Conţinutul infracţiunii

Note de curs
30 noiembrie 2006

1..Noţiuni generale

Conţinutul infracţiunii reprezintă ansamblul caracteristicilor specifice,

tipice şi esenţiale ale obiectului, subiectului, laturii obiective şi laturii subiective,
arătate în ipoteza normei de incriminare1.
Noţiunea de conţinut a infracţiunii are următoarele accepţiuni:
a.-conţinut generic;
b.-conţinut juridic;
c.-conţinut constitutiv.

2. Încadrarea juridică şi conţinutul infracţiunii

Premisele încadrării juridice a unei fapte ca infracţiune sunt:

a.-stabilirea corectă a situaţiei de fapt pe baza probelor administrate;
b.-identificarea datelor esenţiale care corespund trăsăturilor generale
şi conţinutului infracţiunii;
c.-analizarea situaţiilor care atenuează sau agravează răspunderea
penală.
Încadrarea juridică este dată de textele a căror îmbinare constituie
caracterizarea juridică a faptei, şi anume atât textul care cuprinde incriminarea,
cât şi celelalte texte aplicabile cauzei 2.
Încadrarea nu se referă numai la corespondenţa dintre faptă şi norma cuprinsă în
textul de lege incriminat, ci se referă la corespondenţa dintre faptă şi totalitatea
normelor care îi determină caracterizarea juridică, inclusiv,dacă este cazul a
celor privitoare la starea de recidivă3.

1
Gheorghiţă Mateuţ- Drept penal special- Sinteze de teorie şi
practică judiciară, vol. I, Ed. LuminaLex Bucureşti, 1999, pag. 19
2
Georgeta Marcov -Încadrarea juridică RRD nr. 2/1967 pag. 108
3
Vasile Papadopol -Culegere de practică judiciară penală pe anul 1997
Notă la decizia nr. 368/97 a CAB ,Holding Reporter 1998

1
3.Reflectarea conţinutului infracţiunii . Obiectul judecăţii
Previzibilitatea normei şi dreptul la un proces echitabil

Judecătorul poate preciza elementele constitutive ale unei infracţiuni prin

schimbarea încadrării juridice, dar nu le poate modifica, prin reţinerea unui fapt
care nu a fost reflectat de acuzaţia anterioară în detrimentul acuzatului.
Comisia a recunoscut4 că nu are nimic de obiectat dacă elementele
constitutive ale infracţiunii sunt precizate şi adaptate noilor circumstanţe ce pot
intra în mod raţional, în concepţia originală a infracţiunii. În schimb, este exclus
ca un act care până la acea dată nu era incriminat să dobândească prin voinţa
judecătorului un caracter penal sau ca definiţia infracţiunilor existente să fie
lărgită astfel încât să înglobeze fapte care până la acea dată nu erau infracţiuni.
Orice schimbare de încadrare juridică trebuie să pornească în cursul
judecării cauzei de la conţinutul faptei pentru care a fost trimis în judecată
inculpatul şi ale carei consecinţe penale au fost deja anticipate prin aducere la
cunoştinţă a învinuirii, respectiv trimitere în judecată. Schimbarea încadrării
juridice astfel încât să cuprindă un element de fapt nou încalcă atât noţiunea de
previzibilitate (art. 7 din Convenţie), cât şi dreptul de a fi informat cu privire la
natura acuzaţiei (art. 6 paragraful 3 lit. a din Convenţie).
Cu privire la previzibilitatea jurisprudenţei, Curtea a estimat în hotărârile
5
sale că “ articolul 7 al Convenţiei nu va putea fi interpretat ca fiind o proscriere
a clarificării, treptate, a regulilor responsabilităţii penale, prin interpretarea
judiciară a unui caz sau altuia, cu condiţia ca rezultatul sa fie coerent cu
substanţa infracţiunii şi raţional previzibil”, instanţele au dreptul şi datoria de a
defini faptele de prevenire sub orice încadrare diferită de actele de urmărire cu
condiţia ca totuşi, acestea să se aplice faptelor cu care au fost sesizate şi să nu
comporte nici un element nou.
Articolul 7 al Convenţiei consacră, în mod general principiul legalităţii
incriminării şi sancţiunilor ( nullum crimen, nulla poena, sine lege) interzicând
în mod special, aplicarea retroactivă a dreptului penal atunci când această
aplicare are loc în detrimentul acuzatului 6. Dacă se interzice în mod special
extinderea câmpului de aplicare a infracţiunilor existente la fapte care anterior
nu constituiau infracţiuni, articolul impune şi ca legea penală să nu fie aplicată
în mod extensiv în detrimentul acuzatului, de exemplu prin analogie. Consecinţa
este că legea trebuie să definească în mod clar infracţiunile şi pedepsele pe care
acestea le atrag după sine. Această condiţie este îndeplinită atunci când
justiţiabilul poate şti, plecând de la textul unei dispoziţii pertinente şi la nevoie
cu ajutorul interpretării date de tribunale care sunt actele ori omisiunile care îi
angajează răspunderea penală7.

4
Enklmann C. Elveţia, D.R. 41 pag. 178
5
C.R contra Regatul Unit şi S.W. contra Regatul Unit (hotărârile din 22 noiembrie 1995, seria A nr335-B şi 335-
C, paragrafele 34 ,respectiv 36)
6
Kokkinakis contra Grecia, hotărârea din 25 mai 1993, seria A nr. 260-A, pagina 22 paragraful 52

2
 Noţiunea de “drept” (<law>) utilizată în articolul 7 corespunde celei de “
lege” care figurează în alte articole ale Convenţiei; ea înglobează atât dreptul de
origine legislativă cât şi pe cel provenit din jurisprudenţă şi implică anumite
condiţii de calitate, printre altele cele de accesibilitate şi de previzibilitate8.
Curtea a constatat deja că în virtutea principiului însuşi al generalităţii
legilor, redactarea acestora nu poate avea o precizie absolută. Una din tehnicile
tip de reglementare consistă în a recurge la categorii generale mai curând decât
la liste exhaustive. Astfel, numeroase legi se servesc, prin forţa lucrurilor, de
formule mai mult sau mai puţin vagi, pentru a evita o rigiditate excesivă şi
pentru a se putea adapta la schimbările de situaţie. Interpretarea şi aplicarea unor
asemenea texte depind de practică .
Funcţia de decizie încredinţată jurisdicţiilor are în mod precis drept scop
spulberarea îndoielilor ce ar mai putea exista cu privire la interpretarea
normelor, ţinând cont de evoluţiile din practica de zi de zi.
Curtea trebuie deci să caute să vadă dacă, în speţă, textul dispoziţiei
legale, citite în lumina jurisprudenţei interpretative ce o însoţeşte, îndeplineşte
această condiţie a epocii faptelor9.
Ea reaminteşte că întinderea noţiunii de previzibilitate depinde în mare măsură
de conţinutul textului despre care este vorba, de domeniul pe care îl acoperă,
precum şi de numărul şi calitatea destinatarilor 10. Previzibilitatea legii nu se
opune ca persoanele vizate să fie determinate să recurgă la o consiliere
competentă pentru a evalua, cât mai rezonabil, în circumstanţele cazului,
consecinţele ce pot rezulta dintr-un act determinat 11. La fel se întâmplă, în mod
special, cu profesioniştii, obişnuiţi sa trebuiască să facă dovadă de mare
prudenţa în exercitarea meseriei. Ne putem aştepta astfel de la aceştia să
evalueze cu o grija deosebită riscurile meseriei.
Chiar dacă se admite cu uşurinţă de către Curte că jurisdicţiile interne sunt
mai bine plasate decât ea însăşi pentru a interpreta şi aplica dreptul naţional, ea
reaminteşte de asemeni că principiul legalităţii delictelor şi pedepselor, conţinut
în articolul 7 al Convenţiei, interzice ca dreptul penal să fie interpretat în mod
extensiv în detrimentul acuzatului, de exemplu prin analogie12.
Reiese că din lipsa a cel puţin o interpretare de jurisprudenţă accesibilă şi
rezonabil previzibilă, exigenţele articolului 7 nu pot fi considerate ca fiind
respectate, în privinţa unui acuzat.

7
vezi, mai ales, cazul Cantoni contra Franţa, hotărârea din 15 noiembrie 1996, Culegerea de hotărâri şi decizii,
1996-V, p.1627, paragraful 29 şi cazul Achour contra Franţa [G.C.]nr. 67335/01, paragraful 41, din 29 martie
2006
8
vezi, mai ales, cazul Cantoni, citat mai sus, paragraful 29, Coeme şi alţii, contra Belgia, nr. 32492/96,
32547/96, 32548/96, 33209/96 paragraf 145, CEDO 2000-VII; E.K. contra Turcia, nr. 28496/95, paragraf 51 din
7 februarie 2002
9
Cantoni, citat mai sus, paragraful 32
10
Groppera Radio AG şi alţii, contra Elveţia, din 28 martie 1990, seria A nr. 173, pagina 26, paragraful 68
11
vezi, printre altele, cazul Tolstoi Miloslavski contra Regatul Unit, 13 iulie 1995, seria A nr. 316-B, pagina 71,
paragraf 37
12
vezi exemplul cazului Coeme şi alţii contra Belgia CEDO 2000-VII paragraf 145

3
 În această privinţă, Curtea consideră ca Pessino contra Franţa (în care
lipsa de jurisprudenţa prealabilă în ceea ce priveşte asimilarea între suspendarea
punerii în execuţie a autorizaţiei şi interdicţia de a construi rezultă în speţă din
absenţa unor soluţii precedente furnizate în acest sens de către Guvern,a condus
la aprecierea încălcării articolului 7 ) diferă clar de hotărârile S.W şi C.R, contra
Regatul Unit ,în care era vorba despre un viol şi o tentativă de viol săvârşite de
doi bărbaţi asupra nevestelor lor. Curtea a avut grijă să noteze în aceste hotărâri
(paragrafele 44 şi respectiv 42) caracterul esenţialmente înjositor al violului, atât
de manifest încât încadrarea penală a acestor acte comise de către soţi asupra
soţiilor lor ar trebui considerată ca fiind previzibilă şi nu contrară articolului 7
din Convenţie, în lumina obiectivelor fundamentale ale acesteia, a căror esenţă,
însăşi, este “ respectul demnităţii şi libertăţii umane”.

Dreptul de a fi informat cu privire la natura acuzaţiei (art.6 par. 3 lit.a)

are în vedere aducerea la cunostinţa celui inculpat/învinuit a faptelor materiale
ce i se reproşează şi a calificării juridice .
Curtea de la Strasbourg a scos în evidenţă necesitatea ca judecătorul sau
procurorul să depună maximă diligenţă cu privire la modul în care se face
notificarea „acuzaţiei“ deoarece actul respectiv are un rol determinant în
procedura penală: începând cu data notificării persoana în cauză este oficial
avizată despre baza factuală şi juridică a învinuirii ce i se aduce13 .
Articolul 6 paragraful 3 lit. a recunoaşte pentru o persoană nu numai dreptul de a
fi informat cu privire la cauza acuzaţiei (faptele ce i se reproşează în
materialitatea lor), ci şi pe acela de a i se aduce la cunoştinţă şi calificarea
juridică dată acestor fapte14. În ambele situaţii, informarea trebuie să fie
detaliată. Cele două constituie premisele unui proces echitabil,existând o
legătură evidentă între dispoziţiile care garantează dreptul de a-şi pregăti
apărarea şi dreptul de a fi informat cu privire la natura acuzaţiei.
În noţiunea de acuzaţie sunt incluse atât notificarea oficială a reproşului
de a fi comis o infracţiune, dar şi orice altă măsură care poate avea urmări
importante asupra celui suspectat15.
Modificarea acuzaţiei aduse unei persoane, indiferent dacă este vorba
despre natura faptelor imputate sau despre calificarea lor juridică trebuie adusă
la cunoştinţă în aceleaşi condiţii de promptitudine dispuse de articolul 6 par.3 lit.
a pentru ca orice persoană să dispună de facilităţile necesare apărării sale.
Într-o cauză în care reclamantul a invocat faptul că incalificarea faptei
importate din deturnare de fonduri (dată de instanţa de fond) în escrocherie (dată
de instanţa de apel) l-a împiedicat să îşi exercite dreptul de apărare. Pe
considerentul că instanţa de recurs a făcut o analiză completă a cauzei (din

13
Mattoccia c. Italia, 2000
14
Mattoccia, precitat paragrafele 51 şi 79
15
Padin Gestorr c. Spania, 1999

4
punctul de vedre la dreptului material şi al celui procedural) a determiant Curtea
Europeană să aprecieze că în ansamblul ei procedura a fost echitabilă16 .

4.Conţinutului infracţiunii. Obiectul judecăţii.Dreptul intern

Pentru sesizarea instanţei cu judecarea unei infracţiuni nu este suficientă

descrierea acesteia în expunerea făcută în rechizitoriu.
Potrivit art. 317 Cpp, judecata se mărgineşte la fapta şi la persoana arătată
în actul de sesizare a instanţei, şi în caz de extindere a procesului penal, la fapta
şi la persoana la care se referă extinderea.
În sensul art. 317 Cpp, expresia “faptă dedusă judecăţii” are semnificaţia
faptei în toate elementele ce prezintă relevanţă penală, dar şi suficient conturate
pentru a se înlătura orice îndoială că acea faptă face obiectul sesizării instanţei.
Până în 2001, jurisprudenţa şi doctrina considerau că din moment ce fapta
a fost descrisă în cuprinsul Rechizitoriului şi rezultă din probele administrate
instanţa trebuie să se considere sesizată cu judecarea ei, chiar dacă s-a omis să se
facă referire la încadrarea juridică17 .
Din 2001, sesizarea este legată numai în cazul în care în dispozitivul de
trimitere în judecată din Rechizitoriu este menţionată fapta cu încadrarea ei
juridică18 deciziei.
Pentru a vedea ce se înţelege prin faptă şi persoană trebuie ca art. 317 Cpp
să se raporteze la art.263 Cpp.

În ambele decizii s-a precizat că în conformitate cu art. 317 din Codul de

procedură penală, judecata se mărgineăte la fapta şi la persoana arătată în actul
de sesizare, iar în caz de extindere a procesului penal şi la fapta şi persoana la
care se referă extinderea. Deci, obiectul judecăţii, care este în acelaşi timp
obiectul învestirii, este determinat de cuprinsul actului de sesizare care este
astfel, implicit, caracterizat ca act de învestire.
În art. 263 alin. 1 se prevede că rechizitoriul trebuie să se limiteze la fapta
şi persoana pentru care s-a efectuat urmărirea panală şi trebuie să cuprindă pe
lângă menţiunile prevăzute în art. 203, datele privitoare la persoana inculpatului,
fapta reţinută în sarcina sa, încadrarea juridică, probele pe care se bazează
învinuirea, măsura păreventivă luată şi durata acesteia, precum şi dispoziţia de
trimitere în judecată.
Este adevărat că fixând obiectul judecăţii, adică limitele învestirii art.317
Cpp, reţine, dintre menţiunile pe care trebuie să le cuprindă rechizitoriul, doar
fapta şi persoana, dar în accepţiunea acestui text de lege, prin fapta arătată în

16
Dallos c. Ungaria, 2001
17
T.S. completul de 7 judecători decizia 43/ 1996, CSJ SP D 176/1996
18
CSJ, completul de 9 judecători decizia 74 din 8 oct 2001, decizia nr. 44 din 8 aprilie 2002

5
actul de sesizare nu se poate înţelege doar simpla referire la o anumită faptă
menţionată în succesiunea activităţilor inculpatului , ci şi descrierea acelei fapte
într-un mod susceptibil de a produce consecinţe juridice, o atare condiţie, pentru
a învesti instanţa, neputând fi îndeplinită decât în cazul când fapta arătată prin
rechizitoriu este ănsoţită de precizarea încadrării ei juridice şi dispoziţia de
trimitere în judecată pentru acea faptă. Astfel, s-ar putea ajunge la efectuarea
urmăririi penale, cu asigurarea garanţiilor procesuale înscrise în lege, numai
pentru o singură faptă sau un număr restrăns de fapte, uneori mai complexe, fără
a se parcurge etapele obligatorii, cu inerente garanţii menite să asigure aflarea
adevărului şi dreptul la apărare al celui judecat, ceea ce ar fi contrar principiilor
de bază ale dreptului procesual-penal.
Curtea a constatat în considerentele deciziei numărul 74/2001 că în
rechizitoriu nu s-a făcut nici o referire la încadrarea juridică a faptei de trecere
frauduloasă a frontierei, care a fost doar menţionată în partea descriptivă, şi nici
nu s-a precizat, prin dispoziţia de trimitere în judecată că aceasta priveşte şi
infracţiunea de trecere frauduloasă a frontierei, în dispozitivul rechizitoriului
făcându-se doar referire la infracţiunile de omor deosebit de grav şi tâlhărie, iar
instanţa de judecată l-a condamnat pe inculpat în mod corect doar pentru aceste
infracţiuni, schimbarea încadrării juridice a fost ăn mod corect respinsă.
Curtea a constatat că19 simpla menţiune că inculpatul a plătit preţul unui
produs cu o bancnotă falsificată constituie o descriere insuficientă, sumară,
abuzivă a infracţiunii de înşelăciune şi nu relevă neechivoc voinţa procurorului
de investire a instanţei cu această faptă al cărei conţinut este diferit de conţinutul
infracţiunii de fals prevăzut de art. 282 C pen.
În consecinţă pentru fapta descrisă în partea expozitivă a rechizitoriului
dar nemenţionată în dispozitivul de trimitere în judecată nu se poate dispune
schimbarea de încadrare juridică în cursul cercetării judecătoreşti.
În ceea ce priveşte momentul schimbării încadrării juridice, Curtea
Supremă de Justiţie a considerat că schimbarea încadrării juridice a faptei care
face obiectul actului de sesizare a instanţei, prin încheiere pronunţată înainte de
soluţionarea cauzei nu atrage incompatibilitatea judecătorului care a făcut parte
din completul de judecată20.
Instanţa a apreciat că termenii cu caracter general şi imperativ în care este
formulată obligativitatea punerii în discuţie de către instanţă a oricărei schimbări
de încadrare juridică, precum şi modalitatea specifică ăn care este reglementată
desfăşurarea unei atari proceduri ăn faţa instanţei constituie o garanţie ca părţile
să nu fie lipsite de posibilitatea de a pune concluzii cu privire la această nouă
eventualitate.
A considera caz de incompatibilitate schimbarea încadrării juridice prin
încheiere, anterioară judecăţii pe fond, ar însemna şi să renunţe la principiul
19
CSJ, completul de 9 judecători decizia nr. 44 din 8 aprilie 2002
20
CSJ , Decizia nr.I din 16 ianuarie 2006, Secţiile Unite

6
continuităţii judecătorului şi la garanţiile procesuale cu rol esenţial în aflarea
adevărului şi asigurarea justei soluţionări a cauzei.

5. Clasificarea infracţiunilor

Clasificarea infracţiunilor are relevanţă în materia extrădării (săvârşirea

infracţiunilor politice spre deosebire de infracţiunile de drept comun pot
constitui temeiul refuzului de a extrăda) unităţii sau pluralităţii de infracţiuni
(infracţiunile cu conţinut unic, cu conţinut alternativ şi cu conţinuturi
alternative) plurarităţii constituite (infracţiunile grave).

A.Infracţiuni politice şi infracţiuni de drept comun

Potrivit art. 27/1 lit.e din Legea nr.224/2006 pentru modificarea şi completarea
Legii nr.302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală,
extrădarea va fi refuzată dacă se referă la o infracţiune de natură politică sau la o
infracţiune conexă unei infracţiuni politice.
Clasificarea existentă în Codul penal Carol II (art.22,23) nu a fost reluată
în Codul din 1996 astfel încât se pune problema unui criteriu de diferenţiere a
infracţiunilor politice de infracţiunile de drept comun.
Decretul Lege nr. 3/1990 privind amnistierea unor infracţiuni şi graţierea
unor pedepse precizează că prin infracţiuni politice se înţeleg faptele care au
avut ca scop:
a.-exprimarea protestului împotriva dictaturii şi cultului personalităţii,
împotriva terorii şi abuzului de putere din partea celor care au deţinut
puterea politică ;
b.-exprimarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, obţinerea
de drepturi civile şi politice, economice sociale şi culturale, înlăturarea
măsurilor discriminatorii;
c.-obţinerea oricăror altor revendicări democratice.
Definiţia elaborată pentru aplicarea prevederilor acestui act normativ nu
poate fi considerată o definiţie generală pentru dreptul românesc21 .
Legea nr. 224/2006 enumeră însă exemplificativ (art. 24/1 alin.2) faptele
care nu pot fi considerate infracţiuni politice.
În absenţa unei definiţii legale instanţele ar trebui să aprecieze asupra
caracterului politic al unei infracţiuni atunci când fapta:
a.-este îndreptată împotriva unui obiect de natură politică sau a fost
inspirată de un mobil sau un scop de natură politică;
b.-a produs un efect imediat şi direct de natură politică;
c.-nu este dintre cele de natura celor enumerate de art. 24/1 alin.2 lit.
a-g din Legea 224/2006.
21
Florin Streteanu Drept penal p. generală, Ed. Rosetti, Bucureşti,2003,
pag. 301-303

7
 B. Infracţiuni cu conţinut unic, cu conţinut alternativ şi cu conţinuturi
alternative.
Clasificarea are relevanţă în ceea ce priveşte unitatea sau pluraritatea de
infracţiuni.
În cazul infracţiunilor cu conţinut alternativ diferitele modalităţi prevăzute
de norma de incriminare sunt echivalente din punctul de vedere al semnificaţiei
penale astfel încât realizarea mai multora nu afectează unitatea. Pentru
infracţiunile cu conţinuturi alternative, atunci când se realizează mai multe
conţinuturi vom fi în prezenţa unui concurs de infracţiuni.

Infracţiuni cu conţinut unic

Infracţiuni cu conţinut alternativ

Infracţiuni cu conţinuturi alternative

C.Infracţiuni grave
Noţiunea de infracţiune gravă este introdusă în legislaţie prin Legea nr.
39/2003 şi are relevanţă în ceea ce priveşte formele pluralităţii constituite de
infractori.
Diferenţa dintre complot(art 167 din Codul penal) ,asociere în vederea
săvârşirii de infracţiuni(art 323 din codul penal) şi grupul infracţional organizat
(art 7 din Legea nr. 39/2003 privind prevenirea şi combaterea criminalităţii
organizate) consta în natura infracţiunilor care intră în programul pluralităţii
constituite de infractori.
Infracţiunile de complot,asociere în vederea săvârşirii de infracţiuni şi
grupul infracţional organizat se aseamănă prin  elementele care ţin de structura
pluralităţii constituite :
a)numărul subiecţilor activi -trei sau mai multe persoane,
b)stabilitatea grupului- există pentru o perioadă de timp,
c)structură determinată sau roluri prestabilite- acţionează în mod coordonat
d)scop -comiterii uneia sau mai multor infracţiuni,
e)forma de vinovăţie -intenţia.
Va fi reţinută circumstanţa agravantă prevăzută de art. 75 litera a din
Codul penal atunci când grupul este format ocazional în scopul comiterii

8
imediate a uneia sau mai multor infracţiuni şi care nu are continuitate sau o
structură determinată ori roluri prestabilite pentru membrii săi în cadrul
grupului.
Infracţiunile de complot ,asociere în vederea săvârşirii de infracţiuni şi
grupul infracţional organizat se deosebesc nu prin natura infracţiunilor comise
,ci prin scopul comiterii acestora
Infracţiunile grave sunt infracţiunile care fac parte din una dintre
următoarele categorii: omor, omor calificat, omor deosebit de grav, lipsire de
libertate în mod illegal, sclavie,şantaj,infracţiuni contra patrimoniului, care au
produs consecinţe deosebit de grave,infracţiuni privitoare la nerespectarea
regimului armelor şi muniţiilor, materiilor explozive, materialelor nucleare sau
al altor materii radioactive,falsificare de monede sau de alte valori,divulgarea
secretului economic, concurenţa neloială, nerespectarea dispoziţiilor privind
operaţii de import sau export, deturnarea de fonduri, nerespectarea dispoziţiilor
privind importul de deşeuri şi reziduuri, proxenetismul,infracţiuni privind
jocurile de noroc, infracţiuni privind traficul de droguri sau precursori,
infracţiuni privind traficul de persoane şi infracţiuni în legătură cu traficul de
persoane,traficul de migranţi,spălarea banilor;    infracţiuni de corupţie,
infracţiunile asimilate acestora, precum şi infracţiunile în legătură directă cu
infracţiunile de corupţie,contrabanda,bancruta frauduloasă,infracţiuni săvârşite
prin intermediul sistemelor şi reţelelor informatice sau de comunicaţii,traficul de
ţesuturi sau organe umane,orice altă infracţiune pentru care legea prevede
pedeapsa închisorii, al cărei minim special este de cel puţin 5 ani.(articolul 2 din
Legea nr. 39/2003 privind prevenirea şi combaterea criminalităţii organizate) .
Din enumerarea anterioară rezultă că infracţiunile grave pot intra si în
conţinutul complotului(infracţiunile prevăzute de art155-163,165,166/ 1 din
Codul penal se sancţionează cu o pedeapsă al cărei minim special este mai mare
de 5 ani astfel încât se încadreaza în conceptul de infracţiune gravă prevăzut de
art 2 din Legea nr. 39/2003 privind prevenirea şi combaterea criminalităţii
organizate sau în conţinutul asociere în vederea săvârşirii de infracţiuni atunci
când făptuitoriii s-au asociat în vederea ,comiterii unei infracţiuni de omor.
Grupul infracţional organizat însă depinde de existenţa în cadrul
programului infracţional a cel puţin unei infracţiuni grave dacă aceasta a fost
comisă au pentru a obţine direct sau indirect un beneficiu financiar sau alt
beneficiu material .
Savîrşirea faptei pentru obţinerea direct sau indirect a unui beneficiu
financiar sau altui beneficiu material reprezintă un element propriu doar
grupului infracţional organizat şi ,în consecinţă elentul de diferenţere a celor
trei forme ale pluralităţii constituite , infracţiunile de complot ,asociere în
vederea săvârşirii de infracţiuni şi grupul infracţional organizat .

9
 6.Consideraţii asupra conţinutului infracţiunii

Situaţia premisă

Situaţia premisă este acea condiţie preexistentă de care depinde caracterul penal
al faptei .
Abandonul de familie în varianta descrisă de art. 305 lit. c Cp. are ca
situaţie premisă stabilirea pe cale judecătorească a pensiei de întreţinereNeplata
cu rea-voinţă a pensiei de întreţinere, stabilită prin hotărâre civilă, atrage numai
condamnarea inculpatului, nu şi obligarea lui la despăgubiri civile reprezentând
pensia neachitată, deoarece în privinţa acesteia titularul are un titlu executoriu –
hotărârea definitivă – pe care-l poate pune în executare în cadrul termenului
de prescripţie de 3 ani, stabilit de art. 3 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958

Obiectul juridic relaţiile sociale formate în jurul şi datorită valorii

sociale ocrotite.

Importanţă

-Individualizarea legală porneşte de la importanţa valorii sociale lezate

astfel încât vor exista limite de pedeapsă, diferite la infracţiunile contra vieţii
faţă de infrascţiunile de fals, la infracţiunile contra siguranţei statului, faţă de
infracţiunile de serviciu etc.
-În raport de obiectul juridic se stabileşte subiectul pasiv al infracţiunii ca
titular al valorii sociale ocrotite
-În raport de obiectul juridic se determină domeniul de incidenţă al
normei (acţiunile care pot aduce atingere valorii sociale ocrotite).

Omorul deosebit de grav comis asupra a două sau mai multe persoane,
infracţiune complexă omogenă presupune o realizare unitară a atingerii aduse
valorii sociale ocrotite. Atunci când una dintre acţiuni a rămas în forma
tentativei unitatea infracţiunii complexe dispare când naştere unui concurs de
infracţiuni: tentativă la om simplu, calificat deosebit de grav după caz22 .

Printr-o altă decizie23 s-a hotărât faptul că dispoziţiile art. 209 alin.3 lit.4
Cod penal se referă la cabluri, linii, echipamente şi instalaţii de radiocomunicaţii

22
ÎCCJ, Decizia nr V din 20 februarie 2006 – Recurs în interesul legii
23
ÎCCJ , Decizia nr. II din 16 ianuarie 2006 - Recurs în interesul legii

10
precum şi componente de comunicaţii efectiv integrate într-o reţeaq, şi nu doar
elemente componente separate ale acestora.
Pentru ca fapta de însuşire pe nedrept a unuia sau mai multor elemente
componente dintr-o reţea sau dintr-un sistem de comunicaţii să fie susceptibilă
de a fi încadrată în agravanta prevăzută de acest text de lege, este necesar ca
respectivele componente să fi fost integrate efectiv într-o reţea sau într-un sistem
de comunicaţii aflat sau nu în funcţiune.Astfel, dispoziţia de agravare nu ar fi
aplicabilă, deoarece din însăşi reglementarea ce i s-a dat rezultă voinţa
legiuitorului ca protecţia penală mai eficientă să asigure ocrotirea nu numai a
sistemelor de comunicaţii aflate sau nu în funcţiune, ci şi a elementelor din
compunerea lor, însă numai în măsura în care sunt integrate efectiv în aceste
sisteme.
Raţiunea unei asemenea cerinţe este firească dacă se are în vedere nu numai
integrarea efectivă a componentelor de comunicaţii într-o reţea sau într-un
sistemle conferă valoarea deosebită impusă de posibilitatea de a fi folosite
numai ansamblate potrivit destinaţiei lor specifice.
De aceea, ori de câte ori sustragerile privesc doar cabluri,echipamente sau
alte elemente disparate, neintegrate efectiv în reţea sau sistem de comunicaţii,
atari fapte nu pot fi considerate că întrunesc trăsăturile specifice ale agravantei
menţionate, rămânând astfel susceptibile de a fi încadrate, după caz, într-o altă
agravantă sau doar ca simplu act de sustragere vizat de dispoziţiile art. 208 alin.
(1) din Codul penal.
În această privinţă este de observat că şi forma agravată a infracţiunii de
distrugere prevăzută în art. 217 alin.(3) lit.h) C. pen. Se referă la cabluri, linii,
echipamente şi instalaţii de telecomunicaţii, radiocomunicaţii, precum şi
componente efectiv integrate într-o reţea sau într-un sistem de comunicaţii, aflat
sau nu în funcţiune, iar nu doar la elemente componente, separate, ale acestora.

Latura obiectivă

În ceea ce priveşte elementul material, ÎCCJ24 a apreciat că prin act

sexual de orice natură, susceptibil de a fi încadrat în infracţiunea de viol
prevăzută de art. 197 din Codul penal şi respectiv în art. 198 din acelaşi cod se
înţelege orice modalitate de obţinere a unei satisfacţii sexuale prin folosirea
sexului sau acţionând asupra sexului, între persoane de sex diferit sau de acelaşi
sex prin constrângere sau profitând de imposibilitatea persoanei de a se apăra ori
de a-şi exprima voinţa, ci prin acte de perversiune sexuală în accepţiunea art.
201 Cod penal se înţelege orice altă modalitate de obţinere a unei satisfacţii
sexuale.

24
ÎCCJ,Decizia nr III din 23 mai 2005-Recurs în interesul legii

11
      
   

12