O dimineaţă pe Caraiman - Cezar Bolliac

Adăugat de: Iulian-Daniel

Şi iacă-mă pe vârfuri ararea străbătute,

Şi unde achilonii locaşul lor îşi pun.

Dar nici o vegetare! A iernelor trecute

Ninsorile, prin râpe, grămezi, grămezi s-adun.

Nici muşchiul nu se ţine pe cremenea lucioasă

Ce-o zvântă vijelia în drumul său trecând.

O! nici un semn de viaţă! nimica nu trăieşte,

Decât p-un colţ un vultur lumina aţintând.

Şi corbi, afund în vale, de carnivore doruri

Împunşi, se-ntrec şi plană, – vr’un hoit şi-au însemnat,

Sau paseri d-alte paseri mai tari ucise-n zboruri,

Sau fiare ce-alte fiare mai tari au sfâşiat.

Pe a căruntă stâncă ş-adesea porfirie,

Se sparg, se primblă norii, troienii mişcători,

Şi raza dimineţei, d-un soare ce-a să vie,

Aduce salutarea la vârfuri peste nori.

Departe, pe o creastă de culme lung întinsă,

Se-nşiră, fără număr, molifţi ieşiţi din nor,

Şi-n pompă militară, c-o frunte neînvinsă,

Îmi trec pe dinainte cu uniforma lor.

În văile afunde, a nopţii locuinţă,

Coboară-n şiruri brazii spre râul zgomotos

Ce spumegă, se luptă, în repedea-i silinţă

Şi cade, se sfăramă p-adânc prăpăstios.

Pe poalele de munte, colnice înverzite

Pe care-mbrăţişează pâraie şerpuind,

Albesc mulţimi de turme ici-colo risipite,

Şi buciume din stâne s-aud pe vânt venind.

Şi erghelii, cireade, păduri, livezi, corneturi

Pe coaste, prin vâlcele, când jos şi când mai nalt,

Ca frunze, umbruliţe pe nişte largi bucheturi,

Şi drumuri, potecuţe, – cordele-n câmp de smalt.

Câmpia e adâncă, şi sate semănate,

Oraşe ici şi colo pe râuri se întind,

Şi muncitori şi holde pe brazdele arate

Abia le prinde ochiul pe peisagi umbrind.

Departe, mult departe, Danubul lat albeşte,

Şi dincolo de dânsul stă Emul încruntat;

Cu el pare Carpatul din când în când vorbeşte;

De Tisa parcă-i spune, de Nistru depărtat.

Întinsă panoramă ce-ncet, încet se pierde,

În care se înmoaie, se sting şi se-nfrăţesc

Colorile d-a rândul, din cel mai închis verde

Până-n rozoşii aburi ce razele-auresc.

În urmă-mi catedrale de talii uriaşe

Ce din tărâmuri fierte potopul a zidit,

Se-ntrec şi îşi înalţă cărunte şi golaşe

Mulţimi de turnuri gotici în cerul azurit.

Aeriane stavili ce taie Firmamentul,

Pe care bat în frunte furtunele trecând;

Domenuri largi de iarnă pe care Orientul

Îmbracă în tunice de purpuri luminând.

Sub strate de zăpadă ce timpul înnoieşte,

O strată se întinde de colţi adânci shistoşi,

Coloanele ce timpul smerit le ocoleşte,

Din care ies gigantici butingii monstruoşi.

Ca monstruri legioane ce se târăsc, se-nvită

În aer să răsufle de unde sunt striviţi,

Şi-n forme mari, schidoale, ce arta nu imită,

Se-nşir pe sub prăpăstii când negri, când plăviţi.

Palaturi milioane din vârstele titane,

Pârlite, ruinate, stau negre încruntând,

Rămasuri tari, semeţe, antideluviane,

Ce-şi râd de timp, de secoli, vecia străbătând.

P-aicea uriaşii ai Daciei cei crude

Săgeata otrăvită zvârlea din mal în mal,

P-aicea umbla umbra lui Zamolx ce s-aude,

P-aici încura calul viteazul Decebal.

Dar unde e poetul ce poate da o seamă

De toată majestatea clădirii în eter?

Cine-ar putea să spuie această panoramă?

Prin vorbe cine poate s-arate-acest mister?

Eshil le-ar zice iaduri, adâncuri sfărâmate,

În care el priveşte pe Jupiter trăsnind,

Giganţi şi Ecatonhiri, Titani care îl bate,

Zvârlind în ceruri munţi, şi p-Adis greu rănind.

Pe Leaota noroasă ce ochiul n-o pătrunde,

Lungit, ca un alt munte, ar da pe Prometeu;

Pe crivăţ ne-ar aduce şi gemete afunde,

Şi zgomotul ce face vulturul din Orteu.

În largi domeni de brumă ce soarele-aureşte,

Un Osian ne-ar spune c-eroi aci conjur;

În tronuri de porfiruri, o fiică că iubeşte

Un june erou mândru cu ochii de azur.

Dar însă acum nu e nici bardul Tesaliei,

Ce vede zbârlind munţii acel imens Titan,

Ce-aude umblând Scila pe vântul Siceliei;

Nici al Scoţiei bardul, bătrânul Osian;

Profeţii de ai Iudeii ce pot să compareze

Troienii de calcair, graniţii ascuţiţi

Cu capete aprinse mergând să adoreze,

Cu trâmbe înzeite de preoţi şi leviţi.

Căci nu ai vrut, Stăpâne, la dreapta-ţi împărţire

S-atingi şi a mea frunte cu sânta mâna ta;

Tu nu ai vrut în pieptu-mi să sufli înzeire,

Tu n-ai vrut să-ţi fiu preot, la lume-a te-arăta.

Însă-ai plantat în mine credinţa, contâmplarea,

Tăcuta admirare a drepţilor de sus;

Ai pus în mine-Amorul, Speranţa, Adorarea,

Ş-ai încuiat Eternul în slabul tău supus.

O, cât de mult slăbeşte cu spusul o credinţă!

Cât e de trist şi veşted amorul cel trezit,

Şi cât de mult îşi pierde obiectul de dorinţă

Când omul ce-l adoară d-aproape l-a privit!

D-aş fi putut a spune întreaga mea simţire,

D-aş arăta vederii orice aş contâmpla,

Când mă cobor în sine-mi, în ore de mâhnire,

Ca ce fel de senzaţii aş mai putea afla?

………………………….