UNIVЕRSITАTЕA CRESTINA ,,DIMITRIE CANTEMIR"

FАCULTАTЕА DЕ ECONOMIE SI ADMINISTRAREA AFACERILOR

MANAGEMENT FINANCIAR CONTABIL
BUCURЕȘTI

REFERAT
ORGANIZATII FINANCIARE INTERNATIONALE
Sistemul monetar european

PROF. UNIV. DR. FLORIN CIURLĂU

Masterand: an II
Roșca Gabriela-Liliana
 SISTEMUL MONETAR EUROPEAN

1. Sistemul Monetar European: etape premergătoare.

Începuturile procesului de integrare europeană se plasează în deceniul al 6-lea, când sunt semnate două
tratate esenţiale în crearea unei comunităţi economice:
- anul 1951, când se semnează, la Paris: Tratatul cu privire la Comunitatea Economică a Cărbunelui şi a
Oţelului (la care participă 6 ţări: Franţa, Germania, Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg);
- anul 1957, când se semnează, la Roma: Tratatul privind crearea Comunităţii Europene a Energiei
Atomice (EURATOM) şi Tratatul privind crearea Comunităţii Economice Europene (CEE).
Astfel, Tratatul de la Roma a pus în funcţiune un mecanism de cooperare economică, care ulterior a
necesitat o coordonare a activităţii monetare.
Obiectivele CEE, către care a fost orientată întreaga politică comunitară au vizat:
 realizarea unei uniuni vamale, respectiv a unei protecţii comune tarifare faţă de terţi;
 realizarea libertăţii de circulaţie a capitalurilor, a forţei de muncă şi a serviciilor;
 realizarea unei politici comunitare în domeniul agriculturii.
Integrarea monetară în cadrul SME este iniţiată prin mecanismul „şarpelui monetar”, (1972), continuată
cu înfiinţarea SME (în 1979) şi urmată de procesul înfiinţării monedei unice EURO, începând cu anul 1993.

1. 1. Şarpele monetar.

Acordul de la Washington din 1971, prin care marjele de fluctuare ale monedelor s-au modificat de la 1%
la 2,25%, n-a asigurat decât o stabilitate limitată a ratelor de schimb. Dacă o monedă se afla la limita superioară,
în timp ce o alta se află la limita inferioară (respectiv,moneda este la nivelul „plafon” sau la nivelul „planşeu”)
rezultă că cele două monede înregistrează o abatere a cursului de 4,5 % vis-a-vis de definiţia oficială. Dacă o
monedă care se află la nivelul plafon trece la nivelul planşeu, în timp ce o altă monedă urmează o traiectorie
inversă, rezultă că ecartul ajunge la 9%.
La data de 21 martie 1972, Consiliul de miniştri al CEE decide reducerea marjelor de fluctuaţie ale
monedelor europene la jumătate faţă de ceea ce se autorizase în 1971. Această rezoluţie a fost urmată de un acord
între Băncile Centrale Europene, semnat la Bâle, la data de 10 aprilie 1972, moment la care se înfiinţează
„şarpele monetar”. Denumirea este dată de imaginea evoluţiei cursului monedelor europene.
Acestea formează, în evoluţia lor, o linie ondulată („un şarpe”) care se încadrează într-un tunel ce
reprezintă marjele de fluctuaţie autorizate de sistemul monetar internaţional. Tunelul dispare cu începere din

2
martie 1973, când marjele de fluctuaţie faţă de dolar încetează să existe, odată cu trecerea la fluctuaţia liberă a
monedelor.
Acest sistem de fluctuare a monedelor a avut două forme:
- şarpele în tunel (24.04.72 – 11.03.73) - şarpele fără tunel (12.03.73 – 12.03.79).
Şarpele în tunel se caracterizează printr-o fluctuare a monedelor europene faţa de $ SUA şi între ele, în
anumite limite, respectiv: 2,25% faţă de $ şi 4,5 % între ele. Astfel, există două tipuri de marje faţă de $ :
inferioară şi superioară, care formează un tunel, iar, în interiorul acestuia, există o bandă de fluctuare a cursurilor
de schimb ale monedelor europene. Atunci când cursul de piaţă al unei monede se apropie de limitele stabilite,
este necesară intervenţia Băncii Centrale prin vânzarea sau cumpărarea de devize cerute sau oferite excedentar.
Şarpele în tunel a fost afectat de practica speculativă a deţinătorilor de $ care au încercat să se debaraseze
de moneda americană pentru a cumpăra aur pe piaţa liberă de la Londra. În aceste condiţii, ţările europene au
eliminat obligaţia menţinerii unei limite de fluctuaţie faţă de $ american, dar menţin acelaşi nivel de fluctuaţie
între monedele europene (4,5%).
În decursul perioadei în care a funcţionat, mecanismul „şarpelui” monetar a cunoscut perioade dificile. În
iunie 1972, de exemplu, lira sterlină abandonează acest mecanism. Marea Britanie n-a putut să menţină cursul
monedei sale, datorită riscului de epuizare a rezervelor de schimb. Coroana daneză părăseşte „şarpele monetar”,
dar este reintegrată la finalul anului 1972. Lira italiană iese definitiv din sistem în 1974, iar francul se retrage şi
revine în ianuarie 1974, respectiv iulie 1975.
Şarpele monetar nu a asigurat stabilitatea dorită nici pentru monedele care au rămas fidele sistemului.
Marca germană a fost reevaluată de 4 ori: guldenul olandez a făcut obiectul a două reevaluări, iar francul belgian
a fost reevaluat o singură dată. În acest mod, se poate explica de ce în anul 1979, ţările europene încearcă o altă
modalitate de asigurare a stabilităţii monetare, cu ajutorul unui nou sistem.

2. Crearea Sistemului Monetar European - principii şi funcţionare.

Dificultăţile „şarpelui monetar” au condus autorităţile monetare europene spre căutarea unei zone de
stabilitate monetară. Consiliul European de la Copenhaga, din 7 – 8 aprilie 1978, şi cel de la Breme din 6 – 7
iulie, acelaşi an, au trasat liniile unui nou sistem. Acestea au fost adoptate de Consiliul European de la Bruxelles,
în decembrie 1978, iar punerea în aplicare a fost decisă la 12 martie 1979. La sistem au aderat Franţa, Germania,
Belgia, Italia, Danemarca, Olanda, Luxemburg şi apoi Anglia.
Funcţionarea sistemului monetar european s-a bazat pe o monedă ECU şi pe definirea cursurilor
pivot ale monedelor, faţă de ECU, precum şi pe un mecanism de intervenţii pe piaţa valutară.
Denumirea monedei ECU provine de la denumirea engleză European Currency Unit şi evocă o monedă
franceză veche confecţionată din aur, care a circulat în Franţa, în secolul al XIII-lea şi care era rezervată numai
marilor demnitari.

3
 Moneda ECU era construită pornind de la un coş de monede al ţărilor participante la sistem iar ponderea
fiecăreia în definirea ECU depindea de nivelul PIB al fiecărei ţări şi de volumul schimburilor comerciale.
Caracterul fix al mecanismului de schimb era asigurat prin stabilirea unui curs central denumit „pivot”, între
fiecare monedă şi ECU. Marja de fluctuare între monede pe de o parte şi între acestea şi ECU era de 2,25%.

2.1. Mecanismul de schimb.

Ţările care participau la mecanismul de schimb trebuiau să definească valoarea propriei monede în raport
cu toate monedele ce aparţineau sistemului. Întrucât cursurile oficiale erau definite pe o bază bilaterală, o ţară care
atingea limitele marjei de fluctuare, antrena intervenţia a două bănci centrale, pentru a evita ecartul excesiv: banca
proprie şi banca ţării a cărei monedă se aprecia sau se deprecia în raport cu moneda naţională. Capacitatea de
intervenţie a băncilor era susţinută de facilităţile de credit între băncile centrale; fiecare se putea împrumuta sume
nelimitate de la celelalte bănci, cu un termen de rambursare de 75 zile.
Băncile centrale, puteau, de asemenea, să utilizeze pentru operaţiile dintre ele sumele în ECU pe care le
primeau de la FECOM, în schimbul depozitelor constituite la acest fond.
Creat, în 1973, Fondul european de cooperare monetară (FECOM) a constituit un organism de
compensare multilaterală între băncile centrale europene, prin acordarea de credite pe termen scurt. Contribuţia
băncilor centrale la fond era reprezentată de 20 % din rezervele în aur şi $ ale ţărilor respective.
Intervenţia băncilor centrale în cadrul SME se declanşa în momentul în care o monedă atingea 75% din
ecartul maxim autorizat, în raport cu definiţia oficială. Acest nivel de intervenţie a fost desemnat cu termenul de
prag de divergenţă, sau semnal de alarmă.
Slăbiciunile SME au fost evidenţiate de efectele reunificării germane; marca germană, al cărei curs a
crescut foarte mult în raport cu toate monedele europene, dar şi faţă de dolarul SUA a fost „beneficiara”, pe
termen scurt, a crizei monetare amintite. În vara anului 1993, atacurile contra francului francez au condus la
încercări de salvare ale SME prin lărgirea marjelor de fluctuare la 15%. În acest mod, nu se mai putea vorbi de o
fixitate a cursurilor de schimb între monedele europene.
Sistemul monetar european s-a caracterizat printr-o superioritate, comparativ cu mecanismul „şarpelui
valutar”, prin posibilitatea de realiniere a cursului şi prin intervenţia fondului FECOM, în susţinerea cursurilor.
Totodată, s-a procedat la reconsiderarea raportului dintre ECU şi $, de fiecare dată când necesităţile au impus
asemenea redefiniri.

2.2. Moneda ECU; cursul pivot şi marjele de fluctuare.

Încă de la înfiinţare, ECU a fost unitate de cont şi a reflectat media puterilor de cumpărare ale monedelor
utilizate. Fiecare ţară membră putea stabili, în raport de puterea de cumpărare a monedei sale, un

4
curs faţă de ECU, denumit curs central. Din compararea a două cursuri centrale, rezultau cursuri pivot bilaterale,
fiind în acelaşi timp cursuri oficiale în sistem. Cursurile efective, de piaţă, puteau fluctua faţă de cursul pivot,
ajustat cu 2,25%. Valoarea exactă a ECU se determina zilnic de către o comisie special desemnată, în acest sens.
Ponderea monedelor în cazul ECU a fost reconsiderată, de regulă, la 5 ani.
Moneda ECU a fost utilizată ca unitate de cont, de către instituţiile comunitare în următoarele scopuri:
 pentru stabilirea bugetului;
 pentru exprimarea tarifelor vamale;
 pentru stabilirea prelevărilor şi a altor vărsăminte intracomunitare.
În operaţiile bancare, ECU a fost utilizat pentru constituirea depozitelor private sau publice. În cadrul SME,
ECU a îndeplinit 4 funcţii, astfel:
 monedă efectivă în mecanismul de schimb al SME;
 bază de calcul a parităţilor celorlalte monede;
 bază de referinţă în mecanismul de intervenţie şi de credit;
 instrument de reglare a soldurilor creditoare şi debitoare, între autorităţile monetare.

3. Integrarea monetară europeană.

3.1. Etape ale înfăptuirii Uniunii Monetare Europene.

- Istoricul monedei unice –

Primele eforturi pentru crearea unei monede internaţionale în Europa au apărut în 1800. Moneda germană
Zollverein a fost introdusă în 1834, iar celelalte monede germane s-au unit în actuala marcă, în 1873.
Uniunea Monetară Latină a fost creată în 1865 şi a durat până în 1914, incluzând Franţa, Belgia, Elveţia şi
Italia. Fiecare ţară a consimţit baterea unei monede unice standard care să fie acceptată ca monedă legală în
fiecare din statele membre. Monedele erau raportate la aur, fiecare având o valoare standard, iar pentru
transformarea unei monede într-alta era nevoie de raportarea acesteia la aur. Rezultatul a fost eliminarea
fluctuaţiilor cursurilor dintre cele mai importante valute, între 1870 şi 1914 când primul Război Mondial a dus la
suspendarea convertibilităţii. Cu toate încercările de a stabiliza sistemul financiar internaţional, nu s-au obţinut
succese decât pe termen scurt. Ratele de schimb fluctuante au înlocuit sistemul ratelor de schimb fixe.
Au fost şi alte eforturi de a forma o Uniune Monetară, după al doilea Război Mondial, dintre acestea
remarcându-se două încercări cu rezultate semnificative:
- atunci când o ţară mică a preluat moneda unei ţări mai mari, şi
- atunci când mai multe ţări au renunţat la controlul asupra politicii lor monetare în favoarea unei bănci
centrale supranaţionale.

5
 Ca exemplificare, Belgia şi Luxemburg au avut aceeaşi monedă cu începere din 1944.
În concluzie, evenimentele monetare au evidenţiat o continuă dorinţă de aderare la o singură monedă,
atunci când din punct de vedere economic şi politic sunt îndeplinite toate condiţiile, întrucât avantajele de a avea o
singură monedă sunt mai mari decât costurile.

Odată cu Raportul Dellors din 1988, s-a început îndreptarea spre o Uniune Monetară în Europa. Acesta a
fost punctul de pornire al Tratatului de la Maastricht, semnat în 1992, care a stabilit programul de orientare spre o
monedă unică începând cu 1 ianuarie 1999. Sporirea dimensiunilor mişcărilor de capital între ţările membre ale
SME s-a dovedit incompatibilă cu stabilitatea ratelor de schimb. Astfel, în aprilie 1988, Consiliul European
solicită unui Comitet pentru studiu, prezidat de Jacque Delors, să „studieze şi să propună etapele concrete
necesare pentru înfăptuirea unei uniuni economice şi monetare”.

Raportul Delors a prezentat mai multe soluţii:

a) O primă soluţie consta în menţinerea în sistem a unor diferite monede naţionale, între care să se
stabilească raporturi de schimb, definitiv fixe.
b) Altă soluţie propunea ca alături de monedele naţionale, să fie utilizată o monedă comună pentru
ansamblul ţărilor membre. Aceasta a fost poziţia Marii Britanii care considera că monedei ECU i-ar putea reveni
un astfel de rol.
c) Într-o a treia soluţie, s-a optat pentru moneda unică.
Astfel, din raportul Delors se reţine a 3-a soluţie potrivit căreia înfăptuirea monedei unice trebuie să se
realizeze în următoarele 3 etape:
- prima etapă îşi propune ca obiectiv „sporirea performanţelor economice şi monetare în cadrul
instituţional existent”. În ceea ce priveşte domeniul monetar, obiectivul constă în realizarea unificării
pieţelor financiare şi accentuarea coordonării politicilor monetare;
- a doua etapă viza realizarea coordonării politicilor economice şi înfiinţarea unor noi instituţii europene,
dintre care, Sistemul European al Băncilor Centrale (SEBC);
- pentru cea de a treia etapă, s-a prevăzut trecerea la parităţi fixe, transferarea competenţelor băncilor
centrale către SEBC şi înfiinţarea monedei unice.

- Tratatul de la Maastricht -

În decembrie 1991, la Maastricht, se desfăşoară o întâlnire europeană la care se formulează termenii noului
tratat. Prin acest tratat, care a intrat în vigoare de la 1 noiembrie 1993 este introdus un nou concept, cel de
„Uniune Europeană” (UE), care reuneşte:

6
 a) Comunitatea Europeană;
b) Cooperarea în materie de politică externă şi securitate;
c) Cooperarea în domeniul politicii interne şi de justiţie.

Tratatul cuprinde 2 părţi:

o parte consacrată realizării uniunii economice şi monetare;
o parte consacrată realizării uniunii politice.

Principalele obiective economice pentru introducerea uniunii monetare sunt:

 sporirea stabilităţii internaţionale – euro şi dolarul intră în competiţie, iar cea mai stabilă dintre
ele va fi preferată în tranzacţiile internaţionale;
 diminuarea variabilităţii şi incertitudinii ratelor de schimb implică o alocare mai eficientă a
resurselor în cadrul uniunii;
 reducerea costurilor de tranzacţionare (nu mai sunt antrenate costuri legate de conversiune sau
acoperirea riscului de schimb);
 îmbunătăţirea competitivităţii;
 sporirea stabilităţii interne – (de exemplu, va exista doar o singură rată a inflaţiei) comparativ
cu 15, cât reprezintă numărul ţărilor membre ale SME;
 scăderea anticipată a ratelor dobânzilor şi inflaţiei.

Printre actorii acestui scenariu se numără şi agenţii economici, respectiv firmele. Introducerea euro are
efecte considerabile pentru managementul acestora, iar strategiile adoptate şi măsurile luate urmăresc pregătirea
pentru faza finală a uniunii economice şi monetare. Pe de altă parte, sunt antrenate costuri care trebuie comparate
cu avantajele care derivă din utilizarea monedei unice.

Pentru îndeplinirea obiectivelor, s-a prevăzut realizarea Uniunii Economice şi Monetare în 3 etape:
1) prima etapă 1990 – 1993 a presupus adoptarea de măsuri pentru liberalizarea mişcării capitalurilor şi punerea
bazelor unei politici de convergenţă în materie de stabilitate a preţurilor
şi gestiune sănătoasă a finanţelor publice;
2) etapa a II-a 1994 – 1998 a fost caracterizată prin înfiinţarea unor instituţii premergătoare Băncii Centrale
Europene. Astfel, a fost creat Institutul Monetar European (IME), cu sediul la Frankfurt, cu scopul de a întări
cooperarea între băncile centrale şi de a asigura coordonarea politicilor monetare. În cadrul IME a fost înfiinţat un
Comitet Monetar, care a supravegheat situaţia monetară şi financiară a ţărilor membre;
3) a 3-a etapă a început de la 1 ianuarie 1999. Institutul Monetar European a fost desfiinţat şi transformat în
Banca Centrală Europeană. S-a înfiinţat şi Sistemul European al Băncilor Centrale.

7
 Admiterea statelor la cea de a 3-a etapă a fost condiţionată de îndeplinirea unor criterii
de convergenţă, astfel:
1) rata inflaţiei să nu depăşească cu mai mult de 1,5 puncte procentuale media ratei inflaţiei a celor mai bune 3
ţări membre ale U.E. cu cele mai stabile preţuri;
2) deficitul bugetar să nu depăşească 3 % din P.I.B.-ul fiecărei ţări;
3) datoria publică a ţării respective să nu depăşească 60 % din P.I.B.-ul acesteia;
4) rata dobânzii nu trebuie să fie mai mare de două puncte procentuale faţă de media pe termen lung a primelor
trei state performante în acest domeniu;
5) rata de schimb nu trebuie să depăşească marjele normale ( 2,25 % faţă de ECU), prevăzute în cadrul
SME. Trebuie ca moneda naţională să fie integrată în SME de cel puţin doi ani.

3.2. Rolul Băncii Centrale Europene şi al Sistemului European al Băncilor Centrale.

Banca Centrală Europeană (BCE) înfiinţată cu începere de la 1 ianuarie 1999 are rolul de a sprijini
politicile economice ale Comunităţii Europene, prin acţiuni în următoarele direcţii:
 implementează politica monetară a Comunităţii;
 deţine şi administrează rezervele oficiale ale statelor membre;
 promovează un sistem de plăţi eficient;
 contribuie la supravegherea prudenţială a instituţiilor de credit din ţările membre;
 autorizează emiterea de bancnote în cadrul Uniunii Europene, astfel încât numai bancnotele emise
de BCE şi băncile centrale naţionale să aibă caracter oficial.
Crearea Băncii Centrale Europene, ca instituţie, internaţională, cu un statut unic, este considerată un
moment semnificativ în evoluţia organizării monetare internaţionale, fiind integrată în grupele instituţiilor
financiare internaţionale puternice, precum FMI, BRI, Sistemul Federal de Rezerve al SUA.
În cadrul politicii monetare comunitare, BCE nu are poziţia de autoritate care emite regulamente privind
funcţionarea băncilor şi a altor instituţii financiare. BCE nu acţionează ca împrumutator de ultim rang pentru
băncile din Uniunea Europeană, acesta fiind un rol care revine băncilor centrale ale ţărilor membre.De asemenea,
BCE nu are responsabilitatea cursurilor de schimb ale monedei EURO, poziţia acesteia fiind mai mult
consultativă în domeniul respectiv. Pentru sprijinirea EURO şi menţinerea cursurilor monedelor în limitele
stabilite de Consiliul de Miniştri ai U.E., Banca Centrală Europeană utilizează instrumentele monetare şi valutare
adecvate.
Misiunea de bază a B.C.E. o constituie stabilitatea preţurilor, pentru îndeplinirea acestui obiectiv putând fi
utilizate instrumente diferite de la o ţară la alta.
Sistemul European al Băncilor Centrale (SEBC) este constituit din Banca Centrală Europeană şi băncile
centrale naţionale ale statelor membre.

8
 Principalele sarcini şi atribuţii ale Sistemului Băncilor Centrale constau în următoarele:
- definirea şi implementarea politicii monetare a Uniunii Monetare;
- conducerea operaţiunilor de schimb valutar;
- deţinerea şi administrarea rezervelor valutare oficiale ale ţărilor membre;
- realizarea operaţiunilor din sistemele de plăţi.
Instrumentele politicii monetare, utilizate în vederea îndeplinirii obiectivelor politicii monetare, de către
SEBC, pot fi clasificate astfel:
- facilităţile permanente; - operaţiuni structurale şi de reglaj fin;
- operaţiuni ordinare; - sistemul rezervelor obligatorii.
- operaţiuni de refinanţare pe termen lung;

4. Moneda EURO şi efectele acesteia.

4.1. Lansarea monedei EURO.

Reuniunea de la Madrid, din decembrie 1995 a adoptat denumirea monedei unice „EURO” care
înlocuieşte vechea monedă comună ECU.
Calendarul tehnic de lansare a monedei EURO a prevăzut următorii paşi:
 faza I: la începutul anului 1998 au fost selecţionate din cele 15 ţări membre UE, acelea care au
îndeplinit criteriile de convergenţă, pentru anul '97;
 faza a II -a: de la 1 ianuarie 1999, odată cu începerea activităţii Băncii Centrale Europene, s-au
stabilit ratele de schimb între EURO şi devizele ţărilor care au aderat. Moneda EURO este
introdusă în paralel cu monedele naţionale; iniţial, EURO este admisă doar ca monedă scripturală;
plăţile cash continuă să se realizeze în monedele naţionale. EURO se utilizează şi în cadrul
împrumuturilor publice.
 faza a III-a: va debuta la 1 ianuarie 2002 şi se prevede punerea în circulaţie a biletelor şi a
monedelor EURO, care vor circula paralel cu monedele naţionale timp de 6 luni;
 faza a IV-a: se va derula după 1 iulie 2002, când EURO va deveni singurul mijloc de plată.

4.2. Simbolul – EURO.

În februarie 1997, un Comitet Directorial numit Comitetul Monetar a înaintat o propunere finală cu
privire la denominarea şi specificaţiile tehnice ale monedelor EURO (diametru, greutate, culoare, compoziţie
etc.). S-a ţinut cont, într-o măsură sporită, de cerinţele şi necesităţile instituţiilor şi societăţilor care vor accepta

9
monedele EURO pentru plăţi, mai ales în situaţia când plăţile se fac prin sisteme şi echipamente deja existente în
funcţiune. Pentru recunoaşterea monedelor EURO a fost necesară includerea unor caracteristici unice.
S-a avut în vedere, de asemenea, luarea tuturor măsurilor de siguranţă la confecţionarea şi structurarea
monedelor EURO pentru a se evita, într-o măsură ridicată, frauda în confecţionarea acestor monede.
Abrevierea oficială pentru EURO este EUR. Aceasta a fost stabilită de Organizaţia Internaţională de
Standardizare (Internaţional Standard Organisation – ISO), şi este folosită în toate scopurile: financiar, comercial,
contabil.
Simbolul grafic pentru EURO arată ca un E rond marcat cu două linii paralele orizontale. Simbolul a fost
inspirat din litera grecească epsilon, evocând civilizaţia greacă, şi din prima literă a cuvântului „Europa”. Cele
două linii paralele reprezintă stabilitatea EURO.
Bancnotele - în total sunt 7 EURO bancnote, în diferite mărimi şi culori, cu valori de 500, 200, 100, 50,
20, 10, şi 5 EURO. Designul şi grafica lor sunt simbolice pentru arhitectura europeană. Desenele nu reprezintă
nici un monument real, existent. Pe faţa bancnotelor se găsesc grafice de ferestre şi porţi, ca simbol al spiritului de
cooperare şi deschidere în Uniunea Europeană. Pe spatele fiecărei bancnote sunt schiţate diferite stiluri de poduri,
fiecare specific unei anumite perioade, o metaforă a comunicării oamenilor în Europa şi cu restul lumii. Designul
final a fost anunţat în decembrie 1996, la Dublin, la Consiliul European. Toate monedele sunt prevăzute cu
sisteme avansate de securitate.
Monedele – sunt în număr de 8 cu valori de 2 şi 1 EURO, apoi 50, 20, 10, 5, 2, şi 1 cenţi. Fiecare monedă
are o faţă identică, reprezentând harta UE, pe un fundal cu linii transversale, la care sunt ataşate stelele de pe
steagul european. Modelul de pe cealaltă faţă a monedei poate fi ales de fiecare din cele 11 state membre.

4.3. Efectele introducerii monedei EURO.

Multe sectoare ale economiei au trecut la sistemul EURO încă de la 1 ianuarie 1999. Tot de la această
dată, tranzacţiile între sectorul bancar şi băncile centrale se fac în EURO. Toate pieţele de capital ale statelor
participante îşi operează operaţiile în noua monedă. Guvernele utilizează EURO pentru stabilirea noilor bugete.
Cele mai mari firme, au trecut la utilizarea EURO încă de la începutul procesului datorită beneficiilor care sunt
multiple:
 eliminarea costurilor şi a riscului schimburilor internaţionale;
 transparenţa preţurilor care duce la o mai bună concurenţă cu privire la vânzări şi servicii;
 standardizarea contabilităţii şi a altor sisteme.

Companiile mici şi mijlocii, care sunt de obicei furnizorii companiilor mari, sunt nevoite să treacă la
sistemul EURO pentru a nu-şi periclita existenţa.

Asupra sistemului bancar, efectele pot fi evidenţiate astfel:

10
 - De la 1 ianuarie 1999, majoritatea băncilor ofereau posibilitatea clienţilor săi de a-şi converti economiile
în EURO, dar obligativitatea va surveni numai după 2002. Posesorul unui cont în EURO putea plăti sau putea da
ordine de plată în moneda naţională, fără a i se percepe vreun comision. Pentru plăţile în EURO au fost tipărite
noi carnete de cecuri, iar pe lângă logo-ul EURO sunt prevăzute şi cu o bandă magnetică care asigură că plata se
va realiza.
- În perioada tranziţiei (1999 – 2001) agenţii economici aveau posibilitatea alegerii modului de efectuare
a plăţilor în EURO sau în moneda naţională. După 1 ianuarie 2002 însă, toate plăţile şi încasările erau efectuate în
EURO. În perioada tranziţiei, băncile erau obligate să transforme sumele în moneda cerută de creditor. Când o
întreprindere are cont bancar doar în moneda naţională, atunci toate ordinele de plată vor fi transformate în
moneda naţională. Regulamentul nu prevede prelevarea nici unei taxe şi comisioane pentru transformarea sumelor
din moneda naţională în EURO şi invers.
Prin moneda unică, politica monetară e transferată la nivel comunitar devenind de competenţa Băncii
Centrale Europene, absolut independentă. Politica bugetară va continua să rămână un instrument conjunctural de
politică economică la nivel naţional. Datorită relaţiilor strânse între politica monetară şi cea bugetară, absenţa
disciplinei bugetare într-unul sau mai multe state membre ar putea afecta orientările politicii monetare comune. Se
vor putea exercita presiuni asupra Băncii Centrale Europene pentru ca politica monetară să devină mai flexibilă.
De aceea, mai întâi Tratatul de la Maastricht şi apoi pactul dintre state definesc un cod de bună
conduită în materie de politică monetară şi datorie publică.

Efectele pe plan internaţional ale introducerii monedei unice sunt şi mai puternice:
 utilizarea crescândă a monedei unice în cadrul tranzacţiilor comerciale, permite reducerea instabilităţii
generate de fluctuaţiile cursului de schimb;
 posibilitatea emitenţilor de monedă de a beneficia de venituri de pe urma sumelor deţinute în străinătate
(în afara U.E.). Va continua procesul de realocare mai puternică a portofoliilor de active financiare în
favoarea titlurilor emise în EURO;
 dispariţia necesarului de rezerve în cadrul băncilor centrale naţionale pe plan intracomunitar.

În prezent, moneda EURO a reprezentat pentru toate statele Uniunii Europene un deziderat, deoarece era
văzută ca un etalon de stabilitate, spre deosebire de monedele naţionale, care puteau fluctua puternic. În
condiţiile actualei crize financiare, moneda unică nu mai este la fel de atrăgătoare, ba mai mult, pentru unele
state reprezintă chiar o povară.
Criza financiară a trimis economiile în recesiune, a redus schimburile comerciale şi a paralizat sistemele
financiare. Pentru statele din afara zonei euro, deprecierea monedelor naţionale a reprezentat un avantaj pe
care şi l-ar fi dorit şi cele mai slabe state membre ale zonei euro, deoarece o monedă slabă încurajează

11
exporturile. O revenire bazată pe exporturi ar fi putut reprezenta o soluţie viabilă pentru mai multe state, însă
în interiorul zonei euro acest instrument nu poate fi utilizat, de aceea, este nevoie de alte soluţii.

Concluzii

Actualmente, sunt 27 State Membre cu nivele de integrare variate în Uniunea Economică Monetară.
Treisprezece State Membre au adoptat moneda euro: Austria, Belgia, Finlanda, Franţa, Germania, Grecia,
Irlanda, Itala, Luxemburg, Olanda, Portugalia, Slovenia şi Spania. Alte trei State Membre, Marea Britanie,
Danemarca şi Suedia, nu au nici un plan imediat în privinţa adoptãrii monedei euro. Alte unsprezece State
Membre, Cipru, Malta, Letonia, Lituania, Estonia, Polonia, Cehia, Slovacia, Ungaria, România şi Bulgaria,
sunt în stagii diferite ale adoptãrii monedei euro şi cel mai probabil vor adera la zona euro în urmãtorii zece
ani.
Construită în jurul unui producător monetar cheie – Germania, numărul membrilor Uniunii a fost selectat
cu atenţie, evitându-se lărgirea uniunii prin încorporarea unor potenţiali trişori - state cu datorii ridicate, cel
mai tentate de inflaţie. La insistenţele Germaniei, centralizarea monetară a fost însoţită de semnarea unui
acord - Pactul de Stabilitate - al cărui scop este responsabilizarea membrilor cartelului faţă de obiectivul
comun; practicile de subminare a eficienţei acţiunii colective (creşterea inflaţiei sau perspectiva creşterii
acesteia datorită sporirii deficitului bugetar) pot fi descoperite şi pedepsite. Nu în ultimul rând, monedele
europene diferite s-au omogenizat, contopindu-se într-un produs unic - euro.
Prin urmare, viitorul UME depinde în mod esenţial de soliditatea angajamentului convenit. Două
posibilităţi de evoluţie viitoare sunt posibile. Pe de o parte, UME poate fi consolidată de unificarea politică a
statelor membre, care constituie singura modalitate de a evita slăbiciunile inerente ale oricărui cartel. Pe de
altă parte, UME poate sucomba din cauza stimulentelor perverse care influenţează în special statele mai slabe
financiar. Chiar pilonul principal de susţinere al Uniunii, Germania, dă semne de stânjeneală în respectarea
angajamentelor asumate. Deja Pactul de Stabilitate este considerat de mulţi decidenţi politici "depăşit", şi se
doreşte "flexibilizarea" acestuia. Efectul ar fi diminuarea solidarităţii membrilor Uniunii şi creşterea
perspectivei dezintegrării organizaţiei. În condiţiile în care se întrevede extinderea zonei euro către Est,
numărul statelor slabe financiar şi, prin urmare, tentate de inflaţie, va creşte, ceea ce va eroda şi mai mult
consistenţa Uniunii.
Problema majorã pentru Uniununea Monetară în anii care urmeazã, în ceea ce priveşte Uniunea pe
ansamblu, va fi reprezentatã de interesele europene versus cele naţionale. În ianuarie 2007, Financial Times a
raportat cã o mare parte din cetãţenii Franţei, Italiei şi Germaniei credeau cã moneda euro a adus prejudicii
economiilor lor în timp ce a avut un efect pozitiv asupra economiei per ansamblu a UE.

12
 Dimpotrivã, un sondaj diferit condus de International Herald Tribune a arãtat încrederea în moneda euro.
Sondajul din martie 2007 aratã cã 89% din populaţia Franţei şi a Italiei, 93% din cea a Spaniei şi 83% din cea
a Germaniei cred cã moneda euro va fi moneda standard în Europa în anul 2057.
Dacã percepţiile scepticilor faţã de zona Euro sunt sau nu întemeiate când vine vorba de economiile
naţionale, acest aspect este încã supus dezbaterii, aşa cum ar putea fi argumentat cã ţãrile mult mai mari şi
mult mai stabile trebuie sã experimenteze scãderi economice pentru a putea aduce noile State Membre la
acelaşi nivel economic. În fapt, aria Euro în 2006 a înregistrat cea mai mare creştere economicã din 2000 şi
perspective de creştere au fost anunţate. Astfel, economia zonei Euro rãmâne cea mai puternicã, cu fluctuaţii
recente în privinţa ratei dobânzii mai mici pentru euro decât pentru dolar.
În concluzie, moneda euro a înlãturat dolarul ca monedã predominantã în tranzacţiile de pe pieţele
internaţionale, iar acum este cea care însumeazã deja 25% din rezervele internaţionale, câştigând teren faţã de
dolar, reuşind să consolideze, totodată, Sistemul Monetar European.
Din analiza lungului şir de evenimente care au dus la realizarea Uniunii Economice şi Monetare, putem
trage concluzia că acest drum a fost mult mai lung decât şi-au dorit vizionarii acestui proiect şi a fost presărat
cu numeroase crize. Statele membre au reuşit să depăşească aceste momente dificile, în primul rând datorită
voinţei lor politice, momentele de criză fiind urmate, de fiecare dată, de salturi calitative în procesul de
integrare.

Bibliografie

Cărţi şi articole:

13
 1. Manolescu, Gheorghe, Politici şi instituţii financiar – bancare europene, Bucureşti, Editura
Fundaţiei România de Mâine, 2008.
2. McCormick, John, Să înţelegem Uniunea Europeană - o introducere concisă, Bucureşti,
Editura:Codecs, 2006.
3. Opriţescu, Marin, Popescu, Jenica, Manta, Alina, Monedă, credit, bănci, Craiova, Editura
SITECH, 2009.
4. Roşca, Cristina, Zona euro a pus lacăt la porţi, dar nici Estul nu mai este convins de avantajele
monedei unice, Ziarul Financiarul, Anul XII/ Nr. 2856.

Documente on-line:

1. http://europa.eu/abc/12lessons/lesson_7/index_ro.htm
2. http://www.zf.ro/politica/politica-externa/moneda-unica-europeana-ultima-mare-aventura-a-uniunii-
europene-3039408/
3. http://www.eu4journalists.eu/index.php/dossiers/romanian/C23
4. http://www.ecb.int/ecb/educational/facts/euint/html/ei_003.ro.html
5. http://www.ecol.ro/content/euro-ca-strategie-politica

14