întâmplat adesea să mă plâng de nesimplitatea universului.

Dimpotrivă, totul mi se pare acum

elementar. Fericiţi cei lipsiţi de imaginaţie, căci a lor este împărăţia liniştii. Să ne bucurăm: în
mai mare sau mai mică măsură, ne-a fost dat tuturora să fim asemenea acelui drept credincios
al lui Camus care, în mijlocul unei predici ce storcea lacrimi tuturor, a rămas indiferent, iar celor
care îi reproşau răceala le-a răspuns că ţine de o altă parohie.

SIGURANŢA PĂSĂRILOR

Eram pe un câmp negru şi golit de toamnă,

întins aproape abstract până la subsuorile
cerului, când am simţit trecând pe
deasupra mea cocorii şi mi-a venit în minte
întrebarea aceea stranie şi nepotrivită
păsărilor.

Le simţisem înainte de a le vedea şi fără să

le pot auzi, le simţisem într-un fel greu de
definit, aşa cum marea simte probabil luna
după impulsul mareelor, şi apropierea lor
năştea în mine o voluptuoasă şi tristă
tulburare. Poate că le invidiam zborul acela
fără egal de sigur, solidaritatea capabilă să
nască unghiul ferm întors indubitabil spre
sud. Poate că mă deprima calma şi
nestrămutata lor tradiţie, neşovăielnica,
orgolioasa ştiinţă a viitorului. Cum altfel
decât ştiind exact ce va fi, cum va veni
după iarnă primăvara şi cum drumul de întoarcere va fi dorit şi posibil atunci, cum streaşina de
sub care au plecat va mai exista şi peste un an, cum oboseala îndepărtatei călătorii nu va fi,
totuşi în stare să ucidă - cum altfel decât ştiind toate acestea şi-ar putea arcui cocorii
inefabilele escadrile?

Pornită din această geloasă mirare, întrebarea mi s-a aprins în minte ca o revelaţie de natură să
deconspire un mecanism complicat şi de nepătruns. M-am întrebat deodată dacă, lipsite de
siguranţa întoarcerii, păsările ar mai pleca. M-am surprins întrebându-mă ce ar face păsările
dacă ar avea de ales între a rămâne şi a porni definitiv şi, închizând ochii, am avut în aceeaşi
clipă viziunea unei câmpii, acoperită cu păsări omorâte de ger şi peste care planează neauzit
supravieţuitoarele ce au uitat să cânte.
TRANSILVANIA (I)

În peisajul spiritului românesc, Transilvania reprezintă rigoarea. Este ca şi cum aş spune: în

peisajul românesc Transilvania reprezintă munţii. Munţi au şi Moldova şi Muntenia. Oltenia
însăşi are munţi, dar crestele sunt strânse în jurul Ardealului într-o afinitate geologică fără
început. Munţii aparţin Transilvaniei pentru că Transilvania se numeşte teritoriul aspru şi grav al
sufletelor noastre.

În spaţiul desfăşurat între Mureş, Târnave şi Crişuri, în timpul desfăşurat între Gelu, Inochentie
Micu şi Iancu, noţiunea de joc este neconţinută. Spiritul mobil şi strălucitor, atât de propriu
sudului, este aici nedorit şi inexistent, o seriozitate stângace dar sigură stăpâneşte totul,
suntem mai aproape de Lună decât de porţile Orientului. Casele se lasă împrejmuite cu ziduri şi
oamenii se lasă împrejmuiţi cu tăceri, la fel de greu de străpuns. O gravitate aproape greoaie şi
o nelabilitate magică aproape compun sentimentul constanţei, puternic cum puţine popoare îl
ştiu. Totul este veşnic, cuvântul însuşi e neschimbător şi nu trebuie să ne mirăm că aici te poţi
sprijini într-o vorbă precum în alte locuri în peretele stâncii.

Stabilitatea ideilor şi sentimentelor este atât de mare încât eroarea nu intră în socoteli - atunci
când apare, ea nu poate fi decât catastrofică. Avram Iancu, înnebunit pentru că s-a putut înşela,
este cutremurător şi neverosimil printre contemporane baricade de operetă.

Dacă vreodată cineva, un spirit fantast şi neliniştit, ar căuta să intuiască rădăcinile miraculoasei
unităţi a poporului român, le-ar găsi poate răsucite şi în coordonatele noastre sufleteşti, care
nu se aseamănă, ci se adaugă una alteia. Muntenia şi Moldova îşi izvorăsc exuberanţa şi visul
din Ardealul tăcut, pentru că, dincolo de porţile înalte şi de tăcerea creaţiei, Transilvania este
leagănul.