Rusia Kieveană

Rusia kieveană în secolul al 11-lea

Înființarea primelor state ale slavilor răsăriteni în secolul al IX-lea a coincis cu sosirea varegilor –
negustori, războinici și coloniști din regiunea Mării Baltice. Ei erau în primul rând vikingi de origine
scandinavă, care s-au aventurat de-a lungul căilor navigabile de pe țărmul estic al Mării Baltice până la
Mările Neagră(d) și Caspică(d).[38] Potrivit Cronicii vremurilor trecute, un vareg dintre rusi, pe nume
Rurik, a fost ales domn al Novgorodului în 862. În 882, succesorul lui, Oleg, s-a extins spre sud și a cucerit
Kievul,[39] care, până atunci, plătea tribut hazarilor, întemeind Rusia Kieveană. Oleg, Igor (fiul lui Rurik)
și Sviatoslav (fiul lui Igor) au supus apoi triburile locale est-slave dominației kievene, au distrus haganatul
hazar și au lansat mai multe expediții militare în Bizanț(d) și Persia(d).

În secolele al X-lea și al XI-lea, Rusia Kieveană a devenit unul dintre cele mai mari și mai prospere state
din Europa.[40] Domniile lui Vladimir cel Mare (980-1015) și a fiului lui, Iaroslav cel Înțelept (1019-1054),
constituie Epoca de Aur a Kievului, în care s-a acceptat creștinismul ortodox de la Bizanț și a apărut
primul cod de legi al slavilor răsăriteni, Russkaia Pravda.

În secolele al XI-lea și al XII-lea, incursiunile constante ale triburilor turcice nomade, cum ar fi kipceakii(d)
și pecenegii, au provocat o migrație masivă a populațiilor slave spre regiunile des împădurite din nord, în
special în zona cunoscută sub numele de Zalesie(d).[41]

Botezul kievenilor, de Klavdi Lebedev

Epoca feudalismului și descentralizării a fost marcată de o permanentă luptă internă între membrii
dinastiei Rurik care domnea colectiv în Rusia Kieveană. Dominația Kievului a slăbit, în folosul statului
Vladimir-Suzdal, în nord-est, Republicii Novgorod în nord-vest și a Galiției-Volîniei, în sud-vest.

În cele din urmă, Rusia Kieveană s-a dezintegrat, lovitura finală fiind dată de invazia mongolă din 1237–
40[42] care s-a soldat cu distrugerea Kievului[43] și cu moartea a circa jumătate din populația țării.[44]
Elita mongolilor invadatori, împreună cu popoarele turcice cucerite de aceștia (cumani, kipceaki,
bulgari), au format poporul tătar, și au întemeiat Hoarda de Aur, de unde au continuat să prade
cnezatele rusești; mongolii dominau confederația cumano-kipceakă și Bulgaria de pe Volga (în zona
sudului și centrului Rusiei europene de astăzi) timp de peste două secole.[45]

Galiția-Volînia a fost în cele din urmă absorbită de către Regatul Poloniei(d), în timp ce Vladimir-Suzdal și
Republica Novgorod, două regiuni dominate de mongoli la periferia Kievului, au pus bazele statalității
rusești moderne.[8] Novgorodul, împreună cu Pskovul, au păstrat un anumit grad de autonomie în
timpul dominației mongole și au fost în mare măsură cruțate de atrocitățile care au afectat restul țării. În
frunte cu cneazul Alexandr Nevski, novgorodenii au respins invazia suedeză în bătălia de pe Neva în
1240, precum și pe cruciați germanici în bătălia de pe gheață în 1242, întrerupând încercările lor de a
coloniza Rutenia nordică.

Marele Cnezat al Moscovei

Serghie de Radonej(d) îl binecuvântează pe Dmitri Donskoi în Lavra Sf. Treime a lui Serghie(d), înainte de
bătălia de la Kulikovo, reprezentat într-o pictură de Ernst Lissner(d)

Cel mai puternic stat care a apărut în cele din urmă, după distrugerea Rusiei Kievene a fost Marele
Cnezat al Moscovei („Țara Muscălească” în cronicile românești), inițial, o parte din Vladimir-Suzdal. Pe
când încă era dominată de mongolo-tătari și cu complicitatea lor, Moscova a început să-și afirme
influența în centrul zonei rutenești prin secolul al XIV-lea, devenind treptat forța conducătoare a
procesului de reunificare a Ruteniei și de expansiune a Rusiei.[46] Ultimul rival al Moscovei, Republica
Novgorod, prospera ca principal centru de negoț cu blănuri(d) și cel mai răsăritean port al Ligii
Hanseatice.

Vremurile erau tot grele, cu frecvente raiduri mongolo-tătărești(d). Agricultura a avut de suferit de pe
urma Micii Ere Glaciare. Ca și în restul Europei, ciuma își făcea frecvent apariția între 1350 și 1490.[47]
Cu toate acestea, din cauza densității scăzute a populației și a unei igiene mai bune—folosirea pe scară
largă de banea(d), sauna rusească—rata deceselor pricinuite de ciumă nu a fost la fel de mare ca în
Europa de Vest,[48] și populația se redresase pe la 1500.[47]

În frunte cu cneazul Dmitri Donskoi al Moscovei și sprijinită de către Biserica Ortodoxă Rusă, armata
unită a cnezatelor rusești a provocat o înfrângere de referință mongolo-tătarilor în bătălia de la Kulikovo
în 1380. Moscova a absorbit treptat cnezatele din jur, inclusiv foștii rivali puternici precum Tverul(d) și
Novgorodul.

Ivan al III-lea ("cel Mare") s-a eliberat în cele din urmă de dominația Hoardei de Aur și a consolidat toată
Rutenia Centrală și de Nord sub controlul Moscovei. El a fost și primul care și-a luat titlul de „Mare Cneaz
al tuturor Rusiilor”.[49] După căderea Constantinopolului în 1453, Moscova a revendicat succesiunea la
moștenirea Imperiului Roman de Răsărit. Ivan al III-lea s-a căsătorit cu Sophia Palaiologhina, nepoata
ultimului împărat bizantin Constantin al XI-lea, și a preluat vulturul bicefal bizantin drept însemnul său
propriu și, în cele din urmă, al Rusiei.

Țaratul Rusiei
Țarul Ivan cel Groaznic, ilustrare în Țarski Titulearnik, secolul al XVII-lea

În dezvoltarea ideii celei de a Treia Rome, marele cneaz Ivan al IV-lea („cel Groaznic”)[50] a fost
încoronat oficial ca primul țar („cezár”) al Rusiei în 1547. Țarul a promulgat un nou cod de legi
(Sudebnikul din 1550(d)), a stabilit primul organism feudal reprezentativ rusesc (Zemski Sobor) și a
introdus autoadministrarea locală în regiunile rurale.[51][52]

În lunga sa domnie, Ivan cel Groaznic aproape că a dublat deja întinsul teritoriu rusesc prin anexarea
celor trei hanate tătărești în care se dezmembrase Hoarda de Aur: Kazan și Astrahan de-a lungul Râului
Volga, și Hanatul Siberiei, în sud-vestul Siberiei. Astfel, la sfârșitul secolului al XVI-lea, Rusia se
transformase deja într-un stat multietnic, multiconfesional(d) și transcontinental(d).

Țaratul a fost însă slăbit de eșecurile repetate în îndelungatul Război Livonian împotriva unei coaliții
formate din Polonia, Lituania, și Suedia pentru ieșirea la coasta Mării Baltice și pentru accesul la
comerțul maritim practicat acolo.[53] În același timp, tătarii din Hanatul Crimeei, singurul successor
rămas al Hoardei de Aur, a continuat raidurile de pradă în sudul Rusiei.[54] Într-o încercare de a restaura
hanatele de la Volga, crimeeni și aliații lor otomani au invadat Rusia centrală și au reușit și să ardă părți
din Moscova(d) în 1571.[55] Dar, în anul următor, marea armată invadatoare a fost învinsă de ruși în
bătălia de la Molodi(d), eliminând pentru totdeauna amenințarea expansiunii otomano-crimeene în
Rusia. Raidurile pentru sclavi ale crimeenilor(d) nu au încetat însă până spre sfârșitul secolului al XVII-lea,
chiar dacă noua linie de fortificații din sudul Rusiei, Marea Linie a Abatizei(d), a îngustat constant zona
accessibilă pentru incursiuni.[56]

Kuzma Minin se adresează poporului din Nijni Novgorod cerând ridicarea unei armate de voluntari
împotriva invadatorilor polonezi

Moartea fiilor lui Ivan a marcat sfârșitul vechii Dinastiei Rurik în 1598 și, în combinație cu foametea din
1601-1603(d),[57] a condus la un război civil, la domníi de pretendenți, și la intervenția străină în
Timpurile Tulburi din secolul al XVII-lea.[58] Uniunea Polono–Lituaniană a ocupat părți din Rusia, inclusiv
Moscova. În 1612, polonezii au fost obligați să se retragă de către voluntarii ruși conduși de doi eroi
naționali, negustorul Kuzma Minin și cneazul Dmitri Pojarski. Dinastia Romanov a urcat pe tron în 1613,
prin hotărârea Zemski Soborului, și țara a început redresarea treptată din criză.

Rusia și-a continuat creșterea teritorială tot secolul al XVII-lea, perioadă care a reprezentat epoca
cazacilor. Cazacii erau războinici organizați în comunități militare, asemănătoare piraților și pionierilor
din Lumea Nouă. În 1648, țăranii din Ucraina s-au alăturat cazacilor zaporojeni în rebeliunea împotriva
Poloniei-Lituaniei în timpul Răscoalei lui Hmelnițki din cauza oprimării sociale și religioase de care
sufereau sub dominație polonă. În 1654, liderul ucrainean Bogdan Hmelnițki a cerut protecția țarului rus
Alexei I pentru Ucraina. Alexei a acceptat oferta, ceea ce a dus la un alt război ruso-polon. În cele din
urmă, Ucraina a fost împărțită de-a lungul Niprului, lăsând partea de vest, Ucraina de pe malul drept,
sub dominație polonă, iar partea de est (Ucraina de pe malul stâng și Kievul) sub stăpânirea Rusiei. Mai
târziu, în 1670-71, cazacii de la Don conduși de Stenka Razin au inițiat o revoltă majoră în Regiunea
Volga, dar trupele țarului i-au învins pe rebeli.

În est, explorarea și colonizarea rapide ale unor imense teritorii din Siberia a fost condusă în mare parte
de vânătorii cazacii care căutau blănuri și fildeș. Exploratorii ruși(d) au înaintat spre est, în primul rând,
de-a lungul rutelor fluviale siberiene(d), și pe la mijlocul secolului al XVII-lea existau așezări rusești în
Siberia de Est, pe Peninsula Ciukci, de-a lungul râului Amur, și pe coasta Pacificului. În 1648, Strâmtoarea
Bering dintre Asia și America de Nord a fost traversată pentru prima dată de către Fedot Alekseyev
Popov(d) și Semion Dejniov.

Rusia imperială

Petru cel Mare, țar al Rusiei în 1682-1721 și primul împărat al Întregii Rusii(d) în 1721-1725. Portret de
Paul Delaroche în Kunsthalle Hamburg(d).

Sub Petru cel Mare, Rusia a fost proclamată imperiu în 1721 și a devenit recunoscută ca putere
mondială. Domnind între 1682 la 1725, Petru a învins Suedia în Marele Război al Nordului, obligând-o
să-i cedeze Karelia Occidentală și Ingria (două regiuni pierdute de Rusia în Timpurile Tulburi),[59]
precum și Estonia(d) și Livonia, asigurând Rusiei accesul la mare și comerțul maritim.[60] La Marea
Baltică, Petru a fondat o nouă capitală numită Sankt Petersburg, cunoscută mai târziu ca „fereastra spre
Europa” a Rusiei. Reformele lui Petru cel Mare(d) au adus considerabile influențe culturale vest-
europene în Rusia.

Domnia fiicei lui Petru I, Elisabeta, în 1741-62 a adus participarea Rusiei în Războiul de Șapte Ani (1756-
63). În timpul acestui conflict, Rusia a anexat temporar Prusia de Est și chiar a cucerit Berlinul. Cu toate
acestea, la moartea Elisabetei, toate aceste cuceriri au fost retrocedate Regatului Prusiei de către Petru
al III-lea al Rusiei care avea o orientare pro-prusacă.

Ecaterina a II-a („cea Mare”), care a domnit între 1762-96, a domnit de-a lungul epocii iluminismului
rusesc(d). Ea a extins controlul politic rusesc asupra Uniunii Polono-Lituaniene și a încorporat cele mai
multe dintre teritoriile sale în Rusia în timpul împărțirilor Poloniei, împingând spre vest frontiera rusă în
Europa Centrală. În sud, după succesul Războaielor Ruso-Turce împotriva Turciei Otomane, Ecaterina a
dus frontierele Rusiei până la Marea Neagră, învingând Hanatul Crimeei. Ca urmare a victoriilor
împotriva Iranului Qajar(d) în Războaiele Ruso-Persane(d), până în prima jumătate a secolului al XIX-lea
Rusia a dobândit și importante câștiguri teritoriale în Transcaucazia și în Caucazul de Nord, forțând Iranul
să-i cedeze definitiv Rusiei ceea ce este în zilele noastre Georgia, Daghestan, Azerbaidjan și Armenia.[61]
[62] Expansiunea a continuat și în timpul lui Alexandru I (1801-1825) care a smuls Finlanda de la slăbitul
regat al Suediei din 1809, și Basarabia .