Iluminismul românesc

Iluminismul românesc se identifică în mare măsură cu Școala Ardeleană și cu reverberațiile ei transcarpatine.

Acest iluminism a stat în serviciul idealului național, la a cărui fundamentare a contribuit hotărâtor, prin demersul
la istorie, la istoria limbii și a poporului. Iluminismul românesc va recurge, la rândul său, la argumentele istorice
în favorea unor revendicări politice.
Școala Ardeleană a pus în mișcare un amplu proces de afirmare națională și culturală a românilor din
Transilvania în a doua jumatate a secolului al XVIII-lea și la începutulsecolului al XIX -lea. Cărturarii acestui
curent au adus argumente științifice pentru afirmarea drepturilor românilor din Transilvania. Activitatea lor
științifică s-a manifestat pe mai multe planuri: istoric, lingvistic, filosofic, literar.
Învățământul a contribuit și el la răspândirea ideilor iluministe. Academiile domnești, întemeiate în Țara
Românească între 1678-1688, în Moldova la 1707, au reprezentat într-adevar un însemnat focar de cultură al
Răsăritului ortodox. O altă formă de manifestare a spiritului iluminist a fost interesul pentru tipărirea de cărți.
Între 1700 și 1800, s-au tipărit de către români 799 de cărți dintre care 617 în românește, iar 182
în grecește, latinește, slavă, etc. Procentul de carte laică a crescut necontenit, în dauna subiectelor religioase.
Printr-un jurnal de călătorie răspândește idei iluministe și Dinicu Golescu, luminatul boier muntean, care
în "Însemnare a călătoriei mele", surprinde contrastele dintre civilizația țărilor vizitate și realitățile triste din patria
sa. Cea mai reprezentativă operă realizată în spirit iluminist este epopeea eroicomică Țiganiada de I.Budai-
Deleanu. În Țara Românească și în Moldova, Chesarie Râmniceanul și Leon Gheuca răspândiseră idei
iluministe datorate lecturilor din raționaliștii francezi și, în special, din Enciclopedia luiDiderot.
Ioan Budai-Deleanu 
Ioan Budai-Deleanu (n. 6 ianuarie 1760 sau 1763, Cigmău, comitatul Hunedoara - d. 24 august 1820, Liov)
a fost un scriitor,filolog, lingvist, istoric și jurist, corifeu al Școlii Ardelene
Activitatea pedagogică, administrativă și științifică
La Viena a îndeplinit pentru un timp slujba de psalt la Biserica Sf. Barbara. Apoi a devenit profesor și prefect
de studii, pentru scurt timp, la seminarul de la Blaj (1787). A intrat în conflict cu episcopul Ioan Bob și a renunțat
la intenția de a fi hirotonisit ca preot. S-a stabilit la Liov, unde a obținut, prin concurs, postul de secretar juridic al
tribunalului provincial. În 1796 este avansat consilier (judecător) la Curtea de Apel, funcție pe care o deține tot
restul vieții.[4] Elaborează numeroase lucrări, cele mai multe rămase însă în manuscris, și publicate – doar în
parte – mult după moartea sa. Îl preocupă domenii variate: drept, pedagogie, istorie, etnografie, lingvistică și
literatură. La scrierile originale se adaugă traduceri de opere legislative și literare.
Activitatea literară
Autorul primei epopei în limba română, "poemationul eroi-comic" Țiganiada sau Tabăra țiganilor, ediție
definitivă de Jacques Byck, 1800-1812. Opera sa reprezentativă (poemul eroi-comic "Țiganiada") tratează un
subiect alegoric cu tendințe satirice antifeudale și anticlericale. Un alt poem satiric Trei viteji, rămas neterminat,
valorifică motive din "Don Quijote" de Cervantes.
Ienăchiță Văcărescu 
Ienăchiță Văcărescu (n. 1740 - d. 12 iulie 1797) a fost un poet, filolog și istoric român din Țara
Românească, aparținător al unei vechi familii boierești, familia Văcărescu, precursor al folosirii limbii
române culte, pe care a folosit-o atât în scrierile sale filologice și istorice, cât și în poeziile pe care le-a scris.
A fost erudit și poliglot, știa: slava veche, greaca veche și
modernă, turca, araba, persana, franceza, germana și italiana. A fost mare dregător domnesc și a îndeplinit
misiuni diplomatice peste hotare. Ca om politic și istoric a manifestat tendințe filoturce. Lucrarea sa, Istorie a
prea puternicilor împărați otomani, este tipărită abia în 1863 de Alexandru Papiu Ilarian  [2]. Este al doilea român
după Dimitrie Cantemir care scrie o istorie a Imperiului Otoman. 
Este autorul celei dintâi gramatici românești tipărite (1787), care, pe lângă diversele categorii gramaticale,
cuprinde și un capitol de prozodie, ilustrat cu exemple originale. Poezia sa, redusă ca dimensiuni și predominant
erotică, e scrisă în maniera neoanacreontică a epocii, dar folosește și evidente sugestii folclorice.
Este precursorul iluminismului românesc din secolul al XIX-lea.
Anton Pann 
Anton Pann (născut: Antonie Pantoleon-Petroveanu; data nașterii incertă, între 1796-1798, Sliven, Imperiul
Otoman, aziBulgaria - d. 2 noiembrie 1854, București, Țara Românească) a fost un poet, profesor de muzică
religioasă, protopsalt, compozitor de muzică religioasă, folclorist, literat și publicist român,compozitor al
muzicii imnului național al României. A fost supranumit de Mihai Eminescu „finul Pepelei, cel isteț ca un
proverb” în poemul Epigonii.
Un pasionat colecționar de muzică românească, care a notat creații din repertoriul muzicienilor din perioada
fanariotă. Pann a tipărit mai târziu unele din cele mai vechi piese muzicale de curte și cântece de lume inspirate
din melosul bizantin si otoman. Acest lucru a fost însoțit de interesul său în alte tradiții muzicale: în practica sa
bisericească, el a tradus și compus in tradiția imnologiei bizantine și a fost printre primii din generația sa care a
folosit terminologia muzicală vestică în indicarea tempoului sau a elementelor de agogică. Anton Pann a fost și
un interpret iscusit la cobză, lăută, chitară și la pianoforte, cântând în diverse momente, alături de tinerii boieri.
 Samuil Micu
Samuil Micu, supranumit și Klein sau Clain, pe numele laic Maniu Micu, (n. septembrie 1745, Sadu - d. 13
mai 1806, Buda) a fost un teolog greco-catolic, istoric, filolog, lexicograf și filozof iluminist român, reprezentant
al Școlii Ardelene.
A redactat o serie de lucrări cu caracter istoric și lingvistic, prin care urmărea să informeze pe învățații străini
despre originea romană a poporului și a limbii române, despre continuitatea românilor pe teritoriul fostei Dacii și,
influențat de iluminism, a militat, în opera sa, pentru egalitatea în drepturi a românilor cu celelalte națiuni din
Transilvania, pentru înlăturarea iobăgiei, numărându-se în mod firesc printre autorii cunoscutului memoriu oficial
numit Supplex din 1791.
Autor de lucrări teologice și cuvântări, a tradus din Sfinții Părinți răsăriteni, a dat o nouă traducere a Bibliei,
în 1795, a doua tipărită în românește, după Biblia de la București (cea a Episcopului Petru Pavel Aron, din
1760-1761, a rămas în manuscris până în anul 2005), și a fost unul din apărătorii vechilor rânduieli și tradiții
răsăritene în cadrul Bisericii Române Unite cu Roma, ridicându-se împotriva încercărilor de centralizare ale
episcopului Ioan Bob.
Istoria și lucrările și întâmplările românilor (1805) a fost publicată integral abia în anul 1995 de Ioan
Chindriș, sub titlul "Istoria românilor", edție princeps după manuscrisul original, cu prefață și note de autor, vol.
I-II, Editura Viitorul Românesc, București, 1995.
Gheorghe Șincai 
Gheorghe Șincai (n. 28 februarie 1754, Râciu de Câmpie, azi Șincai, județul Mureș - d. 2
noiembrie 1816, Sinea) a fost unistoric, filolog, traducător și scriitor român, reprezentant al Școlii Ardelene.
S-a dovedit un poliglot, însușindu-și temeinic: greaca, latina, maghiara, germana, italiana și franceza.
Informația și cultura i-au permis ocuparea funcției de bibliotecar al Colegiului de Propaganda Fide din Roma,
având permisiunea de a cerceta orice fel de documente. În Italia, precum și în Ungaria și la Viena, pe atunci
capitala Sfântului Imperiu Roman, a cercetat bibliotecile, copiind și transcriind cu exactitate orice referire
la istoria românilor.
A depus o muncă asiduă de luminare a maselor, dedicându-se carierei didactice și contribuind la întemeierea
unui număr impresionant de școli confesionale greco-catolice (în număr de peste 300). În anul 1784 a fost numit
director general al școlilor românești unite din întreaga Transilvanie.
În scopuri didactice, a tradus și a elaborat manualele
fundamentale: Abecedarul, Gramatica, Aritmetica și Catehismul, adaptând sau creând terminologia necesară
înțelegerii acestora de către elevi.
În 1811 a publicat lucrarea istorică, scrisă sub forma analelor, intitulată amplu: Hronica românilor și a mai
multor neamuri în cât au fost ele amestecate cu românii, cât lucrurile, întâmplările și faptele unora față de ale
altora nu se pot scrie pre înțeles, din mai multe mii de autori, în cursul a treizeci și patru de ani culese.
Gheorghe Șincai s-a stins din viață la 2 noiembrie 1816.