GHEBUȘ RALUCA MARCELA

TELEFON 0761675513
E-MAIL raluca.ghebus@yahoo.com
COLEGIUL TEHNIC “EDMOND NICOLAU” , FOCȘANI

ISTORIA ÎNVĂȚĂMÂNTULUI ROMÂNESC

“Scoala este însuși viitorul țerii !” afirma Carol I-ul .
Nicolae Iorga își începe scrierile în volumul Istoria Învățământului Românesc cu această replică,rămasă că
piatră de temelie a convingerilor unei figuri importante în Istoria României.
“Cât de veche e școala la Români ? “ se întreabă Nicolae Iorga în lucrarea lui . Găsește răspunsul în
afirmațiile lui Alexandru Hasdeu, cum că Alexandru-cel-Bun ar fi înființat o scoală în Suceava sa de pe la
1400 ,o Academie de drept, în legătură cu pretinsa legislație care i se atribuia . Tot acesta notează că dascăli -
erau de obicei, fețe bisericești ,ceea ce are legătură cu faptul că înainte de 1800 predomina educația religioasă,
iar cei care aveau parte de aceasta erau de obicei nobilii. Câțiva servitori mai ageri la minte și mai deschiși către
nou , se spune că,"furau" aceasta taină,ascunsă pe atunci,taina educației . Se studiau indeosebi Greaca si Latina.
În Muntenia, istoria învăţământului superior, a început o data cu Constantin Brâncoveanu, domnitorul Tării
Româneşti, a fondat Academia domnească de la Bucureşti in 1694. Educaţia a fost disponibilă numai în limba
greacă. În 1776, Alexandru Ipsilanti, domnitorul Ţării Româneşti, a introdus noi cursuri în cadrul Academiei. De
la acea dată, franceza şi italiana au început să fie predate de asemenea. învăţământul privat a fost, de asemenea
disponibil. 
Crearea statului Român modern la începutul secolului al 19-lea duce la o creştere a interesului în domeniul
educaţiei, precum şi o construcţie treptată a unui sistem de învăţământ. În perioada de după primul război
mondial caracteristicile educaţiei sau schimbat prin integrarea deferitelor sisteme, datorită creşterii teritoriale şi a
numărului de cetăţeni.
În secolul al 19-lea şi începutul secolului al 20-lea, alfabetizarea a fost mai mare în această regiune -
Transilvania şi Bucovina, pentru întreaga perioadă. Mulţi dintre scriitorii români din perioadă (cum ar fi Ioan
Slavici, Mihai Eminescu, au studiat sau a debutat în această regiune). Această situaţie a durat până în 1867, când,
dominaţia peste Transilvania a fost transferată la Ungaria în nou formatul imperiu Austro-Ungar.
În Valahia şi Moldova, educaţia de la inceputurile secolului al 19-lea a fost dezorganizată şi limitată –
şcolarizarea a fost disponibilă numai la oraşe, în mod frecvent funcţionau pe lângă biserici şi mănăstiri, în timp
ce învăţământul superior a fost organizat ad-hoc şi cu condiţii iregulate, mai degrabă, în aşa numite seminarii şi
pensiuni (dintre care unele au supravieţuit, ca licee chiar şi în ziua de azi (cum ar fi Colegiul Naţional Sfântul
Sava din Bucureşti). Şi primele două universităţi (în Iaşi în 1860 şi în Bucureşti în 1864). Reformele ortografice
din 1862 a permis un sistem unic de educaţie pentru tot teritoriul României.
Anii 1880 au fost marcaţi de alte reforme, ministrul educaţiei Spiru Haret creează unui ambiţios program
reformă şi modernizare în învăţământ. Programul lui a fost un amestec de educaţie şi de construire a naţiunii –
foarte reuşit în alfabetizarea zonelor rurale. Programul lui a implicat deschiderea de nenumarate şcoli în zona
rurală (uneori nu mai mult de o cameră cu un profesor, o tablă, o hartă şi un steag), reorganizarea a ridicat şi
modernizat sistemul de învăţământ şi, practic a creat învăţământul superior tehnic românesc de la zero. Datorită
reformelor duse de el în sistemul de învăţământ, multe instituţii de învăţământ îi poartă numele şi este chiar şi
astăzi asociat cu educaţia.
Asa cum ne descrie Ion Creanga inca din “Amintiri din copilarie”, adevarata marturie in ceea ce priveste
educatia si scoala de la acea vreme .
 În 1847,începe școala de pe lângă biserica din satul natal. Fiu de țăran, este pregătit mai întâi de dascălul din
sat, după care mama sa îl încredințează bunicului matern ("tatăl mamei, bunicu-meu David Creangă din
Pipirig"), David Creangă, care-l duce pe valea Bistriței, la Broșteni, unde continuă școala În 1853 este înscris la
Școala Domnească de la Târgu Neamț sub numele Ștefănescu Ion, unde îl are ca profesor pe părintele Isaia
Teodorescu (Popa Duhu). După dorința mamei, care voia să-l facă preot, este înscris la Școala catihetică din
Fălticeni ("fabrica de popi"). Aici apare sub numele de Ion Creangă, nume pe care l-a păstrat tot restul vieții.
După desființarea școlii din Fălticeni, este silit să plece la Iași, absolvind cursul inferior al Seminarului teologic
"Veniamin Costachi" de la Socola.
 S-a despărțit cu greu de viața țărănească, după cum mărturisește în Amintiri:

„Dragi mi-erau tata și mama, frații și surorile și băieții satului, tovarășii mei de copilărie, cu cari, iarna, în zilele
geroase, mă desfătam pe gheață și la săniuș, iar vara în zile frumoase de sărbători, cântând și chiuind, cutreieram
dumbrăvile și luncile umbroase, țarinele cu holdele, câmpul cu florile și mândrele dealuri, de după care îmi
zâmbeau zorile, în zburdalnica vârstă a tinereții! Asemenea, dragi mi-erau șezătorile, clăcile, horile și toate
petrecerile din sat, la care luam parte cu cea mai mare însuflețire.”
În 1864, Creangă intră la Școala preparandală vasiliană de la Trei Ierarhi, unde l-a avut profesor pe Titu
Maiorescu. Acesta îl aprecia foarte mult și l-a numit învățător la Școala primară nr. 1 din Iași.
Relatarea lui Creangă in ceea ce priveste scoala , in Amintiri dinn copilarie , începe cu un monolog extins și
cu o descriere nostalgică a locului nașterii sale, cu o scurtă prezentare a istoriei Humuleștiului și a statutului
social al familiei. Primul capitol se concentrează pe mai multe personaje legate direct de primii ani de școală ai
lui Nică: Vasile a Ilioaei, tânărul învățător și cleric ortodox, care îl înscrie în clasa nou înființată; superiorul lui
Vasile, preotul paroh; Smărăndița, fata inteligentă, dar neastâmpărată, a preotului; tatăl lui Creangă, Ștefan, și
mama Smaranda. Unul dintre primele episoade prezentate în carte prezintă pedepsele corporale recomandate de
preot: copiii erau puși să stea pe un scaun denumit Calul Balan și biciuiți cu Sfântul Nicolai (denumit după
hramul bisericii). Fragmentul este și o relatare retrospectivă și în ton jovial a interacțiunii cu ceilalți copii, de la
jocurile lor preferate (prinderea muștelor cu ceaslovul) până la iubirea copilărească a lui Nică pentru Smărăndița
și la folosirea abuzivă a pedepsei corporale de către un monitor gelos. Creangă își amintește dezamăgirea față de
activitățile școlare și apetitul său pentru chiul, arătând că motivația sa pentru înscrierea la școală erau
promisiunea unei cariere preoțești, atenta supraveghere a mamei, dorința de a o impresiona pe Smărăndița, și
beneficiul material obținut prin cântatul în corul bisericii. Școala este, însă, întreruptă brusc atunci când Vasile a
Ilioaei este luat cu arcanul și recrutat cu forța în armata moldoveană.
Descrierea universului copilăriei de către Creangă ca realitate atemporală, ca și accentul pus pe tradiție, este în
strânsă legătură cu satul său natal și cu regiunea înconjurătoare. În opinia lui Norman Manea, decorul „perfect
recognoscibil” al narațiunii surprinde „cicluri repetitive”. Concentrându-se pe descrierea Humuleștiului din
primele rânduri ale cărții, istoricul Neagu Djuvara comenta: „chiar dacă socotim că adultul înfrumusețează,
transfigurează, «îmbogățește» amintirile din copilărie, cum să nu recunoaștem, la Creangă, sinceritatea în
înduioșătoarea evocare a satului copilăriei sale?”Djuvara se folosește de acest fragment pentru a aborda
problematica structurii societății rurale românești din Moldova, o societate relativ mai înstărită, datorită
activităților în domeniul industriei textile, decât Muntenia, concluzionând că: „dacă ne gândim la satele de
bordeie din lunca Dunării, aici ne aflăm în altă țară”.Folcloristul și criticul Marcu Beza a folosit opera ca
material de studiu asupra folclorului românesc, a varietăților sale și a impactului său, observând că episodul în
care cântăreții din buhai sunt goniți de gospodarii furioși arată că unii țărani preferau o sărbătoare mai liniștită
uneia ce era, de fapt, un ecou al ritualurilor păgâne privind fertilitatea.
În 1980, în Volumul Versuri ,Tudor Arghezi scrie poezia Școală :
Un loc e minunat pe lume,
Locul unde ai învățat să scrii,
Să socotești, să ai prieteni și să fii.
Profesorii te-nvață acolo,
Multe lucruri valoroase,
Care-n viață-s necesare.
Ați ghicit voi oare,
Care-i locul minunat?
Este școala cea de aur,
Profesoară pentru toți
Care carte vor să știe.
Mărturie a faptului că învățământul evoluase destul de mult fiind accesibil tuturor celor “Care carte vor să știe”.
 Arghezi ne descrie primul an de scoala in detaliu : „Ion D. Marinescu este elev în clasa întâia primară şi stă
îngândurat pe un scăunel, speriat de literele abecedarului. E într-a șaptesprezecea zi de școală. În mâna lui
minusculă, condeiul e mult mai greu, ca piatra cu care dă în sus, mult mai complicat, ca praștia, ca țurca și
coinacul. El poate merge pe bicicletă, însă nu poate să ție condeiul după cum i se cere.
– Mă ustură deștiul, se plânge Marinescu, căruia la școală îi zice ca lui tata-su, om în vârstă, cu inele, cu ceas la
brâu și cu mustăți. Lui i-ar plăcea mai bine să-i zică la școală – „Ionel”, ca acasă. Dar nici acasă vorba „Ionel” nu
mai sună ca până în luna lui septembrie 1927, când au intrat în viața lui programul, Domnul, Școala, Catalogul…
El simte că de aici înainte totul va merge numai cu program și certificat și că orice om străin o să aibă dreptul să
se amestece în sufletul lui, descântat până atunci de mama, care nici ea nu mai seamănă cu ce era, apărând
programul și abecedarul cu sălbăticie.” (fragment din „Abecedarul” de Tudor Arghezi)
Poveste adevărată a primului an de învățătură a lui Tudor Arghezi, se petrece la școala Petrache Poenaru, din
Piața Amzei (București), „într-o clădire cu un lung etaj culcat peste un rând de prăvălii”, sub îndrumarea
Părintelui Abramescu, un „diacon alb, aproape imberb, înalt și zvelt, blând și serafic, plin de bunătate și căldură
sufletească”. Înzestrat cu aceste calități, perfecte pentru meseria de dascăl, Arghezi își amintea că în câteva luni,
învățătorul a reușit ca toți copiii din clasa lui să învețe să citească „fără silabisiri” și să poată scrie după dictare.
Astfel, în iunie 1888, la finalul anului școlar, s-a întâmplat ceva remarcabil: toți cei 45 de băieți din clasa
Părintelui Abramescu au luat premiul I. Cu această ocazie, Arghezi își amintește și în ce a constat premiul,
împărțit în 45 de părți egale: biscuiți englezești pe care micuții i-au savurat așezați pe iarbă în jurul blândului
dascăl.
Un prim pas de bun augur pentru viitorul inegalabil poet!
Informații întâlnite în volumul „Pe urmele lui T. Arghezi” de Florea Firan, București, 1981.

Bibliografie:
Călinescu, George (1986), Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent, București: Editura Minerva
Djuvara, Neagu (1995), Între Orient și Occident. Țările române la începutul epocii moderne
Iorga, Nicolae (1928), Istoria Învățământului Românesc