Limbi romanice

Limbile romanice nu au derivat din latina clasică, ci mai degrabă din latina vulgară (latina vulgaris).
Latina și retoromana (nu româna) diferă prin faptul că retoromana (sau romanșa, vorbită în două-trei
cantoane estice ale Elveției de circa 55 000–65 000 de oameni) are accentul distinctiv, în timp ce
latina are o lungime a vocalelor distinctivă.
În limbile italiană și sardă (sardo logudorese) există o lungime distinctivă a consoanelor și accent, pe
când în spaniolă doar un accent distinctiv. În limba franceză accentuarea se face qvasi-moton, pe
absolut fiecare silabă a oricărui cuvânt (în vorbire), astfel făcând accentul nedistinctiv.
În română accentul este folosit doar în vorbire (cu foarte rare excepții, a se vedea „copíi” și „cópii”).
Destul de interesant, dar semnificativ pentru evoluția lor, româna și engleza, deși aparent relativ
îndepărtate, sunt singurele limbi europene moderne ce au o variabilitate de utilizare a accentului, ce
poate fi numită în chip elegant, accentuare „neobișnuită”.
O altă deosebire între latină și limbile romanice, cu excepția românei, este faptul că acestea și-au
pierdut terminațiile cazuale ale majorității cuvintelor (excepție fac unele pronume). Româna este încă
echipată cu mai multe cazuri (deși unele, cum ar fi ablativul, nu mai sunt reprezentate). De remarcat
sunt cazurile substantivelor, ce se regăsesc nuanțat în limba germană (patru cazuri în limba
germană, cinci în limba română), care este o limbă germanică, sau extrem de sofisticat (16 cazuri),
precum în limba finlandeză, limbă fino-ugrică.