Scena se petrece într-o librărie de pe Calea Victoriei.

La standul cu ultimele apariţii, opt, poate

zece persoane răsfoiesc volumele nu prea noi de pe masă. Mai mult de jumătate sunt tineri şi
par studenţi, lasă impresia că sunt veniţi împreună. Cu gesturi sigure deschid cărţile, cercetează
sumarele, casetele tipografice, aparatele bibliografice, schimbă între ei priviri admirative sau
dezaprobatoare şi, din când în când, câte-un cuvânt. Îmi face plăcere să-i privesc şi în general
mă simt bine în atmosfera încălzită de liniştea cărţilor. Afară plouă cu duşmănie, vântul împinge
din spate trecători zgribuliţi încărcaţi de sacoşe, miliţienii s-au adăpostit sub streşini, maşinile
grăbite împroaşcă bălţile până în vitrine. Librăria pare singura insulă uscată şi calmă printre
rafalele ude, iar locuitorii ei singurii neînvinşi de urâţenia anotimpului.
Dar să nu mă pripesc. O fată blondă, care de mai multe minute răsfoia, citind pe sărite, o carte,
o aşază la loc şi spune tânărului cu ochelari de alături:
- Cred că e foarte mişto romanul ăsta.
Pronunţă cuvintele cu o anume distincţie, aproape suav, ca şi cum ar vrea să scuze superlativul
conţinut în ele, iar el se apleacă cu un aer blazat şi intelectual asupra mesei, frunzăreşte la
rândul lui volumul şi răspunde printr-o propoziţie mai lungă, după toate aparenţele doctă, din
care ajung până la mine cuvintele şucăr, mucles şi nasol.
Simt deodată că noiembrie a pătruns şi în librărie şi mi-e frig. Îmi strâng fularul în jurul gâtului
şi mă gândesc că tinerii graţioşi de lângă mine folosesc probabil barbarul jargon numai