Etimologie

Islam (ar.:‫ اسسسلم‬islam) și musulman (ar.: ‫ مسسسلم‬muslim) sunt două derivate, primul,
nume de acțiune, al doilea, participiu activ, de la verbul ‫ أسلم‬aslama "a se supune",
așadar sensul lor fiind de "supunere", respectiv de "supus", subînțelegându-se, față
de Dumnezeu. Verbul aslama este derivat de la rădăcina slm care are sensul de
"integritate", "desăvârșire", "sănătate", "pace", "tihnă" etc. Un cuvânt derivat de la
aceeași rădăcină ‫ سلم‬salām "pace", "tihnă", "mântuire" este folosit de musulmani în
formula de salut ‫ السلم عليك‬as-salāmu 'alaikum (pacea/mântuirea fie asupra ta). De
aici, o altă interpretare dată termenului "islam" ar fi aceea de "aflare a păcii
întruDumnezeu".[1]
Precizări terminologice
Având în vedere desele confuzii între diverșii termeni care au legătură cu islamul, sunt
necesare următoarele precizări terminologice:[2]

Islam: religia islamică sau musulmană.

Ummah: comunitatea islamică formată din totalitatea musulmanilor.
Islamism: termen inventat de Voltaire, care, în definiția sa contemporană, se referă
la versiunea radical extremistă a islamului politic. De foarte multe ori în mass
media, islamul este confundat cu islamismul.
Mahomedanism: termen învechit prin care era desemnată religia islamică, ieșit din
uz.
Islamic: adjectiv cu sensul de "ce aparține islamului (fie religiei, fie comunității)".
Islamolog: specialist în islam.
Islamologie: știința care se ocupă cu studierea islamului.
Islamist: musulman fundamentalist care propagă politica radicală bazată numai
pe Coran.
Izvoare principale
Coranul
Coranul (în araba : Qur'an) este cartea sfântă a islamului. În original se numește ‫ قققرآن‬și
înseamnă "recitare". Deși este numit "carte", când un musulman se referă la Coran, se referă
la text, la cuvinte, nu la lucrarea tiparită. Coranul a fost păstrat de-a lungul timpului prin
memorarea întregului text, cuvânt cu cuvânt. Coranul a fost revelat, conform tradiției

1
islamice, profetului Muhammad de către îngerul Gabriel (Gavriil; ar.:Ğibrīl) în numeroase
ocazii între anii 610 și moartea lui Muhammad în 632. Pe lângă faptul că îi memorau
revelațiile, unii dintre însoțitorii săi le-au notat, sporadic, pe pergamente, pietre, omoplați de
cămilă.

Schematic, versiunea tradiției a faptelor, spune că după

moartea profetului Muhammad (632), Abu-Bekr, primul calif, i-a poruncitt lui Zayd bin
Thabit să strângă și să înregistreze toate versetele autentice ale Coranului, după cum erau
păstrate în forma scrisă sau orală. Exemplarul lui Zayd, păstrat de
văduva profetului Muhammad, Hafsa bint Umar, stă la baza textului coranic întocmit în
vremea celui de-al treilea calif,Usman, între anii 650 și 656, care a poruncit alcătuirea unui
exemplar model, care să înlăture toate diferențele survenite cu timpul între versiuni, acest
exemplar rămând fundamental până acum. El a trimis copii ale acestui exemplar în toate
provinciile califatului, și a ordonat ca toate celelalte variante să fie distruse, fiind considerate
de atunci ca inexacte. Istoricii Coranului vorbesc însă de un proces mai gradual chiar decât
cel prezentat de tradiție, Coranul fiind rodul unei munci redacționale ale cărturarilor islamici
aflați în slujba puterii califale contemporane lor, o muncă întinsă pe o perioadă de mai bine de
un secol.

Versiunea lui Uthman (cunoscută sub numele Mushaf 'Uthmān "Vulgata lui Osman")
organizeazărevelațiile în ordinea lungimii, cu cele mai lungi capitole (sura) la
începutul Coranului și cele mai scurte la sfârșit. În viziunea conservatorilor ordinea capitolelor
este stabilită de divinitate. Mai târziu specialiștii au încercat să așeze capitolele în ordine
cronologică, și printre musulmani există un consens privind impărțirea capitolelor în
cele revelate la Mecca și cele revelate la Medina. Unele sure(de exemplu Sura XVII - Al-Isrā‘)
au fost revelate în mai multe locuri, în perioade diferite.

Deoarece Coranul a fost scris într-un sistem grafic ce nota doar consoanele și care nu
poseda încă un sistem de puncte diacritice care să diferențieze literele izomorfe, și deoarece
existau tradiții diferite ale recitării, pe măsură ce persoane care nu vorbeau limba arabă se
converteau la islam, exista o neînțelegere privind lectura exactă a anumitor versete. Până la
urmă s-au dezvoltat forme de scrierecare folosesc "puncte" pentru a indica vocalele. Sute de
ani dupa Uthman, cărturarii musulmani au încercat să determine aplicarea punctelor și citirea
corectă în textul nevocalizat al lui Uthman. În urma cercetărilor, au fost acceptate șapte
variante canonice de citire a Coranului (acestea se referă doar la intonare și la decuparea
textului - scris fără punctuație - în propoziții), diferențele dintre acestea fiind considerate
minore, fără să afecteze textul.

2
Forma Coranului cea mai răspândită astăzi este textul publicat de Universitatea-moschee Al-
Azhar din Cairo, în 1923.

Coranul, încă de la începuturile sale, a devenit centrul devotamentului islamic și până la urmă
subiectul controverselor teologice. În secolul 8, mu'taziliții au susținut crearea Coranului de-a
lungul timpului. Oponenții lor, din diferite școli, au pretins eternitatea și
perfecțiunea Coranului, existent în ceruri înainte să
fie revelat lui Muhammad. Teologia aș'arită (care a devenit predominantă) susține
eternitatea Coranului și faptul că el nu a fost creat. Totuși, unele mișcări moderne din cadrul
islamului se apropie de poziția mu'tazilită.

Cei mai multi musulmani privesc Coranul cu venerație, înfășurându-l într-o pânză curată,
păstrându-l pe un raft înalt și spălându-se ca pentru rugăciuni înainte de a citi din Coran.
Vechile exemplare ale Coranului nu sunt distruse ca hârtia obișnuită, ci arse sau depozitate
în cimitire pentru Coran. Coranul este, pentru musulmani, o călăuză infailibilă pentru pietatea
personală și viața în comunitate, un adevăr istoric și științific.

Tipărirea în masă a Coranului în arabă și traducerea în alte limbi sunt considerate facilități
moderne.

Sunna (Cutuma)
A doua sursă a legii islamice, după Coran, este Sunna. Sunna (ar.: ‫ سنة‬sunna “conduită”, în
cazul de față, conduita profetului Muhammad) se constituie din spusele și
faptele profetului Muhammad, așa cum sunt ele cuprinse în hadīth-uri (termen redat prin
"tradiții") pe care se bazează jurisconsulții și teologii pentru a preciza mai bine conținutul legii
islamice, izvorâtă din Coran. Sunna cuprinde spusele profetuluiMuhammad și faptele
acestuia și ale unora dintre însoțitorii săi, pe care le-a aprobat.

Sensul general al cuvântului hadīth (ar.: ‫ )حقققديث‬este acela de povestire, pildă, spusă
memorabilă transmisă de-a lungul generațiilor. Culegerile de hadīth-uri se bazează pe o
moștenire eminamente orală, deoarece profetul Muhammad interzisese notarea propriilor
sale cuvinte pentru a nu fi confundate cu textul coranic revelat. Cele mai cunoscute și
apreciate culegeri de hadīth-uri sunt: Sahīh-ul (Autentic) Al-Bukhari (m. 870),Sahīh-ul lui
Muslim (m. 875), cunoscute împreună sub numele de As-Sahīhāni (Cele două autentice).

Hadīth-ul, din punct de vedere al formei, se compune din două părți.

 Lanțul martorilor sau al garanților și textul propriu-zis. Lanțul (ar.: ‫ إسققناد‬isnād,

‫ سند‬sanad, ‫ سلسلة‬silsila) este o înșiruire de martori sau garanți de o înaltă probitate.

3
 Lanțul începe cu menționarea ultimului garant, contemporan cu autorul care
povestește hadīth-ul, și urcă, apoi, din generație în generație până la un însoțitor
cunoscut al profetului Muhammad care l-a văzut pe acesta, într-o situație dată,
procedând într-un anumit fel sau decretând un anume lucru. Pentru ca hadīth-ul să fie
considerat autentic (ar. ‫ صحيح‬sahīh), lanțul de garanți trebuie să fie neîntrerupt. Dacă
lanțul nu este complet, adică are puncte ce pot fi contestate, atunci hadīth-ul
respectiv este considerat slab (ar.: ‫ضققعيف‬da’īf), iar dacă lanțul nu are nici o
consistență, atunci hadīth-ul respectiv este declarat fals (ar.: ‫ مزور‬muzawwar).
 Textul propriu-zis (ar.: ‫ متن‬matn) relatează într-un mod extrem de concis o spusă sau
o atitudine a profetului.

Dogmă și credință

Musulmanii consideră că Dumnezeu (în arabă ‫ )ﷲﷲ‬a revelat în mod direct cuvântul Său către
omenire prin Muhammad (circa 570–632) și alți profeți, printre
care Adam, Avraam, Moise și Iisus. Baza credinței islamice se găsește în shahādatān ("două
mărturii"): lā ilāhā illā-llāhu; muhammadur-rasūlu-llāhi — "Nu există (dumne)zeu în afară de
Dumnezeu; iar Muhammad este trimisul lui Dumnezeu". Pentru a deveni musulman, o
persoană trebuie să recite și să creadă aceste cuvinte. Sunniții privesc această formulă ca pe
unul din cei Cinci stâlpi ai islamului.

Musulmanii consideră că principala înregistrare scrisă a revelației către omenire

este Coranul, pe care îl consideră perfect, reprezentând revelația finală a lui Dumnezeu.
Musulmanii cred că părți ale Bibliei și ale Torei au fost pierdute, interpretate greșit sau
distorsionate de credincioși. Din această perspectivă Coranul este văzut ca o corectură adusă
carților sfinte iudaice și creștine.
Musulmanii susțin că islamul conține în esență aceeași credință ca a tuturor trimișilor
lui Dumnezeu omenirii de la Adam, Coranul codificând revelația finală a lui Dumnezeu.
Învățătura islamică vede iudaismul și creștinismul ca derivând din învățăturile unora din
acești profeți - în special Avraam - și recunoaște rădăcinile lor avraamice, în timp
ce Coranul îi numește Oameni ai Cărții.

Șase articole ale credinței

Există șase credințe elementare împărtășite de toți musulmanii:

1. Credința în Dumnezeu, singurul demn de venerație.

2. Credința în toți profeții și trimișii lui Dumnezeu.

4
 3. Credința în cărțile trimise de Dumnezeu.
4. Credința în îngeri.
5. Credința în Ziua Judecății (Al-din) și în înviere (Al-Qiyama).
6. Credința în destin (Qadaa și Qadar în arabă). (Aceasta nu inseamnă că un om este
predeterminat în acțiuni sau să trăiască o anumită viață. Dumnezeu i-a dat liberul
arbitru pentru a-i permite să ia decizii.)

Crezul musulman (traducere aproximativă):

"Cred în Dumnezeu; și în Îngerii Săi; și în Scripturile Sale; și în trimișii Săi; și în Ziua de Apoi;
și în Soartă, că Binele și Raul sunt de la Dumnezeu, și în Înviere după moarte. Mărturisesc că
nu există nimic demn de venerație în afară de Dumnezeu; după cum mărturisesc
căMuhammad este trimisul Său."

Allah
.

Allah este un alt cuvânt arab, și este numele sfânt al divinității. Un musulman trebuie să
folosească denumirea de Allah și nu de Dumnezeu. Numele Lui a fost folosit de toți Profeții,
de la Adam până la Muhammad. El reprezintă comprimarea a două cuvinte arăbești: al (un
articol hotărât=ul) și illah (=Dumnezeu), adică Dumnezeul. Eliminând litera i, vei descoperi
cuvântul Allah. În funcție de poziția sa, în propoziția arăbească, acesta poate avea forma
Allaha, care se apropie de denumirea din limba ebraică dată Creatorului, și anume Elaha. Dar
evreii folosesc greșit forma de plural Elahim, ceea ce denotă mai mulți zei. Cuvântul Allaha
se apropie mai mult de cuvântul din limba aramaică, ce-l desemnează pe Dumnezeu și care a
fost folosit de Iisus, și anume Alaha. În ipoteza că Allah ar veni de la al+ilah, reținută de
majoritatea filologilor, este mai puțin interesant pentru noi să vedem cum s-a făcut trecerea
de la ilah la Allah; în schimb, originea și semnificația cuvântului ilah, așa cum au fost ele
analizate de lexicografii arabi, aduc elemente importante pentru stabilirea ariei semantice a
cestuia. Unii îl consideră pe ilah ca derivând de la ‘aliha/ya’lahu cu prepoziția ‘ila, care
înseamnă a căuta scăpare la: Allah este cel la care oamenii caută scăpare în nenorocire.
Același verb are ca prim sens a fi uluit: măreția lui Allah este uluitoare pentru oricine. Aliha
mai are și sensul de a adora; și aici forma ilah are sens de participiu pasiv: cel adorat. O altă
etimologie, mai ciudată, îl derivă pe ilah de la ‘aliha bi- a se statornici (undeva): Allah este
neschimbător, statornic. Alții îl derivă pe ilah de la waliha ila, a dori cu ardoare, a tânji după:
Allah e dorit de inimile oamenilor. De la același verb, walah (numele verbal) poate însemna și
iubire puternică. Acesta are și un înțeles complementar de: oamenii îl iubesc pe Allah, și

5
Allah îi iubește pe oameni. În ipoteza că Allah vine de la al+lah, ipoteză puțin răspândită, lah
ar veni de la LWH, care înseamnă fie a fi ascuns, învăluit (Allah ar fi numit astfel pentru că
este ascuns privirilor noastre), fie a fi înălțat-Cel Preaînalt .

Conceptul fundamental în islam este unicitatea lui Dumnezeu (tawhid). Acest monoteism este
absolut, nu relativ sau pluralistic în orice sens al cuvântului.

În arabă, Dumnezeu se numește Allah, o formă a al-ilah, sau "unicul dumnezeu". Allāh se
traduce așadar prin "Dumnezeu". Utilizarea implicită a articolului hotărât în Allah indică
unitatea divină. În ciuda numelui diferit dat lui Dumnezeu, musulmanii consideră că
Dumnezeul la care se închină este același cu Dumnezeul iudeo-creștin. Totuși, musulmanii
resping teologia creștină privind doctrina Treimii care îl privește pe Iisus ca pe Fiul
lui Dumnezeu), văzând aici o formă de politeism.

Nu există nicio imagine vizuală sau reprezentare a lui Dumnezeu în islam, deoarece o astfel
de imagine artistică ar duce la idolatrie, care este interzisă. Mai mult, mulți musulmani cred
că Dumnezeu este lipsit de corp, făcând imposibilă reprezentarea Sa bidimensională sau
tridimensională. Musulmanii preferă să-l descrie pe Dumnezeu prin atributele divine
menționate în Coran, cunoscute drept "cele mai frumoase nume" (ar.: ‫ السققماء الحسنققى‬al-asmā’
al-husnā), în număr de 99 (sunt Cele 99 de nume ale lui Allah ca, de exemplu: Supremul,
Milostivul, Înțeleptul, Înaltul). Amentü billâhi ve melâiketihi ve kütübihî ve rusülihi ve’lyevmi’l-
âhiri ve bi’l-kaderi hayrihi ve șerrihi minellahi teâla ve’l-ba’sü ba’de’l-mevti hakkun. Eșhedü
enlâ ilâhe illellah ve eșhedü enne Muhammeden abdühü ve resûlüh.

Înțelesul său: Eu cred în Allah, în îngerii Lui, în cărțile Lui, în profeții Lui și în Ziua judecății
de Apoi, și cred în destin: că orice lucru bun sau rău este poruncit de Allah, Atotputernicul.
După ce voi muri voi fi reînviat. Mărturisesc că în afară de Allah nu există alt zeu. Mărturisesc
din nou că Muhammed este slujitorul și profetul lui Allah.

Principiile de bază ale credinței islamice sunt: 1. Credința în Allah (Amentü billâhi) 2. În îngeri
(melâiketihi) 3. În cărți (kütübihî) 4. În mesageri (rusülihi) 5. În Ziua Judecății de Apoi
(ve’lyevmi’l-âhiri) 6. În destin (Kader) și că orice lucru bun (hayir) sau rău (șerr) sunt poruncite
de Allah, Atotputernicul (teâla) bi’l-kaderi hayrihi ve șerrihi minellahi teâla 7. Cred că voi fi
reînviat

Unicitatea lui Allah Această unicitate este cel mai bine exprimată în Coran în Sura 112 numit
și Sura Devoțiunii, adică a credinței în Allah cel Unic, titlul rezumând conținutul ei:

6
Bismillâhirrahmanirrahıym 1. Kul hüvallahü ehad 2. allahüssamed 3. lem yelid ve lem yuled 4.
ve lem yekkün lehu küfüven ehad

înțelesul acestor versete: În numele lui Allah cel Milostiv și Îndurător 1. Ey Muhammed,
spune că: Allah este unic 2. Allah este absolutul 3. Din El nu s-au născut copii și nici El nu
este născut de cineva 4. Și nimic nu este egal cu El

Motivul revelării: S-a relatat că un grup de evrei au venit la Muhammed și au zis: O,

Muhammed, descrieni-l pe Domnul tău care ni te-a trimis ca ambasador și ne-a cerut să nu
ne închinăm la un alt zeu decât lui Allah? Vorbește-ne despre calitățile lui și poate te credem.
Din ce este făcut Domnul tău? Din aur, argint, smarald sau din safir? Atunci Muhammed a
avut revelația prin care Allah își descrie personalitatea: Allah este unic/Allah este
stăpânul/Din El nu s-au născut copii și nici El nu este născut din cineva/Și nimic nu este egal
cu El. Prima datorie a musulmanului este să declare crezul său în unicitatea lui Allah (această
unicitate se numește Tevhid) iar aceasta se face rostind cuvintele: Lâ ilâhe Illellâh,
Muhammedűn Resûlüllah. Aceste cuvinte arabe înseamnă: În afară de Allah nu există alt zeu,
Muhammed este profetul lui Allah. Această mărturisire reprezintă esența credinței islamice.
Prima parte Lâ ilâhe Illellâh se referă la unicitatea lui Allah (Tewhid), în timp ce partea a doua
Muhammedűn Resûlüllah se referă la profeția lui Muhammed. Primele patru cuvinte arabe
ale primei părți sunt: Lâ care înseamnă nu, ilâha care înseamnă Divinitate, illa care înseamnă
decît și Allah. A doua parte are trei cuvinte: Muhammed, Resul însemnând mesager și Allah.
Pentru a face această mărturisire de credință, musulmanul trebuie să creadă din suflet ceea
ce spune. Un credincios trebuie mai întâi să-și curețe inima de orice alt Dumnezeu sau obiect
de adorație și numai atunci credința în Unicitatea lui Allah va prinde rădăcini în inima lui.
Haideți să încercăm să înțelegem acest lucru folosind un exemplu. Să presupunem că avem
o bucată de pământ, plină de buruieni și de tufișuri pe care vrem să cultivăm porumb. Dacă
însămânțăm chiar și cele mai bune semințe de porumb, fără să curățim mai întâi pământul
nu trebuie să ne așteptăm la o recoltă de porumb, ci la una de buruieni și tufișuri. Deci ce ar
trebui să facem? Trebuie să cultivăm pământul, să curățăm buruienile și tufișurile, să
pregătim solul înainte de a pune semințele și numai în felul acesta ne putem aștepta la o
recoltă bună de porumb. Și acum haideți să comparăm pământul cu inma noastră. Dacă
inima noastră este plină de credințe false, nu ne putem aștepta ca Tevhid să prindă rădăcini
în sufletul nostru. Așa că trebuie să ne purificăm inima de orice alt Dumnezeu sau idol și
numai atunci Tevhid va prinde rădăcini în inima noastră și din ea va izvorâ lumina credinței.
Această unicitate a divinității asigură armonia universului. Dacă ar fi existat mai mulți Creatori
ai planetelor, de exemplu, s-ar fi ajuns la conflict și haos. Dar noi nu întâlnim dezordine în
Univers. Pentru ca o școală să meargă bine, pentru ca o mașină sau un vapor să fie bine

7
conduse este nevoie de un director, șofer sau căpitan. Nici o instituție nu va funcționa fără
conflicte și probleme dacă are mai mulți directori, așa după cum nici o mașină nu poate fi
condusă de mai mulți șoferi în același timp. Allah este un alt cuvânt arab, și este numele
sfânt al divinității.

Credința în îngeri Îngerii sunt ființe create din lumină și au fost realizați înaintea omului . Ei
sunt la porunca lui Allah și sunt atât de supuși Lui că îi respectă cu cea mai mare strictețe
poruncile. Allah, pentru a-și guverna împărăția, îi împuternicește pe acești îngeri. Aceștia îi
îndeplinesc toate poruncile cu cea mai mare migală. Ei nu au nici o împuternicire pentru a
acționa după voia lor. Ei nu pot, în nici un fel să încalce hotărârile lui Allah și de aceea
constituie o înjosire pentru om ca să se roage lor, să implore ajutorul lor. Acest lucru se
explică și prin faptul că atunci când a fost creat omul, Allah i-a obligat să fie supușii lui Adam
și, mai mult, învestindu-l pe Adam cu și mai multe puteri decât acești îngeri, l-a însărcinat ca
trimis al său pe pământ. Tocmai de aceea constituie o înjosire pentru om să se închine unor
îngeri, care la începuturi au sarcina de a se închina în fața primului om. Profetul Muhammed
ne-a interzis să ne închinăm îngerilor, dar în același timp ne-a arătat că îngerii sunt făpturile
alese ale lui Allah, pentru că sunt făpturi pure, fără păcate, și îndeplinesc cu strictețe voința și
poruncile lui Allah. În plus, ne-a mai învățat că îngerii se află tot timpul în preajma noastră și
că sunt legați de noi și tot timpul sunt împreună cu noi. Ei ne urmăresc tot timpul și
înregistrează toate faptele noastre bune sau rele. La moarte, atunci când ne prezentăm în
fața lui Allah, ei prezintă un raport complet asupra vieții pe care am dus-o pe pământ. Acest
raport este de o exactitate desăvârșită. Profetul nostru ne mai învață că îngerii au o
substanță nobilă. Alte amănunte în legătură cu însușirile și caracteristicile lor nu cunoaștem.
Tocmai de aceea noi nu le putem atribui, din propria inițiativă, niște însușiri neadevărate. Iar
atunci când ni se cere să ne închinăm lor, să nu facem acest lucru. În același timp, este mare
păcat să renegăm existența lor. În primul rând pentru că nu avem nici un motiv să facem
acest lucru. În al doilea rând, renegându-i cădem în păcatul de a-l fi făcut mincinos pe profetul
nostru. Noi credem în existența îngerilor, numai pentru că profetul nostru Muhammed ne-a
îndemnat și ne-a învățat să procedăm astfel . Câțiva îngeri și sarcinile lor Gebrail: este cel
mai important dintre îngeri. El este cel care aduce la profeți mesajul, cărțile lui Allah. De
exemplu Qoranul a fost adus de către acest înger și tot el este cel care a vestit Mariei venirea
pe lume a lui Iisus. Mikâil:el conduce problemele legate de natură. (cum ar fi de exemplu: să
plouă, să bată vântul, să nu se termine sămânța plantelor) Isrâfil: el este cel care va suna din
trâmbiță (numită Sur) anunțând sfârșitul lumii și tot el este cel care îi va învia apoi pe oameni
Azrâil: este îngerul care se ocupă cu luarea sufletelor după încetarea vieții el este numit și
Îngerul morții Kirâmen Kâtibin: aceștia sunt doi îngeri. Unul se află în partea dreaptă a

8
oamenilor iar celălalt în partea stângă. Cel din partea dreaptă notează faptele bune ale
oamenilor iar cel din stânga pe cele rele Rıdvan: este conducătorul îngerilor din rai Mâlik: este
conducătorul îngerilor din iad

Credința în cărțile lui Allah Am aflat că ființele umane sunt servitorii (supușii) lui Allah și ai
agenților Lui pe pământ. Dar avem nevoie de îndrumare pentru a ne desăvârși datoriile ca
reprezentanți ai lui Allah. Suntem incapabili să ne ghidăm singuri, deoarece avem multe
slăbiciuni, suntem fragili (slabi) și ușuratici. Doar Allah este deasupra tuturor acestor
neajunsuri și El singur are puterea să ne dea îndrumarea solidă pentru toate timpurile și
lumile. Știm că Allah nu ne-a lăsat fără călăuzire și că El a trimis profeți și mesageri pentru a
ne arăta adevărata cale în viață. Mai mult, tot El a trimis cărți de îndrumare prin aceștia.
Favorurile și binecuvântările lui Allah sunt nenumărate. Cea mai mare favoare făcută de Allah
omenirii este călăuzirea Sa inserată în cărțile de revelație Un musulman crede în toate cărțile
revelatoare care sunt menționate în Qoran. Acestea sunt: Tewrat (Torah) transmisă lui
(Musa) Moise, Zabur (Psalmi) a lui Dawud (David), Injil (învățătura) a lui Isa (Isus) și Qur’an
revelat lui Muhammed. Coranul vorbește și despre Suhuf-i-Ibrahim (Pergamentele lui
Abraham) . Dintre cărțile sfinte enumerate mai sus doar cartea Suhuf a lui Avraam nu a ajuns
până la noi. Celelalte trei cărți sfinte au ajuns până în zilele noastre, aparținând evreilor și
creștinilor. Profetul Muhammed îi îndeamnă pe musulmani să creadă în aceste cărți sfinte,
pentru că sunt trimise de Allah unor profeți, deși mai târziu acestea au fost denaturate și din
care cauză Allah a găsit potrivit să trimită Coranul pentru a repara greșelile comise de oameni
față de cărțile pe care le trimisese mai înainte . Biblia care este o combinație al Vechiului
Testament cu Noul Testament, a fost tradusă în engleză din manuscrisele grecești accesibile.
Orice cititor atent poate descoperi ușor adăugirile și modificările aduse acestora. Biblia, așa
cum este accesibilă azi, conține multe lucruri incorecte. Autenticitatea și divinitatea sa sunt
îndoielnice. Conține povești înșelătoare și false despre profeți. Mesajul lui Allah trimis prin ei
a fost fie pierdut, fie modificat datorită neglijenței și prostiei urmașilor acestora. Istoria a arătat
că Biblia a suferit multe schimbări în timp. Versiunea standard revizuită din 1952 și 1971,
noua Biblie Americană Standard și Noua Translație Mondială a Sfintei Scripturi au eliminat
anumite versete comparativ cuVersiunea Regelui James. Almanahul cititorului a redus
Vechiul Testament la 50% și Noul Testament a fost cndensat cu 25%. Acum câțiva ani,
teologii Creștini voiau să purifice Biblia, ceea ce înseamnă că Biblia conține greșeli. Biblia
conține astfel versete contradictorii ceea ce îi diminuează din caracterul de sfânt. De
exemplu: II Samuel (10:18): dar Sirienii au fugit dinaintea lui Israel și David le-a tăiat 700 de
cai de trăsură și 40.000 de călăreți; a lovit și pe căpetenia oștirii lor S’obac care a murit pe
loc. I Cronici (19:18) Srienii au fugit dinaintea lui Israel . David le-a ucis caii de la 7000 de

9
care și 40.000 de pedestrași, și a omorât pe S’ofah, căpetenia oștirii. I Cronicele (18:4) David
i-a luat 1000 de care, 7000 de călăreți, și 20.000 de pedestrași; Dilema până la urmă e cum
este corect: 700 sau 7000? 40.000 de pedestrași sau de călăreți? S’obac sau S’ofac? II
Samuel (8:9-10) Toi, împăratul Hamatului, a auzit că David bătuse toată oștirea lui Hadadezer
, și a trimis pe fiul său Ioram la împăratul David, ca să-i ureze de bine, și să-l laude că a pornit
lupta împotriva lui Hadadezer și că l-a bătut. Căci Toi era în război cu Hadadezer. Ioram a
adus vase de argint, vase de aur, și vase de aramă. I Cronicele (18:9-10): Tohu, împăratul
Hamatului, a auzit ca David bătuse toată oștirea lui Hadarezer, împăratul Tobei, și a trimes pe
fiul său Hadoram la împăratul David să-i ureze de bine, și să-l laude că a luptat împotriva lui
Haderezer și l-a bătut. Atrimes de asemenea tot felul de vase de aur, de argint și de aramă.
Întrebare: Toi sau Tohu, Ioram dau Hadoram, Hadadezer sau Hadarezer? II Samuel (8:4)
David i-a luat 1.700 de călăreți și 20.000 de pedeștrii; I Cronicele(18:4) David i-a luat 1000 de
care, 7000 de călăreți, și 20.000 de pedestrași Întrebare: 1.700 de călăreți sau 7.000? II Regi
(8:26) Ahazia avea 22 de ani când a ajuns împărat… IICronici (22:2) Ahazia avea 42 de ani
când a ajuns împărat… Întrebare: 22 sau 42? II Cronici (36:9) Ioiachin avea 8ani când a ajuns
împărat, și a domnit 3 luni și 10 zile la Ierusalim. El a făcut ce este rău înaintea Domnului. II
Regi (24:8) Ioiachin avea 18 ani când a ajuns împărat, și a domnit 3 luni la Ireusalim. Mama
sa se chema Nehusta, fata lui Elnatan, din Ierusalim. Întrebare: 18 ani sau 8 ani? 3 luni sau 3
luni și 10 zile. II Samuel (23:8) iată numele vitejilor care erau în slujba lui David: Ioseb-
Bassebet, Tahchemonitul, unul din fruntașii căpeteniilor. El și-a învârtit sulița peste 800 de
oameni, pe care i-a omorât dintr-odată. I Cronicele (11:11) Iată, după numărul lor, vitejii cari
erau în slujba lui David. Iasobeam, fiul lui Hacmoni, unul din căpitanii de seamă. El și-a
învârtit sulița peste 300 de oameni, pe care i-a omorât dintr-o singură dată. Întrebare:
Tahchemonitul sau Hacmonitul? 800 sau 300? II Samuel (24:1) Domnul S-a aprins de mânie
din nou împotriva lui Israel; și a stârnit pe David împotriva lor, zicând: dute și fă numărătoarea
lui Israel și lui Iuda. I Cronicele (21:1) Satana s-a sculat împotriva lui Israel, și a ațâțat pe
David să facă numărătoarea lui Israel. Întrebare: Până la urmă cine e stăpânul lui David:
Satana sau Dumnezeu? Creștinătatea crede că Dumnezeu a creat omul după chipul și
asemănarea Lui: alb, negru, sau în alt fel, bărbat sau femeie? Aceasta este conform Genezei
(1:26) Apoi Dumnezeu a zis: Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră…
dar aceasta contrazice pe Isaia (40:18 și 25): cu cine voiți să asemănați pe Dumnezeu? Și cu
ce asemănare Îl veți asemăna?…cu cine Mă veți asemăna, ca să fiu deopotrivă cu el?, zice
Cel Sfânt. Vezi Psalmul (89:6) căci, în cer, cine se poate asemăna cu Domnul? Și Eremia
(10:6-7): nici unul nu este ca Tine, Doamne!…nici unul nu este ca Tine. Alte dileme le
întâlnim în Noul Testament: Ioan (5:37) Voi nu I-ați auzit niciodată glasul, nu I-ați văzut deloc
fața Ioan (14:9)…cine M-a văzut pe Mine, A văzut pe Tatăl. Ioan (5:31)Dacă Eu mărturisesc

10
despre Mine însumi, mărturia Mea nu este adevărată. Ioan (8:14)…chiar dacă Eu
mărtueisesc despre Mine însumi, totuși mărturia mea este adevărată; Tot în Biblie, Solomon
a fost acuzat nu doar că avea harem mare, ci și că adora alte zeități: I Regi (11:9-10):
Domnul S-a mâniat pe Solomon, pentru că își abătuse inima de la Domnul, Dumnezeul lui
Israel, care i se arătase de două ori. În privința aceasta, îi spusese să nu meargă după alți
Dumnezei; dar Solomon n-a păzit poruncile Domnului. Aaron, ca Profet care îl însoțise pe
fratele său Moise la Pharaon, a fost acuzat de împodobirea vițelului de aur al Israeliților
pentru adorație. Exodul(32:4) el i-a luat din mâinile lor, a bătut aurul cu dalta, și a făcut un
vițel turnat. Și ei au zis: Israele! Iată dumnezeul tău, care te-a scos din țara Egiptului. Poți citi
despre legătura profetului Lot cu fiicele sale Geneza (19:36): cele două fete ale lui Lot au
rămas astfel însărcinate de tatăl lor. Vei citi despre un Profet, care a fost căsătorit cu două
surori în același timp. Geneza (29: 16, 28): Laban însă avea două fete; cea mai mare se
numea Lea și cea mai mică Rahela. Iacov a făcut așa, și a isprăvit săptămâna cu Lea; apoi
Laban i-a dat de nevastă pe fiică-sa Rahela. Și alt Profet acuzat de adulter, II Samuel (11: 4-
5): Și David a trimes niște oameni s-o aducă. Ea a venit la el, și el s-a culcat cu ea. După ce
s-a curățit de necurățenia ei, ea s-a întors acasă. Femeia a rămas însărcinată și a trimes
vorba lui David zicând: Sunt însărcinată.; Întrebarea mea este: cum putea David atunci să fie
acceptat în genealogia lui Isus când a început cu o persoană care a comis adulter? Aceasta
nu vine oare în contradicție cu cele menționate în Deuteronomul (23:2) cel născut din curvie
să nu intre în adunarea Domnului, nici chiar al zecelea neam al lui să nu intre în adunarea
Domnului. Un alt presupus incest, însoțit de viol, a fost făptuit de Ammon, fiul lui David,
asupra surorii sale vitrege, Tamar. II Samuel (13:14): Dar el n-a vrut să o asculte; a silit-o.
Anecinstit-o și s-a culcat cu ea. O altă relație extraconjugală a avut-o Absalom cu, concubina
lui David, ni se relatează în II Samuel (16: 22) Au întins un cort pentru Absalom pe acoperiș,
și Absalom a intrat la țiitoarele tatălui său, în fața întregului Israel. Nu cred că cineva pe
lumea aceasta ar putea să se comporte astfel, nici măcar barbarii. Alt incest, între Iuda și
Tamar, nora sa: Iuda, în drumul său spre Timnath să-și tundă oile, o zări pe Tamar; crezu că
este o desfrânată, căci ea avea fața acoperită Geneza (38:18) El a răspuns: Ce zălog să-ți
dau? Ea a zis: Inelul tău, lanțul tău, și toiagul pe care-l ai în mână. El i le-a dat. Apoi s-a
culcat cu ea; și ea a rămas însărcinată de la el. Împotriva acestui lucru, pentru îndreptarea
acestor greșeli, Coranul conține îndrumarea lui Allah pentru omenire în limbaj original,
neschimbat și nemodificat. Ea este ultima Carte revelată, care nu a suferit alterări și al cărei
conținut nu a fost corupt. Conținutul său a fost garantat de Allah: Într-adevăr noi am pogorât
Coranul și noi îi vom fi păzitori! Este cert faptul că au trecut mai bine de 1400 de ani și nici
măcar un singur cuvânt din Coran nu a fost modificat, deși necredincioșii au făcut tot posibilul
pentru a-l altera, dar au eșuat jalnic în eforturile lor. Coranul reformulează în limbaj clar și

11
lipsit de ambiguitate mesajul lui Allah pe care urmașii primilor profeți l-au pierdut. Mesajul
Coranului este viabil pentru toate timpurile și condițiile . Coranul este ultima dintre cărțile
sfinte trimise oamenilor de către Allah și există unele deosebiri între această carte și cele
precedente. Aceste deosebiri constau în următoarele: 1. La majoritatea celor precedente
textul original s-a pierdut, astăzi existând doar texte prelucrate. Pe de altă parte, Coranul a
ajuns până la noi în forma în care a fost revelat de Allah profetului Muhammed. Și de atunci
nu a suferit nici cea mai mică modificare, rămânând complet original. Există toate premisele
că și în viitor textul autentic al Coranului se va păstra intact. 2. În cărțile divine anterioare
oamenii au denaturat cuvântul lui Allah prin introducerea unor creații proprii în textul original.
Numai în Coran cuvântul lui Allah a fost păstrat nealterat. Acest adevăr este recunoscut și de
adversarii islamului. 3 Cărțile divine anterioare, de regulă, au fost revelate în antichitate, în
niște limbi moarte. Astăzi nici un popor sau comunitate nu folosește acele limbi. Sunt doar
câțiva specialiști care susțin că știu limbile respective. Din acestă cauză, chiar dacă aceste
cărți s-ar fi păstrat în forma lor originală, astăzi ar fi fost imposibil de descifrat aceste cărți. În
contrast cu această realitate, limba Coranului este o limbă vie, o limbă care este limba
maternă a milioane de oameni și de asemenea alte milioane de oameni au învățat-o și o
înțeleg. Această limbă se studiază aproape în toate universitățile din lume. Orice om simplu
poate să învețe această limbă, iar dacă nu are destul timp, poate găsi oriunde pe cineva care
să cunoască această limbă și să-l ajute la înțelegerea Qoranului. 4 Cărțile divine existente, la
început, au avut în vedere doar anumite popoare și cuprindeau principii și precepte specifice
perioadei respective. Astăzi conținutul este depășit, din care cauză nu sunt urmate cu atâta
strășnicie. De aici se poate trage concluzia că aceste cărți aveau o adresă îngustă, neavând
în vedere toți oamenii de pe planetă. În contrast cu această situație, Qoranul vizează
întreaga unitate. Nici măcar o singură normă, precept, învățătură nu se limitează la un grup
restrâns de oameni. Tot așa, toate poruncile, toate normele și preceptele din Qoran au o
valabilitate nelimitată în timp. Toate acete argumente confirmă încă o dată universalitatea
Qoranului Niciodată Qoranul nu s-a adresat unor oameni dintr-o anumită zonă, de o anumită
rasă, trib, culoare sau limbă. Qoranul a chemat întotdeauna urmașii lui Adam sau omenirea
să accepte islamul. Poruncile specifice și interdicțiile sunt destinate acelora care au crezut în
Islam și lor li se adresează cu aceia care cred. Faptul că, mesajul islamului este universal,
este demonstrat prin aceea că, cei care au acceptat mesajul, au dobândit drepturi egale și
statutul de credincioși, indiferent de deosebirile de origine. Qoranul spune: Dreptcredincioșii
sunt frați . Profetul a spus: Aceia care se alătură credinței noastre și adoptă modul de viață
islamic au aceleași drepturi și aceleași obligații ca noi-cf. Lui Al-Buhari El a proclamat de
asemenea: Ascultați! Voi aveți o singură divinitate, după cum aveți un singur părinte (Adam).
Nu există nici o deosebire între un arab și un nearab. Există deosebire numai în ceea ce

12
privește supunerea față de Allah. Cel mai virtuos dintre voi este cel mai onorabil în ochii lui
Allah-Musnad Ahmed, vol 5, p.411 5. Datorită intervenției oamenilor și a denaturării de către
ei a acestor cărți divine, în ele s-au strecurat multe precepte, reguli, norme care astăzi nu pot
fi acceptate de logica umană. Mai mult, în aceste cărți sunt strecurate și unele lucruri
obscene, neadmisibile.

Coranul Coranul este cartea completă a călăuzirii omenirii. Este cartea Sacră a musulmanilor
și unica sursă de legi în Islam. Întregul conținut al Coranului vine de la Allah. Fiecare cuvânt
al Său este un cuvânt revelat . Coranul a fost și a rămas scris în limba arabă. Massignon
care, din momentul când a învățat araba, nu a mai putut să se roage decât în această limbă,
este creștinul din Occident care a pledat cel mai bine pentru vocația sa liturgică: limbile
noastre europene, spunea el, nu au nici o legătură cu Cuvântul care deschide calea către
Sacru. El care cunoștea temeinic limbile greacă și latină, care înțelegea sanscrita și ebraica
și care se putea exprima la fel de bine în franceză, arabă, persană, engleză, germană, a
afirmat întotdeauna: prin limba arabă am ajuns la Hristos. El aprecia că limba arabă este
folositoare în aceeași măsură mântuirii omenirii, precum sfânta taină a împărtășaniei pentru
mântuirea creștinilor: limbile semitice sunt organul exclusiv a ceea ce eu numesc Revelația
Unicității…După ebraică-limba legilor-, arameica (sau siriaca)-limba Încarnării-, araba este
limba Dreptății celei de-a doua veniri, limba omenirii în pace: cuvântul islam are aceeași
rădăcină ca și cuvântul salam care înseamnă pace. Limba arabă este o limbă bogată. Însuși
cuvântul om, deja definit în latină prin cele două vocabule homo (omul fizic) și vir (omul
moral), poate fi exprimat în arabă în cinci feluri diferite: fiul lui Adam (ben Adam), creatura lui
Dumnezeu (bașar), ființă efemeră ( al mar’u), omul viril cu calitățile sale nobile (rajul care se
apropie de rajah din sanscrită și de rex din latină), în sfârșit, omul social, conform idealului
islamic (și conceptul creștin de seamăn ): insan; limba arabă este singura limbă din lume în
care cuvântul om poate fi legat etimologic de ideea de simpatie cu ceilalți: rădăcina anis
înseamnă: a fi politicos, a fi afabil, a fi în simpatie cu; a doua formă verbală annasa
înseamnă: a se obișnui cu, a deveni familiar. Arabul însuși se definește uneori acela căruia îi
place să fie iubit. Un minunat vers scris de Ibn Dawud sună astfel: să nu-ți împlinești
promisiunea de a mă iubi că vine uitarea… Exemplele pot continua spunând că araba nu este
numai o limbă bogată dar și o limbă care permite cu ușurință formarea poeziilor. De exemplu
cuvântul șiar (poezie) are aceeași rădăcină cu șar (păr), deoarece poezia țâșnește din spirit,
precum părul din pielea capului…Cuvântul thaub (recompensă) are aceeași rădăcină cu
thaub (veșmânt) pentru că recompensa este ca o haină de onoare oferită spiritului…Același
lucru se întâmplă cu dhuka (soare) și dhaka (inteligență), pentru că inteligența este soarele
spiritului… Cuvintele sama (cer) și ism (nume) au aceeași rădăcină, pentru că de la

13
Dumnezeu, deci din cer, omul a primit darul de a numi ființele și lucrurile creației . Iată doar
câteva motive pentru care Allah a ales această limbă pentru a transmite omenirii cartea
sfântă numită Qoran. Cuvântul Qur’an (Qoran), provine de la cuvântul arab qara’a =aciti, a
recita. Este de dorit ca cel care citește Coranul să-și fi făcut în prealabil abluțiunea, să stea
într-un loc curat-din respect pentru măreția Coranului, să citească plin de smerenie, pace și
sobrietate, să-și curețe dinții, să ceară protecție împotriva lui satana cel blestemat, înainte de
începerea lecturii, să rostească basmala (adică să spună formula Bismillâhirrahmanirrahıym)
la începutul fiecărui Capitol, cu excepția Surat At-Tawbe, care a fost revelat fără basmala, să
psalmodieze în timpul lecturii, să rostească sunetele corect, să se gândească la ceea ce
citește și să înțeleagă sensul celor citite, căci acesta este țelul cel mai înalt care se
urmărește, concentrându-se cu toată ființa asupra sensului celor citite și modulându-și vocea
în modul cel mai frumos cu putință.

Colecția și elaborarea Coranului Istoricii și cercetătorii au fost în unanimitate de acord cu

faptul că Profetul Muhammed a fost analfabet, neștiind să citească și să scrie. Numai că
Profetul Muhammed a încredințat scrierea Coranului care i-a fost pogorât anumitor
companioni ai săi, cărora li s-a dat numele de copiști ai revelației. Cei mai cunoscuți dintre
aceștia au fost: Abu Bakr, Omar Osman, Ali, Zayd ben-Thabit, Az-Zubayr ben Awwam etc. Ei
au consemnat Coranul pe oase, frunze de palmier și table de piatră subțire și alte obiecte
asemănătoare lor, potrivite pentru acest scop. Ceea ce scriau era depus în casa Profetului
Muhammed, iar după aceea copiau și pentru ei alte exemplare, pe care le păstrau la ei. Dar
ceea ce au făcut copiștii revelației în timpul vieții ProfetuluiMuhammed nu a fost un Coran
adunat între două coperți, ci doar o consemnare a ei în scris, în conformitate cu ordinea
surelor și versetelor, după cum ele i-au fost revelate Trimisului lui Allah. Fiecare cuvânt al
Coranului a fost înregistrat îndată ce a fost revelat de către Allah profetului prin îngerul
Gebrail. Secretarul Profetului, Zaid Bin Thabit, obișnuia să le înregistreze așa cum Profetul i
le dicta. Apoi, el citea Profetului ceea ce înregistrase. Mulți dintre primii musulmani au
memorat Coranul imediat după ce versurile au fost revelate. Aceste persoane purtau numele
de Huffaz (plural: persoane care au memorat Coranul/singular: Hafiz). Printre cei mai vestiți
dintre ei s-au numărat Abd Allah ben Mas’ud, Ubai ben Ka’b și Zayd ben Thabit. Ceilalți
companioni au reținut anumite părți din Coran, în funcție de ceea ce au copiat pentru ei sau
după cum au putut. Un număr mare de companioni au continuat să se dedice memorării
Coranului. Acest lucru este demonstrat și de afirmația cronicarilor că în bătălia de la Al-
Yamama, din vremea primului calif, Abu Bakr, au pierit 80 de companioni dintre care știau
Coranul pe de rost. La scurtă vreme după moartea Profetului în 632 d.H. i-a succedat la
conducerea comunițății Abu Bakr și în urma bătăliei de la Al Yamama, în care a pierit un

14
mare număr dintre aceia care știau Coranul pe de rost, Omar ben-al Khattab i-a poruncit lui
Abu Bakr să strângă Coranul și să-l păstreze între două coperți, de teamă că cei care știau
Coranul pe de rost se vor stinge din viață și se vor ivi deosebiri între oameni în privința
lecturii lui. Până atunci Quran’ul fusese scris pe părți în ordinea în care au fost revelate.
Astfel că un comitet a fost format sub Zaid bin Thabit să adune materialul împrăștiat pentru a
fi redactat într-un singur volum. Coranul a fost elaborat cu mare grijă pentru a fi exact așa
cum fusese înregistrat în timpul Profetului. După verificări și reverificări atente opera a fost
completă. Iată ce a relatat Al Bukhari în acest sens despre Zayd ben Thabit, care a zis: După
bătălia de la Al-Yamama, Abu Bakr a trimis după mine; când am sosit, l-am găsit acolo și pe
Omar. Și a zis Abu Bakr: Omar a venit la mine și mi-a spus că moartea a fost cumplită cu
cititorii Coranului în bătălia de la Al-Yamama și că el se teme că și alți cititori s-ar putea să
piară, și în alte bătălii, și-prin urmare-să dispară o bună parte din Coran, mi-a spus că
socotește nimerit să poruncesc să fie adunat Coranul. I-am zis lui Omar: cum să faci un lucru
pe care nu l-a făcut Trimisul lui Allah!? Dar Omar a zis: jur pe Allah că așa este mai bine! și a
continuat să stea de vorbă cu mine, până ce Allah mi-a deschis pieptul și am ajuns să
împărtășesc părerea lui Omar. Iar Zayd a mai adăugat: Abu Bakr a zis: Tu ești un bărbat în
putere și mintos și nu avem nici o bănuială în privința ta. Tu ai însemnat revelația pentru
Trimisul lui Allah. Așadar, urmărește Coranul și adună-l! jur pe Allah că dacă ar fi cerut de la
mine să mut un munte din loc, nu mi-ar fi fost mai greu decât să adun Coranul, așa cum mi-
au cerut! Și am purces la urmărirea Coranului și la strângerea lui. Foile pe care s-a scris s-au
aflat la Abu Bakr, până ce el s-a stins din viață, apoi la Omar-în timpul vieții lui-, apoi la Hafsa
care era fiica lui Omar dar în același timp și una dintre văduvele Profetului. Lucrul nou pe
care l-a poruncit Abu Bakr a fost adunarea părților Coranului care au fost dispersate, apoi
copierea pe foi aranjate în ordine, pentru a fi păstrate în casa califului și pentru a fi un etalon
pentru modul de citire și de vocalizare. Luând cunoștință de metoda urmată de Zayd ben
Thabit în verificarea versetului înainte de consemnarea lui, vom înțelege acuratețea
deosebită la care s-a ajuns în consemnarea și adunarea Coranului. Zayd ben Thabit nu
consemna un verset din Qoran decât în prezența a doi martori care cădeau de acord cu el în
privința rostirii și alți doi martori care să-l aibă scris după graiul Profetului Muhammed, cu
toate că el știa mai bine decât ceilalți Qoranul pe de rost și nu ar mai fi fost nevoie să-și
impună acest efort. Dar evlavia și prudența l-au determinat să se situeze pe sine- întrucât lui
i-a revenit misiunea de a consemna-pe ultimul loc între companioni. Mai târziu, multe școli au
fost întemeiate pentru învățarea Coranului pe teritoriile musulmane. În timpul urmașului lui
Abu Bakr, Omar ben al Khattab (el a fost cel de-al dilea calif), o asemenea școală în Damasc
avea 1600 elevi îndrumați de Abud Darda, unul din faimoșii Huffaz. În timpul celui de al
treilea calif, Osman ben Affan, s-a întâmplat un lucru care a atras atenția musulmanilor

15
asupra necesității de a exista mai multe copii ale acestei Cărți etalon, avizate de califi, care
să fie trimise în diverse regiuni pentru ca toată lumea să citească Coranul după ele, astfel
încât, din pricina diverselor greșeli și idiomuri, lumea să nu ajungă la recitări și rostiri diferite
ale Coranului sau la deformări ale rostirii și vocalizării Coranului. Iată ce a relatat Al-Bukhari,
preluând de la Anas ben Malik: Huzayfa ben al-Yaman a venit la califul Osman ben Affan. Și
Huzayfa participa împreună cu neamul Șamului la cucerirea Armeniei și Azerbaidjanului,
alături de neamul Irakului. Huzayfa ben al Yaman s-a înspăimântat de modul diferit în care ei
citeau. Și i-a zis Hazayfa lui Osman: O, emir al credincioșilor, îndreaptă această comunitate
înainte de aajunge să aibă păreri diferite asupra Cărții sale, așa cum s-a întâmplat cu iudeii și
cu creștinii! Osman a trimis pe cineva la Hafsa, soția Profetului la care este păstrată Cartea
etalon, zicându-i ei: Trimite-ne foile care se află la tine, ca să le copiem în câteva cărți și pe
urmă ți le vom da înapoi! Hafsa i le-a trimis lui Osman și le-a dat poruncă lui Zayd ben Thabit,
lui Abd Allah ben az-Zubayr, lui Sa’id ben al-As și lui Abd ar-Rahman ben Hișam să copieze
câteva cărți. Iar după ce au copiat ei foile în cărți, Osman a trimis înapoi Hafsei foile și a
trimis în fiecare regiune câte o carte dintre cele copiate și a poruncit să fie arse orice alte foi
sau cărți care s-ar mai fi aflat afară de acestea. Statul islamic extinzându-se, oamenii din
diferite locuri recitau Coranul în dialectul local, stârnind o posibilitate de confuzie și
neînțelegere. Pentru a evita aceasta, califul Osman a ordonat pregătirea unei versiuni
standard a Qoranului, scrisă în dialectul tribului Quraish. Profetul Muhammed era din tribul
Quraish și s-a simțit că acesta era dialectul potrivit pentru recitarea Qoranului. Lui Zaid bin
Thabit, Abdullah ibn Az-Zubair, Sa’id ibn As și Abdur Rahman bin Al-Harith li s-a cerut
pregătirea copiilor după copia lui Hafsa. Copiile standard apoi au fost trimise în diferite părți
ale statului islamic. A fost trimis și câte un învățător care să-i învețe să recite corect Qoranul.
Această acțiune a lui calif Othman a făcut posibilă recitarea uniformă a Coranului.
Cercetătorii și istoricii sunt de acord în majoritatea lor cu faptul că din porunca lui Osman au
fost copiate șapte exemplare: unul dintre ele a fost păstrat la el, primind numele de exemplar
etalon (al-musaf al-imam), iar celelalte au fost trimise la Kufa, Basra, în Șam, în Yemen, la
Mekka și în Bahrein. Se poate afirma cu certitudine că unul dintre exemplarele osmaniene s-a
aflat în marea moschee a Omeyyazilor de la Damasc până în secolul VIII al hegirei, căci Ibn
Kathir spune în lucrarea sa Fada’il al Qur’an (virtuțile Coranului): cel mai vestit dintre
exemplarele osmaniene etalon de astăzi este cel care se află în moscheea din Damasc, în
colțul dinspre est față de compartiment… Două copii, după calif Osman, există până astăzi-
una la Topkapî în Istambul și alta la Tașhkent. Biblioteca Națională Karachi din Pakistan are
o fotocopie după copia din Tașhkent. Revelația Coranului a început în 610 la Hira. Primele
versuri sunt: Ikra bismi rabbikelleziy haleka Halekal’insane min alek Ikra’ve rabbükel’ekremü
Elleziy alleme bilkalemi Allemel’insane ma lem ya-lem

16
Citește în numele Domnului tău care a creat. A creat omul dintr-un cheag de sânge Citește!
Domnul tău este cel mai Generos Care a învățat prin creion l-a învățat pe om ce el nu știa

Coranul a fost relevat într-o perioadă de 22 de ani, 5 luni și 14 zile. Cel mai lung capitol
(Surah) al Coranului este Suratul Baqarah cu 286 de versuri, iar cel mai scurt capitol este
suratul 108 Kevser (belșug) care are trei versuri.

Süretülkevsere Bismillâhirrahmanirrahîym Inne a-taynekelkevsere Fesalli lirabbike venhar

Inne șanieke hüvel’ebter

Ey Muhammed, Noi ți-am dăruit ție belșugul (kevser) Tu, roagă-te Domnului tău și Lui îi
jertfește Și lipsit de urmași va fi cel ce te urăște. Ultimul vers al Qoranului, care a fost revelat
cu puțin înainte de moartea Profetului este: În ziua aceasta, am desăvârșit religia voastră și
am împlinit harul Meu asupra voastră și am încuviințat Islamul ca religie pentru voi.

Previziuni Științifice miraculoase în Coran Credința cea dreaptă față de Allah care l-a
călăuzit, pe om prin intermediul trimișilor, nu se înfăptuiește decât o dată cu înfăptuirea
încrederii oamenilor în trimișii și în adevărul mesajului lui Allah pe care aceștia îl transmit.
Dacă Allah nu ar fi creat această încredere, nu ar exista nici adepții. Încrederea se realizează
printr-un lucru pe care trimisul îl aduce oamenilor și care poartă numele de Dovadă (semn) și
ea demonstrează adevărul mesajului adus de trimis. Fără acest semn, orice persoană ar fi
putut să pretindă că este trimis și că este profet. Allah Preaînaltul a grăit în legătură cu
aceasta: Noi i-am trimis pe trimișii Noștri cu semnele cele limpezi. (57:25). Înainte de Profetul
Muhammed, dovezile s-au potrivit cu misiunea fiecărui trimis și cu timpul fiecărui mesaj:
Fiecare neam are un călăuzitor (13:7). Fiecare mesaj corespunde unei anumite perioade de
timp, după care Allah trimite un alt mesager. Minunile anterioare Profetului Muhammed s-au
caracterizat prin faptul că ele au fost perceptibile și se arătau neamurilor din vremea trimisului
respectiv, fiind transmise verbal după ele, din generație în generație. Însă înrâurirea acestor
minuni a slăbit cu trecerea timpului, și o dată cu slăbirea înrâuririi minunii a slăbit și credința,
iar oamenii s-au scindat în privința religiei și s-au produs modificări și mistificări. Atunci, Allah
a trimis un nou mesager cu o nouă minune, prin intermediul căruia a îndreptat religia. De
aceea, minunile s-au repetat la diferite intervale de timp. Dar când Allah a încheiat șirul
mesajelor, o dată cu mesajul Profetului Muhammed, i-a dăruit lui o minune care s-a potrivit cu
mesajul său permanent, până în Ziua de Apoi, și care a fost veșnică și neîntreruptă. Dacă-l
vei întreba pe adeptul oricărei religii, în afară de Islam, despre minunea trimisului său, va
putea el oare să ți-o arate? El nu va fi în stare să ți-o arate, fiindcă acest lucru s-a întâmplat
în trecut. Profetul Moise a avut un toiag care s-a preschimbat într-o viperă ce alerga, cu voia
lui Allah, și avea o mână care se arăta albă, fără să fie lovită de nici o vătămare, de

17
asemenea cu voia lui Allah. Tot cu voia lui Allah, Isus i-a înviat pe morți și i-a tămăduit pe orbi
și pe leproși. Și toate acestea au avut loc în trecut și au fost asemenea unui băț de chibrit
care s-a aprins și după aceea s-a stins; cel care a fost de față l-a văzut aprins, iar cel care a
venit după aceea nu a mai văzut flacăra lui. Însă dacă îl vei întreba pe un dreptcredincios
despre cea mai mare minune a Profetului Muhammed, el îți va răspunde: Spune: Cine este
cu cea mai mare mărturie? Spune: Allah! El este Martor între mine și între voi mie mi-a fost
revelat acest Coran, pentru ca să vă previn cu el pe voi și pe aceia la care va ajunge. (6:19).
Minunea Coranului este o minune prezentă, vizibilă, și care va dăinui până în Ziua de Apoi.

Previziuni miraculoase ale Coranului în domeniul oceanografiei Coranul menționează una din
legile referitoare la apă în două în două sure. Allah a grăit: El este Cel care a lăsat să curgă
liber cele două mări-această plăcută și dulce și această sărată și amară-și a făcut între ele un
perete și un baraj de netrecut (25:53). Și a mai grăit Allah: El a slobozit cele două mări ca să
se întâlnească, / Dar între ele este o stavilă pe care ele nu o pot trece (55: 19-20). Coranul
vorbește despre două fenomene naturale: primul constând în neamestecarea fluviului cu apa
mării, atunci când cele două se întâlnesc, părând că o stavilă le spară, astfel încât apa dulce
rămâne într-o parte, iar apa sărată în cealaltă parte. Aceasta este situația fluviilor în
apropierea litoralului: în timpul fluxului, apa mării înaintează pe cursul fluviului, dar cele două
feluri de apă nu se amestecă: apa dulce rămâne sub apa sărată și amară. Dar legea acestui
fenomen natural nu a fost descoperită decât recent; aceasta este legea (surface tension),
care explică faptul că cele două feluri de apă nu se amestecă între ele din cauza proprietăților
diferite ale fiecăreia. În ciuda fluxului și a refluxului, cele două feluri de apă nu se amestecă.
Iar despre al doilea fenomen, Allah Preaînaltul a grăit: El a slobozit cele două mări ca să se
întâlnească. Ar fi fost de așteptat ca, atunci când se întâlnesc două mări, cele două ape ale
lor să se amestece, dar Coranul ne previne să nu ne gândim că se va întâmpla așa ceva,
căci: Între ele este o stavilă pe care ele nu o pot trece. Când aceste două versete coranice i-
au fost înfățișate căpitanului Jacques Cousteau-unul din cei mai vestiți oceanografi francezi-
acesta a afirmat: Dacă acest lucru este pomenit în Coran, mărturisesc că Muhammed este
trimisul lui Allah.

Referirea la întunericurile din mările adânci Allah le dă ca pildă acelora care nu cred și se
zbat în această lume, fără țintă, asemănătoare cu întunericurile mărilor adânci, căci Allah a
grăit: Sau [ele sunt] ca întunecimile dintr-o mare adâncă, fără fund, pe care o învăluie valurile,
iar peste ele alte valuri și deasupra lor norii. Întunericuri unele deasupra altora. Dacă [cineva]
scoate mâna, aproape că nici nu o vede. Iar acela căruia Allah nu-i dă lumină nu va avea nici
o lumină. (24:40). Știința despre lumină în mediul marin este de dată recentă. Savanții au
început să acorde atenție acestei chestiuni după anul 1934. Când lumina coboară în zonele

18
adânci ale mărilor, ea este împiedicată de norii denși, proveniți din evaporare, care sorb o
parte a ei, după aceea întâlnește fața ondulată a mării care reflectă o parte din ea, apoi
urmează apa mării, care începe să absoarbă treptat cele șapte culori ale spectrului solar:
prima culoare absorbită este cea roșie, în primii metrii de la suprafața mării, ceea ce are ca
rezultat întunericul culorii roșii, după aceea se formează întunericul culorii portocalii, apoi al
culorilor galben, verde, albastru, indigo, violet. Astfel, apare întuneric după întuneric, până ce
dispare lumina și dispare vizibilitatea la adâncimea de aproximativ 1000 de metri. Allah a
creat peștii care trăiesc la această adâncime orbi. Așadar, avem primul întuneric- întunericul
norilor, al doilea întuneric-întunericul valurilor de la suprafață și al treilea întuneric-întunericul
culorilor. Avem apoi marea de suprafață și marea adâncă, sparate de ceea ce se numește
valul interior. Acest fenomen a fost descoperit, pentru prima oară, de către oceanografii
scandinavi în anul 1900. Allah a dat toate aceste lucruri drept pildă necredincioșilor într-un
singur verset. Și a spus Allah Preaînaltul : ca întunericurile dintr-o mare adâncă, adică nu din
orice mare, ci numai dintr-o mare adâncă, pe care o învăluie valurile, adică valul interior care
acoperă marea adâncă și care este partea superioară a mării adânci și fundul mării de
suprafață, iar peste ele alte valuri, adică valurile de suprafață ale mării, și deasupra lor norii,
care împiedică oparte din lumina soarelui să ajungă la suprafața apei. Ele sunt întunecimi
unele deasupra altora, încât dacă [cineva] scoate mâna, asproape că nici nu o vede. Iar acela
căruia Allah nu-i dă lumină nu va avea nici o lumină [24:40].

Referirea la focurile din fundul mărilor și oceanelor Chestiunea focului care iese din fundul
mărilor este un domeniu încă puțin studiat de știința modernă. Aceste focuri ies din fundul
Oceanului Pacific, apoi se întind la sud de Australia, intră în Oceanul Indian, ocolesc Africa
prin partea de sud și se îndreaptă, prin Oceanul Atlantic, către polul Oceanului Înghețat de
Nord. Acestea sunt suprafețele de pe fundul oceanelor în care apar focuri, care uneori ies la
suprafața apei. Este un adevăr descoperit de știință recent. Înainte de aceasta, omul nu-și
putea imagina întâlnirea între apă și foc. Or această realitate este menționată în mai multe
locuri din Coranul cel Sfânt. Allah Preaînaltul a jurat pe aceste lucruri că pedeapsa Lui se va
abate asupra necredincioșilor. Și Allah Preaînaltul a grăit: Pe At-Tur!/Și pe Cartea scrisă/ Pe
un pergament întins/Și pe Casa cea locuită/ Și pe bolta cea înaltă/Și pe marea cea
aprinsă!/Pedeapsa Domnului tău va veni!/ nimeni nu o va putea împiedica (52:1-8). Allah jură
aici pe Tor- muntele lui Moise din Sinai, pe tabletele păstrate, pe casa cea locuită din al
șaptelea cer, pe bolta cea ridicată și, după aceea, pe marea cea aprinsă. Expresia cea
aprinsă din limba arabă înseamnă care arde. Și pentru a lămuri acest lucru Allah Preaînaltul
spune despre necredincioșii că în Ziua de Apoi vor arde în Foc (40:72), adică vor fi mistuiți de
Foc. Așadar, marea cea aprinsă este aici o mare care arde, fiind expusă focului. Dar unde

19
este ea? Acest lucru a fost descoperit recent de știință: este vorba de fundul mărilor. Deci
este vorba despre o realitate care a fost necunoscută oamenilor și care ni s-a dezvăluit
recent.

Profeți
Coranul prezintă modul în care Dumnezeu creează două clase de servitori umani: trimiși
(rasūl în arabă), și profeți (nabĩ în arabă și ebraică). În general, trimișii sunt categoria
superioară, dar musulmanii consideră că toți profeții și trimișii lui Dumnezeu sunt egali. Se
spune că toti profeții au vorbit cu divinitatea; doar cei care au primit o revelație majoră sunt
numiți trimiși.

Al-Masğid an-Nabawi („MoscheeaProfetului”), în Medina, în care se află mormântul profetului Muhammad.

Trimiși importanți sunt

considerați Adam, Noe (Nūh), Avraam (Ibrāhim), Moise (Mūsā), Iisus (Isā) șiMuhammad, toți
făcând parte dintr-o succesiune de oameni călăuziți de Dumnezeu. Islamul cere credincioșilor
să accepte cea mai mare parte a profeților iudeo-creștini, fără să facă distincții între ei:
"Trimisul a crezut în ceea ce a fost pogorât asupra sa de la Domnul său. El, laolaltă cu
credincioșii, au crezut în Dumnezeu, în îngerii Săi, în trimișii Săi. 'Noi nu facem deosebire
între trimișii Săi'. Și ei au spus: 'Ascultăm și ne supunem!' (Coranul,II, 285) În Coran sunt
menționați 25 de profeți.

Coranul (XXXIII, 40) îl prezintă pe Muhammad ca fiind ultimul dintre profeții trimiși de
Dumnezeu omenirii, numindu-l "pecetea profeților" (ar.:khātam an-nabiyīn). Cu toate acestea,
au existat unele grupări ai căror conducători s-au proclamat succesori ai lui Muhammad sau
ai căror membrii au făcut astfel de afirmații despre conducătorii lor. Credința în profeți Primul
profet este Adam iar Allah i-a explicat acestuia propria Sa religie (islamul). I-a poruncit s-o
transmită mai departe urmașilor săi. I-a cerut să-i învețe pe urmașii săi că Allah este unicul
creator al acestei lumi, că numai El este suveranul acestui univers, că ei trebuie să se supună
și să se închine doar Lui, că într-o bună zi se vor întoarce înapoi la El, că numai de la El
trebuie să implore ajutor și că, dacă vor duce o viață supusă și adevărată, potrivită cu voia lui
Allah, atunci vor fi răsplătiți cu generozitate, iar în cazul că îl vor renega și nu se vor supune
Lui, atunci au de pierdut atât de mult, încât nici nu-și pot imagina dimensiunile acestei pierderi
și această nelegiuire a lor va fi pedepsită în cel mai aspru mod posibil. Cei buni dintre urmașii
lui Adam au ales calea arătată de către acesta, dar cei răi s-au abătut de la drumul arătat de
părintele lor și încet, încet au apucat pe un drum greșit. Unii dintre ei au început să creadă în

20
soare, lună și stele, iar alții au găsit de cuviință să creadă în copaci, animale și râuri. Au fost
și dintre aceia care au ales ca obiect al cultului lor elemente ale naturii ca aerul, apa, focul
etc., dândindu-se că acestea se află sub controlul unor zei și că astfel trebuie câștigată
bunăvoința acestora. În această direcție ignoranța a devenit cauza care a generat diferitele
curente ale politeismului și idolatriei, scoțând la iveală mai multe religii. Această epocă este
epopca când descendenții lui Adam s-au răspândit peste tot în lume și când s-au format mai
multe rase și nații. Fiecare nație și-a însușit câte o religie, care avea tradițiile și obiceiurile ei
specifice. Creatorul și suveranul lumii, Allah, a fost dat complet uitării. Ca și cum asta n-ar fi
fost de ajuns, urmașii lui Adam, uitând de modul de viață inspirat de Allah, și-au urmat
propria lor cale păgână. În sânul lor au luat amploare obiceiurile nefaste și au cunoscut o
răspândire foarte mare tot felul de idei ignorante. Oamenii și-au pierdut capacitatea de a
discerne adevărul de minciună. Răul a început să fie acceptat ca bine, iar binele, din contră,
ca rău. În această perioadă Allah a început să trimită acestor oameni profeți înarmați cu
învățătura islamului. Fiecare dintre aceștia a chemat propriul său popor la credința în Allah.
Au chemat oamenii să nu mai creadă în alți zei și idoli. Au reușit să elimine toate obiceiurile
rele din sânul oamenilor. I-au învățat pe oameni cum să trăiască în adevăr, ca să se
îndeplinească voia lui Allah și au elaborat legi drepte care să reglementeze viața lor în
societate. Allah și-a ales profeții din sânul tuturor neamurilor. Credința fiecăruia a fost
credința islamică. Desigur, în funcție de neamul din care se trăgea profetul și în funcție de
necesitățile și credințele acestui neam, învățătura și metodele de aplicare ale acestei
învățături prezentau diferențe de nuanțe. Menirea fiecărui profet a fost determinată de
specificul răului pe care urma dă-l îndepărteze. Și căle de aplicare ale acestor reforme sunt
diferite, dat fiind faptul că ideile erau diferite. În primele perioade ale dezvoltării intelectuale și
culturale ale umanității, structura de organizare a societății era simplă. O dată cu dezvoltarea
societății a evoluat și această structură organizatorică. În realitate, diferențele amintite mai
sus erau superficiale și de suprafață. De fapt, toate religiile au o bază comună, propovăduind
credința în unicitatea lui Allah, atașamentul față de o viață plină de evlavie, bunătatea și
buna înțelegere și de asemenea credința în viața de după moarten când oamenii vor fi, după
caz, răsplătiți sau pedepsiți. Atitudinea oamenilor față de trimișii lui Allah a fost plină de
neprăvăzut. La început au avut o atitudine foarte ostilă față de profeți refuzând să îi asculte și
să le accepte învățătura. Unii dintre profeți au fost izgoniți din patria lor, unii au fost omorâț,
iar alții în pofida ostilității semenilor lor, au pledat toată viața lor, în numele lui Allah, deși au
avut adepți în număr restrâns. În ciuda unei opoziții puternice și a unor vicisitudini greu de
imaginat, profeții nu au renunțat o clipă la luptă. Au repurtat succese remarcabile datorită
răbdării și hotărârii cu care au luptat. Învățătura lor, până la urmă, a prins viață. Nenumărate
comunități umane au recepționat mesajele lor și s-au alăturat lor. Obiceiurile rele care

21
apăruseră ca rezultat al unei vieți desfășurate, secole de-a rândul, în ignoranță și necredință,
căpătaseră acum o altă tendiință. Atât timp cât trăia un profet, oamenii acceptau și aplicau
așa cum se cuvine învățăturile lui, dar de îndată ce el murea aceștia se reîntorceau la vechea
lor credință. Ei au adoptat o formă destul de stranie de rugăciune. Unii dintre ei au început să
creadă numai în profet. Alții au considerat că profetul lor este chiar Allah, alții credeau că
profeții sunt fiii lui Allah, iar alții îi considerau pe pofeți egalii lui Allah. Ei i-au idolatrizat pe
acești oameni, care aveau menirea de a le distruge definitiv idolii. Oamenii au amestecat în
așa fel obiceiurile, tradițiile și legendele false cu religia, încât s-a ajuns într-o situație când nu
se mai putea distinge unde este adevărata credință și unde este legenda, basmul.
Denaturarea a fost atât de mare încât nu a mai fost posibilă alegerea neghinei de grâu. Nu s-
au mulțumit doar cu falsificarea învățăturii profeților, ei au denaturat și biografia acestora,
mistificând-o cu povești imaginare și legende contrafăcute. Această falsificare a fost atât de
evidentă că acum nici nu mai este posibilă să determinăm ceea ce a fost real, de ceea ce a
fost rodul imaginației oamenilor. În ciuda acestor falsificări, strădăniile profeților nu au fost în
zadar. În ciuda adăugirilor și schimbărilor, în lume a supraviețuit adevărul pentru care au
propovăduit aceștia. A căpătat o formă sau alta ideea despre Allah și despre viața de apoi. În
toată lumea au fost unanim acceptate unele principii ale binelui, adevărului și ale moralei. Și
astfel, profeții i-au pregătit pe semenii lor în vederea acceptării, fără șovăire, a unei credințe
planetare. Această credință planetară este acea credință care se potrivește cel mai bine cu
factura fizică și psihică a omului și cea mai logică și plauzibilă, comparativ cu alte credințe. O
dată cu dezvoltarea și lărgirea comerțului, industriei și artelor s-au stabilit relații complexe
între oameni. Începând cu China și Japonia și până în cele mai îndepărtate colțuri din Europa
și Africa, pe mare și pe uscat, s-au deschis nenumărate drumuri. Mai mulți oameni au devenit
cunoscători de carte și astfel științele au fost accesibile pentru mai mulți oameni. A început o
intensă circulație a ideilor și un schimb larg de cunoștințe între diferite neamuri și popoare.
Pe firmamentul istoriei au apărut marii cuceritori ai lumii, s-au întemeiat mari imperii, care au
unit sub același sistem politic mai multe națiuni. În felul acesta popoarele s-au tot apropiat
între ele, iar diferențele dintre ele s-au redus considerabil. În aceste condiții a fost posibilă
trimiterea, de către Allah, a unei credințe unice întregii umanități, care cuprindea în ea
întreaga experiență de viață a tututror societăților, care satisfăcea toate nevoile, morale,
spirituale, sociale, culturale, economice și alte numeroase nevoi ale omului și care cuprindea,
în alcătuirea sa, elemente atât religioase cât și extrareligioase. Încă cu două mii de ani în
urmă gândirea umană atinsese un asemenea nivel de maturitate că numai apariția unei religii
universale putea s-o satisfacă. Budismul, deși cuprindea unele principii morale valoroase, dar
care, totuși nu putea constitui un sistem complet de norme de viață, a apărut în India. Apoi a
pătruns, pe de o parte în Mongolia și Japonia, iar pe de altă parte în Afganistan și Buhara.

22
Misionarii budiști au cutreierat toată lumea. Peste câteva secole a apărut creștinismul.
Această religie propovăduită de către Isus, deși nu este altceva decât islamul, aderenții ei au
reușit s-o transforme într-o amestecătură numită Creștinism. Și această religie, apărută sub
influența religiei israelite, s-a răspândit începând cu cele mai îndepărtate colțuri ale Iranului și
Afganistanului, până în țările cele mai îndepărtate ale Europei și Africii . Și dacă am spus că
primul profet este Adam trebuie spus că ultimul profet este Muhammed. În perioada de timp
dintre ei au existat și alți profeți. Noi am trimis trimiși și mai înainte de tine. Despre unii dintre
ei ți-am povestit, iar despre alții dintre ei nu ți-am povestit. Ca musulmani, noi credem în toți
profeții care l-au precedat pe Muhammed, în toți aceia care sunt menționați în Quran, dar și
în aceia care nu sunt menționați și, aceasta este o parte integrantă a credinței noastre, astfel
că dacă am abandona-o, am înceta să fim musulmani. Coranul nu face nici o distincție între
profeți, iar musulmanii folosesc pentru toți același termen plin de respect, Sayedana, Hazrat
(Domnul și stăpânul meu), ca și pentru propriul lor profet, Muhammed. Spuneți: Credem în
Allah și în ceea ce ne-a fost trimis nouă, în ceea ce a fost trimis lui Avraam, lui Ismail, lui
Isaac, lui Iacob, nepoților acestora, în ceea ce i s-a dat lui Moise, lui Iisus, în ceea li s-a dat
profeților de la Domnul lor și nu facem nici o deosebire între ei, căci noi suntem dintre cei
supuși Lui . Profeția este forma de comunicare între Allah și umanitate. Încă de la începutul
credinței, Allah și-a trimis învățătura pentru umanitate prin aleșii Săi. Acești oameni aleși sunt
numiți profeți sau mesageri. Ei au predicat aceleeași adevăruri, începând cu trezirea
conștiinței religioase în ființa omenească. Ei le-au cerut oamenilor să asculte și să se închine
numai lui Allah. Profeții și mesagerii erau ființe umane. Niciodată nu-i vom numi fiii lui Allah.
Allah este singurul și El nu are pereche sau fiu. Este un păcat să afirmăm că Allah are vreun
fiu sau perche. Mesajul tuturor profeților și al mesagerilor este unul și același. După cum
Allah este unic, la fel și mesajul său este unul singur. Toți Profeții de la Adam la Muhammed
au fost trimiși cu același mesaj: și anume, totală supunere a omenirii față de Allah. În
concordanță cu una dintre afirmațiile lui Muhammed numărul profeților este de 124.000.
Dacă am lua în calcul numărul neamurilor și poparelor care au perindat pe pământ de-a
lungul istoriei umane, de când s-a întemeiat lumea, această cifră n-ar fi exagerată. Dintre
acestia noi trebuie să credem în cei menționați Qoran. În ceea ce-i privește pe cei
nemenționați în Coran, credincioșii sunt îndemnați să știe că și aceia au fost trimișii lui Allah,
pentru a lumina calea oamenilor. De aceea noi credem în toți profeții care au apărut în India,
China, Iran, Egipt, Africa, Europa și în alte multe zone și țări. Dar din cauză că numele lor nu
sunt menționate în Coran, noi nu avem cunoștințe privind identitatea lor. Și nici în ceea ce
privește personalitățile aparținând altor religii nu ni s-a permis să vorbim cu dispreț despre ei.
Este posibil ca unii dintre aceștia să fi fost chiar profeții lui Allah. Acest lucru nu este permis și
pentru simplul motiv că învățăturile unora dintre aceștia, așa cum este cazul profeților Moise

23
și Isus, au fost denaturate, după moarte, chiar de proprii lor adepți. De aceea părerile noastre
ostile nu vor fi exprimate în nici un caz în legătură cu aceștia ci, mai degrabă, în ce stare a
ajuns religia după moartea lor. Noi, musulmanii preferăm să tăcem, decât să comitem un
sacrilegiu, criticând vreun profet al lui Allah. Coranul menționează numele a doar 25 de
profeți, dintre cei mai importanți.

Profeții lui Allah menționați în Coran: Numele din Coran Numele din Biblie 1. Adam Adam 2.
Idris Enach 3. Nuh Noe 4. Hud - 5. Salih Salih 6. Ibrahim Avraam 7. Ismail Ishmael 8. Ishaq
Isaac 9. Lut Lot 10. Ya’qub Iacob 11. Yusuf Iosif 12. Shu’aib - 13. Ayyub job 14. Musa Moise
15. Harun Aaron 16. Dhu’kifl Ezechiel 17. Dawud David 18. Suleiman Solomon 19. Ilias Elia
20. Al-Yasa Elisha 21. Yunus Ionus 22. Zakariyya Zaharia 23. Yahua Ion 24. Isa Iisus 25.
Muhammed -

Profeți au fost numiți din rândul mai multor neamuri și că în general ei au propovăduit
aceeași religie pe care a propovăduit-o și profetul Muhammed. Din acest punct de vedere toți
profeții sunt egali între ei. Cineva care acceptă pe unul dintre ei, implicit trebuie să-i accepte
și pe ceilalți, iar cine reneagă pe unul dintre ei, trebuie să renege și pe ceilalți în bloc. Motivul
acestei situații este destul de simplu. Să ne închipuim că zece persoane fac împreună o
declarație. Dacă acceptați că unul dintre ei spune adevărul, atunci înseamnă că acceptați și
faptul că și ceilalți spun adevărul. Iar dacă refuzați pe unul dintre ei, înseamnă că îi refuzați și
pe ceilalți în bloc. Tocmai de aceea în Islam este necesar să credem în toți profeții. Este
necredincios (chiafir) cel care nu recunoaștepe unul dintre profeți, deși pe ceilalți îi
recunoaște și crede în ei . Aceia care nu cred în Allah și în trimișii Săi, și vor să-l separe pe
Allah de trimișii Săi, zicând: Noi credem în unii dintre ei, dar nu credem în alții, și voiesc să
găsească un drum de mijloc, Aceia sunt, în adevăr, necredincioși și pentru cei necredincioși
am pregătit Noi pedeapsă rușinoasă. Acelora care cred în Allah și în trimișii Săi și nu fac
deosebire între ei [între trimiși], acelora le vom dărui răsplata cuvenită lor, căci Allah este
Iertător și Îndurător Pentru inițiere și învățătură noi ne întoarcem numai la Profetul
Muhammed pentru că: • Fiind ultimul trimis al lui Allah, el ne-a adus și ultima religie divină •
Cuvântul lui Allah, care a ajuns la noi prin intermediul lui Muhammed este o limbă divină,
pură, lipsită de orice imixtiuni omenești și păstrată în forma ei originală

Profetul Nuh (Noe) Multe sute de ani au trecut după Adam și pământul s-a umplut cu copii lui.
Timpul trecând, copiii lui Adam l-au uitat pe Allah și au început să venereze statui formate din
piatră. Ei au devenit răi și mințeau, furau, iar câțiva au devenit ticăloși și lacomi. Allah l-a
trimis pe Noe la acești oameni pentru a-i aduce înapoi la Venerarea lui. Noe i-a chemat pe
oameni să se întoarcă la Tewhid. El le-a cerut să renunțe la adorarea idolilor și la toate
celelalte vicii pe care și le dezvoltaseră. El i-a avertizat în legătură cu Ziua judecății (7:59-64)

24
Noe a încercat din răsputeri mulți ani să-i facă pe oameni să se întoarcă la divinizarea lui
Allah. Dar oamenii nu l-au ascultat. Ei au râs de el, l-au batjocorât, l-au disprețuit, l-au făcut
nebun și mincinos.(26:105-118; 54:9) Noe a trăit 950 de ani (29-14) și în această perioadă
lungă doar câțiva oameni au răspuns la chemarea sa. Nici fiii și soția lui nu i-au dat crezare.
Noe era obosit și șocat văzând inimile împietrite ale oamenilor. El a devenit atât de săturat de
încăpățânarea opunerii lor la adevăr, încât în cele din urmă s-a rugat lui Allah: Domnul meu!
Nu lăsa pe pământ nici un locuitor dintre necredincioși . Deci el a strigat către stăpânul său
zicând: Sunt biruit! Ajută-mă ! De asemenea s-a rugat lui Allah să-l salveze pe el și pe
discipolii săi. (26:118)spunând: Judecă între mine și ei. Mântuiește-mă pe mine și pe
credincioșii ce sunt cu mine . Atotputernicul Allah a primit rugăciunile luib Noe și i-a cerut să
construiască arca. Nu era o sarcină ușoară. Profetul Noe a perseverat (11:37) Când oamenii
l-au văzut pe Noe construind arca, au râs de el și au crezut că Noe înnebunise. N-au putut
înțelege motivul construirii unei arce atât de uriașe. De câte ori căpeteniile poporului său
treceau pe lângă el când făcea arca îl batjocoreau. El spuse: Dacă voi ne batjocoriți și noi vă
vom batjocori întocmai cum ne batjocoriți . Pentru ce e arca? Au exclamat ei. În curând și-au
dat seama. Era planul lui Allah de a distruge întregul pământ de necredincioși cu excepția
celor care îl crezuseră și îl ajutaseră pe Noe. Noe le-a spus celor care-l batjocoreau că un
potop va veni peste ei în curând și că nu vor avea unde să se adăpostească. Oamenii au râs
mai tare. Dar planurile lui Allah s-au materializat în curând și necredincioșii l-au văzut cu
proprii lor ochi. După multe zile de muncă grea, arca a fosat gata și Allah i-a cerut lui Noe să
ia o pereche (un mascul și o femelă) din toate animalele pe arcă. Apoi s-au îmbarcat el și
tovarășii lui . În curând cerurile s-au întunecat și tunetul și ploaia au urmat. A plouat și a
plouat și întregul pământ a fost inundat. Era apă pretutindeni. Fiecare lucru viu s-a înecat, în
afară acelora care erau în arca ce plutea pe apă. Apa inundației a durat cinci luni și i-a distrus
pe toți necredincioșii. Nici propriul fiu al lui Noe-un necredincios- nu a fost salvat. Noe îi
ceruse lui Allah permisiunea de a-și lua fiul în arcă dar a fost refuzat. I s-a spus că un fiu
necredincios nu face parte din familia sa. Noe și-a cerut iertare lui Allah, iar Allah l-a iertat.
Noe și discipolii săi au fost salvați în arcă. (11:45-47) În cele din urmă, cerurile s-au limpezit
și arca a oprit la muntele Judi (în Turcia). Noe și discipolii săi au debarcat (11:44) Astfel i-a
salvat Allah pe Noe și pe discipolii săi (29-15) Allah le-a dăruit prosperitate și belșug copiilor
lui Noe. Ei s-au împrăștiat pe tot pământul și l-au umplut (11:48)

Profetul Ibrahim (Avram) Avram a trăit în țara din Sudul actualului Irak. Tatăl său Azar făcea
idoli și-i vindea. Oamenii locului obișnuiau să-i venereze pe acești idoli făcuți de ei înșiși.
Aveau un templu pentru acești idoli pe care îi venerau. Avram era un băiat inteligent. I se
părea ciudat să vadă oameni prosternându-se pe jos în fața idolilor făcuți din piatră, care nu

25
se puteau nici mișca, nici vorbi. Ei nu puteau nici măcar să alunge muștele care li se așezau
pe ochi și pe nas. Avram s-a întrebat de ce oamenii venerează asemenea statui fără putere.
Odată el și-a întrebat tatăl: -O, tatăl meu, de ce venerezi idoli care nu pot nici vorbi nici auzi?
Azar s-a supărat și l-a avertizat pe Avram să nu pună asemenea întrebări. Avram a avut o
idee. El s-a gândit că le-ar putea da oamenilor o lecție practică. Odată, când oamenii erau
ocupați cu sărbătorirea unui festival, Avram s-a dus la templu unde erau păstrați idolii. El i-a
întrebat: -Ce mai faceți? Aici aveți mâncare și băutură. De ce nu vă serviți? Idolii de piatră
erau tăcuți, firește. Atunci Avram a luat un topor și a început să spargă toți idolii în afară de
cel mai mare pe care l-a cruțat anume. Când a terminat, a lăsat toporul atârnat de gâtul celui
mai mare idol (21:58) La întoarcerea de la sărbătoare, oamenii au venit la templu să se
închine idolilor dar au fost uimiți văzând jalnica stare a zeilor lor. Au fost șocați, mâhniți și
furioși: -Cine a făcut acest rău? S-au întrebat. S-au gândit la Avram-singurul care vorbea
nerespectuos despre idoli. În curând Avram a fost găsit. L-au întrebat: -Cine a spart idolii?
Ibrahim a replicat calm: -Întrebați-l pe cel mai mare idol. Oamenii știau că idolii nu pot vorbi.
Ei au spus: -O Avram, nu știi că idolii nu vorbesc? Avram a replicat: -Atunci de ce îi venerați?
Nu pot vorbi, nu se pot mișca, nu pot înțelege nimic. De ce vă rugați lor? Oamenii n-au avut
ce să răspundă. Erau siguri că Avram a spart idolii. Nu puteau lăsa lucrurile așa. Ei au ținut o
adunare și au hotărât să-l ardă pe Avram de viu. Trebuiau să-și apere zeii.(21:59-68) Dar
Allah era de partea lui și nimic nu-l putea atinge pe Avram dacă făcea un lucru bun. s-a
aprins un foc mare în care Avram a fost aruncat. Dar s-a întâmplat un miracol! Focul nu i-a
făcut nici un rău. Allah l-a protejat. Oamenii au fost uimiți să vadaă aceasta și nu și-au putut
crede ochilor. Dar așa era. Avram a fost fericit și persecutorii lui s-au simțit triști și
neajutorați. (21:69-70) Mintea cercetătoare a lui Avram era în căutarea lui Allah. S-a gândit și
s-a tot gândit. I s-a părut că Luna strălucitoare ar putea fi Stâpânul său. Dar când luna a
dispărut el și-a spus: -Nu, un lucru trecător nu poate fi Stăpânul meu. S-a uitat la soare și și-a
spus: -El este cel mai mare și este Stăpânul meu. Dar când și soarele a coborât, Avram și-a
spus: -Nu acesta nu poate fi Stăpânul meu. A ajuns la concluzia că doar cel permanent,
Nepieritor și Atotștiutor, Atotputernic poate fi Stăpânul său. Stelele, luna, Soarele nu pot fi
Stăpânul. (6:76-79) Astfel, Allah i-a dat lui Avram lumina adevărului. Avram a fost un trimis și
un slujitor al lui Alah (16:120-122; 19:41), el l-a iubit pe Allah mai mult decât orice altceva. El
a fost gata să-și sacrifice fiul, Ishmael, la porunca lui Allah. Allah a acceptat promptitudinea lui
Avram și a trimis în loc un miel pentru a fi sacrificat (37: 101-107) Pentru comemorarea
acestuia există sărbătoarea numită Sărbătoarea Jertfei. Prima clădire construită pe suprafața
pământului cu scopul de a face rugăciunea pentru Allah este Kâbe. Cea dintâi Casă [de
închinare] ridicată pentru oameni este aceea din Bakka , cea binecuvântată și călăuzitoare
pentru toate lumile . Ea a fost construită cu 2000 de ani î.H. de către profetul Ibrahim și fiul

26
său Ismail la Mekka. Pentru a indica locul din care se face înconjurarea acestei construcții a
fost așezată în colțul de Sud-Est o piatră neagră, iar primul ocol al acestei construcții a fost
realizat de profet împreună cu fiul său Ismael.

Profetul Musa (Moise) Musa, fiul lui Imran, s-a născut în Egipt la 450 ani după Yusuf (Iosif). În
Egipt în acea vreme regii se numeau Fir’aun (Faraon) Discipolii profetului Ya’cub (Iacob), tatăl
profetului Iosif, sunt numiți Beni Israil (fii lui Israel)=(israelieni). Faraonul, sau conducătorul
Egiptului i-a privit pe israelieni ca pe străini și i-a tratat cu asprime. Conducătorii se temeau că
într-o zi israelienii vor crește la număr și vor fi puternici. Așa că faraonul a dat ordin să fie ucis
fiecare copil de sex masculin născut în familie de israelit.(28:4-6) Moise s-a născut în aceste
vremuri critice. Mama sa a reușit să-l ascundă trei luni și când n-a mai putut aceasta, a fost
inspirată de Allah spunându-i: aruncă-l într-un cufăraș, apoi aruncă cufărașul în fluviu, ca
fluviul să-l arunce pe mal și ca un vrăjmaș de-al Meu, care este și vrăjmaș de-al lui, să-l ia .
Maria, sora lui Moise a fost pusă să urmărească cutia plutitoare de la o distanță menită de a
evita suspiciuni. Cutia a atins celălalt mal și oamenii lui Faraon l-au cules ca să le fie lor
vrăjmaș și pricină de mâhnire. Faraon, Haman și oștirile lor au fost păcătoși. Femeia lui
Faraon spuse: Bucurie a ochilor mei și a lor tăi! Nu-l omorâți! Poate vă va fi de folos ori poate
îl veți lua vouă fiu . Sora lui Moise a mers la palatul faraonului și a oferit ca sugestie o doică
pentru a avea grijă de copil, o femeie, care să fie potrivită pentru a-l alăpta. Această femeie
nu era alta decât mama lui Moise. (28:12) Astfel, Moise s-a întors în brațele mamei sale. În
acest mod, s-a dovedit că nimeni nu poate distruge o persoană pe care Allah o protejează.
Musa a crescut în casa regală și în acest timp într-o clipă de nepăsare a locuitorilor ei a sosit
la Memphis unde a găsit acolo doi oameni care se încăieraseră. Unul era dintre ai lui, celălalt
dintre cei ai vrăjmașului său. Cel din tabăra sa îi ceru ajutorul împotriva celui ce era dintre
vrăjmașii săi. Moise îi dădu o lovitură și-l omorâ. El spuse: Aceasta este lucrarea Diavolului,
căci el este un vrăjmaș fățiș, rătăcitor . El a părăsit casa faraonului și a plecat la Madian.
(28:22-28). A stat acolo 10 ani înainte de a se muta la Tuwa, o vale la poalele muntelui At-Tur
în Sinai. Aici, lui Moise i s-a acordat călăuzirea divină de la Allah și a fost ales ca trimis al lui
Allah (28:30). Allah i-aîncredințat lui Musa două semne: un băț, care aruncat jos se prefăcea
într-un șarpe viu, și abilitatea de a-și face mâna strălucitoare după ce era ținută sub braț.(20:
17-22) Allah i-a poruncit lui Moise să se ducă la Firaun și să-l cheme la Tewhid (unicitatea lui
Allah) (20:42-44) El l-a rugat pe Allah să-l ia ca ajutor pe fratele lui, Harun, iar Allah i-a
îndeplinit ruga. (20: 24-36) Moise și Harun au mers la Faraon și au dicutat cu el, spunându-i
că Atotputernicul Allah îl alesese pe Moise pentru a-i salva pe israeliți de sub opresiunea
egiptenilor. Faraonul a refuzat să-i lase pe israeliți să plece.(20:47-54; 26:16-17) Faraonul a
râs de Moise. Moise i-a arătat semnele pentru a-l convinge pe Faraon că mesajele sale sunt

27
adevărate. El a aruncat bățul pe pământ și acesta s-a transformat într-un șarpe. Moise l-a
ridicat și acesta s-a făcut din nou băț. Faraonul și cei din jur au fost uimiți să vadă aceasta.
Dar el s-a gândit că Moise este un vrăjitor și l-a provocat care vor putea arăta magii mai
fascinante.(26: 23-37) Dar în ziua fixată, vrăjitorii faraonului au fost crunt înfrânți. Șerpii falși
produși din bețele lor au fost toți înghițiți de șarpele bățului lui Moise. Faraonul și vrăjitorii lui
nu-și puteau crede ochilor. Vrăjitorii lui s-au înclinat în fața adevărului și și-au declarat
credința în Allah.(26:38-47). Firaun s-a supărat și a început să-i tortureze mai rău pe
israelieni. În acest timp Allah i-a poruncit lui Moise: Pleacă la noapte cu robii Mei. Despică-le
drum prin mare, un drum zvântat. Să nu-ți fie frică de urmăritori! Să nu te temi! Moise le-a
cerut discipolilor săi să se pregătească și au plecat noaptea ca Faraonul să nu bage de
seamă și au ajuns la malul Nilului. Au fost urmăriți de Firaun și de soldații lui. Aproape că i-au
ajuns pe israelieni. În fața lor se aflau puternicul Nil în spatele lor se aflau soldații Faraonului.
Când cele două grupări adverse se zăriră, soții lui Moise spuseră: Suntem ajunși din urmă!
Moise spuse: Ba nu!…Domnul meu este cu mine și El mă va călăuzi! În acest moment, Allah
i-a poruncit lui Moise: Lovește marea cu toiagu-ți. Ea se va despica atunci, și fiece parte va fi
asemenea unui munte grozav . Ca o consecință a acestei acțiuni Nilul s-a împărțit în două și
a apărut în mijlocul lui un drum, permițându-le Israeliților să treacă. Faraonul venea din urmă,
dar când israeliții au atins celălalt mal, faraonul se afla în mijlocul Nilului, apa din ambele părți
s-a revărsat brusc și n-a mai fost nici un drum. Allah este cel care l-a mântuit pe Moise și pe
cei care se aflau cu el, in timp ce pe urmăritori i-a înecat (26:64-66). Astfel îi pedepsește Allah
pe trădători și-i ajută pe slujitorii săi.

Profetul Isus Dacă urmărim versetele Coranului cel sfânt care îl menționează pe Isus și pe
religia sa, constatăm că Coranul stabilește că unicitatea deplină este crezul lui Christos;
unicitatea în ceea ce privește adorarea unui singur Dumnezeu, în ceea ce privește creația,
căci numai Allah este creatorul cerului și al pământului și al celor dintre ele, fără nici un
asociat la această unicitate, în ceea ce privește esența și calitățile, căci esența Sa nu este
compusă, iar calitățile Sale nu au seamăn, iar El se situează mai presus de tată și fiu. Allah
Preaînaltul a grăit în această privință: O, voi oameni ai Cărții! Nu exagerați în privința religiei
voastre și nu spuneți despre Allah alta decât numai adevărul! Mesia Isus, fiul Mariei, este
Trimisul lui Allah, cuvântul Său pe care El l-a transmis Mariei și un duh de la El. Credeți,
așadar, în Allah și în trimișii Săi! Și nu spuneți ,,trei!” Opriți-vă, de la aceasta și va fi mai bine
pentru voi! Allah nu este decât un Dumnezeu unic! El este prea Înalt pentru a avea un fiu! Ale
lui Allah sunt cele din ceruri și de pre pământ și Allah este cel mai bun Protector (4:171) Și a
mai grăit Allah Preaînaltul: Necredincioși sunt aceia care zic: Dumnezeu este Mesia, fiul
Mariei. Spune: Cine L-ar putea împiedica pe Allah, dacă ar voi să-i facă să piară pe Mesia,

28
fiul Mariei, ca și pe mama lui și pe toți care se află pe pământ?(5:17) Aceste texte coranice
fac cunoscut faptul că Isus este un om pe care Allah l-a ales pentru a fi profet și trimis. Allah i-
a pogorât lui Isus scriptura care este Evanghelia, pentru a întări prin ea Tora, pentru a o
întregi pe ea și pentru a vesti un trimis cu numele de Ahmad care va veni după el, adică pe
Trimisul Muhammed, și pentru a cuprinde călăuzirea dreptcredincioșilor pe calea cea
dreaptă. Allah Preaînaltul a grăit: și [adu-ți aminte] când Isus, fiul Mariei, a zis: O, fii ai lui
Israel! Eu sunt Trimisul lui Allah la voi, întărind Tora de dinainte de mine și vestind un Trimis
ce va veni după mine și al cărui nume este Ahmad! (61:6) Nașterea lui Isus Allah Preaînaltul
a arătat în Coran că profetul Isus este unul din robii Săi, l-a creat și i-a dat chip în pântecele
mamei sale, așa cum a dat chip și celorlalte făpturi, și că l-a creat fără să aibă un tată, după
cum l-a creat pe Adam fără să aibă tată și nici mamă. Allah l-a creat rostind cuvântul Lui:
,,Fii”.Totodată, el se referă la originea și nașterea mamei sale și la felul cum l-a purtat pe el în
pântecul său. Allah Preaînaltul a grăit: Allah i-a ales pe Adam, pe Noe, familia lui Ibrahim și
familia lui Imran peste toate lumile [din vremea lor],/ Ca scoborâtori unii din alții. Allah este
Cel care Aude Totul și este Atoateștiutor./[Adu-ți aminte] când muierea lui Imran a zis:
Doamne, Îți juruiesc [numai] Ție ceea ce este în pântecul meu, devotat numai Ție! Primește-l
de la mine! Tu ești Cel care Aude Totul și Atoateștiutor!./și când a născut, a zis ea:
Doamne,am zămislit o copilă!, dar Allah știa bine ceea ce născuse ea. Și un băiat nu este
întocmai ca o copilă!Eu I-am pus numele Maria și o încredințez pe ea și pe scoborâtorii ei
ocrotirii Tale, împotriva lui Șeitan cel izgonit!/ Domnul ei a acceptat-o cu bună primire și a
lăsat-o să crească cu bună creștere și a încredințat-o lui Zaharia. Și de fiecare dată când
intra Zaharia la ea în templu, găsea lângă ea mâncare. Și a întrebat-o el: O, Maria, de unde ai
aceasta? Iar ea îi răspundea: Ea este de la Allah! Allah îl hrănește pe cel pe care El voiește,
fără socoteală!/ Atunci Zaharia s-a rugat Domnului său, zicând: Doamne, dăruiește-mi mie de
la Tine vlăstare alese, căci Tu ești Cel care Aude ruga!/ Atunci, l-au chemat îngerii, în vreme
ce el se ruga, stând în picioare, în templu [zicându-i]: Iată că Allah ți-l vestește pe Yahya,
care va întări un cuvânt al lui Allah. [Și el va fi] un bărbat nobil, neprihănit, un profet dintre cei
evlavioși./ El a zis: Doamne, cum să am eu un băiat, când m-au ajuns bătrânețile, iar muierea
mea este stearpă? Și i-a răspuns [Allah]: ,,Așa!” Allah face ceea ce voiește! Azis
[Zaharia]: ,,Doamne, dămi mie un semn!”.I-a răspuns [Allah]: ,,Semnul tău va fi că nu vei
putea vorbi cu oamenii vreme de trei zile decât prin semne! Pomenește-L pe Domnul tău
mereu și laudă-L pe El seara și dimineața!. [Adu-ți aminte] când îngerii au zis: ,,O, Maria!
Allah te-a ales și te-a făcut curată. El te-a ales peste femeile lumilor!/ O, Maria! Fii cu
ascultare față de Stăpânul tău, prosternează-te și pleacă-te, rugându-te împreună cu cei ce
se pleacă!/ Acestea sunt dintre veștile necunoscutului pe care Noi ți le revelăm. Tu nu ai fost
lângă ei, când ei au aruncat calemurile lor [pentru a hotărâ]care dintre ei s-o ocrotească pe

29
Maria și nu ai fost lângă ei nici când ei au avut dicuția./[Adu-ți aminte] când îngerii au zis: ,,O,
Maria! Allah îți vestește [un copil ce vine cu]un cuvânt din partea Lui: numele lui va fi Al-
Masih, Isa, fiul Mariei, măreț în această lume ca și în Lumea de Apoi și unul dintre cei mai
apropiați [Allah]./El le va vorbi oamenilor [încă] din leagăn, la fel și când va fi bărbat între
două vârste, și va fi dintre cei evlavioși.”/Ea a zis:,,Doamne, cum să am un copil fără să mă fi
atis un bărbat?”I-a răspuns El:,,Întocmai așa!”Allah creează ceea ce voiește El. Când El
hotărește un lucru, El spune doar ,,Fii” și el este de îndată!/ și El îl va învăța scriptura și
înțelepciunea,Tora și Evanghelia./ și [el va fi]trimis la fiii lui Israel [și le va zice]: ,,Eu vin la voi
cu semn de la Domnul vostru! Eu plămădesc pentru voi din lut ca un chip de pasăre și suflu
asupra sa și se va face o pasăre vie, cu voia lui Allah. Și-i voi tămădui pe orb și pe lepros și-i
voi învia pe morți, cu voia lui Allah. Eu vă voi vesti ceea ce ce mâncați și ceea ce păstrați în
casele voastre. În aceasta este un semn pentru voi, dacă voi sunteți credincioși!/Eu întăresc
ceea ce a fost revelat în Tora mai înainte de mine și vă voi îngădui o parte din cele ce v-au
fost oprite. Eu v-am adus semne de la Domnul vostru, deci fiți cu frică de Allah și dați-mi
ascultare!/ Allah este Stăpânul meu și Stăpânul vostru. Așadar, adorați-L pe El! Aceasta este
o cale dreaptă!” Apoi, când Isus a simțit necredința lor, le-a zis: ,,Cinesunt sprijinitorii mei [în
chemarea] la Allah? Noi credem în Allahși fă mărturie că noi [lui Allah]Îi suntem supuși
[musulmani]!(3:33-52) Imran, tatăl Mariei, a fost un bărbat de seamă printre învățații din fiii lui
Israel și soția lui era sterapă, nu i-a adus nici un copil. Atunci ea a căutat ajutor la Allah și L-a
implorat pe El cu supunere și s-a legat prin jurământ că dacă va avea parte de un fiu, I-l va
dărui Lui să-I fie slujitor la templul din Ierusalim. Allah i-a răspuns cererii și ea a rămas grea și
a adus pe lume o fetiță, dar fetele –conform obiceiului lor- nu erau potrivite să slujească la
temple. Și i-a dat ei numele Maria și L-a rugat pe Allah să o păzească pe ea și să o
primească. Allah Preaslăvitul a primit darul ei și a fost mulțumit că prin fiica ei și-a dovedit
credința față de jurământul făcut. Imran, tatăl Mariei, a murit pe când fiica lui era încă mică și
avea nevoie de cineva care să o hrănească și să se ocupe de creșterea ei. Când mama ei a
oferit-o preoților templului din Ierusalim, aceștia s-au întrecut care dintre ei să-i fie tutore și a
trebuit să atragă la sorți pentru a-l alege pe cel căruia îi va fi încredințată. Și astfel, i-a devenit
tutore Zaharia, soțul mătușii ei, care a îndrumat-o către adorarea dreaptă până ce, într-o zi, a
observat un lucru ciudat: de fiecare dată când intra la ea, în locul de rugăciune, găsea lângă
ea hrana de care ea avea nevoie. A întrebat-o de unde are această hran, iar ea i-a răspuns:
Este de la Allah, care hrănește pe cine voiește El, fără socoteală. Fecioara Maria a crescut
neprihănită, în adorarea și cucernicie, fiind pregătită pentru fapta mare pentru care Allah a
ales-o și îngerii au vestit-o despre alegerea lui Allah, așa după cum a grăit Allah Preaînaltul:
[Adu-ți aminte] când îngerii au zis: ,,O, Marie! Allah te-a ales și te-a făcut curată. El te-a ales
peste femeile lumilor/ O, Maria! Fii cu ascultarea față de Stăpânul tău, prosternează-te și

30
pleacă-te, rugându-te împreună cu cei ce se pleacă!(3:42-43) Allah a ales-o pe ea ca să fie
mama acelui care se va naște fără să existe motivele obișnuite pentru aceasta, pentru a
deveni minunea lui Allah vestită, învingând îndoiala celor neâncrezători și tetezând limba
mincinoșilor. Într-un hadis se spune că Profetul Muhammed a zis: cele mai virtuoase dintre
femeile care sălășluiesc în Rai sunt patru: Khadija-fiica lui Khuwaylid, Fatima-fiica lui
Muhammed, Maria-fiica lui Imran și Asaiya-fiica lui Muzahim și soția lui Faraon. Când
Zaharia-care a fost un profet-a văzut binefacerile trimise de Allah asupra Mariei, a dorit să
aibă și el un fiu, cu toate că el era foarte bătrân și s-a rugat lui Allah: ,,A zis:,,Doamne,
dăruiește-mi mie de la Tine vlăstare alese, căci Tu ești Cel care Aude ruga!(3:38) Și Allah i l-a
dăruit pe [Yahya] Ioan-și l-a făcut și pe el profet.

Vestea cea bună pe care Gavriil a adus-o Mariei Când a devenit femeie, Maria a văzut o
dată, pe când stătea în singurătatea ei, o imagine de care s-a speriat: a văzut un bărbat
apropiindu-se de ea și i-a fost teamă să nu-i pricinuiască un rău și a cerut apărarea de la
Allah împotriva lui. Dar el i-a spus că este îngerul Gavriil și că l-a trimis Allah pentru a-i vesti
că va avea parte de un prunc curat. S-a minunat și a refuzat să creadă că ar putea avea un
prunc de vreme ce nu are un soț și nu este nici târfă. Dar Gavriil i-a spus că Allah este cu
putere peste toate. Iată ce relatează Coranul în legătură cu această întâmplare: Pomenește
în Carte [Coranul] și de Maria, când ea s-a retras de la neamul ei înt-un loc spre răsărit/ Și a
pus între ea și între ei un văl! Și atunci am trimis la ea Duhul Nostru, care I s-a arătat cu
înfățișarea unui om adevărat. /Azis ea: ,,Caut apărare la Cel Milostiv față de tine! Dacă tu ești
cuvios, [nu te apropia de mine]!/I-a răspuns el: ,,Eu sunt numai un trimis al Domnului tău, ca
să-ți vestesc un prunc curat”!/ Însă ea a zis: Cum să am eu un prunc, dacă nu m-a atins nici
un bărbat și nici târfă nu sunt?”/ I-a răspuns el: ,,Așa este! Dar Domnul tău a zis: ,,Aceasta
pentru Mine-i [un lucru] ușor!Și-l vom face Noi un semn pentru oameni și o îndurare din
partea Noastră! Acesta-i un lucru [de mult] hotărât! (19: 16-21) Gavriil i-a vestit printre altele
că fiul ei se va numi Mesia Isus, fiul Mariei, și că el va avea mare faimă atât în această lume,
cât și în Lumea de Apoi, și că el va fi dintre cei apropiați de Allah, că le va vorbi oamenilor
atât atunci cînd se va afla în leagăn, cât și atunci când va fi bărbat în toată firea, că Allah îl va
învăța pe el cartea, înțelepciunea și Tora, și-i va dărui lui Evanghelia, că îl va face pe el să se
nască fără să aibă un tată, astfel încât să fie un semn pentru lume.

Nașterea lui Isus Maria a rămas grea din clipa când Gavriil i-a adus vestea cea bună, din
porunca lui Allah Preaînaltul. Și a grăit Allah Preaînaltul: ,, Înaintea lui Allah, Isus este
asemenea lui Adam, pe care El l-a făcut din lut, și apoi i-a zis lui ,,Fii!” și el a fost”(3:59).
Maria a rămas descumpănită, cugetând la cele auzite de la Gavriil. Fără îndoială că ea se

31
gândea la ceea ce ce vor spune oamenii despre o fecioară care rămâne grea și aduce pe
lume un prunc fără să aibă un soț. Aceste gânduri au speriat-o și au tulburat-o, făcând-o să
caute izolare și singurătate. Și s-a retras ea într-un loc, departe de lume, ascunzându-se de
ochii oamenilor, de teamă ca taina ei să nu fie descoperită și ca lumea să nu clevetească pe
seama ei. Când a venit vremea să nască, durerile facerii auîmpins-o lângă trunchiul unui
curmal, încercând să se ascundă după el și să se sprijine de el. Atunci și-a adus aminte că ea
va fi dezonorată și ar fi vrut să fi murit mai înainte sau să să fi fost un lucru neînsemnat, dar
Gavriil a liniștit-o și I-a poruncit să scuture curmalul și să mănânce din fructele lui, să bea di
pârâul care curgea pe lângă ea și să se liniștească. De asemenea, a învățat-o ce să spună,
dacă o va blama cineva sau o va întreba despre sarcina ei. Și a grăit Allah Preaînaltul: și ea l-
a zămislit și s-a retras cu el într-un loc depărtat./ și-au apucat-o durerile lângă trunchiul unui
curmal și a zis ea: ,, O, de-aș fi murit înainte de aceasta și cu totul de-aș fi fost uitată!/ Dar [un
glas] a strigat-o de sub ea, [zicându-i]: ,,Nu fi mâhnită! Domnul tău a făcut mai jos de tine un
pârâiaș! Și scutură spre tine trunchiul de curmal, căci el va lăsa să cadă lângă tine curmale
proaspete, coapte!/ Așadar, mănâncă, bea și fii fericită [de copilul tău]! Iar de vei vedea tu
vreun om, spune-i lui: ,,Eu i-am juruit Celui Milostiv un post și de aceea nu voi sta atăzi de
vorbă cu nici un om!”(19:22-26). Când a născut pruncul și a ieșit cu el, a fost o surpriză
pentru oameni, atât pentru cei care îi cunoșteau cucernicia și credința, cât și pentru cei care
nu i le cunoșteau. Maria a căutat apărare în fața acestei situații la sfatul pe care i-l dăduse
Gavriil și a făcut semn spre pruncul ei din leagăn, cerându-le să stea de vorbă cu el. Mânia
lor a sporit, căci au crezut că-și bate joc de ei, de vreme ce nu mai cunoscuseră până atunci
un prunc care să vorbească din leagăn. Allah Preaînaltul a grăit: ,,Apoi a venit cu el la neamul
ei, purtându-l [în brațe]. Și i-au zis ei: ,,O, Maria, tu ai făcut un lucru îngrozitor!/ O, soră a lui
Aaron, tatăl tău nu a fost un om [făcător] de rău, iar mama ta nu a fost târfă!” / Ea [Maria] a
făcut semn spre el, dar ei au zis: ,,Cum să vorbim cu acela care este un prunc de
leagăn?”/Dar el [pruncul] a zis: ,, Eu sunt robul lui Allah! El mi-a dăruit Scriptura și m-a făcut
profet!/ și El m-a binecuvântat, oriunde aș fi, și mi-a poruncit rugăciune și milostenie, cât voi
trăi, / Și bună-cuviință față de născătoarea mea! Și nu m-a făcut pe mine trufaș, nici
ticălos!”(19:27-32).

Isus, trimisul lui Allah. Allah l-a trimis pe Isus cu profeția la fii lui Israel, după ce a primit
revelația de la Domnul său, care l-a învățat Tora și Evanghelia. Allah Preaînaltul a grăit: Și El
îl va învăța scriptura și înțelepciunea, Tora și Evanghelia/Și [el va fi trimis la fiii lui Israel”
(3:48-49). Aceasta s-a întâmplat după ce ei s-au abătut de la calea cea dreaptă. El a început
să propovăduiască printre oameni mesajul său și să-i cheme pe ei să-l urmeze, arătându-le
aspectele referitoare la ceea ce este permis și ceea ce este oprit, în legătură cu care ei aveau

32
păreri diferite, și îngăduindu-le lor unele lucruri care le fuseseră oprite. Alla Preaînaltul a grăit:
Și când a venit Isus cu semnele limpezi, a zis el: ,,Am venit la voi cu înțelepciunea, pentru a
vă limpezi vouă unele [din lucrurile] în care voi sunteți deosebiți. Fiți cu frică de Allah și dați-
mi ascultare!/ Allah este Stăpânul meu și este Stăpânul vostru, așadar, adorați-l pe El!
Aceasta este calea cea dreaptă!”(43:63-64)

Minunile lui Isus. Când Isus i-a chemat pe fiii lui Israel la Allah Preaînaltul și le-a cerut să fie
recunoscători și i-a oprit de la ceea ce este reprobabil, ei i s-au împotrivit cu toții și l-au
acuzat de minciună. Atunci Allah l-a ajutat pe el să facă o serie de minuni și acestea sunt
relatate și în Coran: ,,Eu vin la voi cu semn de la Domnul vostru! Eu plămădesc pentru voi din
lut ca un chip de pasăre și suflu asupra sa și se va face o pasăre vie, cu voia lui Allah. Și-i voi
tămădui pe orb și pe lepros ș-I voi învia pe morți, cu voia lui Allah. Eu vă voi vesti ceea ce
mâncați și ceea ce păstrați în casele voastre. În acestea este un semn pentru voi, dacă voi
sunteți credincioșii!/ Eu întăresc ceea ce a fost revelat în Tora mai înainte de mine și vă voi
îngădui o parte din cele ce v-au fost oprite. Eu v-am adus semne de la Domnul vostru, deci
fiți cu frică de Allah și dați-mi ascultare!/ Allah este Stăpânul meu și Stăpânul vostru. Așadar,
adorați-L pe El! Aceasta este o cale dreaptă!”(3:49-51) Există și o altă minune pe care
Coranul ne-o relatează: [Amintește-ți tu] când apostolii au zis: ,,O, Isus, fiu al Mariei, poate,
oare, Domnul tău să ne coboare o masă servită din cer?” El le-a zis: ,,Fiți cu frică de Allah,
dacă sunteți credincioși!"/Ei au zis: ,,Voim să mâncăm din ea, ca să se liniștească inimile
noastre și ca să știm că tu ne-ai spus nouă numai adevărul și să fim întru aceasta printre
martori.”/ Atunci a zis Isus, fiul Mariei: O, Allah, Stăpân al nostru! Coboară-ne nouă o masă
servită din cer ca să ne fie nouă sărbătoare- pentru cel dintâi și pentru cel din urmă dintre noi-
și semn de la Tine! Și blagoslovește-ne pe noi cu cele de ospăț, căci Tu ești cel mai bun
dintre cei care hrănesc!”/ Și i-a răspuns Allah: ,, O voi coborâ vouă, dar pe acela care nu va
crede nici după aceasta îl voi pedepsi cu o pedeapsă cu care nu voi mai pedepsi pe nimeni
din toate lumile!”(5:112-115)

Declararea războiului împotriva lui Isus Adversarii mesajului său au început să indufle
bănuieli cârmuitorilor în privința sa și să-I instige pe romani împotriva lui, dându-le de înțeles
că în propovăduirea lui Isus s-ar afla sfârșitul împăratului și distrugerea puterii sale. Și astfel
au reușit să-l determine pe guvernatorul roman să dea porunca de a fi reținut și condamnat la
moarte prin răstignire. Coranul relatează că Allah nu le-a îngăduit lor să-l prindă pe Isus, ci l-a
mântuit de primejdia lor: și din pricina vorbelor lor: ,, Noi l-am omorât pe Mesia Isus, fiul
Mariei, trimisul lui Allah!”, în vreme ce ei nu l-au omorât, nici nu l-au răstignit pe cruce, ci a
fost făcut [cineva]să semene cu el! Cei care au avut păreri diferite în privința lui [Isus], au fost
în îndoială [în legătură cu moartea lui]; ei nu au avut cunoștință sigură despre ea [moartea

33
lui], ci doar au urmat unor presupuneri”(4:157). Sensul este că ei nu l-au ucis și nici nu l-au
răstignit, așa cum au pretins și cum s-a răspândit zvonul printre oameni, ci numai li s-a părut
că l-au răstignit pe Isus, dar în realitate au răstignit pe altcineva. Iar aceia dintre oamenii
Cărții care au păreri diferite despre Isus se îndoiesc de adevărul răstignirii, căci nu au o
dovadă categorică în această privință, ci numai presupun acest lucru. Allah Preaînaltul a
grăit: de bună seamă, nu l-au omorât,/ Ci Allah l-a înălțat la El (4:157-158). Și Allah
Preaslăvitul a mai grăit: [Adu-ți aminte] când Allah a zis: ,,O, Isus! Eu îți voi da o răsplată
îmbelșugată, te voi înălța Mine, te voi mântui de cei care nu cred” (3:55). Expresia ,,îți voi da
o răsplată îmbelșugată” înseamnă că Eu îți voi da răsplata ta și nu voi da putere nimănui ca
să te ucidă. În aceasta se află dovada apărării lui Isus Christos de dușmanii săi și de
încercarea de a-l ucide. Iar prin cuvintele și te voi înălța la Mine cei mai mulți comentatori au
înțeles că Allah l-a ridicat la El pe Isus, cu trupul și duhul său. Aceasta este istoria lui Isus. Și
a grăit Allah: Acesta este Isus, fiul Mariei! Aceasta este povestea adevărată de care ei se
îndoiesc!/ Nu se cuvine ca Allah să-Șiatribuie un fiu!Mărire Lui! Dacă El hotărește un lucru,
atunci El zice ,,Fii”, iar el este! (19:34-35)

Pogorârea lui Isus, fiul Mariei, pe pământ înainte de sosirea Zilei de Apoi Pogorârea lui Isus
pe pământ este unul din cele mai importante semne ale apropierii Zilei Judecății. El va
coborâ, bucurându-se încă de prima lui viață pe care i-a dăruit-o Allah și va întări stâlpii Legii
Islamului cu care a venit Profetul Muhammed-acel mesaj care anulează toate rânduielile
anterioare- fiindcă mesajul lui este o confirmare a mesajului lui Muhammed, fără ca el să mai
fie confirmat cu ajutorul vreunei noi revelații de la Allah Preaînaltul și Preaputernicul. Acest
lucru este confirmat atât de Coranul cel sfânt, cât și de Tradiția [Sunnah] cea curată despre
Profet. Allah Preaînaltul a grăit: Nu va fi nici unul dintre oamenii Cărții care să nu creadă în el,
înaintea morții sale. Iar în Ziua de Apoi, el va fi martor împotriva lor (4:159). Sensul este că
nu va mai rămâne nici unul dintre oamenii Cărții, după ce se va pogorâ Isus. Există, de
asemenea, numeroase tradiții [Hadisuri], dintre care le menționăm pe următoarele: 1. Cei doi
șeihi-Al-Buckhari și Muslim-au relatat, preluând de la Abu Huarayra, că Profetul Muhammed
a zis: ,,Jur pe Acela în mâinile căruia se află sufletul meu că este aproape să coboare printre
voi fiul Mariei ca judecător drept, și el o să sfarme crucea, o să omoare porcul, o să oprească
războiul și bunurile se vor revărsa atât de mult, încât să nu le mai primească nimeni și o
singură prosternare să fie mai bună decât această lume cu tot ceea ce se află în ea” Apoi,
mai zice Abu Hurayra: Citiți, dacă voiți, ceea ce a grăit Allah Preaînaltul: ,,Nu va fi nici unul
dintre oamenii Cărții care să nu creadă în el, înaintea morții sale. Iar în Ziua de Apoi, el va fi
martor împotriva lor.” 2. Muslim a relatat, preluând de la Huzayfa: Profetul Muhammed a venit
la noi în timp ce noi ne sfătuim și ne-a întrebat: despre ce vorbiți voi? Am zis: Vorbeam

34
despre Ceasul. Atunci el a zis: El nu va veni înainte ca voi să vedeți zece semne: fumul-
exegeții au apreciat că este vorba de fumul-exegeții au apreciat că este vorba de fumul
despre care Coranul a pomenit atunci când Allah a grăit: Deci, așteaptă o zi în care cerul va
veni cu un fum vizibil (44:10)-Antichrist; animalul (ad-dabla); soarele răsărit de la Apus;
pogorârea lui Isus, fiul Mariei; Iagug și Magug; trei despicături de pământ- o despicătură în
partea de răsărit, o despicătură în partea de apus și o despicătură în Peninsula Arabă; iar
ultima dintre acestea este un foc care va porni din Yemen și-i va alunga pe oameni către locul
lor de adunare.” 3. Muslim a relatat un hadis de la An-Nawas ben Sam’an, care a spus că
ProfetulMuhammed a zis în legătură cu Antichrist: ,,(…)Și în vreme ce el [Antichristul] va fi
astfel, Allah îl va trimise pe Mesia, fiul Mariei, și el va pogorâ în minaretul cel alb de la răsărit
de Damasc, acoperit cu două straie, ținând mâinile sale pe aripile a doi îngeri…Și nu se
cuvine ca un credincios să simtă suflarea lui fără să moară. Iar suflarea lui ajunge până în
zarea lui. Și el îl urmărește (pe Antichrist) până ce îl va prinde la poarta orașului Ludd și-l va
omorâ. Apoi va veni la Isus un neam de oameni pe care Allah i-a apărat de ei și le va
mângâia fețele lor și le va vorbi despre treptele lor din Rai. 4. Ahmad a relatat că Abu
Hurayra a spus: A zis Profetul Muhammed: Profeții sunt frați, mamele lor sunt diferite, însă
religia lor este una singură. Iar eu sunt cel mai apropiat dintre oameni de Isus, fiul Mariei, căci
între mine și el nu a fost nici un alt profet. Și el va pogorâ, iar când îl veți vedea, o să-l
cunoașteți: el este un bărbat de înălțime mijlocie, alb-roșcat, cu două straie pe el; capul lui
parcă picură, cu toate că nu l-a udat. Și va lovi el crucea și va omorâ porcul și va pune birul
și-i va chema pe oameni la Islam. Iar Allah va nimici în vremea lui toate religiile, afară de
Islam, iar Mesia îl va nimici pe Antichrist și va rămâne pe pământ 40 de ani, iar după aceea
va muri și se vor ruga musulmanii pentru el.” De aceea, toți musulmanii au crezut în
pogorârea lui Isus, fiul Mariei, în vremurile cele din urmă, în modul și cu calitățile pe care le-a
pomenit Profetul Muhammed, ca și în faptul că el s-a urcat la cer cu trupul său viu, așa cum a
arătat Allah Preaînaltul și Preaputernicul în Coranul cel sfânt cu toată limpezimea.

Profetul Muhammed Dacă ne plimbăm privirea asupra hărții lumii vedem că cel mai propice
loc pentru a fi leagănul religiei, a cărei apariție era absolut necesară, nu poate fi altul decât
Peninsula Arabică. Arabia are o poziție centrală față de Asia și Africa, iar Europa nu se află
la o distanță prea mare de ea. La apariția lui Muhammed popoarele civilizate și dezvoltate
cultural ale Europei locuiau în partea de sud a acestui continent. Această situație conferea
Arabiei un rol central. Muhammed a fost trimis ca ultimul dintre profeți cu Sfântul Coran drept
călăuză a întregii omeniri. Legat de acest aspect Isus însuși a zis că el a fost trimis doar
pentru Israeliți. Matei (15:24): Eu nu sunt trimis decât la oile pierdute ale casei lui Israel. De
asemenea, Matei(1:21): Ea va naște un Fiu, și-i vei pune numele Isus, pentru ca El va mântui

35
pe poporul Lui de păcatele sale. El chiar a spus că nu a venit să opereze schimbări ci să
împlinească. Matei (5:17-18): Să nu credeți că am venit să stric Legea sau Proorocii; am
venit nu să stric, ci să împlinesc. Căci adevărat vă spun, câtă vreme nu va trece cerul și
pământul, nu va trece o iotă sau o frântură de slovă din Lege, înainte ca să se fi întâmplat
toate lucrurile. Cu toate acestea Biblia conține contradicții având versete care anulează
credibilitatea altor versete. E valabil și-n acest caz pentru că în Marcu(16:15): se spune: Apoi
le-a zis: Duceți-vă în toată lumea și propovăduiți Evanghelia la orice făptură. Apariția acestei
probleme a fost remediată prin faptul că în multe Biblii, Marcu (16:9-20) a fost exclus. Astfel
Noua Biblie Americană Standard așează această parte între paranteze și publică următorul
comentariu: Unele manuscrise foarte vechi omit versetele 9-20. În ceea ce privește islamul
este o religie universală ce se adresează tuturor popoarelor lumii iar rolul lui Muhammed a
fost de a transmite oamenilor acest mesaj. El nu s-a adresat nicidecum doar unui singur
popor. Muhammed a fost născut într-un trib nobil, Kureyș în Mekka în Arabia Saudită în 571
e.n., an numit și Anul Elefanților , în ziua de 12 Rebiülevvel (20 aprilie). Numele lui
Muhammed înseamnă Demn de laudă. Abdül Muttalib, la petrecerea dată în cinstea nepotului
său le spunea celor care îl întrebau de numele acestuia că: I-am dat numele de Muhammed.
Îmi doresc ca în cer divinitatea și pe suprafața pământului, oamenii, să și-l amintească pe el
cu plăcere. Mama lui spunea că l-a numit Ahmed. Tatăl său, Abdullah făcea parte din tribul
Kureyș, ramura lui Hașim și a murit cu două luni înaintea nașterii lui Muhammed la vârsta de
25 de ani în timp ce se întorcea dintr-o călătorie din Siria, în orașul Yesrib (Medina) unde a
fost și înmormântat. Âmine, mama lui, făcea parte din ramura fiilor lui Zühre și știm despre
aceasta că a murit când el avea 6 ani. Prin urmare profetul era urmașul lui Ismail, fiul mai
mare al profetului Ibrahim. La început Muhammed a fost alăptat de către mama lui (3 sau 7
zile). La câteva zile după nașterea lui, el a fost încredințat unei doici, Halimah, care a avut
grijă de el timp de doi ani. Tribul Quraish obișnuia de altfel să încredințeze copiii nou-
născuților doicilor ca să-i alăpteze întrucât deșertul îi făcea mai puternici dar învățau mai bine
și araba. Halimah l-a îndrăgit pe acest copil mai mult decât proprii ei copii iar Șeyma fratele
său de lapte a ajutat-o pe mama lui foarte mult în creșterea acestui copil. Muhammed îi
spunea acestei femei mamă chiar și atunci când ea venea să-l viziteze arătându-i respectul
potrivit. Profetul Muhammed a locuit în deșert alături de această doică până la vârsta de 4 ani
când Halime l-a încredințat mamei lui. De la vârsta de 4 ani până la vârsta de 6 ani
Muhammed a crescut alături de mama sa. La vârsta de 6 ani a plecat împreună cu aceasta și
cu o slujitoare, Ummü Eymen, la Medina pentru a vizita mormântul tatălui său. Aici au rămas
aproximativ o lună după care la 23 de mile sud de Medina pe drumul de întoarcere Âmine s-a
îmbolnăvit și a murit. După moartea mamei sale, bunicul lui Muhammed, Abdul Muttalib, care
era trecut de vârsta de 80 de ani, l-a crescut de la vârsta de 6 ani până la 8 ani. Din copilărie,

36
Muhammed a suferit un șoc după altul. Bunicul său a murit când Muhammed avea 8 ani și
Muhammed a fost încredințat unchiului său, Abu Talib, comerciant și unul din liderii tribului.
Muhammed a crescut oblăduit de grija unchiului său Abu Talib. La vârsta de 12 ani l-a însoțit
pe acesta într-o călătorie de afaceri în Siria. Când caravana lor a ajuns la Busra, în Siria, un
preot creștin numit Bahîra i-a invitat la cină. Acest lucru era neobișnuit. Abu Talib și caravana
lui trecuseră pe aici de multe ori mai înainte, dar niciodată nu fuseseră invitați de preot să
intre în casa lui. Toți cei care alcătuiau caravana au mers la cină, cu excepția lui Muhammed,
care stătea afară, păzind, probabil cămilele și mărfurile. Bahîrah a insistat să-l aibă pe
Muhammed la masă, alături de el. Când, în sfârșit, a intrat Bahirah i-a pus câteva întrebări și
Muhammed i-a răspuns cu exactitate. Când i-a auzit răspunsurile Bahîrah, o persoană care
cunoștea principiile creștinismului și Biblia, a recunoscut datorită celor ce citise că băiatul,
Muhammed avea să fie un profet. Preotul l-a avertizat pe Abu Talib să nu meargă la Busra
pentru că acolo sunt multe persoane care ar putea șă-și dea seama că Muhmmed este
ultimul profet și astfel viața acestuia ar fi în pericol. În aceste condiții Abu Talib a hotărât să
se întoarcă la Meca cu Muhammed. Când Muhammed avea 15 ani un război local izbucni în
perioada Hajj între triburile Quraish și Hewazin. Potrivit tradiției, războiul era interzis în
perioada pelerinajului la Mecca, Hajj. Împotriva acestei tradiții, războiul a durat patru ani, cu
unele pauze și a provocat numeroase greutăți oamenilor din ambele triburi. Viața devenise
intolerabilă din cauza acestei inutile vărsări de sânge. Oamenii au început să se gândească la
inutilitatea acestui război și să facă primii pași spre pace. La inițiativa lui Az-Zubair, unchiul lui
Muhammed, a avut loc o întâlnire în casa lui Abdullah ibn Jud’an o persoană foarte influentă
și bogată. O asociație numită Hilf-ul-Fudul (Alianța pentru Caritate) a fost formată cu ocazia
acestei întruniri, pentru a-i ajuta pe cei oprimați, săraci și nevoiași. Muhammed a fost prezent
la această întâlnire și a rostit următoarele: (Sunt de acord). Susțin pactul încheiat în prezența
mea când Ibn Jud’an ne-a dat un mare banchet. Dacă va fi vreodată invocat mă voi ridica
imediat pentru a răspunde chemării. Participarea lui Muhammed în Hilf-ul Fudul este o
dovadă a preocupării și interesului său în activitățile de prosperitate chiar și în tinerețe. De
aici putem trage o învățătură. Ca oameni tineri când studiem viața lui Muhammed trebuie să
decidem a lua parte la bunăstarea, fericirea oamenilor, în general și la fericirea prietenilor
noștri în special. Ar trebui să studiem viața lui Muhammed să tragem învățături din ea și să le
aplicăm în practică.Dacă privim în jur, vom găsi multe lucruri incorecte și nedrepte care prind
rădăcini în societate. Ar trebui să decidem ca tineri să facem tot ce putem pentru a îndrepta
nedreptățile și lucrurile greșite. Pe când era încă un băiat, Muhammed păstorea oi și în acel
timp avea multă vreme de gândit și de contemplat. A călătorit cu turma sa prin marele deșert
arab. Aceasta i-a oferit un prilej unic de a avea o viziune clară a naturii și de avedea minunile
creației lui Allah. Muhammed era foarte mândru de a-și fi petrecut copilăria ca păstor. El

37
spunea Allah n-a trimis vreun profet care să nu fie păstor. Musa era păstor, Dawud era păstor
și el. Poate că motivul e ca Allah dorea ca trimișii săi să aibă experiența de viață a unui
păstor, pentru a se apropia de oameni cu multă răbdare, când îi transmitea mesajul lui Allah.
E foarte greu să ai grijă de o turmă de oi, capre sau cămile, care nu au vreo înțelegere sau
simț al binelui și al răului. Îngrijirea animalelor necesită multă răbdare și grijă. Experiența a
fost foarte folositoare trimișilor în slujba lor de a răspândi mesajul lui Allah. Când Muhammed
a crescut îl ajuta pe unchiul său în afaceri. Profetul se remarcase pentru corectitudinea sa,
pentru faptul că nu mințea, se ținea întotdeauna de cuvânt și nu jignea niciodată pe nimeni.
Din această cauză mekkanii l-au numit el-Emin (de încredere). Aflând de moralitatea lui în
acest timp, Muhammed a primit o ofertă din partea unei nobile doamne pe nume Hatige
pentru a avea grijă de afacerile acesteia. Faima lui de tânăr onest și corect devenise acum
cunoscută în Mecca de aceea Hatige i-a făcut această propunere. Muhammed a acceptat
oferta și a plecat în Siria cu bunurile ei, împreună cu un alt angajat al doamnei, pe nume
Maysarah. Aceasta a fost a doua călătorie de afaceri a lui Muhammed în Siria. Înainte de a se
reîntoarce la Meca, a vândut bunurile și a cumpărat ceea ce i se spusese. A realizat profituri
mari pentru Hatige în această călătorie, datorită inteligenței, îndemânării și onestității sale. A
câștigat aproape dublu față de ceea ce câștigase oricine pentru Hatige până atunci. În timpul
călătoriei, însoțitorul lui a observat că Muhammed era protejat de soare de către nori. La
întoarcere, Maysarah s-a grăbit să-i spună lui Hatige despre experiența lui Muhammed și
despre câștigurile mari obținute. Hatige, fiica lui Huweylid, era o femeie hotărâtă, inteligentă
și nobilă care mai fusese măritată de două ori dar rămăsese văduvă. Ea a fost foarte
impresionată de abilitatea, caracterul și realizările lui Muhammed. Hatige a hotărât să-i trimită
lui Muhammed o propunere de căsătorie. La sfatul unchiului său, Abu Talib, Muhammed a
acceptat propunerea și a avut loc ceremonia de căsătorie. Acum Muhammed era un om cu
familie și căsătoria a marcat începutul unei noi perioade din viața sa. Avea 25 de ani când s-a
căsătorit. Văduva Hatige avea 40 . Au avut șase copii-doi băieți, Kaasim și Abdullah și patru
fete, Zayneb, Rukiyye, Ümmü Gülsüm și Fâtima. Toți fii săi au murit înainte de profeție pe
când erau încă foarte mici. Pe fica cea mare, Zeyneb a măritat-o cu Ebul-Âs. Fiicele Rukiyye
și Ümmü Gülsüm au fost căsătorite cu fiii unciului său Ebu Leheb, Utbe și Uteybe. După
propovăduirea Islamului Ebu Leheb devenind dușmanul profetului a făcut presiuni asupra
fiilor săi să se despartă de aceste fete. După divorț profetul a căsătorit-o pe Rukkiyye cu
Osman. După moartea lui Rukiyye, a logodit-o pe Ümmü Gülsüm cu acesta. Pe cea mai mică
dintre fete, Fâtima a măritat-o cu vărul său Ali. La un moment dat Al-Ka’bah necesita reparații
sau o reconstruire după ce o bruscă inundație o stricase și-i dărâmase zidurile. Lucrul a fost
împărțit între cele patru triburi ale Quraish-ului. Muhammed a luat parte activă la muncă.
Reconstruirea a înaintat și zidurile au fost ridicate până când a fost momentul să se așeze

38
Piatra Neagră pe peretele de Est al Ka’bah. Piatra Neagră era privită ca foarte sfântă de către
Makkani. Această piatră este considerată foarte sacră de către musulmani. În timpul Hajj,
pelerinii sărută această piatră ca un semn de respect. S-au iscat discuții despre cel care să
aibă onoarea de a plasa această piatră sfințită la locul său. Situația a devenit tensionată și se
prevedea posibilitatea unui război civil. Pentru a evita vărsarea de sânge, a fost acceptată
ideea avansată de cel mai bătrân om din Makkah-Abu Umayyah. El le-a propus celor
prezenți: Fie ca primul om care intră pe poarta moscheii acum să aibă drept de rezolvare a
acestei dispute. Ce surpriză plăcută! Primul om care a intrat în moschee a fost Muhammed.
Toți oamenii au izbucnit în cor: Acesta este cel care merită încrederea(Al-Emin, în arabă).
Acesta este Muhammed. Când a venit la ei, el a fost rugat să decidă și a acceptat. El le-a
spus: Dați-mi o mantie. Când i-au adus o mantie, el a întins-o pe pământ, a pus Piatra
Neagră pe ea și spuse: Cel mai bătrân al fiecărui clan să țină de marginea mantiei. Au făcut
astfel și au cărat piatra la locul ei. Apoi Muhammad a ridicat piatra și a pus-o la loc pe zidurile
Ka’bah-ului. Astfel el a acționat ca un fel de arbitru pentru oamenii săi și a evitat un sângeros
război civil. Reconstruirea a continuat și a fost completată de Quraish. Muhammed avea 35
de ani. Acest eveniment arată dincolo de orice îndoială că încă înainte de profeția sa,
Muhammed era judecător și arbitrul Quraishului în timpul disputelor și crizelor. El și-a câștigat
bunul renume de Al Emin (cel care merită încrederea) și As-Sadiq (cel sincer). Ironia a fost ca
după profeția sa, mulți dintre aceiași oameni se întorc împotriva sa datorită ignoranței lor și
au devenit inimi de piatră ascultând chemarea adevărului. Muhammed era un om delicat, cu
vorba blândă, căruia-i plăcea să gândească și să mediteze. Era neobișnuit în comparație cu
alții de vârsta sa, prin aceea că nu arăta vreun interes pentru tentațiile vieții lumești, ceea ce
se potrivea cu destinația sa de ghid și învățător al omenirii. Muhammed obișnuia să se
retragă în singurătate și izolare într-o peșteră Hira, în muntele Nur. Aici își petrecea timpul în
meditație și devoțiune. Aici obișnuia să-și petreacă luna de Ramadan. Se cufunda în gânduri
adânci despre misterele naturii. Era o căutare nerăbdătoare și serioasă a adevărului. De ce
făcea el acestea? Deoarece nu găsea răspunsuri întrebărilor ce se stârneau în mintea sa
iscoditoare despre om, creația sa și țelul său ultim. S-a informat cu privire la sistemele
sociale și politice existente. Religiile lor evreilor și ale creștinilor în acea vreme erau atât de
corupte de către rabini și preoți, încât nu mai apelau la rațiune și înțelepciune. El era
incapabil să se adapteze vărsărilor inutile de sânge, disputelor tribale, agresiunii
neajutoraților de către cei puternici, cultul idolilor și statutul degradant al femeilor. Cei din
Makkah adorau idolii făcuți de ei. Muhammed s-a gândit la stupiditatea cultului idolilor. Idolii
nu se puteau mișca vorbi sau face ceva. Cum puteau ei satisface cererile oamenilor? Toate
acestea îi păreau lipsite de sens gândirii lui Muhammed. Retragerea în peștera Hira a fost
pentru a găsi răspunsuri acestor trăiri adânc înrădăcinate în sine. Era o căutare a consolării,

39
păcii, liniștii și călăuzirii drepte. Putea fi altceva? Desigur nu. Mintea lui Muhammed era plină
de triri simpatie și preocuparea pentru bunăstarea oamenilor din Makkah. Cum să se
odihnească mintea sa ascuțită atunci când dezordinea, nedreptatea, falsitatea și exploatarea
erau de nestăpânit în Makkah? Idolii, incluzând pe cei trei mai mari Al-lat, Al-Uzza și Hobal,
erau pietre fără viață, incapabile să se ajute nici pe ele dacă cineva s-ar fi hotărât să le
spargă. Dar cei din Makkah le adorau, le cereau ajutorul, jurau în numele lor, luptau pentru ei.
Cugetul curios al lui Muhammed căuta adevărul pentru a scăpa de fărădelegile sociale și
pentru a schimba ordinea socială și politica existentă. În timpul zilelor retragerii sale în luna
de Ramada, Allah, l-a dăruit pe Muhammed cu binecuvântarea Lui, prima revelație a
Coranului. Muhammed împlinise 40 de ani când într-o noapte în timp ce medita în sihăstria sa
în peștera muntelui Hira în Ramadan, un înger i-a apărut în față spunându-i: Citește! (Iqra*!)
Spuse îngerul. Nu sunt cititor (Maanabiqarin), a replicat Muhammed. La aceasta îngerul l-a
luat în brațe și l-a strâns atât de tare încât acesta a crezut că va muri sufocat. Apoi i-a dat
drumul și i-a spus iarăși: Citește! Muhammed i-a dat aceeași replică. Îngerul l-a strâns și mai
tare, apoi l-a eliberat. Îngerul i-a cerut apoi pentru a treia oară: Citește! Muhammed și-a
repetat replica Nu sunt cititor. Îngerul iar l-a îmbrățișat mai tare, apoi l-a eliberat zicând:
Citește în numele Domnului tău care a creat. A creat omul dintr-un cheag de sânge Citește!
Domnul tău este cel mai Generos Care a învățat prin creion l-a învățat pe om ce el nu știa .
Muhammed a recitat aceste versuri și a simțit aceste cuvinte scrise pe inima sa. Acestea sunt
primele versete revelatoare ale Coranului. El a fost foarte tulburat de această întâmplare
ciudată. A crezut că poate e posedat de spiritele rele. S-a uitat în jur și n-a văzut nimic. Îi era
teamă. A rămas nemișcat. Muhammed s-a uitat la cer și a fost surprins să-l vadă pe îngerul
Gabriel zburând sub forma unui om uriaș. Îngerul spuse: O, Muhammed ești mesagerul lui
Allah și eu sunt Gabriel. Oriunde se uita, Muhammed îl vedea pe Gabriel zburând în
depărtare. A rămas nemișcat până ce îngerul a dispărut. Muhammed s-a grăbit, în panică
spre casă și s-a așezat aproape de Hatige nevasta lui nobilă, iubitoare și grijulie cerându-i să-
l acopere cu o pătură. După un timp după ce i-au trecut emoțiile profetul i-a povestit soției
sale ce pățise. Aceasta avea încredere în caracterul soțului său și l-a liniștit spunând:
Bucură-te, o fiu al unchiului meu, și fii cu inma bună. Jur în cel care sufletul lui Hatige este în
mâinile lui am speranța că tu vei fi profetul acestui popor. Tu n-ai făcut niciodată nimic rău
nimănui. Ești bun cu ceilalți și îi ajuți pe cei săraci. Așa că Allah nu te va lăsa. Muhammed a
rugat-o pe Hatige să-l acopere cu pături. S-a învelit și a adormit. Când Muhammed s-a trezit,
Hatige l-a luat la vărul ei, Varaqah Bin Namfal, care era creștin și avea cunoștință de
scripturile cărților sfinte ale evreilor. Varaqah a ascultat tot ce i s-a întâmplat lui Muhammad
și spuse: Veste bună pentru tine Muhammed, Jur pe Creator că tu ești ultimul profet despre
sosirea căruia ne-a vorbit Isus. Îngerul pe care l-ai văzut este același care păstrează

40
secretele (îngerul Gabriel) pe care Allah le trimisese lui Moses. Aș vrea să fiu tânăr și să apuc
vremea când poporul tău te va da afară din Meka și să te pot ajuta… Nu există nici un profet
care să nu fie dușmănit sau să nu vadă jignirea poporului său. Nu după mult timp Varaka a
murit. Câteva luni mai târziu, după prima revelație, Muhammed l-a văzut din nou pe îngerul
Gabriel zburând spre cer, așezat într-un scaun plutitor. Profetul s-a înspăimântat și s-a grăbit
spre casă. El i-a cerut lui Hatige să-l acopere. Ea l-a acoperit cu pături și el a adormit. După
câtva timp, Hatige a observat că Profetul tremura, respirând adânc și transpirând. Îngerul
Gabriel i-a adus a doua revelație: O tu care zaci înfășurat în Mantaua ta/, ridică-te și
avertizează! /Glorifică-ți Domnul./ Ține-ți veșmintele curate/și de nelegiuire stai departe,
ignoră idolii./ Nu da pentru a avea mai mult în schimb./ De dragul Domnului Tău, îndură
răbdător .(74:1-7) Văzându-l în această poziție, Hatige l-a rugat pe Muhammed să se mai
odihnească puțin. Dar Muhammed era acum sigur și spuse cu o voce fermă: O Hatige, timpul
somnului și al odihnei a trecut, Gabriel mi-a cerut să-i avertizeze pe oameni și să-i chem la
Allah și la ruga Sa. Dar pe cine să chem? Și cine mă va asculta? În credința islamică după
crezul în Allah prima noastră obligație este să facem rugăciunea (salah=namaz). După ce i s-
au dat primele versete din sura al-Muddessir, profetul a fost învățat de îngerul Gabriel să facă
spălarea rituală și apoi să se roage. După ce s-a întors acasă profetul a învățat-o pe Hatige
să facă spălarea rituală și să se roage iar aceasta l-a încurajat pe Muhammed asigurându-l
de succesul profeției sale și declară pe propria sa răspundere acceptarea Islamului. Astfel ea
devenit primul musulman. Revelația a marcat începutul rolului lui Muhammed ca trimis al lui
Allah. A fost și punctul de pornire al mișcării islamice, dusă de el până la sfârșitul vieții. Prima
fază a mișcării a durat trei ani din 610 (anul revelației) până la sfârșitul lui 612. Mai întâi
Muhammed a închinat mesajul lui Allah doar prietenilor săi, rudelor apropiate și celor în care
avea încredere. Ali vărul său, fiul lui Abu Talib a fost al doilea musulman și al treilea a fost
Zaid fiul lui Harithah (servitorul lui Muhammed). Abu Bakr a fost primul dintre prietenii lui
Muhammed care a devenit musulman. Ali vărul profetului, un băiat de 10 ani a acceptat
adevărul Islamului. Allah l-a învățat pe Muhammed prin îngerul Gabriel cum să facă spălarea
rituală și cum să se roage. Muhammed a învățat-o pe Hatige și amândoi ofereau rugăciunea
împreună. Ali l-a văzut pe profet și pe soția sa îngenunchind și rugându-se și recitând
Coranul. Ali a fost uimit de această scenă neobișnuită și l-a întrebat pe Profet după
rugăciune: În fața cui te-ai închinat? Profetul răspunse: Ne-am rugat lui Allah care m-a trimis
ca Profet și mi-a cerut să adun oamenii la El. Apoi Profetul l-a invitat pe Ali să se roage doar
lui Allah și să primească mesajul lui Allah revelat lui. De asemenea, i-a recitat din Coran. Ali a
fost entuziasmat dar s-a gândit un moment și spuse că-i va cere sfatul tatălui său Abu Talib
despre asta. Și-a petrecut noaptea neliniștit și fără odihnă, gândindu-se la chemarea lui
Muhammed. În dimineața următoare s-a grăbit la profet și își declară credința în Islam.

41
Tânărul băiat spuse: Allah m-a creat fără a-l consulta pe Abu Talib, tatăl meu. Eu de ce i-aș
cere sfatul pentru a-l venera pe Allah? În timpul primei faze a Mișcării Islamice, Muhammed a
închinat mesajul lui Allah discret și a fost împrăștiat treptat printre drepturile de toate vârstele
în special, tineretul din Makkah. Oamenii din Makkah au început să vorbească despre
Muhammed și despre mesajul său. Prima dată nu l-au luat în serios. Ei credeau că
musulmanii aveau fantezie care va dispare curând și eventual, adorarea idolilor va triumfa. Au
trecut trei ani și mesajul lui Allah a continuat să se împrăștie tot mai mult în valea Makkah.
Trei ani de la prima revelație, Allah i-a poruncit profetului: Proclamă ceea ce ți s-a ordonat și
întoarce-te de la politeiști (15:94). Acesta a fost începutul celei de-a doua faze islamice.
Profetul a pregătit el însuși pentru a confrunta noua situație cu puternică hotărâre și credință.
El și-a poftit rudele la o masă și după masă le-a spus: O fii ai lui Abdul Muttalib nu știu vreun
arab care a venit la oamenii săi cu un mesaj mai nobil decât al meu. V-am adus ce e mai bun
în lumea aceasta și în următoarea. Allah mi-a poruncit să vă chem la El. Așa că, cine va sta
lângă mine? Ei se pregăteau să plece, când tânărul Ali s-a ridicat și a spus: Sunt cel mai
tânăr dintre voi, pot fi un băiat, poate că picioarele mele nu sunt deajuns de tari, dar o
Muhammed, te voi ajuta. Oricine ți se opune, mă voi lupta cu el ca și cu un inamic de moarte.
Cei mai vârstnici au râs tare și s-au îmbrățișat. Muhammed se pregătea să-i cheme pe
Makkani la mesajul lui Allah. El a urcat pe vârful lui As-Safa și a strigat oamenilor care,
văzându-l stând acolo, s-au apropiat. Muhammed le-a spus: O, oameni din Quraish, dacă v-
aș spune că văd o armată gata să atace pe cealaltă parte a muntelui m-ați crede? Au
răspuns: Da de ce nu? Avem încredere în tine și niciodată nu ne-ai spus vreo minciună.
Muhammed spuse: Atunci să știți că sunt un profet și că vă avertizez de o pedeapsă severă.
O banu Abdul Muttalib! Banu’Abd Manaf! O Banu Zuhrah! O Banu Taim! O Banu Makhzum!
O banu Asad! Allah mi-a poruncit să vă previn, rudele mele apropiate, că vă pot asigura de
bine pe acest pământ și în rai dacă declarați că nu există un alt Dumnezeu decât Allah. Abu
Lahab, unchiul său s-a făcut roșu de mânie și i-a vorbit urât nepotului său: Pentru asta ne-ai
adunat? Muhammed a fost foarte șocat și s-a uitat unmoment la unchiul său. Allah a revelat:
Fie ca mâinile lui Abu Lahab să dispară, e blestemat. Averea și proprietățile lui nu-l vor salva.
Va fi aruncat într-un foc al iadului (111:1-3) Makkanii care mult timp n-au dat importanță
mișcării au devenit foarte ostili la chemarea deschisă al lui Muhammed. Acum au realizat
amenințarea idolatriei lor și au început să-i hărțuie pe urmașii Islamului pentru a opri
popularitatea în creștere a acestuia. Nici o zi nu trecea fără ca noi urmași să nu se alăture
credinței. Această direcție a crescut furia idolatrilor. Quraishul a încercat întâi să liniștească
lucrurile prin Abu Talib și i-au cerut să-și retragă sprijinul lui Muhammed. Delegații de oameni
influenți au venit să-l întâlnească pe Abu Talib de două ori pentru acest scop. El i-a ascultat
calm și I-a trimis înapoi cu cuvintele de conciliere. Abu Talib i-a cerut lui Muhammed să nu se

42
supună unei asemenea tensiuni. Profetul a înfruntat dilema dar a rămas ferm și i-a spus
unchiului său: Unchiule, pe Allah, dacă îmi vor pune soarele în mâna dreaptă și luna în cea
stângă, și-mi vor cere să renunț la misiunea mea, n-o voi face până ce Allah o va răspândi
sau voi pieri pentru ea! Abu Talib a fost mișcat de hotărârea nepotului său și spuse: Du-te și
spune ce vrei, și pe Allah, nu-mi voi lua vreodată sprijinul de la tine. Primul musulman care a
suferit de pe urma necredincioșilor din Makkah a fost Sad bin Wqqas. El a fost înjunghiat cu o
sabie într-o luptă cu inamicii care l-au atacat pe Profet și pe adepții săi la rugăciune într-o
trecătoare de munte. Profetul se ruga o dată în zona Ka’bah și a fost atacat în timpul întâlnirii.
Harith bin Abi Halah a încercat să liniștească conflictul, dar a fost atacat și omorât. El a fost
primul musulman care și-a dat viața pentru Islam. Bilal bin Rabah, un sclav asirian, a fost
torturat de stăpânul său pentru că a acceptat Islamul. A fost aruncat pe nisip sub soarele
arzător cu o piatră grea pe pieptul său, doar pentru că a aderat la Islam. Bilal și-a înfruntat
tortura spunând: Allah, unicul, Allah unicul Abu Bakr l-a eliberat de la stăpânul său
necredincios. Alții care au suferit îngrozitor, aflați în mâinile necredincioșilor au fost Ammar,
Abu Fukaiha, Suhaib Rumi și Khabbab. Necredincioșii n-au cruțat nici pe femeile
musulmane. Chiar și Profetul a fost ridiculizat, insultat și acuzat de a fi vrăjitor și de a fi
posedat. Odată a fost aproape sugrumat de un necredincios în timp ce se ruga. Deodată Abu
Bakr a venit și l-a salvat. Soția lui Abu Lahab, Umm Jamil arunca gunoi și coji din casa ei la
ușa și în drumul lui Muhammed și acesta nu putea face decât să le înlăture. Muhammed și-a
continuat ruga mai entuziast și mai ferm, iar ostilitatea necredincioșilor s-a intensificat și ea.
Makkanii au făcut tot posibilul pentru a-l opri pe el și pe adepții lui. Dar, zadarnic. Mișcarea
islamică a continuat să crească printre Makkani în ciuda falsei propagande, a persecuției și a
tulburărilor provocate de idolatri. În această perioadă, Hamzah, tânărul unchi al Profetului, s-a
alăturat mișcării islamice. Acceptarea credinței de către el a adăugat putere Islamului, pentru
că Hamzah era un om viteaz. Aderarea sa I-a determinat pe Quraish să se mai potolească cu
hărțuiala. Utbah bin Rabi’ah, un conducător al Quraish a făcut câteva propuneri Profetului. El
a sugerat:Dacă banii sunt ceea ce vrei, ne vom aduna pentru tine averea, astfel încât poți fi
cel mai bogat dintre noi; dacă vrei onoare, te vom face șeful nostru, astfel încât nimeni să nu
poată decide nimic fără tine, dacă vrei putere, te vom face rege. Profetul a respins aceste
sugestii și a recitat versete din Surah 41 din Coran. Utbah s-a întors la tovarășii săi, schimbat
la față și le-a spus că a auzit de la Muhammed ce nu mai auzise niciodată înainte. Nici o
tentație lumească nu-l putea ține pe Profet departe de adevăr. Cei din Quraish n-au reușit în
nici o încercare a-l descuraja pe Muhammed și pe mzsulmani în credința lor. Șicanele,
ridiculizarea, tortura și falsa propagandă s-au dovedit inutile și musulmanii au devenit chiar
mai hotărâți. Conducătorii Quraishului au țesut atunci o altă intrigă vicleană. Ei i-au propus
Profetului să le adore zeii, iar ei, în schimb, îi vor adora pe zeul lui. Astfel vor ajunge la un

43
compromis și ostilitatea va înceta. Allah i-a poruncit Profetului să le spună necredincioșilor că
nu poate exista un asemenea compromis în materie de principii de bază. Lui Muhammed i s-a
să le declare: voi aveți religia voastră, iar eu o am pe a mea (în arabă-leküm diynüküm ve liye
diyni) Necredincioșii, înfrânți în încercarea lor de a ajunge la un compromis cu Profetul, au
crescut intensitatea persecuțiilor. Amenințarea vieții și a proprietății a crescut. Bieții
musulmani erau, în special, nesiguri și vulnerabili. Muhammed i-a sfătuit pe musulmanii care
se simțeau în nesiguranță să emigreze în Abisinia unde Najjashi(Negus), un nobil rege,
domnea. Primul grup a fost format din 10 oameni. Aceasta este prima emigrare (Hijrah) a
musulmanilor care au trebuit să-și părăsească țara de dragul lui Allah. O delegație a celor din
Quraish alcătuită din Amr Ibn As și Abdullah ibn Rabi’ah a plecat la Negus și a încercat săi
întoarcă pe emigranții musulmani. Ei i-au mituit pe curtenii lui Negus și au formulat acuzații
împotriva musulmanilor pentru a reușii în misiunea lor. Au pretinscă emigranții sunt apostați
și că urmează o nouă religie de care nimeni n-a auzit. Negus a vrut să afle întreaga problemă
și i-a chemat pe musulmani. El a întrebat: Care este noua religie pe care o urmați și ce v-a
făcut să vă părăsiți țara? Ja’far bin Abu Talib a răspuns în numele musulmanilor: O rege
eram în ignoranță și imoralitate divizând pietre și idoli, mâncând animale moarte, comițând
tot felul de nedreptăți, rupând legături naturale, tratându-i rău pe oaspeți, iar puternicii îi
exploatau pe slabi. Apoi Allah ne-a trimis un profet, unul dintre ai noștri, a cărui descendență,
sinceritate și onestitate ne erau bine cunoscute. El ne-a chemat să-l divinizăm pe Allah și să
renunțăm la pietre, la idoli, la care noi și strămoșii noștri obișnuiau să se roage. El ne-a
poruncit să spunem adevărul, să ne onorăm promisiunile, să ne ajutăm rudele, să fim buni cu
vecinii noștri, să ne abținem de la vărsare de sânge, să evităm concubinajul. Ne-a poruncit să
nu depunem mărturie falsă, să nu ne însușim proprietatea unui orfan sau să acuzăm pe
nedrept o femeie căsătorită. El ne-a ordonat să nu asociem pe nimeni lui Allah. El ne-a
ordonat să ținem rugăciuni, să postim, să plătim Zakah. Noi am crezut în el și în ceea ce ne-a
adus de la Allah și noi îl urmăm în ceea ce ne-a eugat să facem și în ceea ce ne-a cerut să
nu facem. De aceea poporul nostru ne-a atacat, ne-a tratat aspru și a încercat să ne întoarcă
la vechea imoralitate și la cultul idolilor. Ei ne-au făcut viața intolerabilă în Makkah iar noi am
venit în țara voastră pentru a căuta protecția pentru a trăi în dreptate și pace. Auzind aceste
cuvinte Negus a vrut să asculte partea Coranului care a sosit de la Allah Profetului. Ja’far i-a
recitat Surah Maryam . Negus a plâns până ce barba i s-a udat, ascultând Coranul. Apoi
spuse: Ceea ce ai recitat și ceea ce i s-a revelat lui Isus trebuie să fi pornit amândouă din
aceeași sursă. Intrați în regatul meu; nu vă voi alunga. În anul 616 d.H, Hamza unul dintre
unchii profetului a acceptat islamul și a devenit astfel musulman. Trecerea acestuia la islam
are în spate o poveste frumoasă. Se spune că într-o zi pe când profetul se afla pe muntele
Safa a trecut pe lângă el Ebu Cehil. Acesta i-a adresat profetului cuvinte jignitoare însă

44
Muhammed nu i-a dat satisfacția să-i răspundă la jigniri. În acea zi Hamza plecase la
vânătoare. Când, la întoarcere o sclavă i-a povestit acestuia întâmplarea. Nesuportând
jignirile aduse nepotului său el s-a deplasat spre locul de întâlnire al celor din Kureyș. Aici l-a
rănit cu o săgeată pe Ebu Cehil și apoi a mers la profet unde a depus mărturia de credință
devenind musulman. Omar bin Al Khattab, o persoană puternică și dură trecută de 20 de ani,
a devenit musulman în al șaselea an al profeției lui Muhammed. Acceptarea islamismului de
către acesta este remarcabilă în sensul că el a plecat cu jurământul de a-l ucide pe Profet. În
drumul său pentru a-l ucide pe Muhammed, Na’im i-a spus lui Omar că ar trebui să aibă mai
degrabă grijă de Fatimah și Sa’id care deveniseră musulmani. Fatmah și Sa’id erau sora și
cumnatul lui Omar. Omar a fost scos din sărite când a auzit aceasta și își schimbă drumul
pentru a ajunge la casa surorii lui. Când se apropie de casă, auzi recitarea Coranului,
Khabbab bin al-Arat le citea Sura Ta Ha. Omar intră în casă fără să bată la ușă și strigă
furios: Ce sunt prostiile astea pe care le-am auzit? Fatimah și Sa’id au refuzat să spună. Ei îl
ascunseseră pe Khabbab înainte ca Omar să intre. Omar era furios și începu să-l bată pe
cumnatul lui și să-i aducă înjurii lui Fatimah când acesta încerca să-și apere soțul. Văzându-
și sora pătată de sânge, Omar se opri și vru să vadă bucată din Coran din care recitau.
Fatimah îi ceru să se purifice. Omar se spălă înainte de a primi foaia scrisă. Citind a fost
adânc mișcat de rima și de ritmul conținutului. El decise să accepte islamul și spuse:
Conduceți-mă la Muhammed ca să pot accepta islamul. Khabbab ieșise din ascunzătoare și
îl conduse la casa lui Arqam unde stătea pe atunci Profetul. Casa lui Arqam era centrul
islamului pe atunci. Profetul l-a întâmpinat cu bunăvoință pe Omar la poartă și vru să-i afle
intenția. Omar își exprimă dorința de afi un musulman, iar Profetul a fost foarte mulțumit.
Omar era un bărbat foarte puternic. Intrarea sa în Islam dădu un impuls foarte puternic
musulmanilor. Înaintea sa, Hamzah, unchiul Profetului, devenise musulman. Și el era un om
puternic. Intrarea în islam a acestor doi oameni mari și bravi a constituit un punct de cotitură
în istoria mișcării islamice timpurii. Cei din Quraish clocoteau de furie din cauza creșterii
treptate a puterii musulmanilor. Ei au conspirat un alt asalt și deciseră un boicot total
împotriva familiei lui Hashim și Muttalib. Ei au fost asaltați într-o trecătoare numită Shi’bi Abi
Talib. Boicotul a continuat trei ani și clanurile lui Hashim și Muttalib au suferit mult în acest
timp. S-a renunțat apoi la boicot datorită diversiunilor dintre cei din Quraish. Clanurile lui
Hashim și Muttalib au arătat o mare fermitate în timpul boicotului. Documentul asupra
boicotului care a fost păstrat în Ka’bah a fost mâncat de furnici albe, totul în afară de numele
lui Allah. Profetul și-a continuat lupta în ciuda intimidării și a persecuției. Adevărul trebuie să
triumfe peste falsitate. Chemarea lui Allah trebuie să învingă păgânismul. Popularitatea și
puterea islamului erau în creștere. Timpul a trecut, iar Muhammed la vârsta de 50 de ani, în al
10-lea an al profeției sale, a trebuit să înfrunte mai multă întristare și durere. Unchiul lui Abu

45
Talib a murit. Abu Talib îi oferise totdeauna protecție nepotului său. Lui Muhammed i s-a rupt
inima de durere. Încă mai multă tristețe îi era, însă rezervată. Profetul își pierduse preaiubita
și grijulia soție, Hatige care fusese lângă el ca o stâncă solidă, pentru a-l alina, a-l sprijini și a-
l încuraja în vremuri când nimeni altcineva n-o făcuse. Și ea fusese prima care-l recunoscuse
ca trimis al lui Allah. A fost o lovitură teribilă pentru Muhammed. Dar Profetul a trebuit s-o
îndure. Moartea este un fapt de neînlăturat al vieții. Toți bărbații și femeile mor, și noi la fel,
într-o zi. Profetul era obișnuit cu șocurile și cu durerea încă din copilărie. Providența l-a
încercat tot timpul vieții sale. Răspunderea profeției necesită rezistență și răbdare fără
pereche. Profetul a trecut cele mai dificile teste ale vieții, incluzând persecuția, tortura și
loviturile morții. Inima de piatră a locuitorilor din Makkah l-a întristat pe Profet. El se decise
acum să-i încerce pe oamenii din Ta’if, un oraș la 60 mile în vestul Makkah-ului, locuit de
tribul Sakiyf, pentru a vedea dacă aceștia îl vor suporta. Sosind în Ta’if (620d.H), însoțit de
Zaid bin Harithah, a mers la trei oameni importanți ai orașului și i-a chemat la Islam. Toți trei
au refuzat și l-au insultat. Ba chiar i-a incitat pe derbedeii de pe străzi să-l ducă afară din
oraș. Derbedeii l-au lovit pe Profet cu pietre peste picioare. Ei l-au huiduit și l-au dat afară. El
era trudit, trist și foarte nefericit și poposi într-o grădină unde s-a rugat. Proprietarii grădinii au
fost martorii întregului episod și le păru rău pentru el, așa cum era obosit și zgâriat i-au oferit
ospitalitate și i-au trimis struguri prin servitorul lor Addas. Spunând Bismillah…profetul a
început să mănânce strugurii iar Addas i-a spus: -În acest ținut nimeni nu a spus poporului
astfel de cuvinte și de aceea ei nu înțeleg de numele lui Allah. Profetul l-a întrebat apoi de
unde este -Din Ninovali, sunt creștin, i-a răspuns Addâs -Prin urmare ești din ținutul fratelui
meu Yunus…I-a răspuns Addas -Ști tu de unde este Yunus? L-a întrebat profetul -Yunus este
fratele meu, și el ca și mine a fost profet. Abia după aceea profetul a început să-i vorbească
lui Addas despre Islam care a devenit și el în acel loc musulman. Profetul spunea că ziua în
Ta’if a fost cea mai grea zi a vieții lui, dar priviți-i măreția; a fost zgâriat, rănit, însângerat, dar
niciodată n-a rostit măcar un cuvânt de blestem pentru oamenii care abuzaseră de el.
Călătoria în localitatea Ta’if a avut loc în luna Șevvâl iar când s-a întors de aici și intrase deja
în luna Zilkade. După șocurile puternice ale morții lui Abu Talib și Hatige, și după tratamentul
crud primit în Ta’if, Muhammed tânjea după puțină alinare. N-a trcut mult și a avut-o. S-a
întâmplat sub forma unei remarcabile și pline de evenimente călătorii de noapte la Ierusalim
numită Al-Isra și ascensiunea la rai în aceeași noapte s-a numit Al-Miraj. Mi’raj a fost un
eveniment memorabil pentru Profet. Allah l-a onorat prin această călătorie unică și
extraordinară. În timpul călătoriei, Muhammed a văzut cu proprii ochi gloria lui Allah și opera
Universului. A fos un mare sprijin moral de care avea mare nevoie. I-a întărit și mai tare
credința că Allah este mereu cu el. Nici vreun șoc nu-l putea opri de la a chema oamenii la
Allah. Însuși Profetul a dat detalii vii asupra călătoriei și ascensiunii. El a spus că într-o

46
noapte îngerul Gabriel l-a trezit din somn și l-a luat la Ierusalim călărind un animal care arăta
ca un cal cu aripi mari. Numele animalului era Buraq. La Ierusalim i-a întâlnit pe toți profeții
(Adam, Abraham, Moise, Isus și Harun). I-a condus în rugăciune. Apoi a fost luat în diferite
raiuri și a văzut Paradisul și Iadul. Cea mai importantă din tot a fost experiența Gloriei și a
Maiestății lui Allah. A avu mult mai multe experiențe. Este dincolo de puterea de înțelegere a
oamenilor obișnuiți ca noi, înțelegerea fiecărui aspect al călătoriei. Dar n-a fost imposibil
pentru ultimul mesager al lui Allah să înțeleagă semnificația acestor lucruri. A trebuit să aibă
asemenea experiențe pentru a acționa ca trimis al lui Allah. Zilnic, de cinci ori pe zi, rugăciuni
erau spuse pentru musulmanii la vremea Mi’raj. Întreaga călătorie miraculoasă a ținut scurtă
vreme din noapte. În dimineața următoare, când Muhammed și-a relatat experiența, cei din
Mekkah au râs de el și au început să spună că Muhammed trebuie să fi înnebunit. Oricum
musulmanii l-au crezut. Dar câțiva dintre noii intrați în credință au simțit puțin o îndoială și
necredincioșii, ca de obicei, au refuzat să accepte adevărul. Muhammed a dat detalii grafice
asupra călătoriei și o cavravană cu care se întâlnise pe drumul la Ierusalim a confirmat detalii
date. În timpul predicilor lui deschise, publice Muhammed a întâlnit un grup de oameni din
Madinah (numit atunci Yathrib) la timpul de Hajj și i-a invitat să recunoască islamul. Ei au
răspuns la chemarea sa și au devenit musulmani. Erau șase. Ei s-au întors la Madinah ca și
credincioși și i-au invitat pe ceilalți din triburile lor să se alăture noii credințe. Anul următor 12
oameni din Madinah au venit în timpul de Hajj și Profetul a ajuns la o înțelegere ce ei într-un
loc numit Al-Aqabah în 621. Această înțelegere e cunoscută ca Înțelegerea de la Al-Aqabah.
În acest angajament, ei au hotărât să i se supună doar lui Allah, să nu fure, să nu comită
adulter, să nu-și ucidă copiii, să nu comită vreun rău și să-i dea ascultare lui Allah. Li s-a spus
de către Muhammed că dacă vor trăi sub acest legământ, Allah va fi mulțumit de ei și-i va
răsplăti cu Paradisul. Al doilea legământ al musulmanilor din Madinah a fost stabilit în 622 în
același loc, Al-Aqabah, în total 73 de oameni incluzând două femei au luat parte la acest
angajament. Acest legământ a fost o extindere a primului legământ. A fost stabilit ca
musulmanii din Madinah să-l protejeze și să-l ajute pe Profet împotriva tuturor relelor, așa
cum își protejează propriile soții și copiii. Toate pericolele care puteau apare în urma acestui
legământ aui fost explicate de către Al-Abbas, unchiul Profetului musulmanilor din Madinah,
în termeni clari. Dar musulmanii din Madinah au spus: Îl luăm (pe Profet) în ciuda tuturor
amenințărilor față de proprietate, avere și viață. Spune-ne O Profet al lui Allah! Care ne va fi
răsplata dacă rămânem credincioși acestui jurământ? Profetul răspunse: Paradisul? Și-au
întins mâinile către el iar el către ei, și astfel legământul a fost încheiat. Al doilea legământ
includea clauze despre situațile de război în care datoria musulmanilor din Madinah era să-l
apere pe Profet într-un atac extern din Makkah. Încheierea celui de-al doilea legământ de la
Al-Aqabah a fost un alt punct de răscruce în istoria mișcării islamice. Musulmanii aveau acum

47
un loc pe care să se refugieze, un aliat în timp de război și boicot. Necrdincioșii au aflat la
sfârșit de legământ, după ce acesta fusese încheiat. A fost făcut în secret, astfel încât
necredicioșii să nu aibă prilejul de a-l împiedica. Când au aflat, aceștia s-au mâniat și au
recurs la torturarea a câțiva dintre locuitorii Madinei. Acum Profetul și-a schimbat strategia de
lucru. 13 ani încercase tot posibilul să predice mesajul lui Allah din Makkah. Dar solul Makkah
nu s-a dovedit fertil pentru aceasta. Madinah i-a dat un sol proaspăt, receptiv în care să
sădească sămânța islamului și el a pornit să folosească acest prilej. El le-a poruncit
musulmanilor din Makkah să înceapă emigrarea la Madinah și să întărească legătura cu
musulmanii de acolo. Musulmanii din Madinah sunt cunoscuți ca Ansar (ajutători) și cei din
Makkah ca Muhajirun (emigranți) în istoria islamică. Urmând porunca Profetului, musulmanii
din Makkah au început să se deplaseze spre Madinah singuri și în grupuri mici. Necredincioșii
au încercat cu ferocitate să-i oprească și au devenit chiar mai răzbunători. Gândiți-vă la
emigrare! Musulmanii și-au părăsit casele de dragul lui Allah și al plăcerii lui! În acel moment,
aceasta era ceea ce se cerea pentru ei. Ca musulmani, și noi trebuie să fim gata de a face la
fel de dragul credinței noastre. vIața pe acest pământ va avea sens șiscop doar când vom
lua această atitudine. După ce mai mulți dintre musulmani plecaseră la Madinah, Muhammed
aștepta permisiunea lui Allah de a emigra și el. Abu Bakr, cel mai apropiat prieten al său a
rămas alături la sfatul Profetului. Ali, vărul Profetului, a rămas și el. Abu Bakr l-a însoțit pe
Profet mai târziu. El a fost foarte norocos. Necredincioșii au complotat să-l ucidă pe
Muhammed. Permisiunea de a emigra la Madinah sosise. Muhammed a părăsit Makkah în
secret în 622 cu Abu Bakr. Un grup special format de necredincioși au înconjurat în așteptare
noaptea, casa Profetului pentru a-l ucide când ieșea. Ali a fost lăsat, în urmă dormind în patul
Profetului, iar acesta a plecat în tăcere, prostindu-i pe necredincioși. Dimineața l-au găsit pe
Ali în patul profetului și au rămas muți de uimire. Profetul și însoțitorul său Abu Bakr
plecaseră chiar înaintea zorilor și au mers la peștera Thawr, în sudul Makkai. Au stat acolo
trei zile, unde servitorul lui Abu Bakr le-a adus seara mâncare. Au părăsit peștera Thawr în a
treia zi și au plecat spre Madinah. Necredincioșii, păcăliți de înțelepciunea Profetului, au
organizat o cercetare detaliată pe drumul spre Madnah și au oferit un premiu de 1000 cămile
pentru capturarea lui Muhammed. Un om necredincios numit Suraqah aproape că a reușit
eșuând însă, la sfârșit. Calul său a căzut de trei ori în încercarea de a-l ucide pe Muhammed
și la sfârșit el a renunțat la scopul său sinistru, luând căderile drept semne rele. După o
călătorie obositoare, epuizantă și foarte grea, Profetul însoțit de Abu Bakr a ajuns la Qeba un
loc de lângă Madinah. Ei au star acolo două săptămâni și Profetul a construit o moschee în
Qeba unde Ali li se alăturase. Profetul a intrat în Madinah și și-a lăsat cămila să
îngenuncheze acolo unde i-a plăcut. Prima dată aceasta a îngenuncheat într-un loc deținut
de doi orfani și s-a ridicat pentru a îngenunchea în final în fața casei lui Abu Ayyub Ansari,

48
care a devenit prima reședință a Profetului în Madinah. Oamenii din Madinah, care
așteptaseră sosirea lui Muhammed nerăbdători au fost foarte fericiți și entuziasmați când l-au
aflat printre ei. Ei i-au urat bun venit asemenea unui erou. Hijrah-ul Profetului a început un
nou capitol în istoria mișcării islamice. El are două laturi: scena tristă și impresionantă a
părăsirii ibitului loc de naștere pe de o parte și un sentiment de siguranță și speranță pentru
opera islamului mult mai mare decât înainte pe de altă parte. Calendarul islamic începe din
ziua de Hijrah Profetului Muhammed din Makkah la Madinah. Hijrah a fost începutul unui rol
pentru Profet ca om de stat și conducător. Sosirea lui Muhammed în Madinah a fost un
eveniment memorabil pentru locuitorii orașului. Ei s-au simțit în culmea fericirii și au jubilat
pentru că-l aveau pe trimisul lui Allah printre ei. Madinah era cunoscută atunci ca Yathrib. A
fost acum cunoscută ca Madinatun Nabi-Orașul Profetului-după sosirea lui Muhammed. Mai
târziu a fost cunoscut simplu ca Madinah-Orașul. Emigranții din Makkah au adăugat o nouă
dimensiune vieții Madinei. Orașul avea acum trei comunități: Ansar (Ajutătorii) triburilor Aws
și Khazraj, evreii din triburile Qainuqa, Nadir și Quraizah și migratorii din Madinah. Aceștia
(Muhajirun) au trebuit să fie asimilați de comunitatea locală a Ansar. Însoțitorii Profetului
ajunsesseră la Madinah înaintea lui Muhammed și trăiau cu Ansarii ca oaspeți. Odată cu
sosirea Profetului, această situație a devenit mai stabilă. Emigranții nu aduseseră aproape
nimic cu ei. Prima măsură luată de Profet a fost să formeze o legătură solidă decredință și
frăție între Ansar și Muhajirun. El a cerut o adunare a acelor două comunități și le-a cerut
Ansarilor să devină frați ai Muhajirun. Le-a sugerat că și-ar putea împărți proprirtățile și alte
bunuri cu frații lor emigranți. Ansarii au făcut așa cum le-a cerut Profetul. Acesta a fost un
eveniment rar neîntâlnt vreodată în istoria umană; atât de puternică era influența islamului.
Ansarii și-au împărțit proprietățile cu muhajirunii egal pe baza împărțirii aceleiași credințe.
Muhammed a devenit conducătorul orașului. Odată cu cimentarea legăturii de frăție, el
inaugurase Societatea islamică. Madinah era acum capitala comunității islamice primul stat
islamic. Statul islamic al Madinah nu a cunoscut vreo distincție între conducător și supușii lui.
Fiecare cetățean aparține lui Allah și se bucura de drepturi egale. Islam nu admite vreo
preferință pentru vreunul față de celălalt decât pe baza pietății (Taqwa). Cel mai nobil dintre
voi îi este lui Allah acela care e cel mai virtuos spune Coranul. În statul islamic al Madinah nu
se făcea discriminare de culoare, rasă sau origine. După așezarea bazelor statului islamic,
trimisul lui Allah a înaintat în asigurarea păcii interne a noului stat. Un tratat cu evreii a fost
semnat, dar evreii nu și-au ținut promisiunea, încălcând-o mai târziu. Profetul decise acum să
construiască o moschee în Madinah. În curând, munca începu într-un loc cumpărat de la
orfanii care-l dețineau. Acesta era locul unde cămila Profetului îngenunchease prima dată
înainte de a îngenunchea în fața casei lui Abu Ayyub Ansari. Reședința Profetului a fost
construită lângă moschee. Însuși Muhammed a luat parte la construcție ca un miuncitor

49
obișnuit. De fapt era greu să-l identifice printre ceilalți muncitori de pe șantier. Muhammed n-
a ezitat vreodată să facă orice muncă obișnuită. Obișnuia să-și cârpească singur hainele, să-
și repare pantofii, să facă cumpărături și să mulgă caprele. Astfel ne-a lăsat un exmălu
strălucitor. În Madinah, musulmanii erau acum o comunitate strânsă, unită, iar Profetul simți
că e necesar a-i chema pe credincioși să se roage în adunare. Musulmanii se adunau pentru
rugăciune atunci când era timpul. S-au avansat multe propuneri și în cele din urmă Profetul l-
a pus pe Bilal, musulmanul abisinian care avea o voce melodioasă, să strige tare următoarele
cuvinte: Allahü Ekber Allahü Ekber (Allah e mare) Allahü Ekber Allahü Ekber Eșhedü ellâ
illahe illallah (mărturisesc că nu este alt zeu decât Allah) Eșhedü ellâ illahe illallah Eșhedü
enne Muhammeden rasûlullah (mărturisesc că Muhammed este profetul lui Allah) Eșhedü
enne Muhammeden rasûlullah Hayye ale’s-salah Hayye ale’s-salâh(veniți la rugăciune)
Hayye ale’l-felâh Hayye ale’l-felâh(mergem spre izbândă) Allahü Ekber Allahü Ekber(Allah e
mare) Lailâhe illellah(nu este alt zeu decât Allah) Acesta este Ezan (Chemarea la rugăciune).
Madinah, primul stat islamic a început să prospere sub conducerea dinamică a lui
Muhammed. Societatea islamică a Madinei necesita mai multă cârmuire și pregătire pentru
dezvoltare, bunăstare și prosperitate. Această societate care trecea pe atunci prin stadiul eu
de început, a ajuns mai târziu să aibă un impact extraordinar asupra isatoriei omenirii.
Programul de pregătire introdus în timpul celui de-al doilea și al treilea an al Hijrah includea
postirea în luna de Ramadan, zekeat (contibuția averii), prohibiția băutului de vin și a
tranzacțiilor cu dobândă (riba). De asemenea în această perioadă legile privind orfanii,
moștenirea, căsătoria și drepturile femeilor măritate au fost stabilite. În al doilea an de Hijrah
(luna lui Șaban)direcția rugăciunii (Qoblah) a fost schimbată prin revelație de la Bait-ul
Maqdis în Ierusalim la Al-Ka’bah în Makkah. Societatea creștea și îndatorirea de a o face
puternică și dinamică a crescut și ea. Muhammed în acest timp a luptat pe patru fronturi: 1.să
mențină coeziunea și disciplina printre rândurile societății islamice 2.să se păzească de
intrigile și conspirațiile Hypocriților (Munafiqun). 3.să rămână alerți în fața pericolelor din
partea Quraish, Makkah 4. să rămână vigilenți față de evreii din Madinah Muhammedera un
bărbat înțelept și practic. El a observat pericolele existente atât înăuntrul cât și în afara
orașului Madinah. El n-a lăsat nici o piatră neîntoarsă pentru a face mica comunitate de
musulmani o forță solidă unită pentru a combate orice amenințare a existenței acesteia. El
nu avea multe resurse. Economia Maddinei era slăbită datorită primirii emigranților din
Makkah dar trimisul lui Allah era plin de speranță și încredere. El știa că ajutorul lui Allah va
veni în momentul potrivit. Ce conta era puterea credinței și nu resursele materiale.
Necredincioșii din Makkah se înfuriau din cauza siguranței musulmanilor în Madinah. Toate
încercările lor anterioare de a-l termina ăe Muhammed eșuaseră. Nu aveau odihnă și ardeau
în ei, incapabili de a găsi o cale pentru a-l ataca pe Muhammed. Căutau un pretext pentru a

50
ataca noua societate islamică și să scape de ea odată pentru totdeauna. Aceasta era situația
când a venit știrea despre o caravană neobișnuită cu vreo 1000 de cămile încărcate cu bunuri
și arme, călătorind spre Makkah din Siria-un șef al Quraishilor din Makkah. Abu Sufian se
temea de un atac din partea musulmanilor, de aceea el nu pregeta să trimită un mesaj și în
curând o armată de 1000 de oameni a fost gata să plece la Madinah pentru a-i ataca pe
musulmani sub orice pretext. Noutățile despre armata din Makkah ajunseră la Profet și el
decise să îi înfrunte în afara Madinei cu ajutorul lui Allah. Agresiunea necredincioșilor nu
trebuie să pornească neprovocată.. O armată mică de 313 oameni, incluzând băieți tineri,
echipați cu arme și muniție a plecat din Madinah sub comanda Profetului și a poposit într-un
loc numit Bedr, la 80 de mile de Madinah. Armata musulmană avea doar câțiva cai și era slab
înarmată, dar erau plini de credință, curaj, vitejie și hotărâre. Ei știau că se află de partea
bună. Între timp, caravana lui Abu Sufian și-a schimbat ruta și a ieșit în afara oricărui pericol,
dar armata makkană a hotărât că nu va pleca până ce nu-i va termina pe musulmani. O
întâlnire între cele două armate a avut loc pe 17 de Ramadan a celei de al doilea an de la
Hijrah. Musulmanii au răspuns atacului makkan cu nemaivăzută hotărâre și curaj. Ei au
respins armata makkana și necredincioșii au fost definitiv înfrânți. Ei au lăsat 70 de morți și
alți 70 au fost luați prizonieri de musulmani. Bătălia de la Bedr a devenit mai presus de orice
îndoială că adevărata putere stă în credința în Allah și nu în arme și muniție. Bătălia a decis
cursul viitoarei istorii a musulmanilor. Musulmanii au câștigat această bătălie. Makkanii n-au
putut uita lovitura zdrobitoare dată lor de cătree musulmani la Bedr. Au plănuit răzbunarea.
Anul următor a fost anul lor de pregătire. Musulmanii consolidau câștigurile făcute la Badr și-
și întăreau legăturile comunității. Profetul trimise mesageri și delegați în diferite părți ale
Arabiei în acest timp. Al-Abbas, unul din unchii Profetului, trăia încă în Makkah, deși
recunoscuse islamul. Sentimentele lui pentru nepot și pentru musulmani erau foarte
puternice. El privea toate pregătirile necredincioșilor și-i trimise un sol lui Muhammed în
Madinah cu detaliile mișcărilor makkanilor. Profetul primi veștile că o armată de oameni
incluzând două sute de călăreți mărșăluia spre Madinah. Muhammed îi vhemă pe bătrâni și-i
consultă în această problemă. Mai marii Madinei, printre ei Ansar și Muhajirun, se pronunțară
pentru apărarea din interioarele Madinei. Dar bărbații mai tineri, însuflețiți de credință și
curaj, au vrut o comportare bărbătească în afara Madinei. Ei au văzut-o ca pe un prilej de a fi
Sehid (martiri). După rugăciunea de vineri, Profetul a plecat pe muntele Uhud cu o armată de
700 de musulmani. Quraishii din Makkah întinseseră deja tabăra acolo. Profetul ajunse la
Uhud. Și după rugăciunea din zori așezară armata musulmană pe poziții. Aavut grijă să se
așeze 50 de arcași sub comanda lui Abdullah Bin Jubair pentru a proteja o trecătoare
âmontană strategică și le ordonă să nu-și părăsească poziția în nici o situație. Cele două
armate s-au înfruntat dimineața. A început o luptă aprigă și în curând armata musulmană

51
preluând conducerea armata mekkană a fost forțată să se retragă. Musulmanii au capturat
proviziile și bagajele makkanilor. Înainte ca bătălia să se termine cu adevărat, cei mai mulți
dintre arcașii plasați în trecătoarea musulmană s-au alăturat pradei, în ciuda repetatelor
rugămonți ale lui Abdullah Bin Jubair. Această indisciplină i-a favorizat lui Khalid Bin Walid
unul din comandanții makkani un prilej rar de a ataca invers din spate. Abdullah bin Jubair și
alți 6 arcași care nu-și părăsiseră pozițile au dus o luptă disperată până când toți au fost
martirizați. Oamenii lui Khalid au luat armata musulmană prin surprindere și, în curând,
sărbătoarea musulmană s-a sfârșit în doliu. S-au aflat înconjurați și în lupta care a urmat
Hamzah, unchiul Profetului și un mare luptător a fost martirizat de Wahshi. Mulți alți
musulmani au devenit șehid și însuși Profetul a suferit injurii. Un zvon că Muhammed e mort
i-a făcut pe musulmani să fugă și le-a scăzut moralul. Profetul a fost luat de câțiva din urmașii
săi pe deal, iar el i-a chemat cu vocea sa pe musulmani. Le-a ordonat să se reunească și
mult înainte de a fi împrăștiați și distruși, musulmanii s-au regrupat, îndată ce au văzut că
profetul lor trăiește. În bătălie, inamicul a încălcat toate regulile de comportare civilizată. Ei au
mutilat corpurile neînsuflețite ale musulmanilor și Hind, soția lui Abu Sufian, i-a luat ficatul lui
Hamzah și l-a mestecat crud. Spre sfârșitul zilei armata musulmană regrupată a fost gata
pentru un contraatac, dar armata makkană plecase deja mulțumiți că se răzbunaseră pentru
Badr. Armata musulmană i-a urmărit. La întoarcerea sa la Madinah, Profetul a trimis un
contingent de musulmani care să-i urmărească pe makkani să se asigure că nu se vor
întoarce. Când Abu Sufian a auzit aceasta s-a grăbit spre Makkah. Rezultatul final a fost
aproape egal- nici una din părți n-a putut revendica victoria. Dar bătălia a dat o lecție scumpă
musulmanilor. Neascultarea și indisciplina arcașilor din trecătoarea montană i-a făcut pe
musulmani să sufere crunt într-o bătălie pe care aproape că o câștigaseră. Disciplina și
ascultarea comandantului sunt foarte importante pe un câmp de bătălie. Muhammed avea o
viață foarte încărcată. Aproape că nu trecea vreo zi fără un incident, complotări, conspirații și
violarea înțelegerilor erau frecvente. Tot așa erau și supărarea și eforturile zadarnice ale
musulmanilor și ale Profetului. Aceasta s-a întâmplat prin înțelegerea secretă a evreilor și a
makkanilor necredincioși. Ei s-au unit împotriva musulmanilor. Tribul evreiesc Banu Nadir a
încălcat condițiile Convenției și a complotat uciderea Profetului. Deci au fost necesare măsuri
împotriva lor. Li s-a lăsat opțiunea între luptă și deportare. Prima dată ei au refuzat să
părăsească Madinah, dar mai târziu au fost expulzați pentru trădarea lor. Ei s-au mutat la
Khaibar și au transformat locul într-o ascunzătoare inamică împotriva musulmanilor. Ei i-au
provocat pe makkani să organizeze o nouă ofensivă împotriva musulmanilor și să încerce
hotărâți să-i termine. Badr fusese o lovitură fatală dată visurilor makkanilor; la Uhud misiunea
lor n-a fost îndeplinită. Dar le-a dat un nou imbold de a lansa un alt atac, deoarece impresia
lor despre invincibilitatea musulmanilor fusese slăbită. Incitarea lui Banu Nadir a adăugat paie

52
pe foc scopurilor lor rele. Emisarii au fost trimiși în excursii secrete între Makkani și Nadiriți. În
final, s-a stabilit o înțelegere în legătură cu noul asalt asupra Madinei. Au fost adunate forțe
pentru asalt, aducând oameni din Makkah, Ghatafan, Ta’if, Fazara și alte orașe. Noutăți
despre aceste mișcări sinistre au ajuns la Profet, iar el și-a consultat însoțitorii despre
pregătirile atacului ofensivei inamice. S-a decis înfruntarea inamicului din oraș și Salman al-
Farsi, un musulman persan , i-a sfătuit să sape tranșee în jurul orașului pentru a ține
hoardele inamice afară. Această idee nouă a fost pusă în practică. Tranșee adânci și largi au
fost săpate în jurul întregii Madine și terminarea săpăturilor a durat 20 de zile. Muhammed
însuși a luat parte la săpat. După ce tranșeele au fost terminate, Profetul i-a plasat pe
musulmani pe poziții pentru a apăra orașul din interior. O forță aliată de 10.000 de oameni a
marșat împotriva Madinei în al cincilea an al Hijrah. Numărul era atât de mare încât părea că
for-ele inamice înaintează din toate direcțiile-din nord, din sud, desus și de jos. Ei au coborât
la periferia orașului bătând tobe și cântându-și cântecele de război. Dar s-au trezit separați
de musulmani printr-o tranșee foarte adâncă și largă, și aceasta i-a luat prin surprindere.
Inamicul nu putea înțelege această nouă tehnică de război. Erau foarte uimiți. N-aveau de
ales decât să aștepte și să vadă. Dar cât timp? O așteptare plictisitoare și lungă de patru
săptămâni i-a făcut foarte epuizați, osteniți și nedormiți. Nimic nu s-a întâmplat în timpul
acestui lung asediu cu excepția a câteva schimburi de săgeți. Câteva eforturi disperate de a
trece tranșee au fost, însă, liniștite de către vigilenții musulmani pentru totdeauna. Rezervele
de hrană și alte rezerve ale inamicului se micșorau și ei se simțeau îngrijorați și nervoși.
Inamicul puse la cale un complot perfid pentru a realiza un atac surpriză asupra
musulmanilor, noaptea, de către evreii lui anu Quraizah, care se aflau încă în Madinah pe
atunci. Profetul a auzit de complot și și-a luat măsuri pentru a-l împiedica. Profetul a trimis un
mesaj evreilor din Madinah cerându-le să se gândească la consecințele urzelilor lui dacă
forțele inamice aliate ar fi înfrânte! După bătălia de la Ahzab, evreii din Banu Quraizah au fost
asediați pentru două sau trei săptămâni și mai târziu toți adulții au fost omorâți de către Sa’d
șeful tribului Aws-ul alt al Qazraj. Allah, Atotputernicul, se afla întotdeauna cu iubitorii
adevărului. Ajutorul lui este esențial pentru succes. A fost o vreme când musulmanii, asediați
în Madinah, au avut mare nevoie de asemenea ajutor. Într-adevăr au primit acest ajutor.
Deodată vremea s-a scimbat. Vânturi puternice, tunete și furtuni grele de ploaie l-au făcut pe
inamic să se împrăștie în neorânduială. Soldații au fost striviți sub copite de cai și cămile în
grabă. În cele din urmă hoardele s-au retras într-o turbare sălbatică. În al șaselea an al Hijrah.
Profetul și-a anunțat intenția de a face o vizită la Al Kabah în Makkah pentru un scurt
pelerinaj. El a plecat cu1400 din adepții săi care primiseră ordine stricte să nu poarte arme cu
excepția sabiei de călător. Quraishii din Makkah știau foarte bine că singurul scop al vizitei
Profetului era pelerinajul, dar cum puteau să-i lase pe musulmani să intre în Makkah când ei

53
nu fuseseră în stare să intre în Madinah? Musulmanii, deciseră ei, trebuie opriți. Planurile
trebuie puse în aplicare. Primii generali-Khalid și Ikrimah-au fost alertați să fie gata cu
armatele lor să-i oprească pe Profet și pe însoțitorii săi de a intra în Makkah. Musulmaniiși-au
continuat căltoria spre Makkah până ce au ajuns la un loc numit Hudabiyah. S-a cercetat
pentru a se afla în ce stadiu erau Quraishii și a fost clar că se pregăteau de bătaie. La rândul
lor Quraishii au adunat informații despre puterea și înarmarea musulmanilor, și-și dădură
seama că aceștia nu veniseră decât pentru pelerinajul la Al-Kabah. Mesagerii fură trimiși din
fiecare parte. Profetul își lămuri intențiile Quraishilor prin mesagerul său. Dar Quraishii îl
maltratară pe trimisul musulman și-i amenințară pe musulmani. Răbdarea musulmanilor a
fost pusă la grea încercare. Le puteau da Quraishilor o lecție bună chiar și numai cu spadele
de călători, dar Profetul lui Allah le-a poruncit să arate o stăpânire extremă de sine. Quraishii
nu aveau de gând să le prezinte musulmanilor intrarea pentru pelerinaj în acest an. Ei au
făcut din aceasta o chestiune de prestigiu și mândrie. A fost umilitor pentru musulmani, dar ce
puteau face? Trimisul lui Allah era stăpânul lor și toți pașii săi erau călăuziți de Allah, deci
trebuiau să fie urmați. În cele din urmă, după intense negocieri a fost semnată o înțelegere
între Quraishi și Profet. Această înțelegere este înțelegerea Hudaibiyah. Condițiile erau: 1.
Musulmanii nu vor putea vizita Makkah în acel an, dar vor veni peste un an și vor putea
rămâne doar trei zile acolo 2. va fi o extrpdare de o parte-makkanii refugiindu-se la Profet vor
fi predați la cererea Quraishilor, dar musulmanii refugiați în Makkah nu vor fi predați
Profetului 3. Va fi pace 10 ani, și în această perioadă musulmanii vor putea merge la Makkah
și la Ta’if, iar Quraishii vor putea merge în Siria prin zonele musulmane 4. Fiecare dintre părți
va rămâne neutră în eventualitatea unui război dintre cealaltă parte și o a treia. 5. Orice trib
care va dori să semneze o înțelegere cu musulmanii sau cu Quraishii vor putea s-o facă
Termenii înțelegerii erau aparent foarte nefavorabili musulmanilor, dar la sfârșit s-au dovedit
a le fi favorabile. Musulmanii erau descurajați da li s-a dat curând de către Allah vestea
victoriei Sigur v-am garantat o victorie clară (48:1). În ce mod era acest tratat al unei singure
părți o victorie? Tratatul a slăbit lunga tensiune de ani de zile și a făcut posibilă
întrepătrunderea celor două partide, Makkanii puteau veni acum la Madinah, sta cu
musulmanii și aceasta a furnizat musulmanilor un prilej pentru a influența inima de piatră a
makkanilor. De fapt în timpul anilor care a urmat tratatul lui Hudaibiyah, numărul noilor
musulmani a crescut foarte mult. Khalid Bin Walid, care a devenit mai târziu cel mai faimos
general în istoria islamică și Amr Ibnul’As, cuceritorul Egiptului au devenit musulmani în acest
timp. Tratatul a dovedit, dincolo de orice îndoială, că Profetul și musulmanii doreau pacea. De
asemenea, mai târziu a pavat drumul eliberării musulmanilor deținuți în Makkah, cauza
extrădării fiind restrâns mai târziu la inițiativa makkanilor. Înțelegerea Hudaibiayah a deschis
și calea cuceriri Makkah în 630 în al otulea an al Hijrah. În timpul anilor care au urmat

54
înțelegerii Hudaibiyah-Profetul a trimis emisari la împăratul roman, la împăratul persan, la
conducătorul Egiptului, la regele Abissiniei, la șefii Siriei și la alți conducători, invitându-i să
recunoască islamul. În al șaptelea an al hijrah, s-a organizat o expediție împotriva evreilor lui
Banu Nadir, care au fost expediați la Khaibar. Khaibar a devenit centrul activităților
antiislamice și Profetul a decis să acționeze împotriva celor care produceau necazuri acolo.
După un lung asediu și bătălii prelungite în diferite locuri, fortăreața evreilor a fost cucerită și
un centru al activităților antiislamice distrus. Puterea musulmanilor creltea și noi adepți se
alăturau. Tratatul Hudaibiyah a dat libertate triburilor de a da înțelegeri cu Quraishii sau cu
musulmanii. Tribul lui Banu Khuza’ah trecu de partea musulmanilor iar Banu Bakr trecu de
partea Quraishilor. Doi ani după înțelegeri, Banu Bakr i-a atacat pe Banu Khuza’ah în timp ce
dormeau. Banu Khuza’ah s-au refugiat în Al-Ka’bah, dar au fost măcelăriți în împrejurimile
sacre. Știrea acestei încălcări a înțelegerii a ajuns la Profet, iar el a trimis un ultimatum
Quraishilor cerându-le să accepte una din următoarele variante: 1.să plătească compensație
pentru victimele Banu Khuza’ahului 2.să-și retragă sprijinirea

Banu Bakr-lui 3.să declare că înțelegerea Hudaibiyah nu mai e validă Quraishii nu au fost de
acord cu primele două variante și au declarat tratatul Hudaibiyah ca nul și neavenit. Atunci
Profetului nu i-a rămas altă alternativă decât să acționeze împotriva Quraishilor. El a trimis la
Makkah o armată de 10.000 de oameni și a avut grijă ca știrea înaintării sale să rămână
secretă. Era în 10 a lunii de Ramadan, în al optulea an al Hijrah. Quraish nu au avut puterea
de a rezista înaintării musulmane. Toți luptătorii faimoși se aflau acum de partea musulmană.
Cum puteau Quraishii lupta? Ei au fost complet demoralizați de puterea armatei musulmane.
Abu Sufian, inamicul Profetului a văzut că nu există cale de scăpare. El i-a cerut lui Al-Abbas,
unchiul Profetului, să-l ducă la profet. Muhammed i-a garantat o iertare necondiționată lui Abu
Sufian. Armata musulmană a intrat în Makkah fără incidente. Înăuntru, makkanii s-au închis în
case și doar câțiva care nu puteau accepta noua situație au opus o rezistență zadarnică.
Profetul a declarat amnistie generală pentru întreaga comunitate a Makkai. El i-a iertat pentru
crimele lor trecute. A fost o scenă unică! Quraishii nu puteau crede! Dar chiar dacă nu erau
capabili să înțeleagă, Muhammed, trimisul lui Allah, a încercat să-i facă să înțeleagă
frumusețea și splendoarea Islamului. Acum o văzură cu proprii lor ochi. Pe Muhammed îl
siliseră să emigreze, îl numiseră vrăjitor, nebun și apostat. Acum același Muhammed le
garanta iertarea. Acum Makkah era în siguranță, în pace și febra de răzbunare și dușmănie.
Toată lumea se bucura de pace. Cucerirea Makkah fără vreo vărsare de sânge, e un
eveniment memorabil în istoria islamului. Amnistia garantată de profet, era unică și
nemaiîntâlnită. Măreția Islamului și a Profetului s-au dovedit splendid în cucerirea Makkah.
Unde puteți găsi un asemenea exemplu de iertare și milă? Doar în Islam se află singurul

55
drum către adevărata pace și fericire. Profetul a stat la Makkah până pe a noua lună de
șewwal a celui de-al optulea an al Hijrah. Profetul și-a sfârșit misiunea. El a făcut față oricărui
fel de încercare și necaz de dragul Domnului și Creatorului său. Pentru 20 de ani a muncit din
greu pentru a face regula lui Allah supremă pe pământ. El a îndeplinit această datorie grea pe
pământul Arabiei, o țară care era cea mai șovăielnică în acceptarea regulii singurului Allah.
Sistemul călăuzirii omenirii pentru întreaga eternitate era acum completat. Profetul putea
simți că zileler sale se apropie de sfârșit. După ținerea ultimului Hajj, el și-a spus discursul de
rămas bun la Arafah în față a 120.000 dintre urmașii săi. Această cuvântare a fost una din
cele mai memorabile din întreaga istorie a islamului. Profetul și-a ținut discursul stând pe
cămila sa și urmași devotați îi ascultau atenți fiecare cuvânt. Rugându-se și mulțumindu-i lui
Allah, Profetul spuse: O oameni, ascultați-mi cu atenție cuvintele, pentru că nu știu dacă vă
voi mai întâlni într-o asemenea ocazie. O oameni, așa cum priviți această lună, această zi,
acest oraș ca sacre, astfel priviți viața și proprietatea fiecărui musulman ca o îndatorire
sacră. Amintiți-vă că veți apărea într-adevăr în fața lui Allah și veți răspunde pentru faptele
voastre. Înapoiați lucrurile păstrate ca zălog (Amanah) proprietarilor lor de drept. Toate
datoriile lor de interes se vor anula și veți primi înapoi doar primul capital; Allah a interzis
interesul și anulez datoriile de interes către unchiul meu Abbas ibn Abdul Muttaleb. O oameni,
soțiile voastre au anumite drepturi asupra voastră și voi aveți anumite drepturi asupra lor.
Purtați-vă bine și fiți buni cu ele, căci ele sunt tovarășele și ajutoarele voastre. Lepădați-vă
de Satan, el este disperat să vă distragă de la venerarea lui Allah, deci lepădați-vă de el în
religia voastră. O oameni. Ascultați cu atenție! Toți credincioșii sunt frați. Nu vi-e permis să
luați lucrurile care aparțin unui alt musulman dacă nu vi le dă el de bunăvoie. O oameni, nici
unul nu e mai presus de celălalt, decât dacă e mai presus în supușenie către Allah. Nici un
arab nu e superior unui non-arab decât în supușenie. O Oameni, reflectați la cuvintele mele.
Las în urma mea două lucruri, Coranul și exemplul meu (sunnah) și dacă le urmați pe
acestea, nu veți cădea. Ascultați-mă cu atenție! Venerați-l pe Allah și oferiți-i Salah
(rugăciunea) țineți post în luna Ramadan și plătiți Zakah. O oameni, fiți înțelepți cu cei care
lucrează pentru voi. Hrăniți-i și îmbrăcați-i așa cum vă hrăniți și vă îmbrăcați pe voi. O
oameni, nici un profet sau trimis nu va apărea după mine și nici o nouă credință nu va
apărea. Toți cei care-mi ascultă cuvintele le vor trece mai departe altora, și aceia altora iar.
V-am trimis mesajul lui Allah, oameni? Întreba Profetul îndreptându-se cu fața spre ceruri.
Oamenii răspunseră într-o singură voce: Da, ni l-ai adus; Allah este martorul. Când Profetul a
terminat, următoarea revelație i-a venit: Astăzi v-am perfectat religia pentru voi, v-am
completat favoarea mea peste voi și am ales pentru voi islamul ca religie (5:3) Înapoi în
Madinah, Profetul s-a îmbolnăvit. Sănătatea sa s-a înrăutățit și boala a devenit serioasă. A
devenit incapabil de a conduce rugăciunea. De aceea i-a cerut lui Abu Bakr, cel mai apropiat

56
prieten, să conducă rugăciunea în locul său. În timpul ultimelor zile de boală, a avut dureri de
cap îngrozitoare și o febră foarte mare. În cele din urmă boala a curmat viața Profetului, cea
mai ilustră personalitate din istoria omenirii. A fost o veste dureroasă pentru musulmani.
Prima dată nu au putut-o crede; Umar, unul dintre însoțitorii binecunoscuți ai Profetului a
devenit atât de furios la auzul veștilor încât a amenințat cu uciderea pe oricine ar fi spus că
Muhammed e mort. Adâncimea dragostei și atașamentul față de Profet l-au făcut să se
comporte astfel. Profetul era un om. Era muritor. A murit. Oricât de dureroase și supărătoare
erau veștile pentru musulmani, aceștia au trebuit să le dea crezare. Abu Bakr, palid și întristat
de doliu, a intrat și a sărutat fruntea Profetului. A ieșit plângând la mulțimea ce aștepta în fața
moscheii. El s-a adresat mulțimii cu lacrimi în ochi dar cu o voce fermă: Sigur cel care l-a
adorat pe Muhammed trebuie să afle că Muhammed e mort, dar cel care l-a adorat pe Allah,
Allah trăiește și nu moare niciodată. Apoi el a recitat versetul din Coran: Muhammed e doar
un trimis și trimișii s-au dus înaintea lui. Așa să fie, ca atunci când moare sau e ucis voi vă
veți răsuci pe călcâie? Acela care se întoarce nu-i face nici un rău lui Allah, Allah va răsplăti
mulțumirea.(3:144) Aceste cuvinte ale lui Abu Bakr i-au determinat pe musulmani să înfrunte
realitatea grea și le-a inspirat încredere și speranță, căci Allah era acolo să-i ajute, Coranul și
Sunnahul Profetului erau acolo să-i călăuzească. Muhammed a încetat din viață în 632 în
vârstă de 63 de ani. El a fost ultimul trimis al lui Allah și prin el a reînviat aceeași religie
adevărată care a fost transmisă de către toți profeții anteriori. Trimiterea acestui profet a fost
necesară întrucât mesajul original a fost deformat și divizat în religii diferite de către oameni,
din diferite epoci, care au recurs la interpolări și adaosuri. Aceste elemente străine au fost
eliminate de către Allah iar Islamul, în forma lui pură și originală, a fost transmis omenirii prin
Muhammed. Deoarece nu va mai exista nici un trimis după Muhammed, Cartea revelată lui, a
fost păstrată cuvânt cu cuvânt, astfel încât să fie o sursă de călăuzire pentru toate timpurile.
El v-a orânduit vouă religia pe care i-a prescris-o lui Noe, pe care ți-am revelat-o ție și am
prescris-o pentru Avraam și Moise și Isus: Întemeiați-vă religia și nu vă despărțiți întru ea!
Este un fapt stabilit că prezentul text al Coranului este același, care a fost prezentat de către
profetul Muhammed și nu a suferit nici o scimbare de-a lungul timpului. Profetul avea grijă ca
mesajul divin să fie transcris imediat ce îi era revelat, acest proces continuând până la
moartea sa. Viața lui Muhammed și maniera în care s-a comportat au fost de asemenea
înregistrate într-o formă unică de către companioni și, mai târziu de către culegătorii de
tradiție în culegerile de Hadis. Niciodată nu a fost alcătuită o culegere de date, evenimente
din viață, fapte și spuse mai complet și autentic despre vreun Profet sau personalitate
istorică. Pe scurt, tradiția a fost înregistrată astfel: oricine care atribuie ceva Profetului trebuie
să citeze numele unor persoane prin intermediul cărora pretinde că a primit informația. Lanțul
naratorilor parcurge înapoi drumul până la persoana de la care provine tradiția. Naratorul

57
inițial trebuia să fie o persoană, care avea acces direct la Profet și ar fi putut fi un martor și
observator direct al unui eveniment sau destinatar al unor spuse. Tradiția a fost astfel
adunată, fiind înregistrat un lanț de naratori, pe lângă relatarea vieții acestora. Credința în
Ziua de Apoi Profetul Muhammed ne îndeamnă să credem în faptul că morții vor învia la
sfârșitul lumii și va avea loc judecata de apoi, judecata divină. Această lume și tot ce există în
ea, într-o bună zi, vor avea un sfârșit. Totul va dispare. Această zi se numește Sfârșitul lumii.
În ziua respectivă, îngerul Israfil la cerearea lui Allah va suna din goarnă și toate vietățile vor
muri. La puțin timp după acestă întâmplare Israfil va suna din nou din goarna sa și atunci toți
morții, fără excepție, vor învia și se vor prezenta în fața lui Allah, pentru judecată . Ziua în
care eva avea loc sfârșitul lumii este cunoscut doar de Allah. Această zi poartă denumirea de
hașr (adunare). Un registru în care sunt consemnate toate faptele bune și rele ale tuturor
bărbaților și femeilor va fi înmânat lui Allah, în vederea judecății de apoi, iar Allah va lua o
hotărâre pentru fiecare om în parte, în funcție de ceea ce este consemnat în acest registru.
Vor fi cântărite toate faptele bune și rele ale fiecăruia. În funcție de cum vor arăta talgerele
balanței, Allah va hotărâ soarta fiecăruia: raiul și fericirea veșnicăsau iadul și osânda veșnică.
Credința în lumea de apoi a constituit mereu o parte componentă a credințelor propovăduite
de toți profeții, fără excepție. Așa cum a procedat Muhammed și ceilalți profeți au
propovăduit la rândul lor acest crez în iminența zilei de apoi. Acest principiu constituie
condiția de bază pentru a deveni un bun musulman. Toți profeții au arătat, cu hotărâre, că cei
care nu cred în ziua de apoi sau cei care se îndoiesc de ea, nu pot fi considerați credincioși,
întrucât negarea existenței acestei zile anulează toate celelalte credințe. Negarea credinței în
lumea de apoi anulează și toate sancțiunile puse în vederea realizării unei vieți normale și îl
împinge pe om în ghearele ignoranței și fărădelegilor. Un mic effort de gândire ne înlesnește
lămurirea acestei probleme. De obicei atunci când doriți să făptuiți ceva în viața dv.
Cotidiană, mai înainte de toate vă gândiți la consecințele favorabile și nefavorabile ale
acestui act. Așa este firea omului. Din instinct omul distinge ceea ce îi convine de aceea ce
nu îi este folositor. Nimeni nu dorește să-și piardă timpul și energia făcând lucruri care nu-i
folosesc la nimic, numai de dragul de a face ceva. Dar este ceva normal ca interesul omului
să crescă față de o muncă oarecare, atunci când se convinge de utilitatea ei și acest interes
scade în măsura în care el este conștient de faptul că acea muncă nu este utilă pentru el. Un
alt exemplu. De ce un copil își bagă mâna în foc? El face acest lucru pentru că nu-și dă
seama că focul frige. Tot așa, de ce un copil nu vrea să-și pregătească în mod conștiincios
lecțiile? Acest lucru se întâmplă pentru că el încă nu-și dă prea bine seama de importanța
învățăturii și în același timp nu prea are încă încredere în îndemnurile celor mari în această
direcție. Iar acum să vă gândiți la cineva care nu crede în lumea de apoi. Oare un astfel de
om va mai accepta de bună voie credința în Allah și un mod de viață conformă cu voia și

58
legile Lui? Ce importanță va acorda el unei astfel de vieți? În concepția lui, credința în Allah,
nu-i schimbă viața cu nimic. Și atunci, cum de va fi posibil ca acest om să mai aibă credință
în poruncile lui Alla, în profeții și cărțile Lui? Ce altă putere îl mai poate îndemna pe un astfel
de om la luptă și sacrificii și feri de tot felul de capcane ademenitoare? Mai mult, dacă ne
gândim mai bine vom înțelege că această credință în existența vieții de apoi constituie cel
mai important factor de orânduire a vieții sale în această lume. Acceptarea sau refuzul
acestei credințe determină drumul unui om în viață. Un om care are în vedere numai
reușitele și nereușitele sale în această lume este preocupat de foloasele și pagubele pe care
le poate avea doar în această lume. În contrast cu acesta, cineva care crede în viața de apoi
va trata ca fiind lucruri trecătoare toate câștigurile și pierderile cu care se va confrunta în
această lume și de dragul unor foloase efemere, trecătoare el nu-și va periclita fericirea sa
veșnică. Acesta va privi lucrurile dintr-un unghi larg și va avra permanent în vedere binele și
răul veșnic. El va face bine semenilor săi, oricât de mare ar fi prețul plătit pentru acest bine și
se va feri de rău oricât de scump l-ar costa. El va aprecia lucrurile din unghiul de vedere al
veșniciei lor și nu va fi niciodată sclavul propriilor sale toane și capricii. Deci, cei doi au
concepții diametral opuse despre această viață. La primul, noțiunea de bine se confundă cu
avantajele pe care i le oferă banul, bogăția, aplauzele altora și alte asemenea lucruri care îi
aduc plăceri pământești. El luptă prin toate mijloacele pentru o poziție socială, putere și
renume. Să realizeze toate aceste scopuri ale sale și să se înalțe cât mai mult constituie
unica lui rațiune de a fi. Ca să reușească în această direcție el nu se dă înapoi de la nici un
fel de căi murdare și ilicite. În contrast cu acesta, un credincios musulman are complet altă
concepție despre bine și rău. După concepția lui tot ce este după voia lui Allah este bine și
tot ce îl mânie estec rău. Oricât de greu ar fi prețul pentru un bine făcut oamenilor el continuă
să fie un om bun și cumsecade. El este convins că pentru binele acesta, care l-a costat atât
de scump, va fi răsplătit de către Allah și că adevărata răsplată pentru el va fi răsplata care
vine de la bunul Allah. El mai știe că un om care a comis fapte rele, murdare, chiar dacă a
scăpat de judecata oamenilor, el nu va putea scăpa de judecata lui Allah și va răspunde după
faptele comise. Tocmai credința sau lipsa de credință constituie cauzele comportamentului
diferit al oamenilor pe acest pământ. Cel care nu crede în viața de apoi, acela nu-și poate
modela viața după principiile și canoanele islamului. Islamul poruncește: Dați milostenii celor
săraci. La această poruncă răspunsul unui astfel de om va fi: nu dau, pentru că dacă dau
milostenie mi se va împuțina averea, mai degrabă caut câștig și mai mult pentru a avea și
mai mult. Acest soi de om nu va ezita să fure în situații dramatice și pâinea din gura
nevoiașilor. Islamul ne învață următorul lucru: Spuneți totdeauna adevărul și fugiți de
minciună, chiar dacă știți că urmează să câștigați imens spunând minciună și că veți pierde
și mai mult spunând adevărul. Dar acești necredincioși în replică spun: ce să fac cu adevărul

59
care nu-mi folosește la nimic, ba din contră îmi provoacă numai prejudicii? De ce să nu
folosesc minciuna care, fără nici un risc, îmi aduce numai beneficii, fără nici măcar să-mi
păteze onoarea?. Când cineva plimbându-se undeva ferit de ochii lumii găsește, întâmplător,
ceva valoros, după islam el trebuie să-și pună problema: Acest lucru găsit nu este al tău, deci
nu-l lua! Dar acesta se gândește altfel: de ce să nu-l iau din moment ce nu am plătit nici un
ban pentru el și nu am depus nici un fel de effort ca să-l dobândesc! Nu m-a văzut nimeni
care să mă reclame la poliție sau să mă condamne pentru acest gest al meu necinstit. Atunci
de ce să nu-l însușesc?. În situația când cineva, în secret, dă altcuiva un obiect spre
păstrare, după care, întâmplător, decedează, atunci islamul îl avertizează pe acesta, zicând:
nu însușiți ceea ce vi s-a încredințat spre păstrare și dați-l moștenitorilor celui decedat! Dar
aceasta în replică spune: de ce să-l dau? Doar nu știe nimeni că acela înainte de moarte, mi-
a dat mie ceva. Atât timp cât există posibilitatea să câștig ceva fără să am consecințe
neplăcute, atunci de ce să mă feresc! În consecință, trebuie subliniat faptul că islamul oferă
căile cele mai bune de urmat în diferitele împrejurări ale vieții. Dar necredinciosul este
întotdeauna tentat să nu țină seama de acest lucru .

Eschatologia islamică
Eschatologia islamică se ocupă, în egală măsură, de destinul individului și de cel al întregii
făpturi. Islamul, ca și alte religii, predică învierea (ar.: al-qiyãma) trupească a morților,
finalizarea unui plan divin al creației, și judecarea tuturor după fapte: cei ce au făcut fapte
bune, vor fi răsplătiți cu plăcerile raiului (ar.:ğanna), iar cei care au păcătuit vor fi pedepsiți cu
chinurile iadului (ar.: ğahannam, din ebraicul ge-hinnom sau "valea Hinnom").

Organizare
Autoritate religioasă
Există o autoritate oficială care să decidă dacă o persoană este acceptată sau eliminată din
comunitatea de credincioși, cunoscută caUmmah. Islamul este deschis pentru oricine,
indiferent de rasă, vârstă, sex sau credințe anterioare. Nu este nevoie decât de credință în
valorile centrale ale islamului. Această condiție se îndeplinește făcând mărturia de credință,
fără de care o persoană nu poate intra în islam.

Legea islamică
Sharia.

Shari'a (ar.: šarī‘a "calea cea bună", avea în preislam sensul de "cărare ce duce la o oază",
așadar singura cărare care-i garanta viața celui ce-o urma) este legea islamică ce cuprinde
totalitatea poruncilor lui Dumnezeu așa cum au fost ele păstrate în Coran și în Sunna

60
(Cutuma, bazată pe hadīth-uri) sau deduse, uneori, prin alte mijloace (vezi mai jos "Ramurile
islamului"). Erudiții musulmani au elaborat o știință numităfiqh (jurisprudența islamică)
referitoare la shari'a prin care se încearcă găsirea unor răspunsuri la toate problemele vieții,
de la cele mai simple și banale, legate de cotidian, până la cele mai complicate, legate de
doctrină. Legea se referă la cei "Cinci Stâlpi" ai islamului, la dogmă, la dreptul privat, la
dreptul penal, la viața socială, familială, la interdicții alimentare, la impunerea unei anumite
vestimentații (mai ales în cazul femeilor) etc. Legea islamică se bazează pe cinci postulate
care guvernează întreaga viață a unui musulman:

 datoria obligatorie (ar. : fard) care trebuie îndeplinită întocmai, așa cum a fost
prescrisă. fără nici o abatere. Cel ce încalcă o datorie obligatorie este supus
pedepsei lui Dumnezeu în Viața de Apoi și pedepsei legiuitorului în această viață;
 îndatorirea (ar. : wāğib) sau ceea ce este de dorit a fi îndeplinit având ca model
faptele profetului Muhammad. Dacă musulmanul îndeplinește îndatorirea va fi
răsplătit, dacă nu o îndeplinește nu va fi pedepsit, ci va fi considerat doar neglijent;
 lucrul îngăduit (ar. : halāl), ceva ce este permis, licit (în orice domeniu : alimentar,
vestimentar, social etc.);
 lucrul nerecomandabil (ar. : makrūh, "detestabil", "scârbos"), un lucru pe care Legea
l-a interzis, însă fară să insiste asupra acestei interziceri.
 lucrul interzis (ar. : harām), un lucru oprit total de către Legiutor, iar săvârvșirea lui
atrage după sine atât pedeapsa în Lumea de Apoi, cât și o pedeapsă în lumea
aceasta.

Legea islamică la nivel de guvernare si justiție socială se aplică doar acolo unde la conducere
se află un guvern islamic.

Există școli diferite și mișcări în cadrul islamului care permit o anumită flexibilitate. Mai mult,
islamul este o religie foarte diversă pe măsură ce multe culturi l-au adoptat. În același timp
totuși, se pot decela anumite constante ale gândirii juridice islamice, care traverseaza atât
timpul cât și spațiul. Explicația acestui fenomen stă în unicitatea surselor care stau la baza
viziunii juridice a Legii islamice, și deși aceasta din urmă este interpretabilă și modernizabilă,
ea comportă totuși anumite linii directoare greu de adus la zi, o dovadă fiind și dificultățile
majore cu care se confruntă toate statele islamice în procesul lor de modernizare și
democratizare drepturile omului.

Obligațiile musulmanului
Pentru detalii, vezi: Cinci Stâlpi ai Islamului.

61
Obligațiile musulmanului se constituie, în primul rând, din "Cei Cinci Stâlpi" (ar.: al-arkan al-
khamsa). Pentru ducerea la îndeplinire a acestor obligații, musulmanul trebuie să fie major și
cu mintea întreagă. De asemenea, înainte de a începe îndeplinirea uneia dintre obligații, el
trebuie să-și exprime (în sinea lui) intenția (ar.: niyya) a ceea ce vrea să facă, adică să
conștientizeze pe deplin actul respectiv. Din această cauză, îndeplinirea unei obligații este
precedată de o serie de pregătiri (cum ar fi spălările rituale, de exemplu) care au exact
această menire.

 Mărturisirea de credință (ar.: šahāda), prin care o persoană își exprimă apartenența
la islam, și care constă în afirmarea unicității lui Dumnezeu, al cărui trimis este
Muhammad: lā ilāha illā allāh wa muhammad rasūlu-llāh "Nu existâ [dumne]zeu în
afară de Dumnezeu, iar Muhammad este trimisul lui Dumnezeu".

 Rugăciunea (ar.: salāt),ce constă într-un ansamblu de gesturi - prosternări,

îngenuncheri, înclinări - însoțite de rostirea unor formule rituale, se desfășoară de
cinci ori pe zi, în momente bine precizate, anunțate de muezin (fie direct prin vocea
sa , fie printr-o înregistrare): rugăciunea din zori (subh), de la prânz (zuhr); de după-
amiază ('isr), de dinainte de apusul soarelui (maġrib), de după lăsarea serii (išā).
Vinerea, la prânz, are loc rugăciunea comunitară la moschee, rugăciune însoțită de
predica (khutba) imamului.

 Postul (ar.: sawm), ce constă în abținerea de la mâncare, băutură, relații sexuale pe

timpul zilei (începând cu puțin înainte de răsăritul soarelui până după asfințitul
acestuia)pe tot parcursul lunii Ramadan, a IX-a lună a calendarului islamic.

 Dania (ar.: zakāt), care reprezintă a 40-a parte (2,5%) din economiile ținute mai mult
de un an, cu puține excepții, pentru fiecare musulman a cărui avere depășește
media, și 10% sau 20% din producția agricolă. Acești bani sau produse vor fi
distribuite săracilor.

 Pelerinajul (ar.: hağğ), realizat în primele două săptămâni ale lunii dhū-l-hiğğa, la
Mecca și în împrejurimile sale, care este obligatoriu o dată în viață pentru cei care au
posibilitatea materială.

Notă: Războiul sfânt (ar.: ğihād) a fost considerat al șaselea stâlp doar de către kharigiți (vezi
mai jos).

Al-kaba’ir - Marile păcate

62
În funcție de cele cinci postulate enumerate mai sus, Legea islamică definește păcatele pe
care ar putea să le săvârșească un musulman și pedepsele care i se aplică de către
comunitate, în afară de pedeapsa divină. Dintre aceastea cele mai grave, numitele al-
kaba’ir "marile păcate" sunt (cf. Az-Zahabi, Al-kaba’ir):

 facerea de părtași lui Dumnezeu ;

 uciderea unui om;
 vrăjitoria;
 neîmplinirea rugăciunii;
 sodomia

 neachitarea daniei;
 neascultarea și supărarea părinților;
 luarea de camătă;
 întreruperea postului în Ramadan fără justificare și fără îngăduință;
 mărturia mincinoasă;
 sinuciderea;
 consumarea cărnii de mortăciune, a sângelui și a cărnii de porc;
 și încă multe altele.

Cel mai de temut păcat este « facerea de părtași lui Dumnezeu », căci prin aceasta se neagă
însăși esența religiei islamice « la ilāha illā allāh » nu există [dumne]zeu în afară de
Dumnezeu : "Dumnezeu nu iartă să-i fie alăturați alții, însă El iartă cui voiește păcate mai
puțin grele decât acesta" (Coran, IV, 48). Pedeapsa – dată pe aceasta lume – celui ce se
face vinovat de un astfel de păcat este moartea. De altfel mare parte din păcatele mari sunt
pedepsite fie cu moartea (de exemplu, și sodomia este pedpsită cu moartea celor implicați),
fie cu amputarea unor membre (mâini, picioare, urechi, de exemplu, pentru furt), fie cu
biciuirea în public (de exemplu, pentru prostituție).

Acestui prim păcat, Legea islamică, îi asociază și apostazia și blasfemia, ambele pedepsite
cu moartea. Apostazia, convertirea unui musulman la altă religie, este lipsa de loialitate față
de islam a oricui a făcut mărturisirea de credință. Blasfemia este lipsa de respect pentru

63
principiile esențiale ale islamului. Nu există o distincție clară între aceste concepte, mulți
credincioși considerând că nu poate exista blasfemie fără apostazie.

În perioada califatului islamic, apostazia era considerată trădare, si era tratată ca ofensă
capitală, iar pedepsa cu moartea era executată sub autoritatea califului. In zilele noastre
apostazia poate fi pedepsită cu moartea în țări conduse de regimurile ce promovează islamul
ca politică de stat.

Alte pedepse indicate de Shari'a (în funcție de interpretare) pot să ducă la anularea căsătoriei
cu un musulman, îndepărtarea copiilor, pierderea proprietății și drepturilor de moștenitor sau
alte sancțiuni.

În ultima perioadă, organizațiile care apară drepturile omului încearcă să se implice într-un
dialog cu autoritățile islamice pentru eliminarea acelor pedepse prevăzute de legea islamică,
pedepse ce aduc o gravă atingere drepturilor fundamentale ale omului. Astfel de dialoguri se
află încă la început, rezultatele nefiind încă vizibile.

Calendarul islamic

Calendarul islamic începe cu data 1 muharram, anul 1 hegira , dată care corespunde
în calendarul solar gregorian cu data de 15 iunie 622 d. H., și reprezintă începutul erei
islamice marcată de strămutarea (ar. ‫ هجقققرة‬:hiğra) profetului Muhammad de la Mecca la
Yathrib (viitoare Medina).

Anul islamic este un an selenar, format din douăsprezece luni, iar fiecare lună are un numar
de zile egal cu un ciclu lunar complet. Ca atare, anul islamic numară 354 de zile, adica cu 11
zile mai puțin decât anul solar, folosit acum curent în întreaga lume. Acest lucru face ca
sărbătorile islamice raportate la calendarul solar sa fie în fiecare an cu 11 zile mai devreme
față de anul precedent.

Pentru a elimina decalajul ce se forma între cele două sisteme de calendare — cel
islamic, selenar și cel creștin, solar —- otomanii au introdus la 1 martie 1676 un calendar
financiar lunaro-solar, prin care la fiecare trei ani lunari se mai adăuga o lună de 3o zile
(aceasta era luna martie-bis). În felul acesta se puneau de acord cele două sisteme
calendaristice, însă acest hibrid nu se folosea decat în domeniul financiar.

Echivalarea anilor selenari cu cei solari, și invers, se face pe baza a două ecuații algebrice
simple care pornesc de la faptul ca egalitatea între anii islamici și cei creștini se stabilește o
dată la 32 de ani solari. Așadar, 32 ani solari=33 ani selenari. Ecuația de echivalare a anilor

64
solari conform calendaruluicreștin în ani selenari conform calendarului islamic este
următoarea:

Unde C reprezintăa anii solari, creștini, 622 este anul hegirei, iar M, anii selenari, islamici.
Pentru aflarea anilor islamici plecâand de la aniicreștini, formula este:

Zecimalele care apar la rezultat reprezintă zile ce vor fi grupate în luni. În epoca actuală, în
majoritatea țărilor islamice se folosesc în paralel cele doua calendare, pe actele oficiale
menționându-se întotdeauna doua date: cea islamică ce poartă indicativul H (‫)هق‬de la hegira,
și cea creștină ce poartă indicativul M (‫ )م‬de la Al-Milād, Nașterea (lui Hristos) în arabă.

Ramuri ale islamului

Marea schismă islamică din anii 655-661 pricinuită de luptele pentru conducerea califatului,
numită în izvoarele islamice “Marea discordie”, stă la originea împărțirii musulmanilor în:
sunniți (90% dintre musulmani), kharigiți (0,2%) și șiiți (9,8%), dintre care 80% se află în Iran.

Din aceste ramuri principale derivă aproximativ douăzeci de subramuri. Această divizare are
la bază, în principiu, ponderea acordată în dreptul canonic (ar.: ‫ فقه‬fiqh) următoarelor surse:
Coranul, Tradiția profetului Muhammad (sunna), reflecția și consensul.

Sunniții
Pentru detalii, vezi: Sunnism.

Sunniții sunt acei musulmani care perpetuează opțiunea celor care au refuzat să considere
conducerea comunității islamice drept o problemă de moștenire, după cum au refuzat să
accepte că însușirea dogmei și a Legii ar trebui să se bazeze pe sursele ezoterice. Ei sunt
împărțiți în patru școli sau rituri (ar. : ‫ مذهب‬madhhab „manieră de a merge”) care se recunosc
reciproc : malekismul, hanefismul, șafiismul și hanbalismul.

 Malekismul sau școala malekită, ce îl are drept fondator pe Malik bin Anas (m. 795),
autorul primului tratat de drept islamic, Al-Muwattā(Cel simplificat), se bazează pe
opinia personală rațională (ar.: ‫ رأى‬ra’y) și pe raționamentul prin analogie (ar.:

65
 ‫ قيققاس‬qiyās) mai mult decât pe Tradiții. Malekismul este predominant în Maghreb,
sudul Egiptului, Africa occidentală (inclusiv în Nigeria).

 Hanefismul sau școala hanefită, ce îl are drept fondator pe Abu Hanifa (700, Kufa
– 767,Bagdad), acceptă, pe lângă izvoarele primare ale dreptului canonic, Coranul și
Tradițiile, opinia personală rațională (ar.: ‫ رأى‬ra’y), atunci când nu se găsește un
precedent al cazului în discuție în sursele amintite. Hanefismul este predominant
în Turcia și în regiunile aflate cândva sub dominație otomană, în afară
de Maghreb și Egipt. Musulmanii din Dobrogea sunt hanefiți.
 Șafiismul sau școala șafiită, ce îl are drept fondator pe Aș-Șafi’ (m. 820), se bazează
pe Tradiții și pe raționamentul prin analogie, atunci când situația o cere. Consensul
– ’iğmā‘–învățaților (ar.: ‘ulamā’) este acceptat, fără să fie însă privilegiat. Șafiismul
este majoritar înIndonezia, Malaezia, Filipine, Africa orientală, și prezent, într-o
oarecare măsură, în Egipt,Caucaz, Kurdistan, Asia Centrală, Yemen și Palestina.
 Hanbalismul sau școala hanbalită, ce îl are drept fondator pe Ahmad bin Hanbal
(mort în855), respinge opinia personală și raționamentul prin analogie, pentru a
elimina posibilitatea apariției inovației păcătoase (ar.: ‫ بدعة‬bid‘a), limitându-se la o
interpretare strict literală a Coranului și a Tradițiilor. Deși această școală va intra în
declin începând cu secolul al XIV-lea, sub otomani, ea va renaște sub o nouă formă
în secolul al XVIII-lea, prin mișcarea wahhabită sau salefită, inițiată de Muhammad
bin ’Abd al-Wahhab, pornind de la gândirea marelui teolog hanbalit Ibn Taymiyya
(m. 1328). Islamul wahhabit este recunoscut ca religie oficială a Arabiei Saudite și
are o influență importantă in lumea islamică din cauza controlului saudit al orașelor
sfinte Mecca și Medina, și din cauza finanțării saudite a unor școli și moschei din alte
țări.

Kharigiții
Kharijiții (ar.: ‫ خوارجققة‬khawāriğa „secesioniști"), la început susținători ai lui Ali, l-au părăsit
în 657, considerându-l prea șovăielnic și imputându-i faptul că a acceptat ca problema
conducerii comunității islamice să fie obiectul unor tratative. Pornind de la ideea egalității
tuturor credincioșilor, ei cred că imamatul și califatul pot reveni oricărui credincios, indiferent
de originea sa etnică sau socială, dacă este ireproșabil din punct de vedere moral și religios.
Puritani desăvârșiți, kharigiții îi exclud din islam pe toți aceia care se fac vinovați de păcate

66
grave. Descendenți ai lor trăiesc astăzi în oazele din Mzab (Algeria), pe
insula tunisiană Djerba, ca și în Oman, sub numele de ibadiți, unde reprezintă jumătate din
populație.

Șiiții
Pentru detalii, vezi: Shi'a.

Șiiții (nume ce vine de la ‫ شيعة علي‬šī‘at ‘ali „partidul lui Ali”) urmașii partizanilor lui ’Ali , văr și
ginere al profetului Muhammad, care încarnează legitimitatea casei profetului (ar.: ‫أهل البيت‬Ahl
al-bayt) împotriva celor trei califi (Abu-Bakr, Omar și Osman) care au domnit în locul său și
împotriva descendenților acestora. Șiismul duodeciman „cu doisprezece imami” pune
accentul pe caracterul mesianic al acestor imami, autorizați să practice reflecția (ar.:
‫ اجتهاد‬iğtihād „efort de a înțelege”) ceea ce-i îndreptățește să interpreteze Legea divină, ba
chiar de a-i aduce amendamente. Cel de-al doisprezecelea imam (imamul ascuns) va reveni
la sfârșitul timpului pentru a instaura armonia pe pământ. Imamii, considerați ca intermediari
între om și Dumnezeu au pentru mulți dintre șiiți o aură divină, noțiune total străină
sunniților, ca și aceea de imamat.

 Șiismul septiman, „cu șapte imami”, grupează câteva grupuri

contrastante. Ismaelismul septiman a susținut dinastia califiană a fatimizilor (909-
1171) ce a domnit în Ifriqiyya și Egipt. Un ordin extremist și terorist, apărut în
perioada de declin a fatimizilor, intitulat Al-fida’iyya (Oamenii Sacrificiului), cunoscut
de europeni ca „secta asasinilor” (de la ar.: ‫حشاشين‬haššāšīn „consumatori de hașiș”),
ce avea ca obiectiv triumful cauzei ismaelite adevărate, a fost anihilat de
către mongoli și mameluci.

Din ismaelismul septiman derivă și gruparea agha-khan.

 Șiismul zaydit, cu cinci imami, a fost fondat de Zayn Al-’Abidin, nepot al lui Husayn,
fiul califului ’Ali. Zaydiții s-au stabilit în nordul Yemenului unde formează 40% din
populație. Ei condiționează dreptul urmașilor lui 'Ali si ai Fatimei de a deveni imami
de calitățile lor morale și intelectuale.

Alte grupări
Un grup musulman foarte mic, localizat în special în Statele Unite ale Americii, urmează
invățăturile lui Rashad Khalifa și se numesc„supușii" (care nu este altceva decât o
traducere a cuvântului arab ‫ مسلمون‬muslimūna „musulmanii") . Ei resping Tradiția și dreptul

67
canonic și spun că se călăuzesc doar după Coran. Există un grup și mai mic de musulmani
care pretind că reprezintă invățăturile autentice ale lui Rashad Khalifa care par să se fi
desprins din „supuși". Marea majoritate a musulmanilor consideră acest grup ca fiind eretic.

Sufismul sau mistica islamică

Sufismul (ar.: ‫ تصوف‬tasawwuf) sau mistica islamică este o practică spirituală prin care se
încearcă ajungerea la cunoașterea divinității nemijlocit, nu numai prin intermediul
revelației coranice. Scopul final al unui sufit este anihilarea sinelui prin unirea acestuia
cu Dumnezeu. Renunțând, încet încet la lumea materială, el merge pe calea (ar.: ‫ طريقة‬tarīqa)
pe care și-o alege, nedorind nimic altceva decât de a-și dărui întreaga dragoste
lui Dumnezeu, necondiționat, neașteptând nici o răsplată pe lumea aceasta sau pe cealaltă.
La începuturile misticii islamice, la Basra, în Irakul de astăzi, mistica Rabi'a (721 – 801)
alerga pe străzi, într-o mână cu un tăciune aprins ca să dea foc raiului, iar în cealaltă cu o
cofă de apă să stingă iadul, astfel ca să nu mai poată fi preocupată de nimic altceva decât
deDumnezeu în sine, de dragostea care o unea cu Dumnezeu. Sufiții – care au cunoscut de-
a lungul istoriei islamului câteva sute de grupări – sunt deasupra oricărei împărțiri doctrinare
a islamului, mai mult decât atât, ei își manifestă dragostea pentru întreaga creație așa cum
reiese din acest fragment celebru din opera marelui mistic andaluz Ibn Arabi (1165-1240):

„Inima mea poate fi orice: o pajiște pentru gazele, o mănăstire pentru călugări creștini, un
templu pentru idoli, Ka'ba pelerinului, tablele Torei și cartea Coranului. Eu cred în religia
dragostei, oriunde s-ar îndrepta caravanele sale, căci dragostea este religia și credința

68
69