Sistemul de cunoștințe, valori, abilități și deprinderi practice în asistența

socială

Asistentul social trebuie să cunoască o serie de teorii și metode, metodologia și diferite

tehnici pentru a putea înțelege multitudinea de probleme și fenomene sociale, cât și pentru a
putea interveni promt și eficient acolo unde este cazul. Câteva dintre aceste teorii și metode sunt:
,,teoria drepturilor umane”, care îi vizează mai ales pe cei vulnerabili, dezavantajați, stigmatizați
și marginalizați; ,,metoda de cunoaștere”, care presupune observarea și înregistrarea obiectivă a
faptelor; ,,teoria scopurilor”, își propune identificarea nevoilor beneficiarilor, sprijinirea și
îndrumarea acestora spre un anumit țel. Este crucial ca un practician să stăpânească teoria
problemei, să poată aplica, fără niciun fel de impediment, diferite concepte, să supună faptele
analizei, ca, în cele din urmă, să poată elabora anumite modele, premise și concluzii1.

Principalele valori și principii ale cunoașterii în asistența socială sunt: rolul și motivația
valorilor pe care le presupune asistența socială; conflictele care pot apărea în interiorul unui
grup, cum ar fi cel familial; conștientizarea apariției unui conflict între valorile individuale,
profesionale, cât și organizaționale. În ceea ce privește principiile juridice, acestea vizează și
respectarea libertății, a drepturilor umane și legale ale beneficiarului, încercarea acordării
dreptului la bunăstare, fericire și locuință pentru acesta. De asemenea, asistentul social trebuie să
se asigure că își respectă responsabilitățile legale față de beneficiar și că dispune de o cunoaștere
în amănunt a cerințelor legale privind rezolvarea unor situații mai deosebite sau mai dificile2.

Câteva dintre problemele pe care le întâmpină asistența socială sunt reprezentate de: felul
de manifestare și schimbare al oamenilor, în diferite stadii de vârstă, desfășurarea vieții de
familie, discriminarea persoanelor, determinată de rasă, sex, religie sau de existența unui
handicap, Alte puncte importante care se încearcă a fi rezolvate sunt bunăstarea socială, cât și
1
Vasile Miftode, Tratat de Asistență socială. Protecția populațiilor specific și automarginalizate, Editura Lumen,
Iași, 2010, pp. 51-52.
2
Ibidem, p. 53.
asigurarea protecției, siguranța locului de muncă și egalitatea oamenilor pe toate planurile. Există
și o serie de cauze ale unor fenomene cu caracter social, cât și urmări care decurg din acestea.
Cauzele pot fi reprezentate de existența unor vicii, precum alcoolismul sau tabagismul;
morfinomania; apariția bolilor psihice, cât și a unor stări depresive. Acestea pot duce la violență,
dificultăți în procesul de adaptare, incapacitate și chiar la criminalitate3.

Sistemul de asistență socială trebuie să îndeplinească și un set de valori care să se

îndrepte spre individ, grup sau comunitate, practica asistenței sociale, cât și spre statusul
asistentului social. Cele care îl vizează pe individ sunt: asigurarea intimității, existența dreptului
de a alege, anonimatul, demnitatea, cât și respectul față de acesta. Valorile orientate spre grup
sau comunitate sunt: dreptul la protecție socială în fața abuzurilor de orice natură, dreptul de
alegere al familiei, respect privind tradițiile sau modelul cultural local, cât și dreptul la
autonomie al comunității. Valorile îndreptate spre practica asistenței sociale se referă la:
încercarea diminuării impactului discriminării ; conștientizarea riscului comportamentului rasist,
iar în cazul în care este nevoie, identificarea unor metode de combatere ale acestuia; cunoașterea
necesității susținerii politicilor împotriva discriminării și practicarea lor în asistența socială4.

Statusul profesional al asistentului social se află în strânsă legătură cu nivelul de

competență de care acesta dă dovadă. Această competență depinde, la rândul ei, de nivelul de
înțelegere și însușire a unor valori specifice acestui domeniu, printre care se numără: asigurarea
unei justiții sociale, protecției; îmbunătățirea nivelului de trai individual, familial și de grup;
înlăturarea discriminării, marginalizării; cât și susținerea libertății de exprimare. Datoria
asistentului social este să găsească soluțiile cele mai adecvate, iar acest lucru poate fi îndeplinit
cu succes dacă acesta dispune de o cultură bogată, o experiență de viață intensă și principii bine
definite legate de domeniul implicat. Mai mult decât atât, un aspect foarte important este acela
că, în momentul în care este nevoie ca asistentul social să acționeze într-o anumită situație sau să
se găsească anumite soluții, cel în cauză trebuie să se raporteze la caracteristicile comunității sau
societății cu care a intrat în contact, cum ar fi nivelul de dezvoltare, de civilizație5.

Asistența socială presupune și un set de abilități. Abilitățile cognitive se referă la

analizarea și evaluarea unor situații, clarificarea rezultatelor, punerea în practică a cunoștințelor
3
Ibidem, p. 54.
4
Ibidem, p. 55.
5
Ibidem, p. 56.
și valorificarea datelor și observațiilor. Abilitățile în relațiile interpersonale se referă, mai ales, la
stăpânirea și mânuirea afectivității și sunt următoarele: identificarea și evaluarea ,,câmpului
relațional”, susținerea unor relații funcțional-pozitive; conștientizarea impactului ,,câmpului
afectiv” în raport cu existența individuală și socială; identificarea naturii relațiilor întâlnite în
asistența socială(onestitate sau minciună, egoism sau altruism, egalitate sau discriminare);
existența capacității de a fi autoritar cu ceilalți, dar totodată cu dorința de a-i înțelege pe aceștia;
implicarea eficientă( atunci când este nevoie, pe cine trebuie și într-un mod adecvat) ; capacitatea
de a observa, a înțelege și a interpreta obiectiv diferite atitudini sau comportamente; deținerea
unor abilități de comunicare; existența unor capacități de a putea desfășura un interviu indiferent
de circumstanțe; abilitatea de a lucra în echipă și de a coopera. Luarea deciziilor necesită, de
asemenea, un set de abilități, printre care: alegerea momentului adecvat pentru luarea deciziei;
asumarea responsabilității de a lua o decizie pentru beneficiar; identificarea acelor decizii care
necesită consultări în prealabil cu alți factori, precum profesioniștii, instituții cu funcții
asemănătoare, atunci când sunt elaborate deciziile6.

Abilitățile administrative(de organizare, teren, birou) se referă la: prezența unui spirit
organizatoric(organizarea cât mai eficientă a timpului, a cazurilor, dar mai ales a priorităților);
întocmirea de diverse documente cum ar fi procese verbale, rapoarte; desfășurarea sarcinilor în
totală confidențialitate, iar în situații excepționale cu acordul beneficiarilor( de exemplu:
transferul de date); abilități de comunicare cu ceilalți; persuasiune; putere de negociere;
capacități de îndrumare, sfătuire și chiar supraveghere, uneori control; aptitudinea de a face rost
de informații cât mai simplu7.

Sistemul de competențe pe care trebuie să îl posede un asistent social este compus din
următoarele: identificarea și evaluarea nevoilor, metodelor, situațiilor și eventualelor riscuri din
acest domeniu; găsirea celui mai adecvat plan de acțiune; adaptarea unor cunoștințe la situații
noi. Se poate afirma că nivelul de competență în practica asistenței sociale este rezultatul
cunoștințelor, abilităților și valorilor pe care un practician le are. Este nevoie să fie conștientizate
nevoile sociale ale oamenilor, discriminarea, sărăcia, abuzurile, viciile și consecințele pe care le
implică toate acestea. Existența unor astfel de probleme necesită elaborarea unor planuri de

6
Ibidem, pp. 57-59.
7
Ibidem, p. 60.
acțiune, care implică atât resurse materiale, cât și umane, colaborarea dintre beneficiari și
profesioniști, dar și stabilirea clară a unor obiective8.

Implementarea acțiunii specifice de asistență socială se realizează în mai multe etape. În

primul rând, trebuie delimitată zona de interes. De asemenea, este important să fie susținute
relațiile în acțiunile de asistență socială. O altă etapă constă în alegerea, cu grijă, a celor mai
potrivite metode de evaluare a situațiilor respective, de planificare a acțiunilor și intervențiilor9.

Este important ca profesioniștii-practicieni și studenții practicanți din această rețea să fie

interesați să își perfecționeze, în mod constant, practica. Diploma de asistent social conține atât
un calificativ legat de gradul de profesionalizare, cât și legat de activitățile desfășurate practic de
studenți, care sunt menționate în curiculum, urmărind dezvoltarea unor abilități și deprinderi
necesare10.

Acțiunile întreprinse de sistemul de asistență socială trebuie să urmărească întotdeauna

progresul. Foarte important este și feedback-ul primit, care trebuie analizat. Dacă la început sunt
stabilite niște obiective, numite și scopuri inițiale, ele trebuie să fie confruntate cu rezultatele
obținute pentru a se ajunge la un diagnostic corect al activității asistenței sociale. În practica
asistenței sociale se produce un transfer de abilități, valori și cunoștințe în situațiile noi. Este
necesar ca un asistent social să se poată adapta la diverse situații, inclusiv la unele complet noi.
Din aceste situații el poate dezvolta niște deprinderi, care să se adauge la cele de până la acel
moment. La finalul fiecărei perioade de practică, trebuie identificate, pe de o parte elementele
noi, specifice doar unor cazuri, relevante, iar pe de altă parte ceea ce poate fi transferat de la un
caz la altul, elementele sau tehnicile de lucru, soluții ce pot fi valabile în mai multe situații.

Asistentul social trebuie să își asume o serie de responsabilități, printre care se numără:
reflectarea la propria activitate, utilizarea potrivită a ocaziilor de consultare, îngrijire și
supraveghere, respectarea unor valori fundamentale(anonimatul, confidențialitatea, demnitatea),
diminuarea modului în care se răsfrânge discriminarea asupra beneficiarilor și, de asemenea, să
includă în practică și valori, cunoștințe și deprinderi pe care le avea încă de înainte. Mai mult, el
are obligația de a urmări mereu să se perfecționeze pentru a da un randament cât mai ridicat. 11
8
Ibidem, pp. 61-62.
9
Ibidem, p. 63
10
Ibidem, pp.64-65.
11
Ibidem, p. 66
 Practica în domeniul asistenței sociale presupune și anumite reguli sau exigențe. Când un
student începe să facă practică într-o instituție, el trebuie să fie înștiințat cu privire la persoanele
cu care va intra în contact, în conformitate cu obiectivele și activitățile prevăzute în programul de
practică. Munca studentului constă în a descrie într-un raport interimar, și apoi într-unul final, ce
fel de sarcini a primit, tiparul beneficiarilor cu care a interacționat, dificultățile pe care le-a
întâmpinat, modul în care problemele s-au rezolvat, dar și progresul pe care l-a înregistrat cu
privire la însușirea abilităților specifice acestui domeniu. În plus, pe timpul perioadei de practică,
cât și după încheierea acesteia, studentul trebuie să adopte un comportament anti-discriminator.
Toate aceste valori, cât și restul cunoștințelor deprinse din această experiență, vor trebui să fie
menționate în rapoartele de practică. Chiar studenții vor realiza analize și rapoarte despre
propriul standard de calificare. Acestea din urmă trebuie să evidențieze dacă studenții au asimilat
și pus în practică deprinderile de bază specifice asistenței sociale. Studentul-practicant are mai
multe obligații, cum ar fi: să cunoască detaliile locului unde o să facă practică; să realizeze
diferite descrieri detaliate despre activități, asistați; să experimenteze tehnici, metode,
consultându-se atunci când este nevoie cu profesorul îndrumător sau cu profesionistul din
instituția respectivă; să lucreze la capacitatea sa de analiză și, mai ales, de auto-analiză; să își
dezvolte latura critică în ceea ce vizează fenomenele și faptele sociale; să realizeze auto-evaluări
despre propriul nivel de calificare, prin intermediul unor auto-referate sau auto-descrieri. Acestea
ar trebui să cuprindă următoarele: situația, problema, activitățile, populația vizată, identificarea și
evaluarea nevoilor pe care le are beneficiarul, alegerea celui mai potrivit mod de intervenție,
urmată de argumentarea alegerii modului respectiv, descrierea și evaluarea rezultatelor, cât și
eventualele planuri de viitor în acest domeniu12.

Stabilirea unor obiective potrivite pentru practica studenților din secția de asistență
socială a devenit o adevărată prioritate pentru corpul profesional de astăzi. Dacă primii ani au
fost caracterizați de existența unor probleme și dificultăți, odată cu trecerea timpului, acestea au
fost rezolvate, iar procesul instructiv-educativ s-a îmbunătățit în mod considerabil. Sistemul de
asistență socială a evoluat, producându-se numeroase schimbări în programa practicii de
specialitate, a cărui conținut a început să varieze și, implicit, să fie mai bogat, oferindu-le
studenților șansa să dezvolte abilități, valori și deprinderi fundamentale pentru profesia de
asistent social. Instruirea practică se desfășoară sub forma stagiilor graduale, pe timpul
12
Ibidem, pp. 67-70.
semestrelor de studii și pe perioada a trei săptămâni, la sfârșitul anului universitar . Această
perioadă este una benefică pentru studenți, deoarece le oferă acestora posibilitatea de a-și testa și
aplica cunoștințele, îmbinând teoria cu practica. Ghidul de practică este acel reper care îi
îndrumă și orientează pe studenți și are rolul de a îmbunătăți calitatea perioadei de practică.
Acest document prezintă: obiectivele generale, dar și cele specifice ale practicii pentru fiecare an
de studiu; responsabilitățile studenților și cele ale instituției implicate; un model de acord de
practică(între student, universitate și instituție/agenție); modul în care va fi evaluată practica
studenților . Acesta nu conține totuși niște reguli fixe, ci toți vei care sunt implicați pot să își
folosească creativitatea în desfășurarea practicii. Obiectivele generale pe care le menționează
ghidul de practică, constau în: descrierea și înțelegerea locului unde se va desfășura practica;
dezvoltarea capacității de aplicare a teoriilor în activitățile practice; dezvoltarea autocunoașterii
și autodisciplinei; dezvoltarea capacității de aplicare a valorilor specifice domeniului asistenței
sociale. Pe de altă parte, obiectivele specifice urmăresc următoarele: dezvoltarea competențelor
de a lucra cu diferite categorii de persoane; însușirea metodelor de a interveni direct pe teren;
deținerea unor deprinderi de înregistrare a informațiilor, cât și de a realiza anchete de caz;
identificarea și evaluarea corectă a nevoilor și resurselor pe care le au beneficiarii; capacitatea de
utilizare a resurselor comunitare. Pe lângă studenții-practicanți, coordonatorul de practică și
îndrumătorul de practică au de îndeplinit, la rândul lor, anumite responsabilități. Așadar,
coordonatorul de practică din partea universității are următoarele sarcini: să selecteze instituțiile,
agențiile sau serviciile sociale pentru practica de teren a studenților; să se ocupe de pregătirea
îndrumătorilor de practică pentru supravegherea studenților; să ofere studenților un loc de
practică care să corespundă cu opțiunea acestuia; să ofere suport atât studentului, cât și
îndrumătorului în desfășurarea practicii; să pregătească și să împartă îndrumătorilor documentele
specifice practicii( ghidul de practică, acordul de plasament, formularele de evaluare a
studentului) și să se ocupe de seminarele de instruire practică pentru studenți și îndrumători. La
rândul lor, îndrumătorii de practică, din partea agenției sau instituției, trebuie să realizeze o serie
de sarcini, printre care: să încheie acordul de practică cu studentul, stabilind obiectivele și
activitățile acestuia din perioada respectivă; să colaboreze cu profesorul coordonator, cât și cu
alți reprezentanți ai universității; să aplaneze eventualele conflicte; să evalueze performanțele
studenților13.

13
Ibidem, pp. 71-73
 Studentul trebuie să manifeste o atitudine de respect, de colaborare, dar și să fie
organizat și responsabil. Sarcinile pe care le au studenții practicanți diferă în funcție de anii de
studiu. De pildă, studenții din anul I ar trebui să se familiarizeze cu locul de practică, cu grupul
țintă, să se acomodeze cu tot ce înseamnă acea perioadă. Studenții din anul II trebuie să
urmărească cu precădere: îmbunătățirea abilităților de a lucra cu beneficiarul(sub îndrumarea
supervizorului); înfăptuirea unui studiu de caz, prin aplicarea tehnicilor specifice, implicat fiind
și supervizorul; dezvoltarea abilităților fundamentale în consiliere; dezvoltarea unor deprinderi
care să faciliteze munca în echipă. Studenții din anul III, al căror curriculum cuprinde discipline
de specialitate, se vor axa pe : dezvoltarea capacității de a lucra singur, independenți, dar tot sub
supravegherea îndrumătorului; perfecționarea deprinderilor de identificare și înregistrare a
informațiilor relevante; formarea abilităților de realizare a unui interviu inițial cu un beneficiar;
însușirea metodologiei necesare întocmirii anchetei sociale; dezvoltarea capacității de analiză,
cât și de redactare a documentelor. Repartizarea în practică a studenților se realizează pe baza
unor documente, printre care se numără și acordul de plasament. Acest document conține
totalitatea responsabilităților și rolurilor pe care le are studentul, dar și îndrumătorul de practică.
Acordul este realizat după o discuție amănunțită dintre student și îndrumător care poate avea loc
înainte de practică, dar și în prima săptămână de plasament. Acordul cuprinde informații de bază,
obiective de învățare ale studentului, pregătirea supervizării, metode de evaluare, raportul de
evaluare și, în cele din urmă, semnăturile și data14.

Competența studentului în practica asistenței sociale este demonstrată de o serie de

aptitudini și abilități pe care acesta trebuie să le întrunească. Acestea se pot grupa, astfel încât
putem vorbi de: abilități de comunicare ( a asculta cu atenție și a înțelege, cunoașterea limbajului
corpului, emană căldură și empatie, explică ideile într-un mod calm și clar); abilități de evaluare
și planificare ( identifică și analizează informațiile semnificative, analizează opțiunile, riscurile,
nevoile și resursele, realizează planuri de acțiune care pleacă de la obiective realiste, colaborează
cu alți profesioniști); abilități de intervenție ( deține abilități pentru munca directă, eficientă cu
toți beneficiarii, lucrează cu alte persoane pentru a soluționa cazuri); abilități în munca scrisă
( notează, în mod obiectiv, diferite date observate, păstrează dosarele cazurilor, într-un mod
organizat, comunică eficient prin intermediul scrisorilor și rapoartelor); abilitatea de a lucra ca
membru al unei instituții ( reprezintă instituția în mod adecvat, atât în relația cu clienții, cât și cu
14
Ibidem, pp. 74-75
alte agenții, dacă este cazul orientează beneficiarul spre alte instituții, poate explica strategia de
lucru, tehnicile și obiectivele unei instituții); abilitatea de a lucra cu alți profesioniști și
beneficiari ( își expune propriile idei în cadrul ședințelor de echipă, ascultă cu interes ideile
celorlalți colegi, are dorința de a învăța de la alții, poate negocia planurile și își îndeplinește cu
succes propriile sarcini, îi informează pe colegi atunci când se produce progresul sau când au loc
diferite schimbări într-un anumit caz); folosirea supervizării ( se pregătește temeinic în prealabil,
are dorința de a lua parte la discuții, în cazul în care este nelămurit adresează întrebări, își
îndeplinește sarcinile stabilite în timpul supervizării, valorifică feedback-ul); abilitatea de a
corela teoria cu practica ( utilizează corect diferite teorii pentru a înțelege situațiile beneficiarilor,
poate argumenta modalitatea aleasă). Metodele de evaluare a practicii se împart în două
categorii, și anume cele esențiale și cele adiționale. Metodele de evaluare esențiale sunt
observarea directă, înregistrările scrise și supervizarea. Din categoria metodelor adiționale fac
parte următoarele: autoevaluările progresului și învățării, realizate, bineînțeles, de către student;
înregistrările audio, în condițiile în care clientul o permite; jocurile de rol și simulările de caz;
comentariile sau feedback-ul primite fie de la profesioniști, fie de la beneficiari. Se va realiza, în
cele din urmă, un raport de evaluare, alcătuit din două părți: raportul studentului și raportul
îndrumătorului de practică. Ambele rapoarte trebuie semnate și datate de ambii pentru a
demonstra că amândoi le-au citit. Referitor la beneficiar, numele acestuia trebuie să rămână
confidențial, iar atunci când se face referire la caz, se folosesc doar inițialele numelui acestuia15.

Raportul studentului cuprinde o descriere a muncii realizate pe perioada plasamentului,

cât și metodele folosite, o evaluare a procesului de învățare, nevoile viitoare de învățare și,
evident, semnăturile și data. Raportul îndrumătorului de practică este alcătuit din: prezențele
studentului în timpul plasamentului, prezențele la ședințele de supervizare, numărul și tipul de
cazuri pe care le-a avut studentul, metodele de evaluare utilizate, evaluarea susținută cu exemple
concrete din practica studentului. Mai mult decât atât, vor fi menționate și aptitudinile,
cunoștințele și valorile la care studentul trebuie să mai lucreze, iar, dacă este cazul, vor fi oferite
și niște sugestii în acest sens. Ultima parte a raportului este reprezentată de concluzii. Astfel,
acestea presupun o declarație prin care să se spună dacă studentul a îndeplinit sau nu criteriile de

15
Ibidem, pp. 76-79
promovare necesare practicii și nota pe care a primit-o acesta. Desigur, toate acestea urmate de
semnături și dată16.

Calitatea practicii se află în strânsă legătură cu înțelegerea și cunoașterea teoriei. Se

consideră că influența teoriei asupra rezultatelor obținute este direct proporțională cu
complexitatea domeniului de referință, dar și cu nivelul de modernitate al mijloacelor de
cunoaștere și intervenție. În fond, toți oamenii utilizează teoria în practică, în viața de zi cu zi,
pentru că fiecare dintre noi are anumite principii și convingeri după care ne ghidăm pentru a
acționa17.

Există numeroase mituri și teorii cu privire la asistența socială, iar atunci când se dorește
construirea unei proprii teorii trebuie să se aibă în vedere atât experiența celorlalți, cât și diferite
opinii care circulă, chiar și cele care se află la o extremă sau alta. Astfel, Martin Davies oferă
niște exemple relevante atât de formule acceptabile, cât și dimpotrivă, formule inacceptabile
referitoare la statutul asistentului social și al asistenței sociale. Printre acestea se numără
următoarele: ideea conform căreia meseria de asistent social este una imposibilă pentru că poate
duce la probleme personale, considerată de Davies o idee falsă; convingerea că asistenții sociali
sunt superiori altor profesioniști ai serviciilor umane pentru că înțeleg mai bine problemelor
clienților, este, de asemenea, dezaprobată de Martin Davies. Acesta susține că asistenții sociali
privesc problemele beneficiarilor într-un mod diferit, lipsit de stigmatizare. O altă presupoziție
considerată gravă este aceea că totalitatea asistenților sociali sunt sau ar trebui să fie socialiști.
Astfel de idei pot fi întâlnite atât în anumite lucrări, dar pot reprezenta și părerile unor oameni
simpli, neavând o bază științifică. De fapt, asistentul social este cel care îi sprijină pe cei aflați la
nevoie, fără a ține cont de propriile preferințe, din domeniul politic sau oricare altul, și, sub nicio
formă, nu poate face discriminări atunci când își exercită profesia. În practicarea muncii sociale
discriminările, de orice natură, nu sunt permise18.

Teoria are anumite funcții, în domeniul asistenței sociale, și anume: funcția orientativă,
cognitivă, critică, prospectivă, acționalistă și transformatoare. În primul rând, funcția orientativă
ajută la ghidarea activității asistentului social, indicându-i acestuia ce să caute, unde să caute, ce

16
Ibidem, p. 80.
17
Vasile Miftode, Tratat de Asistență Socială. Fundamente teoretice și metodologice, Editura Fundației AXIS, Iași,
2003, p. 25.
18
Ibidem, pp. 29-30.
este important de înregistrat și reținut pentru munca sa, modul în care să ierarhizeze cazurile și să
stabilească anumite de criterii de clasificare a priorităților pentru acțiunile de sprijin. Dacă teoria
nu ar exista totul ar fi haotic, de neînțeles, confuz și, ca o urmare, nu ar putea fi accesibil
cercetării și cunoașterii științifice. Următoarea funcție, cea cognitivă sau descriptivă și
explicativă, îl ajută pe lucrătorul social să descrie, iar mai apoi să ofere explicații referitoare la
realitatea socială, pentru a se găsi și niște soluții. Funcția critică îl ajută pe asistentul social să
aleagă cea mai potrivită metodă sau atitudine în funcție de problema pe care o trăiește un
beneficiar. Soluțiile trebuie să fie unele pe termen lung, nu doar de moment așa cum ar face,
neintenționat, un neprofesionist. Funcția prospectivă este cea care îl face pe asistentul social să
identifice urmările și evoluțiile ulterioare ale unor situații asupra cărora a intervenit. Funcția
acționalistă și transformatoare a teoriei este cea care închide acest circuit, vital pentru înțelegerea
corectă a unui domeniu atât de important pentru funcționarea adecvată a societății. Teoria este
cea care oferă sens acțiunilor și proiectelor de protecție și asistență socială19.

Teoria este mereu prezentă în activitatea unui individ care lucrează într-un domeniu ce
ține de social, indiferent de etapa în care acesta se află. Fiecare caz sau problemă pot fi definite și
clarificate cu ajutorul teoriei. Devenirea asistenței sociale dintr-o simplă ocupație într-o profesie
modernă a presupus dezvoltarea teoriei specifice acestui domeniu. Progresul este asigurat tocmai
de transmiterea teoriilor din generație în generație, fapt ce duce la economisirea timpului. Atât
teoria, cât și experiențele anterioare ne ajută să găsim răspunsuri la întrebările ,,de ce”, pe care ne
face să ni le punem realitatea în care trăim. Fenomenele care au loc în societate ne determină să
ne punem această întrebare, în speranța că vom găsi explicații pentru ceea ce vedem si auzim.
Acesta este și punctul de plecare spre a deveni un profesionist: dorința de a afla cât mai multe
despre comportamentul uman. În special în acest domeniu, teoria trebuie să se afle în strânsă
legătură cu practica, și chiar sub controlul acesteia. Indiferent de cât de bună este o teorie, ea nu
poate înlocui eficiența practicii. Un alt aspect legat de teorii este acela că ele persistă, atât timp
cât rămân valabile și faptele care au dus la apariția lor. După aceea, ele sunt înlocuite cu altele
mai actuale, care să se plieze pe noile situații care apar20.

19
Ibidem, pp. 31-32
20
Ibidem, pp. 33-36.
Bibliografie:

Miftode, V. (2010). Tratat de Asistență Socială. Protecția populațiilor specifice și

automarginalizate. Lumen.

Miftode, V. (2003). Tratat de Asistență Socială. Fundamente teoretice și

metodologice. Editura Fundației AXIS.