discuție [...], atunci ne vom arăta că
am generat fii din dialectică sau retorică, ca
dintr-o străină oarecare sau ca dintr-o
concubină.” Așadar, socotind că adevărata și
deplina filosofie se află în Cristos, Origen face
uz de filosofia păgână și de celelalte virtuți ale
culturii grecești pentru a-i îndemna pe filosofii
vremii sale, atât de numeroși în climatul cultural
al Alexandriei, „să primească adevărata filosofie
a lui Cristos” (veram philosophiam Christi).
Întrucât Origen se înrădăcinase în
gândirea creștină, unde Sf. Scripturi sunt
autoritatea supremă, este limpede că el va
încerca să justifice asimilarea virtuților culturii
păgâne apelând la autoritatea Scripturii. Totuși,
trebuie să luăm seamă că maniera în care
abordează unele texte ale Scripturii, inclusiv cel
mai-sus menționat, relevant pentru subiectul
prezentării de față, stă ca mărturie a
deprinderilor dobândite de Origen în urma
educației clasice. Mă refer, desigur, la
interpretarea alegorică a Sf. Scripturi. Putem
vorbi, așadar, de-o înrudire autentică dintre
această metodă hermeneutică și Paideia greacă,
așa cum remarcă și Adrian Muraru în studiul
introductiv la Omiliile, comentariile și
adnotările la Geneză (p.65): „metodele
interpretative ale Alexandrinului își află izvorul
în concepțiile filosofice grecești”, fapt remarcat,
de asemenea, și de filosoful neoplatonician
Porfir, care-l acuză, în calitate de păgân, pe
Origen că răstălmăcește textele iudaice prin
habitudini caracteristice filosofiei grecești. De
aceea, îmi rezerv luxul și îndrăzneala de-a spune
că Origen, pentru a justifica prin interpretarea
Scripturii asimilarea Paideiei grecești, pornește
de la asimilarea organică, ca să spunem așa, a
unor habitudini interpretative specifice ei. La fel
cum, bunăoară, în zilele noastre, un istoric sau
un filolog aruncă o privire asupra datelor menite
interpretării într-o manieră bine circumscrisă de
disciplina în care s-a format.
În cele din urmă, trebuie să spunem câte
ceva și despre contribuția lui Origen la formarea
culturii creștine. Legând această ultimă parte a
prezentării de ceea ce-am spus înainte, luăm
seamă că la baza oricărei culturi stă un tip
hermeneutic, o prismă prin care sunt privite
datele epistemologic relevante. Cum cultura
creștină este înrădăcinată în Sf. Scripturi și se
ridică din acest sol, hermeneutica biblică va
avea un rol fundamental în constituirea culturii
creștine. Or, știm că Origen a dăruit culturii
creștine un sistem hermeneutic care a
supraviețuit – putem spune și supraviețuiește –
și s-a arătat fertil în evoluția culturii creștine. De
asemenea, prin modul de asimilare a Paideiei
grecești, Origen a reprezentat un model pentru
generațiile viitoare de teologi: aici vom da un
singur exemplu din patristica latină – Sfântul
Augustin. Ca atare, voi încheia prezentarea mea,
dacă-m permiteți, citind un scurt fragment din
lucrarea lui De Doctrina Christiana, unde
discută despre exodul lui Israel din Egipt în
aceeași termeni interpretativi ca Origen (II. XL.
60): citește din carte.