Tănăsachi Tudor-Maximilian 03.02.

21
Istoria Artei

Examen – subiectul 2

Pentru a putea descrie situatia catedralelor din Europa Evului Mediu este necesara intai
realizarea unui context. Din punct de vedere religios, miscarea catedralelor este in consens cu
spiritualitatea continentului de la momentul respectiv, intrucat majoritatea populatiei trecuse de
partea crucii. Cu exceptia populatiei baltice ce nu se va lasa crestinata pana in secolul al XIV-lea,
pentru unele dintre populatiile europene acest proces se desavarsise de mult, cum este cazul
statelor apusene, in timp ce situatia de la rasarit era una ceva mai recenta, crestinarea polonilor,
ungurilor si a rusilor kieveni din secolul X fiind un bun exponent al acestei situatii. Viitorul
taram al catedralelor, anume spatiul german si francez, era astfel dominat de ideile crestinismului
inca de la botezul lui Clovis si convertirea anglo-saxonilor de catre Sf. Augustin de Canterbury.

Secolul XII devine secolul catedralelor din cateva motive pentru care este necesara o
viziune in retrospectiva, un cumul de factori economici, sociali si demografici fiind determinanti
pentru aceasta perioada. Lucrurile se schimbasera de la anul 1000 al lui Raoul Gabert, in care
istorisirile vremii erau descumpanitoare, ingloband de multe ori povesti despre practici canibale,
ca apogeu al acestei situatii precare a vietii. Europa urma sa vada timpuri mai bune, in care o
suita de inovatii isi vor face aparitia in mai multe domenii. Cel agricol se bucura de cateva dintre
acestea, trecerea de la aratru la plugul cu brazdar de fier, de la asonamentul bienal care utiliza
resursele pamantului pana la finele acestora la asonamentul trienal, ce ofera o productivitate
crescuta pe mai mult timp si introducerea morii cu apa ce va inlocui munca fizica a omului
necesara sfarmarii cerealelor. Aceste noi idei pun in miscare intreaga societate, intrucat tintesc
baza acesteia, anume agricultura dintr-o civilizatie (in majoritatea sa) de tip rural. Obtinerea unui
raport mai bun din recolta in urmatoarele cateva secole, cresterea productivitatii si deci a
surplusului pe care il are taranul la indemana pentru a efectua activitati comerciale dau un
important avant economic.

Cresterea demografica ce incepe cu anul 1000 si continua pana la jumatatea secolului al

XIV-lea si deci pana la Marea Ciuma, este esentiala pentru schimbarile aparute in societate,
intrucat raportul valoric dintre pamant si om incepe sa se inverseze, serbia dispare din
rationamente practice, lasand taranului de rand ceva mai multa libertate pentru sine si pentru
dezvoltarea gospodariei sale. Rodul crescand al taranilor duce la aparitia unor alte clase
lucratoare, intrucat dezvoltarea economica le cere serviciile. Astfel apar tot felul de targoveti si
mestesugari (ce se organizeaza chiar in bresle), aceste doua clase fiind in mijlocul miscarii de
urbanizare ce va avea loc in secolele urmatoare. Totodata, aparitia ghildelor mestesugaresti (sec.
XII-XIII) dar si considerarea mestesugului ca ramura economica ceva mai importanta decat
inainte face ca progresele tehnice necesare viitoarelor catedrale sa fie tot mai aproape.

Opunandu-se vechilor forme de organizare tipice perioadei anterioare anului 1000, cum
ar fi castelul, urmeaza sa se dezvolte asa-zisele comune. Deoarece mestesugurile si comertul nu
se pot dezvolta in conditiile feudale, care limiteaza miscarea libera a taranului, apare miscarea
comunala (locuitorii organizati in comune actioneaza in acelasi scop de libertate). Miscarea
comunala este impotriva feudalitatii si permite dezvoltarea economica (comunele urbane fiind:
Milano, Lucca, Cambrai, Laon, Hamburg, Lubeck etc). In contextul farmitarii post-carolingiene
si post-ottoniene, la nivelul imaginarului istoric, constiinta nationala nu reprezinta un reper
pentru omul timpurilor respective, remarcandu-se insa pretentiile fiecarei comune in raport cu
celelalte, intre acestea iscandu-se un razboi mai mult sau mai putin tacit pentru afisarea
prosperitatii lor. Astfel, in domeniul catedralelor gotice va aparea o competitie in atingerea unor
inaltimi cat mai mari, aceasta crestere continua fiind plafonata de dezastrul din 1284 de la
Beauvais.

Afirmand astfel comunitatea si rodul renasterii sale in noua sa forma politica, anume
comuna, catedrala gotica este un edificiu colosal. Constructia acestuia dureaza enorm de mult
(Koln: 1248-1473 + 1840-1880), deseori cuprinzand perioade in care lucrul este incetat din
pricina diferitelor crize ce inchid robinetul monetar al arhitectilor. Dincolo de grandoarea acestor
locuri, costurile si timpul necesar construirii se datoreaza si complexitatii proiectului. Aceste
catedrale inalte, cu turnuri mult mai evoluate decat cele ale epocii carolingiene si care trebuiau in
primul rand sa fie luminoase, pun diferite probleme in abordarea acestui proiect. Inaltimea in
continua crestere da spre exemplu nastere arcului frant, ce il va inlocui pe cel de tip romanic si
ogivei. Necesitatea luminii preface peretii grosi de sustinere in niste contraforti cu arce butante si
inoveaza mestesugul medieval in materie de sticla, perioada gotica exceland in domeniul
rozaselor, al vitraliilor si a oricarui tip de geam colorat.

In cartea sa, M. Pastoreau ridica o problema deosebit de interesanta si mai ales subtila,
anume cea a mentalitatii bisericesti vizavi de culoare ca fenomen si insemnatatea acesteia.
Osciland intre culoarea ca parte a luminii si o dimensiune materiala a acesteia, conceptiile
referitoare la cromatica sunt esentiale intrucat dezvaluie o parte din universul interior al figurilor
bisericesti. Intrucat lumina este o revelare a intangibilului, a inefabilului, a divinului, a considera
culoarea ca parte a luminii inseamna largirea spectrului modalitatilor in care Dumnezeu se
manifesta. Luminosul secol XII, de care apartin catedralele gotice franceze in majoritatea lor isi
pune bazele pe culoare ca fiind asociata luminii, imateriala, continandu-se astfel cromofilia
carolingiana si ottoniana. Punctul de vedere al sf. Bernard este unul antonimic si iconoclast,
intrucat acesta vede in culoare materie, obscuritate si considera ca extinde lumea tenebrelor.
Aceasta perspectiva este opusa celei a lui Suger, careia se raliaza abatii de Cluny, ce fac din
Saint-Denis un ,,templu al culorii”. Chiar si asa, iconoclasmul si cromofobia sfantului Bernard isi
vor pune accentul asupra acestor conceptii, observandu-se o usoara intunecare a interioarelor in
secolul al XIII-lea, exponentul acestui fapt fiind vitraliile ce lasa mai putina lumina sa treaca.
Ciclurile scurte de viata ale luminii in aceste catedrale, ce sunt influentate de vreme si de starea
sticlei in primul rand, sunt aduse in discutie de catre autor. Lumina ce intra printr-un vitraliu,
desi este divina, urmeaza sa se stinga la un moment dat. Astfel, se noteaza: ,,nu exista biserici in
culori stabile, imuabile. Ele sunt in perpetua vibratie (…) se aprind si se sting, traiesc si mor”.
Observam cum toate aceste inovatii de ordin tehnic asadar apar si traiesc pentru a mentine un
ideal trecator, nefiind urmarita o luminare permanenta a catedralei; acest demers cuprinde
probabil si socotelile ce tin de costuri si materialitate.

Punand accentul pe greutatile istoricului in materie de studiul culorilor, autorul le imparte

in 3 categorii, anume documentare, metodologice si epistemologice. Chiar avand in fata o
reconstituire fidela a policromiei catedralei din Chartres, omul modern nu poate intelege ce s-a
dorit a fi inteles din aceasta din cauza dificultatilor de tip epistemologic si a tendintei de a
proiecta conceptia sa moderna asupra a ceva ce a fost gandit intr-o maniera medievala, dupa cum
s-a dovedit ca un contrast de culori puternic in evul mediu pentru omul modern este ceva fad.
 Arhitectura gotica a reprezentat un subiect de interes si pentru Erwin Panofski, lucrarea
sa ,,Gothic Architecture and Scholasticism” creand o punte de legatura intre manifestarea
arhitecturala si conceptele vremii, teza cartii fiind aceea ca scolasticismul impune un mod de
gandire din care goticul se hraneste. Aceasta ipoteza este argumentata prin evidentierea unei
coincidente temporale si geografice – ambele apar in sec. XII in Paris – dar si prin indicarea
aceluiasi modus operandi, subimpartirea sistematica, tipica scolasticii, fiind atat de evidenta spre
exemplu in basorelieful Judecatii de Apoi din Notre Dame. De asemenea, cele doua trec prin
aceeasi evolutie, intre secolele XII-XIV realizand chiar o paralela a continutului. Astfel, spre
deosebire de stilul romanic anterior, stilul gotic propune o noua ordine usor de inteles in toate
formele sale de manifestare – sculptura, miniatura, arhitectura (in care se observa o divizibilitate
progresiva) - incercand ca prin intermediul ratiunii credinta sa poata fi inteleasa.

Astfel, remarcam cum aceste monumente arhitecturale ofera atat de mult despre timpuri
atat de indepartate noua, reflectand schimbari sociale, economice si politice, dar si conceptele
vremii referitoare la o noua ordine ce se va impune, impreuna cu zugravirea acestor idei in
nuante ce, intelese in spiritul epocii, devin pentru istoric informatie despre omul medieval.