Curs 2.

Mitropolia de Severin

În jurul anului 1370, unii răuvoitori l-au învinuit la Patriarhie că «desconsideră» Marea
Biserică, probabil datorită faptului că n-a luat parte la şedinţele sinodului patriarhal din
Constantinopol. Patriarhul Filotei (1364—1376), bănuind că mitropolitul se gândeşte la o
rupere de Patriarhie, deci la o autonomie a Bisericii pe care o păstorea, a trimis în vara anului
1370 pe Daniil Critopol, un avocat sau jurist al Patriarhiei —, ca să cerceteze în ce măsură erau
adevărate acuzele ce se aduceau bătrânului mitropolit. Venind în ţară, trimisul Patriarhiei s-a
convins uşor de netemeinicia acuzaţiilor aduse lui Iachint. La plecarea lui Daniil din ţară,
mitropolitul a găsit de cuviinţă să scrie patriarhului Filotei, dezvinovăţindu-se de acuzele ce i se
aduceau. El îi scria că este grav bolnav şi că la suferinţele trupeşti se mai adăuga una,
sufletească, pricinuită de «puţina preţuire» din partea patriarhului, care îi sta «ca o săgeată în
inimă» şi îi «roade neîncetat sufletul». Îi arăta apoi că n-a participat la şedinţele sinodului
patriarhul, căci 1-a oprit domnul ţării (Vladislav), având în vedere «lungimea drumului şi frica
de a nu fi ucis», dar şi pentru că era cuprins de o covârşitoare neputinţă trupească», fiind «slăbit
cu totul şi fără putere». Mitropolitul Iachint îl încunoştiinţa de asemenea pe patriarh că domnul
şi boierii ţării au trimis pe Daniil Critopol, «ca să fie sfinţit, dăruit şi binecuvântat ca arhiereu a
toată Ungrovlahia», de unde rezultă că bătrân şi bolnav, mitropolitul Iachint dorea în chip sincer
să se retragă de la conducerea Mitropoliei.
Patriarhul Filotei şi sinodul său, au luat o măsură înţeleaptă, în sensul că au menţinut pe
Iachint în scaun, dar au hotărât să creeze un al doilea scaun mitropolitan pentru Daniil
Critopol.

Noul ales a fost tuns apoi în monahism, sub numele de Antim, şi hirotonit întru arhiereu la
Patriarhie.
Motivele înfiinţării: 1. acţiunea prozelitistă catolică a franciscanilor în Ţara Românească şi
în părţile Vidinului pornită de papa Urban V, ajutat de regele Ludovic cel Mare al Ungariei; 2.
catolicii din Ţara Românească s-au bucurat de sprijinul doamnei Clara, a doua soţie a lui
Nicolae Alexandru Basarab; 3. înmulţirea populaţiei ţării, precum şi extinderea hotarelor ei prin
înglobarea ţinuturilor Amlaşului, Făgăraşului şi a Banatului de Severin; 4. dorinţa patriarhului

1
şi a sinodului e a-1 menţine pe Iachint în scaun şi dorinţa aceloraşi de a satisface cererea
domnului şi a ţării de a avea un mitropolit mai tânăr şi capabil să răspundă la multiplele cerinţe
duhovniceşti ale credincioşilor.
Prin acest nume de «Mitropolia de Severin», trebuie să înţelegem «ţara», «ţinutul» sau
«regiunea» Severin, nicidecum cetatea. De aceea, socotim acceptabilă ipoteza că reşedinţa
Mitropoliei a fost la Râmnic, căci aşa s-ar putea explica de ce pomelnicul Episcopiei de aici
începe cu Basarab I şi de ce a primit mai târziu denumirea de «Episcopia Râmnicului Noului
Severin».
Ca mitropolit al Ungrovlahiei, Antim, este întâlnit în actele sinodului şi cu titlul onorific de
«locţiitor al scaunului mitropolitan din Nicomidia» şi a întâmpinat, împreună cu Mircea cel
Bătrân (1397-1418), moaştele Sfintei Muceniţe Filofteia, originară din Târnovo, din Bulgaria,
aşezate în biserica Mitropoliei de Argeş.

La Mitropolia Severinului, Antim a avut un urmaş cu numele Atanasie. Era tot grec de
neam şi trimis în Ţara Româneasca de Patriarhia ecumenică, semnând ca «celălalt al
Ungrovlahiei, Atanasie», însă a îndeplinit unul din cele mai nefaste roluri, alăturându-se
duşmanilor patriarhului Matei I, între care cel mai însemnat era mitropolitul Macarie al Ancyrei.
Atanasie a refuzat orice supunere faţă de patriarh şi de Împăratul Manuil II Paleologul (1391—
1425) şi nemaifiind pomenit după 1403, se crede că ori s-a stins din viaţă, ori a fost caterisit
pentru purtarea sa.
În cursul păstoririi lui Antim ca «mitropolit de Severin», şi-a desfăşurat activitatea
egumenul Nicodim de la Tismana, reorganizator şi îndrumător al monahismului la noi.
Era originar din Prilep (Serbia), probabil un macedo-român. Simţind de tânăr înclinări spre
viaţa monahală, s-a îndreptat spre Munţele Athos, unde s-a călugărit şi se pare că a ajuns chiar
egumen al unei mănăstiri. Venirea lui în Ţara Românească a avut loc în timp ce domnea
Vladislav sau Vlaicu Vodă (c. 1364—1377).
Cu cheltuiala acestui domn, Nicodim a ridicat în părţile Severinului Mănăstirea Vodiţa, pe
locul uneia mai vechi, de prin secolul al XIII-lea şi a devenit samovlastie, adică o mănăstire de
sine stătătoare, scoasă de sub orice autoritate în afară de propriul ei sobor, putând să-şi aleagă
singură egumenul, fără nici un amestec din partea domnului sau al mitropolitului.

2
 Mănăstirea Vodiţa n-a avut parte de o viaţă prea îndelungată, căci la sfârşitul domniei
(1377), Vlaicu Vodă a pierdut Banatul de Severin, în care se afla şi Vodiţa, ajungând în stăpâ-
nirea Ungariei catolice. Abia sub Mircea cel Bătrân acest ţinut a ajuns din nou în stăpânirea Ţării
Româneşti.

Severinul neaparţinând hotarelor Ţării Româneşti, Nicodim a ridicat o nouă mănăstire, cu

numele Tismana, în părţile Gorjului. Se pare că sub Vlaicu Vodă a ridicat aici numai o biserică
de lemn, înlocuită apoi cu o biserică de zid, în timpul domniei lui Radu I (c. 1377— 1383) şi
terminată probabil numai sub Mircea cel Bătrân. Ca şi Vodiţa, Tismana era o samovlastie, adică
o obşte monahală de sine stătătoare. La înzestrarea celor două mănăstiri n-au contribuit numai
aceşti doi domni români, ci şi cneazul Lazăr al sârbilor, care le-a dăruit zece sate în ţara sa, danie
confirmată mai târziu şi de fiul său.
La început, Vodiţa şi Tismana erau împreunate sub aceeaşi conducere a lui Nicodim,
păstrându-şi însă fiecare soborul şi avutul propriu. Mai târziu, bunurile Vodiţei au început rând
pe rând să treacă în stăpânirea Tismanei. În anul 1464, Vodiţa era amintită pentru ultima dată
într-un hrisov, prin care domnitorul Radu cel Frumos întărea toate proprietăţile, milele, scutirile
şi privilegiile celor două mănăstiri, pe seama Tismanei.
Despre călugărul Nicodim ştim că a păstrat legături şi cu ţinuturile din sudul Dunării, unde
tradiţia spune că ar fi ridicat două biserici şi că a întemeiat mănăstirea Prislop din Ţara
Haţegului. De la el ni s-a păstrat şi o corespondenţă, pe care a purtat-o cu patriarhul bulgar
Eftimie al Târnovei, în anumite probleme teologice.
Din toate acestea se constată că Nicodim a fost un iscusit organizator al vieţii mănăstireşti
şi un bun gospodar al averii celor două aşezări de viaţă monahală. Nu înseamnă că el a fost
întemeietorul monahismului la noi, căci acesta exista de mai înainte, ci doar un priceput
organizator al său. A încetat din viaţă la 26 decembrie 1406, la mănăstirea Tismana, unde a fost
îngropat, fiind trecut apoi în rândul sfinţilor şi prăznuit în fiecare an, în ziua morţii sale.
Tot în a doua jumătate a secolului al XIV-lea, s-au întemeiat alte două mănăstiri în Ţara
Românească, Cozia şi Cotmeana. La Cozia, Mircea cel Bătrân (1386—1418) a ridicat o biserică
nouă, în locul uneia mai vechi, existentă din prima jumătate a secolului XIV sau chiar de mai
înainte, iar Mănăstirea Cotmeana s-ar putea să existe din timpul lui Vlaicu Vodă, căci
pomelnicul ei începe cu acest domnitor.

3
4