Literatura Latină

Latina era limba vorbită în regiunea din jurul Romei numită Lazio
(Latium), de unde provine si denumirea de "Latina" - limba vorbită în
Latium. A câştigat o importanţă majoră ca limbă oficială în Imperiul
Roman.
Toate limbile romanice provin de la latina-mamă şi multe cuvinte
bazate pe limba latină sunt de găsit în alte limbi moderne ca engleza. Mai
mult, în lumea vestică, pentru mai mult de o mie de ani, latina a fost o
lingua franca, fiind limba învăţată şi vorbită pentru conducerea treburilor
Bisericii Romano-Catolice si soluţionarea problemelor de ordin ştiinţific,
cultural şi politico-juridic. Mai târziu a fost înlocuită de franceză în
secolul XVIII şi de engleză la sfârşitul secolului XIX. A rămas limba
formală a Bisericii Romano-Catolice chiar şi în ziua de astăzi, ceea ce
include şi statutul său de limbă oficială a Vaticanului.
Până la contactul cu civilizația greacă, romanii n-au avut o literatură
propriu-zisă, deoarece nu pot fi scocotite ca atare fragmentele ce ni s-au
păstrat din cântecele lor religioase (Carmen Saliorum), nici inscripțiile de
pe mormântul Scipionilor, nici documentele diferitelor categorii de preoti
(libri pontificum, Kalendaria) sau magistrațI (libri magistruum, taluale
censoriae). Toate acestea au doar valoare documentară.
Latina are un sistem flexibil extins, care operează în general prin
adăugarea unor terminaţii la un radical fix. Schimbarea terminaţiei
substantivelor şi adjectivelor este numită "declinare", cea a verbelor,
"conjugare". Există cinci declinări ale substantivelor şi patru conjugări ale
verbelor. Cele şase cazuri ale substantivului sunt nominativ (folosit pentru
subiecte), genitiv (arată posesia), dativ (complemente indirecte), acuzativ
(complemente directe), ablativ (folosit cu câteva prepoziţii) şi vocativ
(folosit pentru adresare). În plus, pentru unele substantive există cazul
locativ folosit pentru a arăta un loc (înlocuit de obicei cu ablativul), dar
acest împrumut de la indo-europeni este de găsit doar pentru câteva nume
de lacuri, oraşe, localităţi şi câteva alte lucruri.
Limbile romanice nu au derivat din Latina clasică, ci mai degrabă din
Latina vulgară (latina vulgaris). Latina şi reto-romana (nu româna) diferă
prin faptul că reto-romana (sau romanşa, vorbită in două-trei cantoane
estice ale Elveţiei de circa 55 - 65 de mii de oameni) are accentul
distictiv, în timp ce latina are o lungime a vocalelor distictivă. În italiană şi
sardă (Sardo logudorese), există o lungime distinctivă a consoanelor şi
accent, pe când în spaniolă doar un accent distinctiv. In franceză
accentuarea se face qvasi-moton pe absolut fiecare silabă a oricărui
cuvânt (în vorbire), astfel făcând accentul nedistictiv, iar în română
accentul este folosit doar în vorbire (cu foarte rare excepţii, a se vedea
'copii şi co'pii). Destul de interesant, româna si engleza, deşi aparent
relativ îndepărtate, sunt singurele limbi europene ce au o variabilitate de
utilizare a accentului, ce poate fi numită în chip elegant "neobişnuită."
O altă deosebire între latină şi limbile romanice, cu excepţia
românei, este faptul că acestea şi-au pierdut terminaţiile cazuale ale
majorităţii cuvintelor (excepţia fac unele pronume). Româna este încă
echipată cu mai multe cazuri (deşi unele, cum ar fi ablativul, nu mai sunt
reprezentate). De remarcat sunt cazurile substantivelor se regasesc
nuanţat în limba germană (4 cazuri în limba germană, 5 în limba română),
limbă germanică (a se vedea limbi germanice), sau extrem de sofisticat (16
cazuri) precum în limba finlandeză, limbă ugro-finică (a se vedea limbi
ugro-finice).