Cimitirul, loc de reflecție și sfințenie la adăpostul Sfintei Cruci

Grija pentru cei adormiți este un foarte prețios dar de sus, pe care Biserica noastră l-a
cultivat dintotdeauna. Cei adormiți în Domnul, precum și tot ceea ce ține de trecerea din
această lume, știm cu toții din Biserică că reprezintă ceva absolut fundamental pentru
viața și spiritualitatea creștină. Teologiei îi revine greaua misiune de a-i prezenta omului
modern moartea fizică, nu ca final trist, dramatic, ci ca trecere și nou început. Cu
adevărat, tratarea morții este o problemă teologică prin excelenţă şi însăşi teologia îşi
găseşte deplinătatea numai trecând prin și dincolo de moarte. Pe parcursul anului 2021,
în cuprinsul Patriarhiei Române se intensifică într-un chip aparte această lucrare atât
de folositoare pentru părinții și frații noștri cei adormiți în Domnul, cât și pentru noi toți
care, prin rugăciune, milostenie și îngrijirea mormintelor, ne statornicim într-o adâncă
comuniune cu ei, în Dumnezeu pentru Care nu există moarte.

În afară de valoarea spirituală și teologică în sine a subiectului din acest an comemorativ, se

poate limpede observa că alegerea este extrem de inspirată și potrivită din mai multe puncte
de vedere. Unul dintre acestea ar fi că adesea înmormântarea, cimitirul, parastasele se
întâmplă să fie prinse într-un cerc viciat de rutină, superficialitate sau superstiții și tristețe
exagerată în cazul celor care nu frecventează slujbele Bisericii. Raportarea la cimitir este, de
multe ori, destul de deteriorată în mentalitatea oamenilor, înțelegându-se prin el un spațiu al
morților, al groparilor, al colivei în sens peiorativ, al celor care plâng și al fricii, iar nicidecum
un loc sfințit, întrucât strânge în el atâtea cruci câte morminte, este spațiul atâtor slujbe și
rugăciuni și, nu în ultimul rând, acolo sunt înmormântați și creștini virtuoși și poate chiar
sfinți. Într-adevăr, un cimitir poate fi un loc numai al morții dacă nu predomină în el Crucea
care conține tainic bucuria certă a învierii.

„Lângă cruce, la Săpânţa/ Moartea şi-a pierdut sămânţa”

Adesea, când săvârșim pomeniri pentru cei adormiți, și mai ales cu ocazia zilelor de pomenire
obștească a lor, mergem și la morminte pentru a continua rugăciunea începută în biserică,
precum și pentru a așterne lumină și flori lângă crucile celor dragi. Având în vedere că
cimitirul este un loc de care nimeni dintre creștini nu se poate lipsi, este foarte necesar să
existe o raportare dreaptă față de profunda valoare spirituală și teologică a acestuia.

Poetul Radu Boureanu (1906-1996) scria cândva, referindu-se la cunoscutul cimitir

maramureşean: „Lângă cruce, la Săpânţa/ Moartea şi-a pierdut sămânţa”. Pe lângă valoarea
literară, aceste versuri exprimă şi un profund adevăr duhovnicesc. Nu numai în aşa-numitul
„cimitir vesel”, ci în oricare cimitir creştin din lume, în umbra crucii lui Hristos, moartea îşi
pierde puterea (sămânţa), așa cum ne încredințează Sfântul Apostol Pavel: „Iar când acest trup
stricăcios se va îmbrăca în nestricăciune şi acest trup muritor se va îmbrăca în nemurire,
atunci va fi cuvântul care este scris: Moartea a fost înghiţită de biruinţă. Unde îţi este, moarte,
biruinţa ta? Unde îţi este, moarte, boldul tău?” (I Corinteni 15, 54-55).

Cimitirul este un spațiu ce dă mărturie că moartea însăși a fost zdrobită, fiind un loc al
comuniunii în crucea lui Hristos Căruia moartea nu I-a servit decât să arate că nu-L poate ține.
Cele mai multe cruci adunate la un loc pe pământ se găsesc exact în cimitir, care nu este
nicidecum un loc groaznic, de ocolit, ci e sălașul unde creștinii care L-au urmat pe Hristos își
așteaptă smeriți învierea de obște. În acest sens, versurile maicii Teodosia (Zorica) Lațcu, cu
adevărat inspirate, explică: „Înspre tărâmul celălalt,/ E locu-nchis cu gard înalt;/ Dar am
văzut, printre uluci,/ Atâtea cruci, atâtea cruci.../ Părea tot locul ţintirim/ Păzit cu zbor de
Heruvim,/ Cu cruci de piatră, albe, mari,/ Cu cruci de brad şi de stejar./ Şi cruci de-argint şi de
oţel/ Cerneau lumină peste el,/ Iar cruci de aur şi de fier/ Sclipeau ca semnele pe cer./ Atâtea
cruci mi s-au părut/ Că toate una s-au făcut./ O Cruce mare strălucea,/ Sub greul ei un Om
zăcea./ - Tu cum de poţi să le mai duci,/ Atâtea cruci, atâtea cruci?...” (Crucile).

În cimitir, umbra crucii alungă asuprirea diavolului

Pământul reavăn al cimitirului, împlântat de cruci, mărturiseşte cu „glas mare” (Marcu 1, 26)
că acolo este spațiul unde diavolul a pierdut deoarece cei înmormântați nu mai păcătuiesc.
Cimitirul este locul unde se termină cu păcatul și, în acest sens, „societatea” celor adormiţi din
cimitir, într-un anume fel, este mai aproape de Dumnezeu decât societatea propriu-zisă a celor
vii. Se cunoaște, de pildă, din viața Sfântului Cuvios Serafim de Sarov că odată, acesta, când a
intrat în cimitirul mănăstirii sale a spus: „Hristos a înviat!”, cei din morminte au răspuns în
cor: „Adevărat a înviat!”.

Părintele Cleopa, urmând învățăturii Sfântului Ioan Gură de Aur, numeşte cimitirul
„facultatea facultăţilor şi şcoala şcolilor” şi, într-adevăr, are mare dreptate, întrucât locul de
odihnă al celor adormiţi, pentru noi, cei vii, poate fi o „universitate” a liniştirii, asemenea unei
pustii străine de apăsări, pentru că stăpânitorii din lume nu sunt interesaţi de nimic din ea. În
cimitir fiind, omul viu se poate cunoaşte mai bine, deschizând ochii asupra faptului că, în faţa
morţii și a celui rău, realizează ceea ce este, ființă muritoare. De aceea, trebuie să fie smerit,
privind mai ales la mormintele şi la crucile care îi vorbesc, că nu luăm nimic cu noi în
veșnicie.

Sfânta Cruce substanțializează sau concentrează în ea întreaga identitate a Bisericii, care

tocmai de aceea o și înalță pe turlele lăcașurilor sale și o poartă cea dintâi înaintea cortegiilor
funerare creștine. După cum atât de lesne se poate observa astăzi, cimitirele noastre sunt
depozitare ale semnului material al crucii, multiplicat de fiecare mormânt de creștin. Crucea,
monumentul care predomină în cimitir, dându-i identitate, este un semn desăvârşit al iubirii
care adună în el tot ceea ce este străin şi urât de diavol: iubirea, jertfa, smerenia, renunţarea,
adâncirea şi nu înălţarea înainte de vreme, definitorie pentru tot ceea ce este demonic şi
mortificator. Crucea asumată aduce întotdeauna bucurie și lumină; ea este atât un semn, dar
mai ales o stare sau un mod de viață pentru creștinul autentic. Cheia înțelegerii crucii rezidă în
aceea că tocmai prin răbdarea necazurilor din lume accedem la mulțumiri, împliniri și bucurii
cu adevărat netrecătoare, crucea purtată fiind un trofeu (trophaion/trophaeum) al victoriei
creștine „că, iată, a venit prin Cruce bucurie la toată lumea” - o bucurie a învingerii morții
prin așezarea la căpătâiul fiecărui creștin pus în pământul cimitirului.

Sfântul Maxim Mărturisitorul arată: „Cine a descoperit sensul Crucii şi al Învierii a înţeles
taina pentru care Dumnezeu a zidit toate”. Orice mormânt este mormânt mai ales prin crucea
ce-l însemnează, aceasta fiind ca un „pom al vieţii” şi semn înfricoşător împotriva tuturor
duşmanilor, a celor văzuţi şi a celor nevăzuţi. 

Având în vedere chiar un aspect istoric legat de Cruce, într-un fel putem înțelege și ce se va
întâmpla cu trupurile celor care au viețuit după Evanghelie, păstrând lumina Botezului la
adăpostul oferit de purtarea Crucii. Lemnul original al Sfintei Cruci a Domnului s-a conservat
în pământul din valea Golgotei ca și-ntr-un mormânt, aproape trei secole, până când de acolo,
din adânc, a strălucit în văzul tuturor, întocmai după cuvântul psalmistului: „Adevărul din
pământ a răsărit și dreptatea din cer a privit” (Ps. 84, 12), ceea ce în imnografie s-a transpus
„Bucură-te, comoară, pentru zavistie în pământ ascunsă; Bucură-te, ceea ce te-ai arătat cu
stele închipuită” (Acatistul Sfintei Cruci, icosul al 2-lea). Astfel, trupurile noastre așezate în
sicrie de lemn, ca în cufere lucrurile de preț, transformă solul cimitirului într-o mină de
comori ce vor străluci la învierea de obște, asemenea Mântuitorului Iisus Hristos la Învierea
Sa cu trupul din mormântul Său, dăruit de Iosif din Arimateea (Matei 27, 59-60; Ioan 19, 38-
41). Ioan Alexandru, de asemenea, redă poetic atât de bine trecerea omului spre veșnicie:
„Același grai de clopot, într-un amurg târziu/ Strânge făptura stinsă într-o raclă./ Un pumn de
oase mirosind a har/ Ioan de lemn, groparul, ne îngroapă./ O cruce noduroasă de stejar/ Pe
care se numește răposatul,/ De-o parte și de alta pe brațul ei săpat: Iisus Nazarineanul
Împaratul”. Astfel, locul de îngropare al celor adormiți în Domnul rămâne un spațiu sub
crucea lui Hristos biruitorul, în cele din urmă cimitirul fiind un loc înfricoşător numai pentru
cei care se tem de cruce, o consideră nebunie și o resping.

Mormântul lui Hristos, izvorul învierii noastre

Cimitirele au o profundă semnificaţie teologică deoarece pământul acestora mustește de opera
mâinilor creatoare ale Ziditorului (Facere 1, 26; 2, 21-22). Încă din Vechiul Testament se
vorbește despre valoarea conservatoare a cimitirului, asemenea unui hambar: „Sosi-vei la
mormânt, la adânci bătrâneţe, ca o şiră de grâu strânsă la vremea ei” (Iov 5, 26). Iar de la
Învierea Mântuitorului Hristos, cimitirele au devenit hambare ale Duhului Sfânt (Luca 3, 17),
în care cei ai lui Hristos „se seamănă întru necinste, dar se vor scula în slavă” (I Corinteni 15,
43). Prin Înviere, Hristos a făcut mormântul Său izvor al învierii oamenilor, „aşezându-i
deosebi întru nădejde” (Ps. 4, 8). Sedelnele Învierii pe cele opt glasuri, toate, fac referire la
Mormântul cel dătător de viață al Mântuitorului, iar o stihiră de la Vecernia Adormirii Maicii
Domnului glăsuiește: „Și scară spre cer, mormântul se face”. Așadar, trecerea prin mormânt
este absolut necesară. Se cuvine ca omul care a pierdut comuniunea cu Dumnezeu prin
înălţare de sine să o redobândească prin pogorârea smerită în mormânt.

Fiecare mormânt din cimitir adăposteşte taina vieţii şi a jertfei celui care a trecut și a viețuit pe
pământ, fapt ce îl inspiră pe poet să versuiască: „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii/ Și
nu ucid/ Cu mintea tainele ce le-ntâlnesc/ În calea mea/ În flori, în ochi, pe buze ori
morminte” (Lucian Blaga). Cimitirul, prin aşezarea şi liniştea lui odihnitoare, poate fi
perceput ca o icoană a odihnei veşnice din Împărăţia lui Dumnezeu. Mormântul devine pat de
odihnă, în care trupul pământesc doarme la adăpostul crucii, aşteptând învierea pentru viaţa
veşnică, la a Doua Venire a Domnului. Chiar etimologia cuvântului „cimitir” trimite la
odihnă, la acea odihnă prin excelenţă care poate fi numai în Hristos. În El, viaţa este
nedespărţită de mormânt: „Au nu ştiţi că toţi câţi în Hristos Iisus ne-am botezat, întru moartea
Lui ne-am botezat? Ne-am îngropat cu El, în moarte, prin botez, pentru ca, precum Hristos a
înviat din morţi, prin slava Tatălui, aşa să umblăm şi noi întru înnoirea vieţii” (Romani 6, 3-
4). În Biserică, trupul tainic al Domnului, viaţa este generată continuu prin mormânt. Mai
întâi, în mormântul cristelniţei, ca mormânt al lepădării de sine prin afundare, ne dăruim
vieţii, lăsând demonul, care nu se poate pleca smerit, în afara noastră. Mai departe, viaţa
continuă prin împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Domnului, dăruite nouă de pe mormântul
Sfântului Jertfelnic, iar la sfârşitul vieţii, lăsând lumea şi păcatul, trecem prin ultimul
mormânt al devenirii noastre şi renaştem pentru viața veșnică. Astfel, precum la început, când
am dobândit lumea, am trecut prin chinurile naşterii într-o maternitate-spital, tot astfel, când
părăsim viața aceasta, trecem prin chinurile morţii, dând pământului ce-i al lui şi lăsând
mărturie cimitirul ca maternitate spirituală spre viața veșnică. În acest fel, moartea şi
mormântul ne apar ca fiind necesare continuării vieţii într-o altă stare.

Dintotdeauna, şi mai ales după Învierea Mântuitorului, odată cu înmulţirea martirilor prin
sămânţa sângelui Său, cimitirul a fost şi rămâne un loc sfânt lăsat mai ales în grija şi
supravegherea Bisericii, care se ocupă de memoria oamenilor trecuți în veșnicie. „Chivot” al
Noului Testament și cel mai pelerinat loc de pe pământ este tocmai un mormânt, cel al Învierii
Mântuitorului nostru Hristos, iar cuvântul „morminte” - pluralul incluzând pe toți oamenii -
nu lipsește din cel dintâi tropar al Ortodoxiei: „Hristos a înviat din morți, cu moartea pe
moarte călcând, și celor din morminte viață dăruindu-le!”.

„Pământul nostru-i scump și sfânt,/ Că el ni-e leagăn și mormânt...”

Valoarea cimitirului ca loc deosebit, sfânt, marcat mai ales de jertfa sângeroasă a luptătorilor,
o aflăm și la prorocul Ieremia, după cum urmează: „Şi toată valea trupurilor moarte şi a
cenuşii şi tot câmpul până la pârâul Chedron, până la colţul porţilor cailor, spre răsărit, vor fi
locuri sfinţite pentru Domnul şi nu vor mai fi niciodată nici pustiite, nici nimicite” (Ieremia
31, 40). Jertfele soldaților martiri, în tot locul, ne arată că nu există libertate de neam fără
cimitirele eroilor. „Pământul nostru-i scump și sfânt,/ Că el ni-e leagăn și mormânt;/ Cu sânge
cald l-am apărat,/ Și câte ape l-au udat/ Sunt numai lacrimi ce-am vărsat”, mai spune marele
George Coșbuc, dintr-o adâncă simțire pentru țăranul-erou și țara lui.

Cimitirul, bogat în sensuri, mai are şi un profund caracter eclesial, deoarece, până în ziua de
astăzi, este un loc obştesc, foarte important pentru orice aşezare umană. Cu foarte rare
excepții, prin faptul că oamenii nu se înmormântează oriunde, pe proprietăţi particulare ori în
alte locuri, singuri, ci adunaţi la un loc, se arată și o funcţie de comuniune a cimitirului, atât
pentru cei adormiți, cât şi pentru cei vii, care se întâlnesc la morminte în rugăciune ori de câte
ori îi pomenesc pe cei adormiți, „din neam în neam”, cum se exprimă liturgic Biserica. Astfel,
cimitirul este un spațiu sacru al generațiilor în comuniune și un loc unde oamenii prezentului,
încălziți de rugăciunile pentru cei adormiți, sunt mai aproape unii de ceilalți, armonizându-se
totodată și cu stihuri precum cele ale poetului Ioan Ș. Nenițescu (1854-1901), așternute cu
recunoștință într-un epitaf dedicat monahului Ilarion Neniță, unchiul și binefăcătorul său: „În
moarte nu toţi murim/ Cum în trai nu toţi trăim;/ De vreţi morţi să nu muriţi/ Cătaţi vii ca să
trăiţi!”.

În acest sens, atât din punct de vedere practic, dar mai cu seamă dintr-o rațiune
duhovnicească, ar fi de dorit ca mormintele să fie bine îngrijite și des vizitate, cu flori sădite și
candele aprinse și, pe cât posibil, să nu mai fie îngrădite cu garduri și grilaje înalte, cum ne-
am obișnuit să facem cu proprietățile noastre, ci să fie precum cele ale monahilor desprinși de
lume încă de aici. Tocmai de aceea, într-un cimitir monahal - care întotdeauna poate fi luat ca
model (de pildă cele ale mănăstirilor Sihăstria sau Prislop) - se poate observa o „comuniune”
a mormintelor, care îmbie mai ușor la rugăciune și totodată întregesc frumusețea cadrului
natural. Cum este și firesc, mănăstirile dintotdeauna au avut cimitire aparte, atent îngrijite și
monahi care s-au sfințit lucrând în ele. Mulțime de părinți călugări și maici monahii până la
adânci bătrâneți au aprins candelele la mormintele bătrânilor lor și le-au înnobilat cu plante și
flori. Între cuvioșii care s-au nevoit, în secolele XI-XII, în „Lavra Peșterilor” din Kiev se
numără și un sfânt pe nume Marcu Grobokopatel (făcătorul/săpătorul de morminte), care avea
ascultare să scobească morminte în pereții galeriilor, de mai multe ori fiind consemnate și
minunile care se săvârșeau datorită smereniei și dragostei cu care îi așeza la locul lor pe
monahii trecuți la Domnul. O părticică din sfintele sale moaște se găsesc la Schitul „Sfântul
Ioan Botezătorul” al Mănăstirii Optina din Rusia.
Un timp de reflecție și rugăciune petrecut în cimitir îi poate înlesni creștinului o mai ușoară
percepere a vieții veșnice. Aceasta pentru că toți cei de acolo, mântuiți sau nu, de acum există
într-o altă dimensiune, cei adormiți din cimitir aducându-ne aminte de veșnicie. Anume că o
parte din om, adică trupul ce urmează să fie transfigurat la Învierea cea de obște, se află pe
pământ cu noi, iar o altă parte din cel adormit - sufletul, ceea ce este mai important - se află în
cealaltă stare, veșnică şi netrecătoare. Astfel, omul în cimitir, prin natura sa dihotomică, se
află în același timp în planul trecător al lumii și în cel veșnic al lui Dumnezeu.

Pentru orice așezare omenească, pentru orice mănăstire, cimitirul este, după lăcaşul bisericii,
un indicator duhovnicesc foarte valoros. Chipurile senine ale multora dintre frații noștri cei
adormiți, ale monahilor de pe crucile din cimitirul mănăstirii lor mărturisesc, adesea, aproape
ca nişte icoane, despre posibilitatea de îndumnezeire a omului trecut prin lume. De altfel,
credem că în fiecare cimitir creştin pot exista şi oameni sfinţi, însă necunoscuți nouă.