Imperiul Otoman după Tratatul de la Karlowitz

Pentru a putea vorbi despre Taratatul de la Karlowitz este necesar să cunoaștem

evenimentele ce au condus la încheierea acestuia. Șirul acțiunilor care au stat la baza
dezintegrării Imperiului Otoman debutează în 1683 cu Asediul Vienei când otomanii încearcă
pentru a doua oară să o cucerească. Imperiul Otoman dorea să obțină control asupra Vienei atât
datorită poziției geografice strategice pe fluviu cât și pentru importanța acesteia, fiind capitala și
orașul imperial al Sfântului Imperiu Roman, condus la acel moment de Leopold I. Otomanii
consideră că este momentul potrivit pentru inițierea unei noi mișcări asupra capitalei, date fiind
problemele cu care se confruntau habsburgii în perioada respectivă, probleme de natură politică,
socială, dar mai ales conflicte religioase. Astfel, la 21 ianuarie 1682 trupele otomane se
îndreaptă spre Viena conduse de Marele Vizir Kara Mustafa. Odată ajunși în fața orașului încep
negocierile care durează până în în luna august însă nu se ajunge la nicio înțelegere. A fost
declarat război care avea să înceapă după ceva timp, timp în care habsburgii s-au ocupat de
pregătiri și de obținerea unor aliați. Austria primește sprijinul regelui Poloniei, Ioan al-III-lea
Sobieski. Asediul propriu-zis al Vienei începe la 14 iulie 1683, iar trupele conduse de regele
Poloniei ajung mai târziu, bâtălia având loc pe data de 11 septembrie 1683. Victoria a aparținut
trupuelor poloneze, germane și austriece, fapt ce a reprezentat o înfrângere umilitoare pentru
Imperiul Otoman care a suferit pierderi foarte mari, undeva între 8.000 și 15.000 de omeni și-au
pierdut viața1.

De teama unei noi mișcări a Imperiului Otoman, în 1684. este fondată. de către Papa
Inocențiu al XI-lea, Liga Sfântă din care făcea parte Sfântul Imperiu Roman, Polonia și
Republica Venețiană, urmând ca în anul 1686 să adere și Rusia, fiind prima dată când Rusia se
aliază cu puterile europene.

1
Anne Davison, The Ottoman Empire a brief history ‘In brief’ Series: Books for Busy People, CreateSpace
Independent Publishing Platform, 2016, p. 69-72
 Trupele conduse de către ducele de Lorena reușesc să captureze câteva cetăți otomane.
În iulie 1686, se alătură și trupe din Anglia, Norvegia, Suedia și Italia. În acest mod este cucerită
Buda, care a fost condusă de către otomani timp de 143 de ani. Evenimentele continuă cu o nouă
înfrângere pentru Poartă. Bătălia are loc la Mohacs în aprilie 1687, unde Imperiul Otoman suferă
o pierdere de 10.000 de oameni comparativ cu pierderile Ligii Sfinte, în număr de 600. Pierderile
din ultimul an au avut un mare impact asupra Imperiului, în cadrul cărei se declanșează o criză
militară. În septembrie 1697 are loc lupta decisiva care va fi urmată de semnarea Tratatului de la
Karlowitz. Bătălia a avut loc la Zenta, pe teritoriul Serbiei de astăzi. Planul otomanilor era să se
îndrepte spre nord și să traverseze Valea Tisei la Zenta. Aflând de această strategie de la un
prizonier de război, pințul Eugen de Savoia, comandantul militar al trupelor creștine, hotărăște
să organizeze un atac supriză. Astfel, îi așteaptă pe turci la Zenta cu o armată numeroasă. Turcii
nu reușiseră să traverseze întregul râu. Fiind nepregătiți de atac aceștia nu au reușit să se
mobilizeze. Situația din interiorul trupelor otomane se caracteriza prin confuzie. Mai mult de
atât, s-a declanșat și o răscoală a ienicerilor care s-au întors împotriva propriilor comandanți pe
care i-au ucis. Acest lucru a reprezentat un avantaj pentru adversarii turcilor. Prințul Eugen de
Savoia a caracterizat evenimentul drept o îngrozitoare baie de sânge. Pierderile Imperiului
Otoman au fost majore, 20.000 de otomani și-au pierdut viața, printre care și Marele Vizir, alți
patru comandanți militari, iar 10.000 de turci au murit încercând să traverseze râul. Sultanul a
stat și a urmărit de pe celălalt mal al râului cum i-au fost măcelăriți oamenii, după care s-a
îndreptat spre Istambul. Comandantul trupelor creștine a plecat de la locul bătăliei cu numeroase
bogății printre care și Marele Sigiliu al Marelui Vizir, ce reprezenta autoritatea Sultanului, sigiliu
ce până la acel moment nu căzuse în mâini străine. Descurajat de această înfrângere usturătoare,
sultanul Mustafa nu a mai îndrăznit să mai ia parte personal la o confruntare în viitor2.

Discuțiile cu privire la încheierea unei păci încep în noiembrie 1698 la Srenski Karlowitz.
Tratatul de la Karlowitz este semnat la 26 ianuarie 1699 de către reprezentanții părților implicate.
Teritoriile aflate la mijloc au fost divizate astfel: habsburgilor le revine o mare parte din Ungaria,
Bosnia și Herțegovina, Croația și Slavonia; Polonia primește o partea din teritoriile pierdute
anterior, îi este înapoiată Podolia; Veneția a primit teritorii de pe Coasta Dalmațiană și
Peloponesul, pe care Imperiul Otoman îl va recupera mai târziu; Rusia primește dreptul de a

2
Lord Kinross, The Ottoman Centuries The Rise and Fall of the Turkish Empire, New York, HarperCollins Publishers
Inc, 1979, p. 354-355
ocupa portul Azov. A fost discutată și situația Transilvaniei, căreia i se atribuie independența,
însă nu este respectat acest lucru, fiind subordonată guvernului austriac. Un alt subiect de
discuție este conducerea Sfântului Mormânt din Ierusalim, asupra căruia nu s-a stabilit nimic.
Belgradul este în continuare stăpânit de către Poartă, la fel Imperiul Otoman păstrează
suzeranitatea asupra Moldovei și Țării Românești3.

Aceste bătălii care s-au petrecut pe o perioadă de 16 ani au produs schimbări

considerabile. Puterea Porții în Europa scădea, fiind explicată prin pierderi teritoriale
considerabile. Aceasta reprezintă o premieră în istoria Imperiul Otoman care pentru o bună
perioadă de timp s-a bucurat doar de victorii și expansiune. În acest moment, supremația în
Europa Centrală și de Est, este deținută de habsburgi. Observând schimbarea raporturilor de
forțe, Imperiul Otoman a fost profund afectat de pierderile suferite. Chiar dacă s-a inițiat o
politică reformatoare internă cu scopul de reabilita Imperiul, nu s-au văzut rezultate, deschizând
drumul Imperiului Otoman către un declin care va conduce la dizolvare definitivă.

Un alt factor cheie care a contribuit la căderea Imperiului Otoman a fost ascensiunea
Rusiei în Europa. Conflctele cu Poarta au început cu dorința Rusiei de a avea acces la mare.
Rusia era conndusă la acel moment de Petru I, care dorea acces la Marea Neagră, dar care era se
afla sub controlul Imperiului. În vara anului 1695 Rusia încearcă să cucerească cetatea Azov dar
nu reușește, urmând să o obțină în 16964.

Situația internă a Imperiului otoman nu era una prea bună la începutul secolului al XVIII-
lea. Armata otomană, care era cunoscută pentru unitate și coeziune, se afla într-un proces de
dezintegrare. În urma numeroaselor conflicte cu puterile europene s-a ajuns la epuizarea
resurselor Porții. Nu mai existau fonduri suficiente pentru plata funcționarilor Imperiului și a
militarilor. De asemenea, sistemul financiar era corupt, existau probleme în plata salariilor și a
taxelor. În urma unei revolte militare din 1703, Sultanul Mustafa abdică și este înlocuit de
Ahmed al III-lea (1703-1730). Acesta s-a concentrat pe reorganizarea Imperiului prin
reglementarea situației armatei și diminuarea cheltuielilor. Cu toate acestea, situația Porții nu se
îmbunătățește deoarece 1716-1718 are loc un nou conflict cu Austria care este urmat de Pacea
dela Passarowitz din iulie 1718. Banatul și Oltenia îi sunt cedate Austriei, la fel și Belgradul.
3
Anne Davison , op. cit., p. 74 75
4
History Titans, The Ottoman Empire The History of the Turkish that lasted over 600 years, Creek Ridge Publishing,
2020, p. 84
Imperiul Otoman redobândește Peloponesul. Între 1718și 1730 asistăm la perioadă de liniște în
cadrul Imperiului Otoman, timp în care otomanii iau în considerarea o oarecare aliniere cu
Europa. Starea de liniște a fost tulburată de revolta ienicerilor de la 20 septembrie 1730 care a
condus la detronarea Sultanului5.

Conflictele au privire la zona Mării Negre au continuat în secolul al XVIII-lea. Între

1735-1739 are loc un război ruso-austro-turc încehiat cu paea dela Belgrad. Victoria aparține de
aceasta dată otomanilor. Atât Austria, cât și Rusia vor semna un tratat dezavantajos cu Imperiul
Otoman. În 1768-1774 are loc un război ruso-turc, soldat cu triumful Rusiei. Ca urmare a
Tratatului de la Kuciuk Kainargi din 1774 se instituie protectoratul rusesc asupra principatelor,
Hanatul Crimeei devine subordonat Rusiei.

De cele mai multe ori Rusia si-a justificat intervențiile in problemele Imperiului Otoman
prin dorința de a proteja interesele minorităților creștine. Datorită acestui lucru, creștinii din
Balcani s-au revoltat împotriva Imperiului Otoman. Poarta încearcă astfel să îmbunătățească
situația minorităților crezând că în acest mod nu vor mai avea loc intervenții străine6.

Demersurile de expansiune ale Rusiei au fost observate și de către Franța și Anglia care
nu își doreau ca aceasta să dețină supremația în Europa. În acest fel, hotorăsc să susțină Imperiul
Otoman în conflictele cu Rusia. La acel moment Imperiul Otoman era numit drept omul bolnav
al Europei.

Un alt moment important în procesul de dezintegrare a Imperiului Otoman a fost disoluția

milletului ce a condus la obtinerea independenței mai multor state (Grecia în 1821, Serbia în
1835, Bulgaria 1877-1878). De asemenea, datoriile Imperiului Otoman erau semnificative.
Acest lucru a rezultat din împrumuturile obținute de către Sultani în timpul Războiului Crimeei.
Puterile europene au folosit aceste datorii în vederea controlării Imperiului. Descompunerea
totală a Imperiului Otoman începe între 1908 și 19227.

Declinul Imperiului Otoman nu poate fi reprezentat doar de un aumit moment. A avut loc
un întreg proces care a contribuit la pierderea influenței Imperiului Otoman în Europa , cât și la
declanșarea unor crize politice, sociale, economice și militare în interiorul acestuia. La declinul
5
History Titans, op. cit., p. 56-57
6
Anne Davison, op. cit.,p. 95
7
History Titans, op. cit., p.58
final au contribuit alegerile imprudente ale unor conducători neexperimentați. Sărăcia era cea
care guverna în imperiu, conducând la o criză economică, taxele erau exorbitante, mulți oameni
și-au pierdut locul de muncă, ajungându-se la inflație și la declinul comerțului. În schimb,
secolul al XIX-lea reprezintă o perioadă de progres pentru comerț. În ceea ce privește
agricultura, lipsesc banii și forța de muncă. Comparativ cu secolele XV și XVI în care piața
otomană era populară acum nu mai era la fel de importantă în Europa. Toți acești factori,
împreună cu pierderile colosale suferite începând cu secolul al XVII-lea au pavat drumul
Imperiului Otoman către sfârșit.

Bibliografie

Anne Davison, The Ottoman Empire a brief history ‘In brief’ Series: Books for Busy People,
CreateSpace Independent Publishing Platform, 2016

Lord Kinross, The Ottoman Centuries The Rise and Fall of the Turkish Empire, New York,
HarperCollins Publishers Inc, 1979

History Titans, The Ottoman Empire The History of the Turkish that lasted over 600 years,
Creek Ridge Publishing, 2020