ENZIME

Enzimele din punct de vedere al biochimiei sunt macromolecule de natura glicoproteică care
se biosintetizeaza in celula vie, se găsesc in organismele vii in concentrații deosebit de mici
comparativ cu concentrația reactanților. Au rolul de a creste viteza reacțiilor termodinamic
posibile.

Enzimele sunt biocatalizatori care sunt strict specifici tuturor biosistemelor, in absenta
enzimelor reacțiile metabolice nu se pot produce si metabolismul nu funcționează, iar
organismul moare.

Catalizator =substanța/amestec de substanțe adăugată/e unui sistem reactant in cantități

foarte mici comparativ cu aceștia, măresc viteza de desfășurare a proceselor termodinamic
posibile, la sfârșitul procesului chimic (biochimic), catalizator regăsindu-se calitativ si
cantitativ integral (nu își modifica structura si nu se consuma).

Viteza de reacție este un parametru al oricărui proces chimic si este studiata in cadrul cineticii
de reacție. Ca funcție de stare implicata in cinetica de reacție este studiata cu prioritate
energia de activare . Aceasta reprezintă minimul de energie necesar unui sistem reactant de a
se transforma in produși de reacție.

Catalizatorul (enzima) are rolul de a diminua substanțial energia de activare si in acest mod un
număr mai mare de molecule de reactanți poseda acel minimum de energie in așa mod încât
sa se transforme in produși de reacție.

Rolul enzimelor in metabolism poate fi anabolic (biosintetic), catabolic (degradativ) si

amfibolic (biosintetic si degradativ). Pentru enzime ca si pentru alți compuși din biosisteme
nu exista o denumire științifică unica (standardizata) la nivel planetar si din aceasta cauza
pentru denumirea enzimelor se admit 3 variante dependent de natura reactanților, natura
procesului, produșii rezultați.

Denumirea trivială (nesugestivă)-nu prezinta nicio legătură cu procesul sau reactanții sau
produșii de reacție (ex: pepsina, tripsina, chimotripsina).

Denumirea rațională- se realizează prin adăugarea sufixului „aza„ denumirii reactanților,

produșilor de reacție sau procesului de transformare pe care îl catalizează (peptidaze,
hidrolaze, urează, fosfatază).
Denumirea sistematică EC-in care fiecărei enzime cunoscută si studiata (aproximativ 3000) i
se atribuie 4 numere distincte, separate intre ele prin puncte: primul număr-clasa enzimei; al
doilea număr-subclasa; al treilea-sub-subclasa; al patrulea-poziția enzimei in sub-subclasa.

De regula, in articolele științifice se utilizează denumirea sistematica care este însă greoaie,
iar denumirile triviale si raționale sunt relativ mai simple si mai ușor de reținut.

OXIDOREDUCTAZE
TRANSFERAZE
HIDROLAZE
LIAZE
IZOMERAZE
LIGAZE

1.OXIDOREDUCTAZE-catalizeaza transferul de echivalenți de reducere de la reactanți la

produși sau invers.

2. TRANSFERAZE-enzimele capabile sa catalizeze transferul unor grupari functionale

intre reactanti si produșii de reacție

3. HIDROLAZE-catalizeaza ruperea legăturilor covalente in prezenta apei.

4. LIAZELE-au capacitatea de a cataliza ruperea legăturilor covalente in absenta apei.

5. IZOMERAZE-catalizeaza transformarea reversibila a unor izomeri in alții.

6. LIGAZELE-catalizeaza procesele biosintetice (sintetaze).

Enzimele acționează întotdeauna asupra unui reactant (mai multor reactanți) care se numesc
substraturi (S), interacția enzima-substrat (E-S) se realizează prin complementaritate (intre
enzima si substrat se realizează interacții specifice). Întotdeauna interacțiile E-S sunt de natura
slaba si reversibile. O enzima poate acționa strict asupra unui substrat si numai asupra unuia,
realizând o interacție strict specifica (absoluta) sau poate acționa asupra unui grup de
substraturi care prezinta structuri apropiate, in acest caz acțiunea catalitica prezinta
specificitate relativa de grup.
Ex: hexokinaza (asupra hexozelor fosfatate), peptidaze.

Daca exista o specificate absoluta intre enzima si substrat, acesta recunoaște si interacționează
doar cu unul dintre substraturile posibile, in acest caz deosebindu-se specificitatea geometrica
a enzimelor, când din izomerii geometrici acționează numai asupra unui (cis sau trans).

Acțiunea absoluta a enzimelor poate sa fie si stereospecifica, asupra unui amestec de izomeri
optici, enzima acționează strict asupra unuia dintre ei sau din procesul catalizat rezulta unul si
numai unul dintre izomerii optici posibili.

-nu rezulta forma cis, doar forma trans=specificitate absoluta geometrica

La nivelul proteinenzimelor care sunt constituite dintr-un lanț polipeptidic (glicoproteic),

interacția dintre enzima si substrat se realizează strict in zona centrala a ghemului statistic (in
zona hidrofoba). In aceasta zona exista centru activ sau situsul activ, centrul catalitic/situs
catalitic. Centrul catalitic este constituit dintr-un număr foarte mic de resturi de AA (2-5) care
in spațiu se găsesc in apropiere, iar in structura primara se găsesc in poziții neadiacente (la
distanta mare).
(Acest aranjament spațial in care resturile de AA sunt apropiați spațial, dar neadiacenți in
structura primara, la încălzire, aceste enzime își modifica structura la nivel conformațional
ceea ce determină o îndepărtare a resturilor de AA si astfel enzima este dezactivata.)

Construcția centrului catalitic pe baza resturilor de AA aflați in structura primara in poziții

neadiacente, determina ca efectul catalitic al enzimei sa fie dependent de condițiile de mediu
care pot modifica poziția spațiala a resturilor de AA ai centrului catalitic si, astfel, interacția
cu substratul fie se realizează in condiții diminuate, fie nu se mai realizează (procesul nu mai
este catalizat). Pentru sistemele enzimatice variația mică și foarte mică a parametrilor de
mediu (temperatura, pH, forța ionică) poate conduce la diminuarea și respectiv deprimarea
activității catalitice.

În metabolism exista numeroase situații in care un reactant poate fi supus acțiunii mai multor
enzime care acționează specific (strict specific) asupra acestuia cu formarea produșilor de
reacție corespunzători transformărilor.
Enzime alosterice sunt acele specii enzimatice care in afara centrului catalitic posedă si un alt
centru alosteric care se poate găsi de-a lungul lanțului polipeptidic oriunde, dar nu se
suprapune peste centrul catalitic. Centrul alosteric are rolul de a recunoaște și de a lega la
nivelul său un efector alosteric care se numește cofactor si care in majoritatea cazurilor este de
natura exogenă.

Cofactorul dacă este de natură organică se numește coenzimă și acesta după interacția cu
enzima la nivelul centrului alosteric poate facilita schimbul de electroni si de protoni,
transferul grupărilor funcționale, torsionarea unor legături. Prin acțiunea coenzimelor la
nivelul centrului alosteric este definit întotdeauna mecanismul de desfășurare al procesului
biochimic (înșiruirea unor reacții simple in urma cărora reactanții se transforma in produși de
reacție). Daca, la nivelul centrului alosteric (in cazul enzimelor alosterice), nu se realizează
interacția cu coenzima (cofactorul), enzima nu poate desfășura activitatea catalitica. Din
aceasta cauza, pentru enzimele alosterice exista definiția holoenzimei care este complexul
activ enzimatic constituit din proteinenzimă si cofactor (coenzima) si respectiv apoenzima
care reprezintă proteinenzima inactivă datorita absenței interacției cu cofactorul (coenzima).

Rolul fundamental al cofactorului/coenzimei este de a facilita pătrunderea substratului la

nivelul centrului activ enzimatic in așa mod încât sa se realizeze interactia cu acesta in
vederea transformării sale in produs de reacție. Absenta cofactorului in cazul enzimelor
alosterice determina ca substratul sa nu poată pătrunde la nivelul centrului activ enzimatic,
interacția E-S nu se poate realiza si, astfel, nu se obțin produșii de reacție din reactanți.

Centrul alosteric nu participa direct la procesul catalitic, dar modulează acest proces prin
modificarea conformației ghemului statistic enzimatic in așa mod încât substratul sa aibă
acces la nivelul centrului activ enzimatic. In procesul catalitic intre enzima si substrat se
realizează o interacție specifica cu formarea unui complex ES bogat energetic (instabil). Acest
complex ES poate sa revină la reactanți sau se poate transforma ireversibil in produsul de
reacție eliberând enzima care este capabila sa reia ciclul catalitic. Din aceasta cauza
concentrația enzimei in mediul de reacție este deosebit de mica, ea refăcându-se calitativ si
cantitativ după fiecare ciclu catalitic.

POLIMORFISM=presupune existenta enzimelor sub forma unor grupuri polipeptidice care

interacționează intre ele prin intermediul unor forțe de natura slaba, poseda structura
cuaternara. In polimorfism, enzimele se numesc izoenzime, ele se biosintetizează la nivelul
aceluiași țesut, acționează asupra aceleiași reacții obținând aceeași produși, dar in condiții de
mediu diferite.

Izoenzimele rezultate prin cuplarea necovalentă a mai multor lanțuri polipeptidice, dependent
de tipul lanțurilor polipeptidice si numărul acestora, din structura cuaternara rezultata poseda
structuri bine determinate de la o izoenzima la alta si respectiv caracteristici fizico-chimice
diferite: mobilitate electroforetica (diferita deoarece gradul de încărcare electrica a
izoenzimelor este diferit si atunci si migrarea in câmp electric continuu este diferita), cinetica
de reacție (influențată de condițiile de mediu care presupun deschiderea sau închiderea
accentuata a structurii cuaternare in raport cu substratul in vederea interacției pentru
transformarea in produs de reacție).

In mediile biologice alături de R si PR (metaboliți) exista si diverși alți compuși care

acționează ca acceleratori sau inhibitori ai enzimelor si respectiv ai proceselor de
transformare. Structura diferita a izoenzimelor presupune existenta specificității fata de
substrat in raport cu alți compuși din mediu cu structuri apropiate, stabilitate in raport cu
condițiile de mediu si antigenitate datorita faptului ca in structura cuaternara a izoenzimelor
sunt componenți in proporții diferite care pot funcționa la nivelul altor organisme ca antigene,
putându-se, astfel, biosintetiza anticorpi îndreptați împotriva fiecărei izoenzime. Prin aceasta
caracteristica, acestea pot fi evidențiate calitativ si cantitativ in laboratorul clinic.

Specificul izoenzimelor se refera la faptul ca se constituie agregate macromoleculare de

natura polipeptidica numite protomeri. Protomerii (lanțurile distincte) sunt biosintetizate prin
intermediul genelor distincte care ancestral au codat doar unul dintre protomeri si nu si ceilalți
protomeri existenți in agregatul cuaternar.
Prin apariția si acțiunea izoenzimelor de-a lungul existentei speciilor s-a realizat o specializare
fiziologica a acestora dependent de mediul unde acționează, chiar daca acționează aceluiași
substrat căruia ii provoacă transformarea in același produs. La nivelul protomerilor prezenți in
izoenzime, după biosinteza acestora se pot desfășura modificări posttranslaționare care
presupun:

-legarea lanțurilor oligozaharidice la nivelul celor polipeptidice; derivatizarea resturilor AA

din lanțul polipeptidic protomeric prin adăugarea sau substituirea unor grupări funcționale in
vederea obținerii structurilor finale.

Acidul sialic face parte din lanțurile oligozaharidice. Timpul de viață al enzimelor este legat
de existenta acidului sialic. Timpul de viață al majorității enzimelor din biosisteme este mic si
foarte mic (de ordinul secundelor sau subunităților secundelor).

In genere, după acțiunea unei enzime, exista sisteme enzimatice specializate care hidrolitic
rup lanțul oligozaharidic de acid sialic si, astfel enzima este preluata, transportat la nivelul
celulelor efectuare in vederea degradării.

La nivelul biosistemelor exista foarte mulți precursori enzimatici (zimogeni) care se

biosintetizeaza de celule specializate in forma inactiva, sunt transportați prin intermediul
lichidelor biologice in aceasta forma inactiva si la nivelul unor lichide biologice sau țesuturi,
in condiții de mediu bine determinate, zimogenii suferă un proces de liză in prezența apei cu
eliberarea unui peptid mic. In urma acestui proces enzima inactivă se activează, deoarece
eliberarea peptidului din moleculă facilitează pătrunderea substratului la nivelul centrului
activ enzimatic.
LDH=lactat D hidrogenaza. Acționează asupra acidului lactic in prezenta nicotinamidelor
rezultând acidul piruvic=reacție reversibila.

Lactat D hidrogenazele constituie un grup de 5 hidroenzime constituite fiecare din cate 4

protomeri aceștia putând fi de tip M sau H. Cele 5 izoenzime pot cataliza reacția in funcție de
condițiile de mediu: mediu anaerob sau aerob (M-anaerob, H-aerob).

CATALIZA MULTIENZIMATICĂ

În metabolism, în procesele de transformare biochimica de la reactanți la produși de reacție se

produc reacții simple in urma cărora se obțin intermediari metabolici care funcționează in
cascada: substratul se transforma in prezenta unei enzime in produs de reacție A care devine
reactant pentru următoarea enzima care are capacitatea sa catalizeze transformarea sa in
produsul B si așa mai departe pana când se obține produsul final. Daca reacțiile de obținere a
intermediarilor A, B, C se produc in celule diferite sau se produc in aceeași celula, dar la
nivele diferite, intermediarilor metabolici le este necesara existenta unui timp de transport
pentru a realiza interacția cu următoarea enzima si așa mai departe. Pentru eficientizarea
transformării substratului in produs de reacție final, asupra substratului acționează prima
enzima care se găsește in corelație cu următoarele enzime prin prezenta lor in aceeași zona a
celulei si, astfel, primul intermediar rezultat din substrat nu mai trebuie sa parcurgă un spațiu
in timp pentru interacția cu enzima următoare.

Enzimele implicate in desfășurarea proceselor metabolice de regulă sunt prezente sub forma
unui complex multi-enzimatic, care acționează independent asupra substratului si respectiv
intermediarilor metabolici pana la obținerea produsului final. Cataliza in acest caz se
realizează in cascada si diminuează substanțial distanta dintre intermediarii metabolici si
enzimele corespunzătoare realizându-se o economie de timp. Constituirea agregatelor multi-
enzimatice (nu structura cuaternara) permite realizarea unei reglări continue a intermediarilor
si produșilor de reacție si acțiunea prin feedback negativ a produsului final de reacție asupra
primei enzime a produsului enzimatic ceea ce permite un control riguros al desfășurării
reacțiilor metabolice.

Cinetică enzimatică

O reacţie chimică este un proces dinamic în care, pornindu-se de la o stare iniţială, se

ajunge la o stare finală, depăşindu-se anumite bariere energetice numite energii de activare,
corespunzătoare unor stări de tranziţie (Fig.10-9).

Valoarea ΔG < 0 indică faptul că reacţia este termodinamic posibilă şi raportul concentraţiilor
produşilor şi reactanţilor este mai mic decât cel de la echilibru (Fig.2-10). Viteza de
transformare a substratului în produsul de reacţie, depinde de numărul de molecule care
posedă energia de activare, în unitatea de timp.
Starea de tranziţie ES* reprezintă complexul enzimă-substrat bogat energetic, de a cărui
stabilitate (constantă de disociere) depinde viteza de desfăşurare a reacţiei catalizate. În
genere, celulele trăiesc la temperaturi relativ scăzute, astfel că temperatura nu poate fi utilizată
pentru creşterea vitezei de reacţie. Pentru creşterea vitezei de desfăşurare a reacţiilor chimice
în sistemele vii, la temperaturi relativ mici, acestea utilizează biocatalizatori (enzime). Efectul
catalitic al enzimelor se materializează prin scăderea energiei de activare a moleculelor
reactante, în aşa fel încât un număr mai mare de molecule să posede acel minim energetic
necesar pentru formarea stării de tranziţie. În genere efectul enzimelor este descompunerea
unei reacţii date, într-o cascadă de etape tranzitorii, care nu sunt separate unele de altele decât
prin bariere energetice mici (o suită de stări discrete) în care minimele energetice corespund
stărilor intermediare ale sistemului, iar maximele energetice corespund stărilor de tranziţie.
Intermediarii au în genere viaţă scurtă şi pot fi izolaţi din mediul de reacţie prin diferite
tehnici, în timp ce stările de tranziţie sunt instabile şi neizolabile.
 Fig.10-9 Diagrama energetică a reacţiei catalizate enzimatic, în raport cu cea necatalizată

Într-o reacţie catalizată enzimatic, viteza de reacţie se defineşte ca fiind cantitatea de substrat
(S) care se transformă în unitatea de timp, respectiv cantitatea de produs (P) formată în uni-
tatea de timp (Fig. 10-10).

Fig.10-10 Expresia vitezei de reacţie în sistemele catalizate enzimatic

Pentru o concentraţie mică a enzimei şi constantă, la concentraţii mici ale substratului,

creşterea vitezei de reacţie este direct proporţională cu aceasta, ordinul de reacţie în raport cu
substratul fiind unu (Fig.10-11).
Cu creşterea concentraţiei substratului, creşterea vitezei de reacţie nu mai este proporţională,
iar peste o valoare a concentraţiei acestuia, viteza de reacţie devine independentă, atingând o
valoare constantă, ordinul de reacţie în raport cu substratul fiind zero (enzima se saturează cu
substrat). Practic, când se atinge viteza maximă pentru un sistem dat, enzima este angrenată
total în constituirea stării de tranziţie, oricât substrat ar fi adăugat, viteza rămâne constantă.
Reacţiile catalizate enzimatic, au o trăsătură proprie, comparativ cu celelalte reacţii catalizate
şi anume saturarea cu substrat a enzimei.
După o perioadă foarte scurtă de accelerare progresivă, produsul de reacţie se acumulează
liniar în timp (perioada de latenţă) urmează o perioadă în care toate concentraţiile
intermediarilor ating valori invariabile, în care se instalează un echilibru dinamic în care se
realizează un flux constant de materie care se scurge de la complexul ES spre produsul de
reacţie.

Din multitudinea de etape ale unei reacţii catalizate enzimatic, există una care limitează şi
impune ritmul în ansamblul de apariţie a produsului de reacţie (determinantă de viteză) care
posedă cea mai mare energie de activare şi o variaţie defavorabilă a entalpiei libere.

[S] mol/L

Fig.10-11 Efectul concentraţiei substratului asupra vitezei de reacţie

în cataliza enzimatică

În studiile de cinetică enzimatică efectuate de Michaelis-Menten s-a propus că enzima se

combină la început cu substratul pentru formarea complexului ES, care se descompune în etapele
următoare cu formarea produsului de reacţie şi eliberarea enzimei, care este capabilă să reia ciclul
catalitic(Fig.10-12). Complexul ES se constituie pe baza legăturilor necovalente (interacţii
electrostatice, interacţii hidrofobe) care permit acestuia formarea şi distrugerea rapidă, fără
alterarea substratului. Prin calcularea şi egalarea vitezelor de formare şi distrugere a complexului ES
la echilibrul termodinamic, s-a obţinut relaţia Michaelis-Menten în care raportul constantelor de
viteză (k-1+k2)/k1 au definit constanta Michaelis-Menten (Km). Relaţia Michaelis-Menten face

legătura dintre viteza procesului enzimatic, viteza maximă şi concentraţia iniţială a substratului prin
constanta Michaelis-Menten.

Daca k-1>> k2, Km poate fi definită ca raportul k-1/k1, care semnifică constanta de disociere a

complexului ES.
 Fig.10-12 Descrierea unei reacţii catalizată enzimatic şi a relaţiei

Michaelis-Menten, asociată ei

Dacă viteza reacţiei catalizată enzimatic este jumătate din viteza maximă, se obţine K m = [S]. Deci

constanta Michaelis-Menten este concentraţia substratului, la care viteza procesului catalitic este
jumătate din viteza maximă. Valoarea constantei Michaelis-Menten este independentă de concen -
traţia enzimei, iar unitatea de măsură a acesteea este mol/L. Constanta Michaelis-Menten măsoară
disocierea complexului ES şi estimează stabilitatea acestuia. Valorile mari ale constantei indică
deplasarea echilibrului de formare a complexului ES spre stanga în care enzima şi substratul sunt
libere.

Constanta Km este caracteristică fiecărui sistem enzimatic şi indică afinitatea enzimei faţă de
substrat. Cu cât valoarea acesteea este mai mare, cu atât afinitatea enzimei faţă de substrat
este mai mică, deoarece este necesară o cantitate mai mare de substrat pentru atingerea
semisaturării enzimei şi invers, cu cât valoarea Km este mai mică, cu atât afinitatea enzimei
faţă de substrat este mai mare, deoarece este necesară o concentraţie mai mică de substrat
pentru atingerea semisaturării enzimei.Valorile Km foarte joase (sub 1 µM) presupun
existenţa unei afinităţi foarte mari a enzimei faţă de substrat. O enzimă poate prezenta valori
Km diferite, dacă acţionează asupra mai multor substraturi, deci prezintă afinităţi diferite faţă

de acestea. Constanta Km este un parametru cinetic operaţional, care furnizează informaţii

asupra unei reacţii enzimatice, respectiv comportarea enzimei în raport cu substratul său. Con-
stanta prezintă valori în intervale foarte mari, dependent de natura enzimei şi a substratului, de
temperatura şi pH-ul mediului de reacţie. În genere, determinarea constantei K m permite
aprecierea constantei de disociere a complexului ES, care pentru cele mai multe cazuri sunt
apropiate valoric. Enzimele care respectă cinetica Michaelis-Menten, în reprezentarea vitezei
de reacţie în raport cu concentraţia substratului, prezintă o variaţie de tip hiperbolic (Fig.10-
11) asemănătoare cu saturarea cu oxigen a mioglobinei. Enzimele alosterice, în schimb,
prezintă o curbă sigmoidală (Fig.10-13) similară saturării cu oxigen a hemoglobinei (Fig.6-
29).

[S] mol/L

Fig.10-13. Efectul concentraţiei substratului asupra vitezei de reacţie în cataliza

în prezenţa enzimelor alosterice

În cinetica alosterică se înregistrează o creştere accentuată a vitezei de reacţie, cu creşterea

concentraţiei substratului, în jurul punctului de inflexiune, corespunzător valorii K 0,5.
Caracteristica sigmoidală a curbei se explică prin faptul că fixarea substratului pe enzimă,
creşte afinitatea enzimei pentru substrat (efect cooperativ).
Toate enzimele alosterice posedă o structură cuaternară, subunităţile fiind dispuse după o axă
de simetrie, fiecare subunitate putând fixa câte o moleculă de substrat.
Enzimele posedă două conformaţii extreme, care diferă prin structura terţiară şi
cuaternară: conformaţia T (tensionată) cu slabă afinitate pentru substrat şi conformaţia R
(relaxată) cu mare afinitate pentru substrat, acestea aflându-se permanent în echilibru. În
prezenţa substratului echilibrul se deplasează spre conformaţia R (echilibrul fiind cu atât mai
deplasat cu cât concentraţia substratului este mai mare) iar în absenţa substratului echilibrul se
deplasează spre forma T.
Prin transformarea ecuaţiei Michaelis-Menten în reciproca sa, se obţine ecuaţia
Lineweaver-Burk, care este de gradul unu, care posedă un termen liber, ceea ce semnifică
grafic, reprezentarea sub forma unei drepte, care nu trece prin origine (Fig.10-14) în care
panta este Km/Vmax iar intersecţia dreptei cu ordonata este 1/Vmax (Fig.10-15) şi intersecţia

dreptei cu abscisa este –1/Km. Pentru orice sistem enzimă-substrat, cu ajutorul reprezentării

Lineweaver-Burk se pot determina rapid şi eficient Km şi Vmax. Dacă Vm = k2 [E], k2 este

constanta de ordinul întâi a vitezei, a carei unitate de măsură este 1/s.
 Fig.10-14. Liniarizarea ecuaţiei Michaelis-Menten

1/[S] L/mol

1/[S] L/mol

Fig.10-15. Reprezentarea ecuaţiei Lineweaver-Burk

a. pentru concentraţii moderate ale substratului;
b.pentru concentraţii foarte mari ale substratului.

Constanta k2 este denumită constanta vitezei catalitice (activitate moleculară, turnover) iar
reciproca acesteea reprezintă timpul necesar pentru efectuarea unui ciclu catalitic complet.
Constanta de viteza k2 este coeficientul cinetic esenţial şi reprezintă puterea catalitică
intrinsecă a proteinenzimei, care se defineşte prin numărul de molecule de substrat care sunt
convertite de o singură moleculă de catalizator, în unitatea de timp. Constanta k 2 desemnează

etapa limitantă a unui proces complex şi prezintă o valoare foarte mică în raport cu k -1, care
este constanta de ordinul I a disocierii complexului ES. Pentru anumite substraturi sunt
prezentate în tabelul 10-6 valorile Km şi k2. Raportul k2/Km reprezintă constanta de viteză
aparentă a reacţiei dintre substrat şi enzima liberă.

Tabel 10-6. Valorile Km şi k2 pentru unele enzime şi substraturi

Enzima Substratul Km (mol)/L k2 (s-1)
Acetilcolinesteraza Acetilcolina 9,5 10-5 1,4 10+4
Fumaraza Malat 2,5 10-5 9 10+2
Catalaza Peroxid de hidrogen 2,5 10-2 4 10+7
Ureaza Ureea 2,5 10-2 10+4

La concentraţiile foarte mari ale substratului, datorită plasării stabile a acestuia de-a lungul
lanţului polipeptidic enzimatic, se diminuează accesul altor molecule de substrat la centrul
activ enzimatic. Aceasta determină o diminuare a vitezei reacţiei (Fig.10-15b) substratul în
concentraţii foarte mari acţionând ca inhibitor enzimatic.