Nu este prima oară când mă gândesc la Italia ca la două realităţi deosebite şi fără nici o legătură

între ele, ca la două realităţi de a căror existenţă separată nu pot să mă îndoiesc, după cum nu
pot să le pretind să fuzioneze în înţelegerea mea. Pe de-o parte, Italia colinelor metafizice ale
Umbriei, a peisajelor aburoase din spatele, Monei Lisa, a cireşilor incendiatori ai cerului acut, a
pieţelor medievale şi a catedralelor baroce, a arenelor romane şi-a templelor greceşti, a
oamenilor celor mai prietenoşi şi-a muzeelor celor mai celebre; pe de altă parte, Italia Mafiei şi-
a emigranţilor, a demonstraţiilor şi-a grevelor, a atentatelor şi-a vendetelor, a extremelor şi-a
terorii. Am cunoscut prima Italie într-o perioadă de linişte şi de miracol, când viaţa nu reuşea să
concureze arta, resemnându-se cu modestie să-i fie numai un idilic şi îngânător cadru. Pe harta
lumii mele perfecţiunea se numeşte Italia, iar faptul că frumuseţea fără hotar ar fi putut izvorî
cândva din suferinţă nu era decât o aberantă presupunere. Războaiele evului mediu, crimele
Renaşterii, concurenţele care născuseră catedrale, tragediile care născuseră capodopere nu mi
se păreau mai reale decât suferinţele şi luptele mitologiei. Frumuseţea era prea puternică
pentru a nu exorciza totul, istoria însăşi nu îndrăznea să se erijeze decât într-un comentar
timid, cel mult pitoresc, al ei.
Şi iată, deodată, din glasurile alarmate ale crainicilor şi din fotografiile năclăite de sânge ale
revistelor, ţâşneşte spre mine o altă Italie, necunoscută, incredibilă, ireconciliabilă cu Italia mea,
o Italie asupra căreia istoria îşi asumă cu revoltătoare aroganţă dreptul de viaţă şi de moarte. De
moarte? Italia pe care popoarele migratoare şi timpul devastator, războaiele absurde şi orgoliile
nemăsurate n-au făcut decât s-o îmbogăţească în frumuseţe şi s-o cufunde în nemurire, nu va
putea fi distrusă nici de fanatismul şi prostia de acum. Şi, dacă din crimele care ne înfricoşează
azi va rămâne un semn în viitor, va fi numai umbra trecută peste chipul perfect al frumuseţii,
aşa cum Savonarola a rămas doar prin tulburarea din sufletul lui Michelangelo.