Consideraţii privind relaţia infracţiunii de violare de domiciliu

cu unele infracţiuni contra patrimoniului

Conf.dr. Florin Streteanu

Stabilirea în mod corect a raporturilor în care infracţiunea de violare de domiciliu

se află cu faptele contra patrimoniului a căror comitere o însoţeşte cel mai frecvent s-a
dovedit în practică un demers nu lipsit de dificultăţi. De aceea, în rândurile ce urmează ne
propunem să analizăm principalele ipoteze întâlnite în practică.

a) raportul între infracţiunea de furt prin efracţie şi violarea de domiciliu

Potrivit opiniei general acceptate în doctrină şi în practica judiciară, în principiu
infracţiunea de violare de domiciliu va fi reţinută în concurs cu infracţiunea de furt în
vederea căreia a fost săvârşită, dat fiind că legătura dintre ele este una de circumstanţă şi nu
una necesară.
Consensul între doctrină şi practică dispare însă atunci când este vorba despre furtul
săvârşit prin efracţie, escaladare sau prin folosirea fără drept a unei chei adevărate sau a unei
chei mincinoase. Cu privire la această ipoteză, dacă doctrina majoritară apreciază astăzi că
soluţia este tot aceea a concursului de infracţiuni1, practica judiciară, în marea ei majoritate,
consideră că furtul calificat în această ipoteză va absorbi şi infracţiunea de violare de
domiciliu, deoarece respectivele mijloace implică prin ele însele o violare de domiciliu
furtul fiind de neconceput fără utilizarea lor.
Amintim doar câteva soluţii culese din practica judiciară şi care constituie o ilustrare
elocventă a acestei orientări: dacă inculpatul a pătruns în timpul nopţii în locuinţa persoanei
vătămate găsind uşa de la intrare descuiată şi a sustras mai multe bunuri, există două
infracţiuni de furt şi respectiv violare de domiciliu în concurs 2; când însă furtul s-a comis
prin efracţie, escaladare ori folosirea fără drept a unei chei adevărate sau mincinoase, acesta
devine o infracţiune complexă care absoarbe violarea de domiciliu3.
Înainte de a face câteva observaţii pe marginea acestei din urmă soluţii şi a
argumentelor invocate în doctrină în sprijinul ei, considerăm utilă prezentarea unei
probleme apărute în practică tocmai ca urmare a promovării punctului de vedere în discuţie.
Instanţele au dat adeseori soluţii contradictorii în privinţa calificării faptei inculpatului care
a pătruns mai întâi într-un imobil, iar apoi a comis acolo un furt prin efracţie. S-a apreciat
astfel că, dacă inculpatul a pătruns fără drept în curtea locuinţei părţii vătămate pe poarta
lăsată deschisă, iar apoi a forţat încuietoarea pivniţei de unde a sustras mai multe bunuri,
trebuie reţinute în concurs infracţiunile de violare de domiciliu şi furt calificat 4. În motivare

1    
C. Mitrache, Furt şi violare de domiciliu, în "R.D.P." nr. 1/1995,, p. 124-126; C. Butiuc, Furt prin efracţie.
Violare de domiciliu, în "R.D.P." nr. 1/1997, p. 48-49; Av. Filipaş, Comentariu, în C. Bulai, G. Antoniu, Practica
judiciară penală, vol. I, p. 126.
2    
T.M.B., s. a II-a pen., dec. nr. 262/1993, în Culegere ... 1993, p. 275; T.M.B., s. a II-a pen., dec. nr. 99/1992, în
Culegere ...1992, p. 370; T.S., s. pen., dec. nr. 452/1981, în "R.R.D." nr. 11/1981, p. 58; T.S., s. pen., dec. nr. 2175/1976,
în C.D. 1976, p. 340; T.j. Timiş, dec. pen. nr. 679/1978, în "R.R.D." nr. 6/1979, p. 69.
3    
C.S.J., s. pen., dec. nr. 1016/1995, în “Dreptul” nr. 1/1996, p. 144; C. Ap. Constanţa, dec. pen. nr. 136/1994, în
"R.D.P." nr. 1/1995, p. 133; T.M.B., s. a II-a pen., dec. nr. 118/1985, în Repertoriu III, p. 123; T.J. Timiş, dec. pen. nr.
644/1978, în Repertoriu II, p. 71; T.S., s. pen., dec. nr. 2175/1976, în "R.R.D." nr. 4/1977, p. 62.
4    
T.j. Sibiu, dec. pen. nr. 179/1991, în “Dreptul” nr. 12/1991, p. 98. În acelaşi sens, C. Ap. Constanţa, dec. pen. nr.
185/1996, în “Dreptul” nr. 4/1997, p. 133; T.M.B., s. I pen., dec. nr. 641/1993, în Culegere ...1993, p. 278; T.M.B., s. I
pen., dec. nr. 732/1992, în Culegere ...1992, p. 371.

1
se arată că violarea de domiciliu s-a consumat în momentul intrării în curte pe poarta
deschisă, iar faptul că inculpatul a realizat aceasta cu scopul comiterii furtului nu prezintă
relevanţă sub aspectul încadrării juridice, el având reprezentarea pătrunderii fără drept într-
un imobil, ceea ce nu constituie o agravantă a infracţiunii de furt.
A fost promovată însă şi soluţia contrară, considerându-se că, în cazul în care
inculpatul a pătruns în curtea părţii vătămate pe poarta descuiată iar apoi, prin spargerea
unui geam, a intrat în locuinţă de unde a sustras mai multe bunuri, nu se poate reţine şi
violarea de domiciliu, aceasta fiind absorbită în forma calificată a furtului. Se mai arată că
inculpatul nu a intenţionat să fure din curte, ci din locuinţă, unde nu putea însă ajunge decât
străbătând curtea, astfel încât există o "unitate infracţională deplină"5.
Considerăm corectă prima soluţie, sub rezerva precizărilor pe care le vom face în
continuare.
În ceea ce ne priveşte nu suntem de acord cu susţinerea potrivit căreia furtul prin
efracţie absoarbe violarea de domiciliu. În replică la argumentele invocate de promotorii
acestei teze vom arăta că legătura dintre cele două infracţiuni nu este nici pe departe una
necesară. Aceasta deoarece nu orice furt comis în condiţiile art. 209 lit. i C. pen. presupune
şi o violare de domiciliu. Cu titlu exemplificativ amintim: furtul unor bunuri prin forţarea
portierei unui autoturism aflat într-o parcare; furtul săvârşit în condiţiile art. 209 lit. i din
localul unei societăţi comerciale, al unei instituţii publice etc. Nici chiar furtul comis prin
efracţie într-o locuinţă nu presupune întotdeauna o violare de domiciliu. Este cazul
persoanei care pătrunde în locuinţă cu consimţământul proprietarului iar apoi, profitând de
lipsa acestuia din încăpere, forţează un sertar de unde sustrage o sumă de bani. Faţă de
această ultimă ipoteză, credem că este evidentă necesitatea sancţionării mai severe a celui
care atentează nu doar la patrimoniul unei persoane ci şi la inviolabilitatea domiciliului
acesteia, pătrunzând în locuinţă fără acordul ei.
Pe de altă parte, nimeni nu contestă caracterul complex al infracţiunii de furt săvârşit
prin efracţie, dar subliniem că această complexitate se datorează includerii în conţinutul
infracţiunii respective a faptei de distrugere şi nu a celei de violare de domiciliu. Cât
priveşte furtul comis prin escaladare sau folosirea fără drept a unei chei adevărate sau
mincinoase, acesta nu are caracter complex - în conţinutul său legal neputând fi identificată
o altă acţiune ce constituie ea însăşi o faptă prevăzută de legea penală - agravarea
răspunderii penale în acest caz datorându-se îndrăznelii sporite de care dă dovadă
făptuitorul.
Unii autori consideră că punctul de vedere privind absorbţia infracţiunii de violare de
domiciliu în infracţiunea de furt comis în condiţiile art. 209 lit. i C. pen. ar deriva din
reglementarea cuprinsă în Codul penal anterior, care incrimina violarea de domiciliu ca o
"infracţiune de instrument" şi o sancţiona numai "dacă fapta nu constituia o infracţiune mai
gravă" (art. 496 C. pen. anterior). Cum furtul calificat era o infracţiune mai gravă, violarea
de domiciliu, având o aplicaţie subsidiară, ceda locul acestuia6. Credem însă că soluţia, chiar
sub imperiul codului anterior a fost preluată din dreptul francez, unde instanţele reţin o
infracţiune unică de furt prin efracţie, chiar dacă fapta a fost comisă prin pătrundere într-o
locuinţă. Această practică îşi găseşte însă fundamentul în prevederile art. 311-4 § 6 C. pen.
care se referă la furtul "comis într-un spaţiu locuit sau într-un loc utilizat ori destinat pentru
păstrarea de fonduri, valori, mărfuri sau materiale, pătrunzând prin viclenie, efracţie sau

5    
T.j. Constanţa, dec. pen. nr. 505/1991, în “Dreptul” nr. 1/1992, p. 115.
6    
C. Mitrache, Furt şi violare de domiciliu, în "R.D.P." nr. 1/1995, p. 126.

2
escaladare"7. Este evident că infracţiunea de furt reglementată de art. 311-4 § 6 C. pen.
francez este o infracţiune complexă în structura căreia se include şi violarea de domiciliu 8,
soluţie ce nu poate fi însă fundamentată în dreptul nostru faţă de dispoziţia art. 209 lit. i C.
pen.
De aceea considerăm că se impune o reconsiderare a practicii judiciare în materie, în
sensul că violarea de domiciliu se reţine întotdeauna în concurs cu furtul dacă sunt întrunite
elementele constitutive ale ambelor infracţiuni, indiferent dacă furtul este sau nu comis în
condiţiile art. 209 lit. i C. pen.

b) raportul infracţiunii de violare de domiciliu cu infracţiunea de tâlhărie comisă

într-o locuinţă sau dependinţe ale acesteia
În cazul infracţiunii de tâlhărie săvârşită după o pătrundere în locuinţa victimei
instanţele noastre au admis în mod constant că există un concurs cu conexitate între fapta de
tâlhărie şi violarea de domiciliu9. În urma modificării Codului penal prin Legea nr.
140/1996, modificare ce a creat o formă agravată a infracţiunii de tâlhărie - tâlhăria
săvârşită într-o locuinţă sau dependinţe ale acesteia (art. 211 alin. 2 lit. f C. pen., devenită
ulterior art.211 alin.21 lit.c C.pen.), discuţiile referitoare la raportul între furtul calificat şi
violarea de domiciliu şi-au găsit reflectarea şi în această materie.
Pentru a pune capăt practicii neunitare create în jurul acestei probleme, a fost
exercitat un recurs în interesul legii, soluţionat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin
decizia nr. XXI din 16 aprilie 200710. Instanţa supremă a decis – în mod surprinzător am
spune, dată fiind orientarea jurisprudenţei acesteia în cazul relaţiei furt prin efracţie-violare
de domiciliu – că în speţă violarea de domiciliu se va reţine în concurs cu tâlhăria calificată.
Într-adevăr, potrivit dispozitivului, fapta de pătrundere, în orice mod, într-o locuinţă sau
dependinţe ale acesteia, urmată de săvârşirea unei tâlhării constituie un concurs real
între infracţiunea de violare de domiciliu prevăzută de art. 192 din Codul penal şi
infracţiunea de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. 21 lit. c) din Codul penal.
Achiesând fără rezerve la această soluţie ţinem să facem câteva precizări
referitoare la motivarea ei. În motivare instanţa arată că „În absenţa unei distincţii legale
referitoare la modul în care autorul tâlhăriei a ajuns într-o locuinţă sau dependinţă a
acesteia, de unde îşi însuşeşte bunul prin exercitare de violenţe sau ameninţări, trebuie
admis că această agravantă se realizează atât în cazul în care autorul tâlhăriei accede în
mod legal în locuinţa sau dependinţa respectivă, cât şi atunci când ajunge în acel loc prin
pătrundere fără drept, în condiţiile reglementate prin art. 192 din Codul penal, privind
infracţiunea de violare de domiciliu. Aşadar, în ipoteza în care autorul tâlhăriei se află în
locuinţa sau dependinţa din care îşi însuşeşte bunul, prin exercitare de violenţe sau
ameninţări, fără să fi încălcat în prealabil prevederile art. 192 din Codul penal, referitoare
la săvârşirea infracţiunii de violare de domiciliu, fapta sa nu va constitui decât
7    
Acest text reia în linii generale dispoziţia înscrisă în art. 382 alin. 1 al vechiului cod penal francez care se referea la
"furtul comis ... cu ajutorul unei efracţii exterioare sau interioare, a unei escalade, a unor chei false sau chei furate ori a
unei intrări prin viclenie într-un spaţiu de locuit sau într-un loc unde sunt conservate fonduri, valori, mărfuri sau
materiale".
8    
La o soluţie similară a recurs şi legiuitorul italian, care a consacrat ca o formă agravată a furtului situaţia în care
"infractorul, pentru a comite fapta pătrunde într-un edificiu sau în alt loc cu destinaţie de locuinţă" (art. 625 alin. 1, § 1 C.
pen. italian).
9    
T.S., s. pen., dec. nr. 4898/1972, în C.D. 1972, p. 295; T.S., s. pen., dec. nr. 569/1978, în "R.R.D." nr. 8/1978, p. 69.
10
M. Of., nr. 772 din 14.11.2007

3
infracţiunea unică de tâlhărie, în formă calificată, prevăzută în art. 211 alin. 2 1 din Codul
penal.
    Dacă însă infracţiunea de tâlhărie comisă în circumstanţele prevăzute în art. 211
1
alin. 2 lit. c) din Codul penal este precedată de infracţiunea de violare de domiciliu,
săvârşită de autor pentru a ajunge în locuinţa sau dependinţa de unde ulterior îşi însuşeşte
un bun prin exercitare de violenţe sa în alte modalităţi specifice comiterii unei tâlhării,
atunci aceste două fapte consecutive, de încălcare a unor dispoziţii diferite ale legii
penale, nu pot fi considerate decât concurente, în sensul dispoziţiilor art. 33 lit. a) din
Codul penal.”
Pe baza acestor argumente Înalta Curte conchide că este evident că fapta de
pătrundere fără drept, în orice mod, într-o locuinţă sau dependinţe ale acesteia, urmată
de săvârşirea unei tâlhării, constituie un concurs real între infracţiunea de violare de
domiciliu, prevăzută de art. 192 din Codul penal, şi infracţiunea de tâlhărie, prevăzută
de art. 211 alin. 21 lit. c) din Codul penal.
Chiar dacă motivarea este relativ succintă iar concluzia nu este chiar atât de
evidentă, Curtea surprinde totuşi elementul esenţial în delimitarea infracţiunii complexe
faţă de concursul de infracţiuni – caracterul necesar al absorbţiei. Într-adevăr, o
infracţiune este complexă atunci când ea nu poate fi comisă fără a săvârşi şi infracţiunea
absorbită. Această relaţie nu se verifică în cazul infracţiunii de tâlhărie prevăzută de art.
211 alin. 21 C.pen. şi al violării de domiciliu, tâlhăria putând fi comisă într-o locuinţă şi
fără a săvârşi o violare de domiciliu, aşa cum se întâmplă atunci când făptuitorul pătrunde în
locuinţă cu consimţământul victimei11, ori când tâlhăria se săvârşeşte în locuinţa
făptuitorului ori a unui terţ.

Va fi interesant de văzut în ce măsură această soluţie a instanţei supreme va avea

efecte şi în privinţa jurisprudenţei legate de relaţia între infracţiunile de furt prin efracţie şi
violare de domiciliu. În măsura în care se va menţine orientarea actuală, practica judiciară
va înregistra noi dificultăţi în aplicarea textelor analizate. Aşa de pildă, se pune problema
găsirii unei soluţii în ipoteza în care tâlhăria comisă într-o locuinţă absoarbe în structura sa
un furt prin efracţie. Spre exemplu, autorul pătrunde prin efracţie în locuinţă, exercită
violenţe asupra proprietarului şi sustrage bunuri. Potrivit deciziei nr.XXXI, în acest caz vom
reţine în concurs tâlhăria calificată cu violarea de domiciliu, însă soluţia nu este compatibilă
cu orientarea tradiţională a jurisprudenţei potrivit căreia furtul prin efracţie absoarbe
violarea de domiciliu. În doctrină12 s-a susţinut dealtfel, anterior deciziei analizate soluţia
potrivit căreia atunci când în structura tâlhăriei calificate prevăzută de art.211 alin.21 lit.c) se
include un furt prin efracţie aceasta nu se va reţine în concurs cu violarea de domiciliu.
Soluţia nu poate fi acceptată, căci ar conduce la o consecinţă absurdă, constând în
sancţionarea mai blândă a infractorului care pătrunde prin efracţie în imobilul unde comite
11    
S-ar putea pune problema dacă într-o astfel de situaţie nu subzistă şi infracţiunea de violare de domiciliu. În condiţiile
în care făptuitorul începe să exercite violenţa sau ameninţarea împotriva victimei, se mai poate susţine că subzistă
consimţământul acesteia cu privire la aflarea infractorului în locuinţă?
Apreciem că nu se poate reţine totuşi infracţiunea de violare de domiciliu în varianta refuzului de părăsire a locuinţei
deoarece, este general admis că pentru consumarea acestei modalităţi nu este suficientă lipsa consimţământului victimei,
ci e necesar ca această absenţă a consimţământului să se materializeze într-o "cerere expresă, categorică" de a părăsi
spaţiu. În lipsa unei astfel de cereri, indiferent de motivele care au determinat-o, nu credem că poate fi vorba de violare
de domiciliu, o dată ce infractorul a ajuns acolo cu consimţământul victimei. Dacă însă o astfel de cerere a existat,
trebuie reţinută şi violarea de domiciliu în concurs cu tâlhăria.
12
C. Niculeanu, Despre infracţiunea de tâlhărie comisă într-o locuinţă sau dependinţe ale acesteia şi violarea de
domiciliu, în “Dreptul” nr. 2/1998, p. 62-63.

4
ulterior tâlhăria - şi care va răspunde pentru o infracţiune unică - faţă de acela care pătrunde
profitând de uşa găsită deschisă, în cazul căruia se reţine un concurs de infracţiuni. S-ar
ajunge astfel la încurajarea făptuitorilor să pătrundă în locuinţă printr-unul din modurile
arătate în art. 209 lit. i C. pen., ceea ce nu putea fi în intenţia legiuitorului.
De aceea, credem că indiferent de forma furtului inclus în structura tâlhăriei, aceasta
din urmă se reţine în concurs cu violarea de domiciliu. Pentru evitarea inconsecvenţelor în
sancţionare se impune însă şi abandonarea definitivă a concepţiei eronate potrivit căreia
furtul prin efracţie absoarbe violarea de domiciliu.

Prin aceeaşi decizie, Înalta Curte a mai statuat că fapta de pătrundere, în orice
mod, într-o curte sau într-un loc împrejmuit ce ţine de domiciliul persoanei, urmată de
săvârşirea unei tâlhării constituie un concurs real între infracţiunea de violare de
domiciliu prevăzută de art. 192 din Codul penal şi infracţiunea de tâlhărie prevăzută de
art. 211 din Codul penal, cu excepţia circumstanţei incriminate în art. 211 alin. 2 1 lit. c)
din Codul penal.
Soluţia este firească, dat fiind că spaţiile avute în vedere de art.192 C.pen. nu
coincid cu cele la care se referă art. 211 alin. 2 1 lit. c). De aceea, pătrunderea într-un loc
împrejmuit ţinând de o locuinţă sau dependinţă nu are nimic a face cu agravanta
prevăzută de alin. 21 lit. c).

c) raportul între tulburarea de posesie şi violarea de domiciliu

Problema raportului între cele două infracţiuni se pune atunci când autorul
pătrunde fără drept într-unul dintre spaţiile menţionate de art.192 C.pen. pe care apoi le ia
în stăpânire, realizând şi elementul material al infracţiunii prevăzute de art.220 C.pen.
La prima vedere ar putea exista tentaţia de a considera că tulburarea de posesie
absoarbe violarea de domiciliu, dat fiind că nu este posibilă luarea în stăpânire, spre
exemplu a unei locuinţe, fără a pătrunde în aceasta.
În realitate, între cele două infracţiuni nu operează absorbţia şi ele vor trebui
reţinute în concurs ori de câte ori sunt întrunite elementele ambelor. Într-adevăr, art.220
nu se referă la ocuparea unei locuinţe, ci a unui imobil în general, indiferent care este
destinaţia acestuia. Pe cale de consecinţă, tulburarea de posesie se poate comite fără a se
săvârşi infracţiunea de violare de domiciliu. Aşa fiind, condiţia caracterului necesar al
absorbţiei nu este satisfăcută şi deci nu ne aflăm în faţa unei complexităţi. În măsura în
care alături de obiectul juridic al tulburării de posesie este lezat şi un alt obiect juridic –
în speţă inviolabilitatea domiciliului – soluţia care se impune este aceea a concursului de
infracţiuni.
Un alt argument în acelaşi sens este dat de diferenţa de pericol social între cele
două infracţiuni, dat fiind că limitele pedepsei prevăzute pentru infracţiunea de tulburare
de posesie sunt uneori mai mici decât cele prevăzute pentru violarea de domiciliu (spre
exemplu atunci când violarea de domiciliu se comite în timpul nopţii) nepermiţând deci
absorbţia.