Imperiul Otoman (în limba turcă otomană: ‫ت عَليه عُثمانيه‬ ِ ‫دول‬, Devlet-i Aliye-i Osmaniye, „Sublimul Stat

Otoman”; limba turcă modernă: Osmanlı Devleti sau Osmanlı Imparatorluğu, adesea numit și Turcia
Otomană) a fost o supraputere imperială, care și-a manifestat dominația în zona mediteraneană și care
a existat din 1299 până în 1922. Inițial, a fost un stat islamic sunnit fondat de turcii oghuzi, sub
conducerea lui Osman I, în nord-vestul Anatoliei, în 1299.[1]

Odată cu ascensiunea otomanilor sub Murad I și cucerirea Peninsulei Balcanice între 1362-1389, și
căderea Constantinopolului, de către Mehmed al II-lea în 1453, Sultanatul Otoman s-a transformat într-
un imperiu. În 1453, după ce turcii au cucerit Constantinopolul (orașul Istanbul din zilele noastre), fosta
capitală a Imperiului Bizantin, a devenit a treia capitală a Imperiului Otoman. Între secolele al XVI-lea și
al XVII-lea, Imperiul Otoman a fost una dintre cele mai puternice entități politice și statale ale lumii,
țările europene simțindu-se amenințate neîncetat de înaintarea continuă a acestuia prin Balcani și spre
sudul Uniunii polono-lituaniene.

Între secolele XVI-XVII, imperiul a ajuns la apogeu sub domnia lui Selim I, devenind un imperiu
multinațional, multilingvistic, stăpânind Anatolia, Orientul Mijlociu, părți din Africa de Nord, Balcanii și
Caucazul, adică o suprafață de circa 5,2 milioane de km².

La începutul secolului al XVII-lea, Imperiul Otoman cuprindea 32 de provincii și numeroase state vasale și
tributare, unele dintre ele fiind absorbite de imperiu, în timp ce celorlalte le era garantată autonomia.
Multe dintre provinciile sau regiunile asupra cărora Imperiul Otoman își exercita suveranitatea erau doar
sub controlul indirect al guvernului central. El a întruchipat, cât timp a existat, califatul, adică statul
musulman universal condus de succesorii Profetului Mohamed. Instituția califatului a devenit din
primele secole de existență o chestiune pur simbolică, puterea migrând spre alte sfere de putere din
interiorul lumii islamice, însă el a reprezentat și mai reprezintă încă în mentalul colectiv al maselor
musulmane un reper idealizat important, de aceea meritând a menționa și titlul de calif al sultanilor
otomani. Imperiul Otoman, de-a lungul celor șase secole de istorie a fost o punte de legătură între
culturile estului și vestului.

Otomanii au avut influență și în afara Afroeurasiei, ca expediția spre Aceh din Indonezia, în 1565, și
achiziționarea temporară a insulelor Lanzarote din Oceanul Atlantic, în 1585.

Dispariția Imperiului Otoman a fost o consecință a victoriei Antantei în Primul Război Mondial, când
forțele Aliaților, în rândurile cărora se aflau și arabii, i-au înfrânt în cele din urmă pe turci în Orientul
Mijlociu. La sfârșitul Primului Război Mondial, guvernul turc s-a dovedit absolut neputincios, iar imperiul
a fost împărțit între puterile învingătoare. Italia, Grecia, Franța, Marea Britanie și Armenia urmau să
obțină o mare parte a teritoriului Turciei de astăzi. Acest lucru a cauzat Războiul de independență al
Turciei, în urma căruia s-au format granițele moderne ale Turciei. Membrii fostei dinastii otomane au
fost alungați de pe pământurile Anatoliei, unde străluciții lor strămoși creaseră unul dintre cele mai mari
imperii ale lumii. După 76 de ani, în 1999, Parlamentul de la Ankara a acordat cetățenia turcă membrilor
familiei foștilor sultani. Imperiul Otoman ar fi dispărut cu mult timp înaintea acestui moment tardiv, care
punea capăt existenței „omului bolnav al Europei”, (probabil el s-ar fi prăbușit pe la finele veacului al
XVIII-lea), dacă puterile occidentale nu l-ar fi menținut în viață în mod artificial, cu scopul de a exista o
forță de contrapondere pentru Rusia, aflată pe atunci într-o puternică efervescență expansionistă înspre
sudul granițelor sale, pe toată lungimea frontierei ei deja intercontinentală. Dar statele occidentale și-au
folosit influența și abilitățile diplomatice pentru a reduce pierderile otomane în fața țarilor ruși - și au
luptat chiar alături de turci contra rușilor, pentru a nu le permite acestora câștigarea unei dominații în
majoritatea Europei.

Cuprins

1 Lucrări și studii despre istoria otomană

1.1 Cronistică otomană

2 Istorie

2.1 Originile (950-1299)

2.2 Ascensiunea (1299–1453)

2.3 Apogeul (1453–1683)

2.4 Stagnarea (1683–1800)

2.5 Declinul (1828–1908)

2.6 Disoluția (1908–1922)

3 Statul

3.1 Sultanii

3.2 Organizarea

3.3 Diviziunile administrative

4 Cauzele prăbușirii Imperiului Otoman

5 Economia

5.1 Comerțul – „fruct al păcii”

6 Justiția

7 Instituțiile statului otoman

8 Diplomație:război și pace

8.1 Pacea în Islam

9 Jihad Otoman

9.1 Războaiele dintre musulmani

9.2 Doctrina djihâd-ului minor

10 Armata

11 Cultura

12 Religia

13 Referințe

14 Bibliografie

15 Lectură suplimentară

16 Legături externe

Lucrări și studii despre istoria otomană

De rebus Turcarum

Des Coustumes et manieres de vivre des Turcs

De La Republique des Turcs

Turcicae Epistolae

Voyage de Paris a Constantinople

Istoria Imperiului Otoman - Creșterea și scăderea lui

Bizantinii au fost primii care au scris despre turci. Primul a fost Manuel Puglia Ducas care a scris "Historia
turco-bizantină 1341-1462". Laonikos Chalkokondyles (1423 – 1490) a scris despre perioada 1298-1463,
descriind declinul Imperiului Bizantin și ascensiunea turcilor otomani. Cucerirea Constantinopolului a
fost comparată cu cucerirea Troiei.[2]

Critobul din Imbros a scris lucrarea "Din domnia lui Mahomed al II-lea. Anii 1451-1467". Makarios
Melissenos, preot din Napoli, fugit din insula greco-venețiană cucerită de turci, a scris cele două cronici
ce detaliază cucerirea Constantinopolului, de către turci (înainte se credea că George Sphrantzes,
secretar al ultimului împărat bizantin, ar fi scris cele două cronici).

Și italienii au fost interesați de istoria otomanilor, ca Teodoro Spandugino, care a scris "Genealogia
turcilor"[3], Paolo Giovio-Commentario de le cose de’ Turchi (1531), Donado Da Lezze- Historia
turchesca (1300-1514), Andrea Cambini- Della origine de turchi(1538), Luigi Bassano - I Costvmi, et i
Modi Particolari de la Vită de Turchi (1545), G.A. Menovino, Francesco Sansovino -Historia universale
dell'origine et imperio de'Turchi: Con le guerre successe în Persia, în Ongaria, în Transilvania, Valachia,
sino l'anno 1600. Luigi Ferdinando Marsigli, care a participat la trasarea frontierei dintre Imperiul
Otoman, Republica Venețiană și Imperiul Romano-German, a scris lucrarea L'Etat militaire de l'empire
ottoman (Amsterdam, 1732).

Istorici francezi ca Guillaume Postel, ce a făcut comparații între protestantism și islam, a scris "De la
République des Turcs", făcând o descriere pozitivă a societății otomane. Flamandul Ogier Ghiselin de
Busbecq , ce a servit că ambasador la Istanbul, a scris "Itineră Constantinopolitanum et Amasianum,
republicat în 1595 ,sub titlul de Turcicae Epistolae.

Leunclavius, istoric german care a trăit în secolul XVI (1533 - 1593), a scris o istorie a Imperiului Otoman
(Annales Sultanorum Othmanidarum, Frankfurt 1588) ce conține informații prețioase despre Țările
Române și istoria lor în secolele XV și XVI și alte lucrări ca Ius orientale (1573) și Historiae Mvsvlmanae
Tvrcorvm, De Monvmentis ipsorvm exscriptae (1591).

În Anglia, Richard Knolles a scris Generall Historie of the Turkes, iar Paul Rycaut, rezident în Imperiul
Otoman, a scris "Tablou al Imperiului Otoman", și a publicat două volume din istoria turcă. Thomas
Thornton a scris ‘The Present State of Turkey’.
În spațiul românesc, Dimitrie Cantemir a scris Istoria Creșterii și Descresterii Imperiului Otoman, Istoria
Imperiului Otoman și Cartea sistemei religiei mahomedane.

Joseph von Hammer-Purgstall, orientalist austriac, a scris Constantinopolis und der Bosporos (1822) și
Geschichte des osmanischen Reiches (Istoria Imperiului Otoman) în zece volume.

În secolul al XX-lea s-au remarcat Nicolae Iorga (Geschichte des Osmanischen Reiches -Istoria Imperiului
Otoman), Ismail Hakki, D.E. Pitcer și Halil İnalcık, cu multe lucrări despre istoria Imperiului Otoman ca
History of the Ottoman Empire Classical Age / 1300–1600 (1973), The Ottoman Empire: Conquest,
Organization and Economy (1978) și Studies în Ottoman Social and Economic History (1985); Stanford J.
Shaw-History of the Ottoman Empire and Modern Turkey(1976), Robert Mantran-Histoire De L'empire
Ottoman, Colin Imber-The Ottoman Empire (1300-1481).

Cronistică otomană

S-au scris Istoriile Casei lui Osman sau Istoriile Dinastiei Otomane scrise de Oguzname, Asikpasazade,
Uruc bin Adil, Mehmed Nesri, Tursun Bey. S-au scris Gazavetname - Cronica expediției militare,
Fetihname - Cronica cuceririi. Aceste cronici au fost utilizate drept modele de către marii cronicari din
secolele XVI-XIII. Cronicile serveau ca material de propagandă în secolul XV. Până în secolul XVI, cronicile
urmau modelul medieval. În contextul cuceririi Palestinei, musulmanii au intrat în posesia unor centre
culturale din Ierusalim, Cairo, Mecca și Medina. Sultanul și-a însușit titlul de calif, având nevoie de o
justificare ideologică care să îi ofere posibilitatea adoptării titlului. S-au afirmat cronicari ca
Kemalpasazade ce a fost seyh-ul Islam, participând la Bătălia de la Mohacs, Rustem Pasa, Muhieddin al-
Cemali, Mustafa Ali.

În secolul al XVII-lea, s-au afirmat Ibrahim Pecevi, Katip Celebi, Mustafa Na ima și Evliya Çelebi, care a
scris Seyahatname („Cartea călătoriilor”).

Istorie

Articol principal: Cronologia Imperiului Otoman.

Osman-fondatorul dinastiei

Istoria Imperiului Otoman se întinde pe mai mult de 6 secole. Există mai multe împărțiri în diferite
perioade istorice, așa cum este cea făcută din perspectiva cuceririlor/pierderilor teritoriale. Împărțirea
de mai jos privește lucrurile dintr-o perspectivă mai largă, în care elementele economice și politice sunt
tratate ca fiind la fel de importante ca și cele militare.
Originile (950-1299)

Khaju Bridge-Esfahan

Imperiul Otoman își are originile în Uç Beyliği din statul selgiucid al Anatoliei de la sfârșitul secolul al XIII-
lea, care până atunci fusese el însuși un stat marionetă și vasal al Ilhanatului. Conform tradiției, în 1299
Osman I și-a proclamat statutul de bei independent.

Turcii au fost inițial un grup de triburi din Turkestan, în centrul Asiei. Triburile s-au despărțit în secolul VI,
răspândindu-se in Rusia, China, India și Persia. Unii dintre turci au renunțat la viața nomadă și au devenit
administratori și mercenari. Ei i-au slujit pe abbasizi și pe famitizi, ajungând în poziții înalte. Turcii dintre
care făceau parte selgiucizii, otomanii, mamelucii, bulgarii și khazarii, au ajuns în scurt timp foarte
influenți. Ei și-au unit forțele și cu mongolii. În perioada islamică, orașele turcești Samarkand și Buhara
au devenit prospere și cu o cultură înfloritoare.

La est de Marea Caspică trăia un grup de turci numit oguzi sau turcomani. Din 950, s-au desprins
selgiucizii care au migrat spre sud și vest. Califul abbasid al Bagdadului traversa o perioadă dificilă și a
cerut ajutor selgiucizilor. Sub conducerea lui Tughril Beg, ei au invadat Persia și au ocupat Bagdadul în
1055. Califul abbasid l-a numit pe Tughril vice-sultan, dăruindu-le selgiucizilor Imperiul Abbasid.

Selgicizii au ajuns dintr-un simplu trib nomad conducătorii lumii islamice. În 1063, a ajuns sultan Alp
Arslan, nepotul lui Tughril. El a cucerit Siria și Armenia și a intreprins incursiuni în Anatolia. În 1071 a
primit replica împăratului bizantin. Alp Arslan a angajat mercenari nomazi și turci și a pătruns în
Armenia. Cele două armate s-au întâlnit în Bătălia de la Manzikert. Selgiucizii au invins, deoarece s-au
prefăcut că au pierdut bătălia și s-au retras. Când bizantinii au pornit în urmărirea lor, selgiucizii s-au
întors și au înfrânt sever armata acestora. L-au prins pe împăratul bizantin și au cerut pentru el
răscumpărare. Victoria de la Manzikert a pus bazele a ceea ce, mai târziu, va fi Imperiul Otoman. Alp
Arslan a fost un stăpân milostiv și a condus bine imperiul. La îndemnul sau, mulți turcomani și selgiucizi
au migrat în Anatolia.

Imperiul Selgiucid a atins apogeul puterii în timpul lui Malik Șah (1072-1092), fiul lui Alp Arslan. Acesta a
patronat științele și artele și a construit minunate moschei în capitala sa, Isfahan. Vizirul său, Nizam al-
Mulk, a fost un respectat om politic. Selgiucizii au cucerit integral Anatolia și au pus bazele formării
Sultanatului de Rum, în apropierea Constantinopolului. La moartea lui Malik șah, Imperiul Selgiucid s-a
dezembrat în mai multe state mici, în secolul al XII-lea continuând să existe diverse sultanate selgiucide,
mameluce și kurde, sub supravegherea califului abbasid de la Bagdad.
În 1220, regiunea a fost cotropită de mongoli, care în cele din urmă au ocupat Bagdadul în 1258. Acest
fapt i-a făcut pe turci să se extindă spre vest.

Ascensiunea (1299–1453)

Articol principal: Ascensiunea Imperiului Otoman.

HagiaSophia

Turnul Galata

Osman I (1299–1326), fondatorul dinastiei căreia i-a dat și denumirea, fiul lui Ertuğrul (beiul tribului Kayı,
o ramură a turcilor oghuzi), a fost în jurul anului 1300 conducătorul unui grup tribal din nord-vestul
Anatoliei. Luptătorii tribului se dedicaseră unui jihad împotriva Bizanțului.

Orhan Gazi (1326–1359), fiul lui Osman, și-a luat titlul de sultan, a stabilit capitala la Bursa și a cucerit
Anatolia Orientală. În 1354 a câștigat controlul asupra peninsulei Gallipoli, pe care a folosit-o ulterior ca
un cap de pod pentru cucerirea Peninsulei Balcanice.

Murad I Hudavendighiar (1359-1389) a cucerit Adrianopol în anii 1365-1369, a transferat capitala

imperiului de la Bursa din Anatolia în nou cuceritul oraș, pe care l-a redenumit Edirne, a cucerit Bulgaria
în 1385-1386 și a triumfat în Bătălia de la Kosovo Polje din 1389 în fața sârbilor, dar a fost ucis de Miloš
Obilić.

Baiazid I (1389–1402), succesorul său, a fost primul sultan otoman care din sursele documentare
occidentale este numit împărat. În semn de răzbunare pentru asasinarea tatălui său, Murad I, în Bătălia
de la Kosovo Polje, Baiazid, devenit sultan, a masacrat toți prizonierii sârbi. Pe parcursul secolului al XIV-
lea, federația tribală otomană a devenit o structură statală solidă. Sultanii și-au înarmat bine armatele și
au creat un corp de elită format din creștini balcanici islamizați - ienicerii. Baiazid „Fulgerul” a declanșat
o campanie rapidă de cucerire în Balcani. Raidurile din Serbia și sudul Albaniei i-au forțat pe cei mai
mulți principi locali să accepte suzeranitatea otomană.

În 1391 a asediat Constantinopolul. La cererea împăratului Bizantin, Manuel al II-lea Paleologul, o nouă
cruciadă a fost organizată pentru a-l înfrânge pe Baiazid. În 1393, a subjugat definitiv Bulgaria și a anexat
Tesalia, iar Ducatul Atenei a acceptat suzeranitatea otomană de îndată ce armatele sultanului au ajuns la
granița statului. Ofensiva lui Baiazid în spațiul balcanic este urmată de Bătălia de la Rovine din 1395.
Oastea otomană nu reușește să cucerească Țara Românească, fiind învinsă de Mircea cel Bătrân. Deși
Baiazid nu și-a atins obiectivul propus – anexarea Valahiei – Mircea cel Bătrân a fost obligat să accepte
statutul de vasal al turcilor. În 1396 aliații creștinii au trimis o armată cruciată compusă în principal din
cavaleri unguri și francezi și sprijinită de un contingent valah, sub conducerea regelui maghiar și
Împăratului Sfântului Imperiu Roman, Sigismund de Luxemburg, dar au fost înfrânți la Bătălia de la
Nicopole. După victoria de la Nicopole, Baiazid a continuat să atace Valahia, Ungaria și Bosnia. El a reușit
să cucerească cea mai mare parte a Albaniei, iar micile state din nordul Albaniei au devenit vasale ale
otomanilor. Baiazid a asediat pentru scurtă vreme și Constantinopolul. Asediul a fost ridicat în 1397,
după ce Manuel al II-lea a acceptat ca, pe viitor, toți împărații bizantini să fie confirmați de sultan. După
aceasta, Baiazid a fost obligat să părăsească Europa pentru rezolvarea problemelor din Anatolia și nu a
mai apucat să se întoarcă în Balcani. Salvarea Imperiului Bizantin a venit din partea declarației de război
mongole împotriva lui Baiazid. În 1400, războinicul mongol Timur Lenk (Timur cel șchiop) a reușit să
convingă regatele locale, ce fuseseră cucerite de turci, să i se alăture în atacul împotriva lui Baiazid. În
Bătălia de la Ankara, pe 20 iulie 1402, Baiazid a fost capturat de Timur și a murit în captivitate. A urmat o
perioadă instabilă denumită "Interregnul otoman". Deși fiul lui Baiazid Mehmed Çelebi a fost confirmat
ca sultan, de către Timur, frații lui au refuzat să-i recunoască autoritatea. Neînțelegerile dintre acei fii ai
lui Baiazid au avut ca rezultat izbucnirea războiului civil. Interregnul a durat până pe 5 iulie 1413, când
Mehmed Çelebi a ieșit învingător și a devenit sultanul Mehmed I, monarh asupra unui imperiu unit.

Baiazid în captivitate

Asediul asupra Constantinopolului a început în 1422, sub conducerea lui Murad al II-lea (1421–1451),
care subjugase toată Anatolia. În 1439, Murad a anexat Serbia imperiului său. A zdrobit coaliția creștină
în Bătălia de la Varna în 1444 și în cea de-a doua bătălie de la Kosovo Polje.

Expansiunea a fost întreruptă de reorganizarea statală, până când Mahomed al II-lea Cuceritorul (1451–
1481) a readus sub control Asia Mică și o mare parte a Balcanilor.

În 1453, turcii, conduși de Mahomed II, au lansat asediul final asupra orașului Constantinopol.
Constantin al XI-lea, ultimul împărat bizantin, avea la comanda sa 10.000 de soldați, pe când Mahomed
avea la comanda sa 150.000. Turcii au transportat pe uscat 70 de corăbii, ocolind fortificațiile dinspre
mare ale Constantinopolului, pentru a ataca prin surprindere. Apărați de zidurile solide lungi de 6
kilometri și vechi de aproape un mileniu, bizantinii au rezistat 54 de zile până când, în final, trupele de
elită ale lui Mahomed au ocupat orașul. La 29 mai 1453, Mehmet al II-lea a reușit să cucerească
Constantinopolul, punând capăt Imperiului Bizantin, unde ultimul împărat bizantin, Constantin al XI-lea
Paleologul a căzut în lupta pentru apărarea cetății. Dar, marele Fatih a fost învins de domnitorul
Moldovei, Ștefan cel Mare, în Bătălia de la Vaslui (1475). A prefăcut numeroase biserici în moschei,
inclusiv Catedrala Sfânta Sofia din Constantinopol și a construit Palatul Topkapî, reședința sultanilor de
atunci. Turcii s-au instalat la Constantinopol, i-au schimbat denumirea în Istanbul, devenind noua lor
capitală. Existența Imperiului Bizantin a luat sfârșit fix la un mileniu de la jefuirea Romei și colapsul
Imperiului Roman de Apus. Formarea unui nou imperiu musulman a devenit un motiv de îngrijorare
pentru Europa creștină pentru încă cinci secole.