CEREBELUL

Cerebelul sau creierul mic este un segment al encefalului, care ia naştere din metencefal, ca şi puntea.
El este aşezat în loja posterioară a cutiei craniene, deasupra trunchiului cerebral şi sub lobii occipitali ai
emisferelor cerebrale. Cerebelul este separat de emisferele cerebrale printr-o membrană conjunctivo -
fibroasă numită cortul cerebelului. Această membrană reprezintă o prelungire a durei mater.
FUNCȚIILE CEREBELULUI

Cerebelul este un organ de integraţie pus în derivaţie pe toate căile senzitive şi motorii. El este perfect
informat asupra tuturor aferenţelor venite din mediul extern sau intern, cât şi asupra tuturor comenzilor
motorii, pe care le influenţează, le optimizează. Cerebelul recepţionează şi integrează mesajele de
origine senzorială, corticală şi subcorticală, apoi informaţia tratată, prelucrată este distribuită prin
circuite nervoase mai mult sau mai puţin complicate, ce abordează diverse structuri ale nevraxului (Axul
nervos format din creier și măduva spinării; sistem nervos central) ca în final să ajungă la
motoneuroni.

Funcţional, putem deosebi un

• arhicerebel,
• un paleocerebel şi un
• Neocerebel.

Arhicerebelul este reprezentat de lobul floculonodular şi are legături strânse cu aparatul vestibular.
Are rol în repartiţia tonusului muscular, pentru asigurarea echilibrului, a redresării şi în mişcările globului
ocular, conexe reflexelor statice şi statokinetice. Leziuni ale arhicerebelului duc la tulburări de echilibru
- mersul de om beat (ebrios), cu baza de susţinere lărgită, pierderea echilibrului.

Paleocerebelul este reprezentat de

• lobul anterior şi de
• formaţiunile vermiene ale lobului posterior.

Recepţionează informaţii

• somestezice,
• auditive şi
 • Vizuale.

Toate aceste informaţii sunt integrate şi determină în final procese de excitaţie sau inhibiţie prin
intermediul formaţiunilor trunchiului cerebral.

Paleocerebelul intervine şi în ajustarea tonusului muşchilor posturali antigravitaţionali, conexiunile

aferente fiind asigurate, în cea mai mare parte, prin intermediul căilor spinocerebeloase. Leziuni ale
lobului anterior induc o hipertonie a muşchilor antigravitaţionali şi exagerarea reflexelor osteo-
tendinoase. Mai apar tulburări de pornire în mers şi de statică. Lobul anterior al cerebelului face parte
dintre formaţiunile ce reduc reflectivitatea medulară, excitarea lui duce la reducerea tonusului
muşchilor extensori şi a mişcărilor comandate de scoarţa cerebrală.

Neocerebelul este reprezentat de emisferele cerebeloase, strâns legat de scoarţa. Cerebelul este
informat despre anumite ordine date de scoarţă şi informează, la rândul lui, scoarţa asupra îndeplinirii
mişcărilor comandate de ea şi a coordonării lor.

Mişcarea voluntară, şi în special mişcările fine sunt coordonate de neocerebel.

Leziuni ale neocerebelului se manifestă prin hipotonie musculară, ataxie - erori în viteza, succesiunea,
forţa şi direcţia unei mişcări voluntare.

Ataxia se manifestă prin

• tremurătură intenţională (fără mişcare voluntară nu există sindrom cerebelos),

• Dismetrie (Lipsă de măsură în amplitudinea mișcărilor.) cu hipermetrie (amplitudine
exagerată de mișcare a unei articulații) (probele indice: nas - călcâi - genunchi),
• adiadocokinezie este imposibilitatea de a executa voluntar mișcări antagoniste în succesiune ca cele
de pronație și supinație (proba marionetelor şi a moriştii),
• asinergie (imposibilitatea de a asocia două mişcări - în mod normal, la aplecare pe spate, se
flectează sinergic genunchii, în leziunile de cerebel, lipsa acestei sinergii duce la căderea pe
spate).

Impulsurile motorii transmise de la scoarţa cerebrală prin tractul cortico-spinal ajung la cerebel prin
colaterale ce abordează tractul ponto-cerebelos. În acest fel, fiecare mişcare coexistă cu un semnal ce a
ajuns la cerebel , în acelaşi timp, receptorii musculo-tendinoşi transmit pe cale spinocerebeloasă
semnale care merg în cerebel exact în locurile în care sosesc şi impulsurile de la scoarţa motorie. Aici,
aferenţele corticale descendente şi cele spinale ascendente sunt integrate, şi, astfel, iau naştere
impulsuri cerebeloase eferente, care pe calea dento-rubro-talamo-corticală, ajung la cortexul motor,
unde este originea stimulului. Este un circuit de conexiune inversă, care exercită un control continuu
asupra eficienţei execuţiei unei mişcări, destinate să corecteze erorile posibile, comparând “intenţia” cu
performanţa. Cerebelul stabileşte în mod automat viteza mişcării şi calculează durata necesară pentru
executarea intenţiei. Totodată, impulsurile motorii corticale excedentare sunt inhibate.
 Leziunile întinse ale cerebelului se manifestă prin sindromul cerebelos în forma sa completă, însumare
a sindroamelor arhi-, paleo- şi neocerebeloase. Într-o primă fază, se constată o activitate motorie
excesivă şi dezordonată. Ulterior, se conturează o deficienţă motorie evidentă caracteristică - sindromul
cerebelos ce se manifestă prin triada lui Luciani:

• atonie,
• astazie şi
• astenie.

Se constată hipotonie, cu creşterea amplitudinii mişcărilor pasive şi reflexe pendulare, tulburări în

menţinerea echilibrului în staţiune şi mers, tulburări de coordonare a mişcărilor fine (inclusiv în vorbire -
lentă, sacadată, explozivă şi disgrafie - scris neregulat, tremurat), ce asteniază bolnavul. Urmează faza de
compensare a funcţiilor tulburate prin dobândirea de noi funcţii de către structurile rămase indemne,
cât şi, în special, printrun proces de învăţare şi de antrenament, care permite corectarea deficienţelor.