CURS 8

Activitatea tipografică din Țările Române în secolul XVII

Cu toate vitregiile timpului, în prima jumătate a secolului al XVII-lea, vlădicii Transilvaniei au

reușit să-și păstreze credincioșii și credința ortodoxă în fața propagandei calvine sprijinită de
principii Transilvaniei. După înlăturarea din scaunul mitropolitan al Sfântului Mărturisitor Ilie
Iorest, noul mitropolit Simion Ștefan (1643-1656) își leagă definitiv numele de istoria culturii
românești prin faptul că a tipărit în 1643 Noul Testament de la Alba Iulia.
Traducerea a fost începută de ieromonahul Silvestru, fost egumen la Govora, acesta însă
n-a reușit să-și vadă rodul ostenelilor sale cărturăreşti, murind în cursul lucrării de traducere.
Opera sa a fost continuată de mitropolitul Simion Ştefan care, prin corecturile făcute, a scos în
evidență necesitatea creerii unei singure limbi literare pentru toate ținuturile românești. El scria,
printre altele: „Luați aminte că rumânii nu grăesc în toate ţările într-un chip pentru aceia cu
nevoie poate să scrie cineva să înţeleagă grăind un lucru unii într-un chip, alţii într-alt chip...
cuvintele trebuie să fie ca banii, că banii aceia sunt buni care umblă în toate ţările, aşia şi
cuvintele acelea sunt bune care le înţeleg toţi”.1
La mijlocul secolului al XVII-lea, mitropolitul Petru Movilă al Kievului trimite, la
cererea domnitorului Matei Basarab2, în Țara Românească, o tiparniță completă împreună cu
câțiva tipografi de frunte de la Lavra Pecersca. A fost așezată la mănăstirea din Câmpulung în
anul 1642, pe timpul mitropolitului Teofil (1636-1648), unde s-a tipărit în limba română
lucrarea întitulată Învăţătură preste toate zilele, tradusă din limba greacă, sub îndrumarea şi pe
cheltuiala ieromonahului Melchisedec, egumenul mănăstirii.
1
Grigorie T. Marcu, Consideraţii asupra Noului Testament din 1648, în revista Studii Teologice, an. XXV, nr.
9-10, 1973, pp. 605-618; vezi și Mircea Păcurariu, 325 de ani de la apariţia „Noului Testament de la
Bălgrad”, în revista Biserica Ortodoxă Română, anul XCI, nr. 11—12, 1973, pp. 1206—1215.
2
Dan Simionescu şi Damian P. Bogdan, Începuturile culturale ale domniei lui Matei Basarab, în revista
Biserica Ortodoxă Română, anul LVI, nr. 11—12, 1938, p. 866—880; vezi și V. Dură, Biserica din Ţara
Românească în epoca lui Matei Basarab, în revista Biserica Ortodoxă Română, anul LXXXIX, nr. 5—6, 1971,
p. 577—592.
 În anul 1640, noua tipografie de la mănăstirea Govora din Oltenia scoate la lumină Pravila
de la Govora sau Pravila cea mică, numită astfel pentru formatul ei mic, prin osteneala lui
Meletie Macedoneanul,3 egumenul mănăstirii. Era prima carte tipărită în limba română în
Muntenia. A fost tradusă din slavoneşte de călugărul Mihail Moxa sau Moxalie de la
mănăstirea Bistriţa, care prelucrase prin 1620 un cronograf, adică o istorie a lumii. Pravila era o
compilaţie de legiuiri bisericeşti (canoane) şi civile, făcută după o traducere slavă a unui
nomocanon de origine bizantină. „Predoslovia” era semnată de mitropolitul Teofil al
Ungrovlahiei: „Socotit-am că mai toate limbile au carte pre limba lor: de aceia cugetaiu eu
robul Domnului mieu Iisus Hristos să scoţu ceastă carte, anume Pravila, pre limba
rumânească, sfinţiilor voastre, fraţi duhovnici rumâneşti, carii sunteţi păstori oilor celor
cuvântătoare a turmei lui Hristos. Cartea are întru sine multe fealiuri de vindecări, sufletelor
creştineşti, celoru ce suntu rănite cu păcate, însă mai vrătos şi pe cale la împărăţiia ceriului.”4
În același an a ieşit de sub tipar, tot la Govora, un Ceaslov românesc, prima carte
românească de cult în Muntenia, iar în 1642 s-a început tipărirea cărţii întitulate Evanghelia
învăţătoare sau Cazania. Era tradusă din limba rusă „cu osteneala şi izvodirea” ieromonahului
Silvestru, care a fost ajutat de logofătul Udrişte Năsturel, cumnatul lui Matei Basarab.5
Activitatea tipografică a mitropolitului Teofil a fost continuată în Țara Românească de
succesorul său, Mitropolitul Ștefan (+ 1668)6, fost egumen la Tismana, care a desfășurat o
frumoasă activitate culturală, susținând folosirea limbii române în cult în locul celei slavone.
Cea mai importantă lucrare în limba română apărută sub mitropolitul Ştefan a fost
Îndreptarea Legii sau Pravila cea Mare, apărută la Târgovişte în 1652. Era o nouă carte de legi
cu aproape 800 de pagini, tălmăcită din greceşte de către monahul Daniil Panonianul, originar
din Transilvania, ajutat de doi dascăli greci. Cuprindea diferite prelucrări din legislaţia bizantină

3
Gheorghe Ionescu , Mănăstirea Govora și egumenia lui Meletie Macedoneanul, în revista Buletinul Monumentelor
Istorice, anul XL , nr. 2, 1971, pp. 28-32.
4
Nicolae Cartojan, Istoria Literaturii române vechi, Editura Minerva, București, 1980, p. 175; vezi și Ioan Bianu și
Nerva Hodoș, Bibliografia românească veche, 1508-1830, Tom. I, București, 1903, pp. 181-183.
5
Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Mitropoliții Teofil și Ștefan ai Ungrovlahiei, în Istoria Bisericii Ortodoxe
Române, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. 2, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, București, 1981, p. 48.
6
Radu Creţeanu, Mitropolitul Ştefan I al Ungrovlahiei, în revista Mitropolia Olteniei, an. XXIX, nr. 1—3,
1977, pp. 119—139.
şi cea bisericească (canoanele Sfinţilor Apostoli, ale Sinoadelor ecumenice şi ale Sfinţilor
Părinţi, cu comentarii).
A doua jumătate a secolului al XVII-lea a fost marcată pe plan cultural în Muntenia de
activitatea mitropoliților Varlaam (1672-1679) și Teodosie (1668-1672/1679-1708), care au fost
susținuți îndeaproape de domnii Țării Românești Șerban Cantacuzino (1678-1688)7 și Constantin
Brâncoveanu (1688-1714).
Mitropolitul Varlaam, deşi a păstorit doar timp de 7 ani, şi-a legat numele de o seamă de
realizări. Spre sfârșitul păstoririi sale, în anul 1678, a izbutit să înfiinţeze o tipografie în
Bucureşti. N-a avut timp să tipărească decât o singură lucrare, şi anume o traducere a cărţii de
predici a arhimandritului ucrainean Ioanichie Galeatovschi, intitulată Cheia înţelesului.8
Datorită sprijinului celor doi mari domni iubitori de cultură, mitropolitul Teodosie a
izbutit să realizeze multe lucruri vrednice de luat în seamă. Printre acestea se numără și grija
deosebită acordată tiparului. Prima carte tipărită de mitropolitul Teodosie a fost un Liturghier
slavo-român în anul 1680. Ca şi cărţile tipărite de înaintaşul său Ştefan, Liturghierul avea numai
tipicul în limba română, iar slujba era în slavonă. Tradiţia slavonă era atât de puternică, încât
însuşi mitropolitul Teodosie mărturisea în prefaţa acestei tipărituri că nu a îndrăznit să traducă
întregul text al Liturghiei în româneşte. În schimb, în anii următori s-au tipărit o Evanghelie
(1682) şi un Apostol (1683), ambele traduse în română. Cu acestea se face un alt pas înainte în
vederea consolidării limbii române în slujbele bisericeşti. Deci, din timpul mitropolitului Ştefan
avem tipicul, în timpul lui Teodosie se introduc citirile din Sf. Scriptură, iar mai târziu, în timpul
lui Antim Ivireanul, se traduc şi slujbele.
Traducerea cărţilor Sfintei Scripturi în limba română a culminat cu tipărirea Bibliei de la
Bucureşti din 1688, numită şi Biblia lui Şerban Cantacuzino, lucrare ce încununează
activitatea tipografică de până atunci. Este prima tipărire integrală a Sfintei Scripturi în limba
română.
Tipărirea a început sub îndrumarea fostului episcop Mitrofan de Huşi, în noiembrie 1687, şi
s-a sfârşit în toamna anului 1688, când domn era Constantin Brâncoveanu. S-au folosit mai
multe traduceri anterioare, tipărite sau în manuscris, revizuite de fraţii Radu şi Şerban Greceanu,
logofeţi la curtea domnească şi distinşi cărturari, ajutaţi de mai mulţi cunoscători ai limbii
7
Nicolae C. Turcu, Biserica din Ţara Romnească în timpul domniei lui Şerban Cantacuzino, în revista Biserica Ortodoxă
Română, anul LXXXIV, nr. 1—2, 1966, pp. 100-128.
8
Niculae Serbănescu, Varlaam, mitropolitul Tării Româneşti, (1672—1679), anul LXXVI, nr. 12, 1958, pp. 1120—1158.
greceşti ca mitropolitul Ghermano de Nissa, care se afla atunci în Ţara Românească, probabil şi
de patriarhul Dositei al Ierusalimului care semna şi o prefaţă, stolnicul Constantin Cantacuzino
şi episcopul Mitrofan. Este sigur că fraţii Greceanu au folosit în munca lor şi tălmăcirile
anterioare, printre care şi traducerea Bibliei în manuscris a învăţatului moldovean Nicolae
Milescu Spătarul (c. 1636—1708). Acesta a fost un distins diplomat, istoric, geograf, etnograf,
filolog, memorialist şi teolog.9
Opera de căpetenie a lui Nicolae Milescu pe tărâmul literaturii noastre religioase a fost
traducerea din izvorul grecesc al Vechiului Testament, care lipsea până atunci. Se ştie că
Psaltirea face parte din ciclul primelor traduceri româneşti și că românii din părţile Banatului,
atrași la calvinism, încercaseră încă de pe vremea lui Coresi o traducere a Vechiului Testament,
dar din toate strădaniile lor a apărut, în Palia de la Orăştie, doar primele două cărţi.
O altă operă în limba română a lui Nicolae Milescu, cu caracter teologic, este
reprezentată de un Catehism ortodox, tradus din limba greacă, după opera patriarhului Atanasie
al Alexandriei și în care, sub formă de întrebări şi răspunsuri, tratează problemele fundamentale
ale dogmei, precum: Sfânta Treime, mariologia, angheologia, şi eshatologia. Opera păstrează
următoarea frază interesantă privitoare la originea limbii române: „Dumnezeu se zice pre limba
latinească DEUS, iar pre limba grecească THEOS, iar rumâneşte se chiamă DUMNEZEU,
care nume este luat jumătate de la latinie, şi jumătate de la elinie”.10

În Moldova domnitorului Vasile Lupu (1634-1653) erau mai mulți cărturari decât în
Muntenia lui Matei Basarab (1632-1654). Sfătuit de boierii săi cărturari și de mitropolitul
Varlaam, Vasile Lupu, domn cult și cu ambiții mari, dorea să ridice la Iași lucrări de artă și
așezăminte de cultură care să-i veșnicească numele. Se adresează Mitropolitului Petru Movilă și
obține de la Kiev prima tipografie care ajunge în Moldova. O instalează în chiliile Mănăstirii
Sfinții Trei Ierarhi și, sub călăuza mitropolitului Varlaam, tipărește numai cărți românești, toate
cu alt cuprins decât al cărților de slujbă bisericească.11
Cea mai însemnată lucrare a sa, şi în acelaşi timp una din cele mai de seamă din istoria
vechii culturi româneşti, este intitulată Carte românească de învăţătură la dumenecele preste an

Petre V. Haneş, Nicolae Milescu traducătorul Bibliei de la 1688, în revista Glasul Bisericii, anul XXI, nr. 9—10, 1962, pp. 942—964.
9

10
Nicolae Cartojan, Istoria Literaturii române vechi, Editura Minerva, București, 1980, p. 233.
11
Nicolae Cartojan, Istoria Literaturii române vechi, Editura Minerva, București, 1980, pp. 192-194.
şi la praznice împărăteşti şi la svănţi mari sau Cazania, apărută la Iaşi în anul 1843. Cartea are
506 file, ilustrate cu numeroase gravuri reprezentând scene biblice sau chipuri de sfinţi, şi
începe cu un „Cuvânt cătră toată seminția românească pradoslavnici într-această limbă”,
arătând că dăruieşte „acest dar limbii româneşti, carte pre limba românească, întăiu de laudă
lui Dumnezeu,
după aceia, de învăţătură şi de folos sufletelor pravoslavnici”.12
Mitropolitul moldovean şi-a cules materialul „din multe scripturi din limba sloveniască”,
arătând în prefaţă că este „adunată din toţi tălcovnicii Sfintei Evanghelii, dascălii Bisericii
noastre”. Izvorul principal al Cazaniei a fost cartea de predici a mitropolitului grec
Damaschin Studitul (secolul XVI) intitulată „Comoara”, din care s-au tradus - integral sau
parţial - vreo 20 de predici. Varlaam are însă meritul că a strâns într-o lucrare unitară vechile
cazanii care circulau în ţările româneşti în manscris, traduse din greacă sau din slavonă.
A doua carte de seamă a lui Varlaam este cea intitulată Şapte Taine a Bisericii,
apărută la Iaşi în 1644 (339 file). La traducerea ei a lucrat şi logofătul Eustratie, și conține o
explicare sub formă de întrebări şi răspunsuri. Cartea a fost menită să apere temeiurile
credinţei ortodoxe împotriva calvinilor (din Transilvania), care nu recunoşteau cele Şapte
Sfinte Taine.
În epoca lui Matei Basarab și Vasile Lupu, din ciclul cărților folosite în biserică s-au
tipărit doar cazaniile. Pasul timid făcut s-a împiedicat de zbuciumul vremurilor care au ruinat
tipăriturile moldovene și muntene. Urcat pe scaunul mitropolitan al Moldovei, Dosoftei (1673-
1686) inițiază marea reformă a naționalizării serviciului divin. La doi ani după alegerea ca
mitropolit, dăruiește limbii românești Psaltirea tălmăcită în versuri și tipărită la mănăstirea
Uniew din Polonia.
Tot în anul 1673 mitropolitul Dosoftei a tradus în limba română și a tipărit la Uniev
Acatistul Născătoarei de Dumnezeu, iar în 1679, încercând să refacă vechea tipografie a lui
Vasile Lupu de la Iaşi, a tipărit Dumnezeiasca Liturghie, a doua traducere după Coresi şi prima
făcută de un ierarh. Prin aceasta, a pus la îndemâna preoţilor cea mai însemnată carte care să-i
ajute la săvârşirea slujbelor bisericeşti în limba română.

12
Pr. Prof. Univ. Dr. Mircea Păcurariu, Dicționarul Teologilor Români, București, Editura Univers Enciclopedic,
1996, p, 470.
 Totuși, nefiind deplin mulţumit de aspectul grafic al tipăriturilor, în anul 1679 se
adresează cărturarului român Nicolae Milescu,13 aflat în slujba ţarului Rusiei şi patriarhului
Ioachim al Moscovei, cerând sprijin pentru înfiinţarea unei tipografii. Primind o tiparniță
completă, o instalează la biserica Sf. Nicolae Domnesc din Iaşi și începând cu anul 1680
demarează introducerea limbii româneşti în biserică în locul celei slavone, scoțând la lumină
traducerile sale de sub teascurile noii tipografii: o Psaltire de-nţeles, un Molitvelnic de-nţeles în
1681, o nouă ediţie din Sfînta Liturghie în 1683 şi Paremiile preşte an, toate în limba română.
Între anii 1682—1686 a tipărit o altă mare şi însemnată lucrare, tradusă şi prelucrată din greacă
şi slavonă, intitulată Viaţa și petrecerea sfinţilor, în 4 volume, la traducerea căreia a ostenit vreo
25 de ani, după cum mărturiseşte el însuşi în predoslovia cărţii.
În timpul exilului polonez (1686-1693), bătrânul mitropolit, pe lângă alte numeroase
traduceri, a început să tălmăcească în limba română Expunerea credinţei ortodoxe
(Dogmatica) Sf. Ioan Damaschinul.
În mijlocul acestor strădanii cărturăreşti, cu dorul ţării şi al credincioşilor săi moldoveni
în suflet, mitropolitul Dosoftei s-a stins din viață în iarna anului 1693, în vârstă de aproape 70 de
ani.

Petre V. Haneş, Nicolae Milescu traducătorul Bibliei de la 1688, în revista Glasul Bisericii, anul XXI, nr. 9-10, 1962, pp. 942-964.
13