Universitatea :APOLLONIA

Facultatea: Mdicina Dentara

Specialitate: Medicina Dentara

Sistemul Sanguin ABO

Grupele de sânge
Grupa de sânge reprezintă o metodă de a clasifica sângele indivizilor în funcție de prezența
pe membrana eritrocitară a unor structuri glicoproteice sau lipoproteice, cu caracter antigenic
(aglutininogene) și a unor anticorpi ce reacționează cu acestea (aglutinine).

Exprimarea antigenelor pe suprafața eritrocitară este determinată genetic, deci apartenența la

un anumit grup sanguin are caracter ereditar. Principalul scop în cunoașterea și împărțirea
indivizilor pe grupe de sânge este evitarea accidentelor cauzate de incompatibilitatea
antigenică (accidentele posttransfuzionale, boala hemolitică a nou născutului).

Eritrocitele prezintă o structură antigenică foarte complexă. În prezent se cunosc peste 400 de
antigene, distribuite în aproximativ 33 de sisteme eritrocitare (M, N, S, P, Kell, Lewis, Duffy
etc. ). Dintre aceste antigene, 100 pot da reacții imunologice, însă nu toate prezintă importanță
în practica medicală curentă. Importante din punct de vedere al implicațiilor clinice sunt
antigenele sistemului ABO și Rh, deoarece acestea pot provoca accidente transfuzionale în
cazul incompatibilității dintre grupa primitorului și donatorului sau în cazul incompatibilității
în sarcină. Se pot întâlni toate combinațiile posibile între grupele sistemului ABO și grupele
Rh.

Antigenele celorlalte sisteme sunt în principiu de interes medico-legal (stabilirea paternității,

indentificarea sângelui unei persoane etc.). De asemenea, prezența unor antigene pe
eritrocitele unui individ pot fi asociate cu apariția anumitor sindroame (de exemplu se
consideră că prezența antigenului Kell are legătură cu sindromul McLeod), iar altele sunt
corelate cu rezistența la infecții (exemplu: lipsa antigenului Duffy scade susceptibilitatea de
infecție cu Plasmodium Vivax, ce produce malaria).
Primul sistem antigenic eritrocitar descoperit a fost sistemul ABO, acesta fiind și cel mai bine
studiat. El a fost descoperit de Karl Landsteiner în anul 1901, tot el fiind și cel care a
descoperit sistemul Rh, în anul 1937, împreună cu Alexander S. Wiener. Descoperirea lui
Karl Landsteiner a făcut ca transfuziile să reprezinte o practică terapeutică fundamentală și
eficientă, în contrast cu perioada dinaintea acestei descoperiri, când transfuziile aveau șanse
foarte mici de reușită și erau considerate proceduri medicale disperate.

Noțiuni de genetică
Pentru sistemul ABO, producerea de factori antigenici se află sub controlul unor perechi
de gene alele (adică situate în același loc pe doi cromozomi pereche și care codifică diferitele
expresii ale aceluiași caracter sau aceleiași funcții a organismului). Când genele alele de pe
cei doi cromozomi omologi sunt identice, individul este homozigot pentru caracterul
antigenic controlat de gena respectivă (în cazul de față pentru antigenul de grupă sanguină).
Dacă alelele sunt diferite, individul este heterozigot.

Genotipul este dat de alelele situate pe cromozomii omologi, iar fenotipul este conturat prin
prezența sau absența antigenelor pe suprafața eritrocitelor. De exemplu, un om cu fenotip B
poate avea genotipul BB, fiind numit homozigot, sau BO, fiind heterozigot. Dacă se cunoaște
grupa sanguină a părinților se poate stabili genotipul fătului.

Antigenele sistemului Rh sunt controlate de un complex genic, format din 3 perechi de gene,
ce ocupă locusuri apropiate pe un cromozom și identice cu cele de pe cromozomul omolog.
Genele sunt structurate pe 3 perechi: C-c, D-d, E-e. Pe un cromozom poate exista o singură
genă dintr-o pereche, deoarece ele ar ocupa același locus genic.

Genele ce controlează exprimarea acestor caractere antigenice eritrocitare se transmit ereditar,

după legile mendeliene.

Sistemul ABO
Antigenele sistemului ABO se găsesc pe suprafața tuturor celulelor organismului și chiar în
lichidele biologice. Importanță practică au însă doar cele de pe suprafața eritrocitelor. Sinteza
antigenelor sistemului ABO începe încă din luna a 3-a de viață intrauterină, se definitivează la
aproximativ 6 luni – 1 an după naștere, după care antigenele rămân neschimbate pentru toată
viața. Antigenele au structură glicoproteică, având ca structură de bază un lanț polipeptidic de
care se leagă lanțuri oligozaharidice, prin legături covalente.

Antigenele A, B, H derivă dintr-un precursor comun, cu structură proteolipidică, de care este

atașat un lanț format din patru monozaharide, ultima și cea care alcătuiește capătul liber
fiind galactoza. Dacă la molecula de galactoză se atașează o moleculă de fucoză (proces
mediat de o transferază codificată de gena H) se formează antigenul H. Acesta reprezintă
substratul pentru sinteza antigenelor A, respectiv B, a căror producere este controlată de trei
grupe de gene: A, B și O. Genele A și B codifică fiecare câte o transferază, ce duce la
formarea antigenului A, respectiv a antigenului B. Antigenul A se formează prin atașarea la
antigenul H a unui rest de N-acetil-galactozamină. Antigenul B rezultă din atașarea la
antigenul H a unui rest de D-galactoză. Gena O nu codifică nicio transferază, deci în prezența
acesteia antigenul H rămâne neschimbat, fiind prezent pe eritrocitele de grup 0.

Dacă pe cromozomii omologi genele alele sunt la fel (de exemplu doar tip A sau doar tip B),
eritrocitele individului vor avea un sigur antigen (A sau B). Același lucru este valabil și pentru
cazul în care pe unul din cromozomi se află gena A sau B, iar pe celălalt gena O (individul va
prezenta tot un singur antigen pe eritrocite). Însă, dacă una din genele alele este reprezentată
de gena A, iar cea de pe cromozomul omolog de gena B, pe eritrocite vor fi prezente ambele
antigene, în cantități aproximativ egale.

Aglutinogenele A și B prezintă mai multe variante, codificate genetic, importanță având

subgrupele antigenului A, mai precis două dintre acestea: A1 (cuprinde aproximativ 80% din
indivizii grupei A) și A2 (cuprinde 20% din indivizii grupei). Principala diferență dintre cele
două grupe este că prezența genei A1 face ca transformarea substanței H în antigen A să fie
aproape completă, iar gena A2 transformă doar parțial antigenul H. Factorul A1 este numit
factor tare și are un caracter antigenic intens, iar factorul A2, numit și factorul slab, are un
caracter antigenic slab.

Prin combinarea celor 3 gene (A, B, O) pot rezulta 6 genotipuri (AA, BB, AO, BO, AB, OO),
dar numai 4 fenotipuri: A, B, AB, 0, reprezentând grupele sanguine. Acest lucru se întâmplă
pentru că indivizii cu genotipul AA și AO au același fenotip, având grupa sanguină A. Același
lucru este valabil și pentru indivizii cu genotip BB și BO, ambele categorii având grupa B.

Aglutininele sistemului ABO sunt anticorpi anti-A (α) și anti-B (β) și sunt imunoglobuline M
sau G. În funcție de modul de apariție, există aglutinine naturale și imune. Cele naturale apar
în plasmă în lipsa existenței aglutinogenelor specifice. Modul în care ele apar este neclar, în
condițiile în care organismul nu a luat niciodată contact cu antigenul. La naștere, titrul
anticorpilor este aproape nul, începând să crească între luna a2-a și luna a8-a, ajunge la un
maxim la vârsta de 8-10 ani, apoi scade lent, dar progresiv, pe toată perioada vieții. De obicei,
titrul anticorpilor α este mai mare decât titrul anticorpilor β, iar titrul aglutininelor în general
este mai mare la cei cu grupa 0 decât la cei cu grupa A sau B.
Aglutininele imune apar consecutiv unei imunizări, unui contact cu antigenul, realizat de
obicei prin transfuzii de sânge incompatibil, prin sarcini cu feți având grupă incompatibilă cu
cea a mamei, sau prin pătrunderea în organism a unor bacterii sau virusuri ce prezintă
structuri biochimice asemănătoare antigenelor eritrocitare. Aceștia induc o hemoliză mai
puternică fată de anticorpii naturali. Copiii sub 1 an, bătrânii, bolnavii cu
boala Hodgkin, leucemie limfatică cronică, agamaglobulinemie sau mielom multiplu au un
titru foarte scăzut al anticorpilor, sau aceștia pot fi chiar absenți.

Grupele sistemului ABO

Se descriu 4 grupe principale:
 grupa 0 – pe eritrocite nu este prezent nici aglutinogenul A, nici B; în plasmă se
găsesc ambele aglutinine (α și β);
 grupa A – pe suprafața eritrocitelor se găsește antigenul A, iar în plasmă este prezentă
aglutinina β;
 grupa B – poartă pe suprafața eritrocitelor antigen B, iar în plasmă aglutinina α;
 grupa AB – pe suprafața eritrocitelor sunt prezente ambele aglutinogene, iar din
plasmă lipsesc aglutininele;
Grupele sanguine ce se întâlnesc mai des sunt A și 0, B și AB fiind mai rare. Grupa sanguină
a unui individ rămâne neschimbată pe parcursul vieții, cu excepția cazurilor de transplant de
măduvă sau prin adiția sau dispariția unor antigene în infecții, boli maligne sau boli
autoimune, ce pot implica schimbarea grupei de sânge.
După cum se observă, la un individ nu se pot găsi antigenul și aglutinina corespunzătoare.
Serul fiecărui individ conține anticorpi împotriva antigenelor care nu există pe eritrocitele
sale. Dacă antigenul eritrocitar intră în contact cu anticorpul specific, se produce aglutinarea
(agregare) și liza hematiilor.

Un fenotip special, întâlnit foarte rar este fenotipul Bombay. Indivizii acestui grup se
caracterizează prin lipsa genei H, ceea ce face ca ei să nu prezinte pe eritocite niciunul dintre
antigenele menționate mai sus, în schimb prezintă în ser anticorpi anti-A, anti-B și anti-H. Ca
o consecință, aceste persoane nu pot primi sânge decât de la cei cu același grup sanguin.

Implicații clinice și importanța grupului ABO

Cunoașterea grupei de sânge este importantă în special pentru determinarea compatibilității în
cazul transfuziilor de sânge (necesare în urgențe, precum hemoragiile, stările de
șoc, septicemiile, intoxicațiile acute).

Incompatibilitatea dintre serul primitorului și cel al donatorului poate avea efect letal. Este
indicat ca transfuzia să se facă cu ser din grupa primitorului, mai ales dacă se transfuzează
peste 500 ml de sânge. În transfuzii limitate, aglutininele din plasma donatorului nu prezintă
un pericol pentru hematiile primitorului, deoarece titrul acestora este foarte mic și nu poate
cauza un efect nociv, datorită diluției în sângele primitorului. La un volum de transfuzie mai
mare de 500 de ml, aportul masiv de aglutinine poate produce aglutinarea intravasculară a
eritrocitelor ce au pe suprafață antigenul omolog. Se poate efectua și un test încrucișat pentru
precauție, ce presupune punerea în contact a eritrocitelor donatorului cu serul primitorului, in
vitro.

Când sângele este transfuzat în cantitate moderată (sub 400-500 ml), se ține cont de
următoarele:
 indivizii din grupa 0 sunt considerați „donatori universali”, sângele lor putând fi
transfuzat persoanelor cu orice altă grupă sanguină, dar ei pot primi sânge doar de la grupa
0;
 grupa A – persoanele cu aceasta grupă pot dona sânge celor cu aceeași grupa sanguină,
dar și celor cu grupa AB; pot primi sânge de la grupele A și 0;
 grupa B – indivizii pot furniza sânge grupelor B și AB și pot primi sânge de la grupele
B și 0;
 grupa AB - persoane considerate „receptori universali”, deoarece pot primi sânge de
la orice grupă, dar nu pot dona decât celor din aceeași grupă;

Incompatibilitatea ABO materno-fetală poate cauza icter neonatal, având o evoluție mai

ușoară decât în cazul incompatibilității Rh. În majoritatea cazurilor, mama aparține grupului
0, iar fătul are una dintre grupele A, B. O altă variantă presupune ca mama să aparțină
grupului A, iar sângele fătului să fie de grup B, precum și viceversa. Luând în considerare
faptul că aglutininele sistemului ABO apar în organismul uman fără necesitatea unui contact
cu antigenul, boala hemolitică a fătului poate apărea încă de la prima sarcină.