Va mai scârțâi vreodată zăpada sub pașii tăi?

Iar vrăbioii grași ca niște știuleți

vor mai veni să ciugulească grâul încolțit sub tălpile tale
care se îndreaptă încet către ochiul furtunii?
În timp ce undeva plapuma norilor se sparge
sub săgețile boante ale zeului
și o mixtură murdară de câlți se scurge pe peretele apusului
iar pasărea geme de plăcerea zborului
gândindu-se la pădurea de cuiburi
în care intră ca într-o catedrală scundă
fără statui, fără rozarii, fără cristelnițe
și-atunci o orchestră de cameră străpunge liniștea
dincolo de drumul șerpuit moare fulgerul
și se ridică mâna vânoasă a ploii
gata să-ți prindă încheietura care se zbate
să se elibereze din jocul nebun al norilor
care se rostogolesc peste câmpul umed
ca niște ciulini de deșert
însămânțând ploaia până dincolo de pârâu
unde primesc cântecul sfinților
și al clopotelor
satul se apropie de tine
mai repede decât reușești tu să te apropii
și să- ți descoperi inima
în timp ce intri în biserică întocmai ca într-o bucurie
mărturisindu-te ca unui prieten
chipului de marmură
care a îngăduit atâta durere și-atâta sânge
chiar sub aceste bănci
pe care îngenunchez amintindu-mi