REFERAT

ESCROCHERIA

1
 CUPRINSUL

Introducere

1. Elementele constitutive ale infracţiunii de escrocherie………………………………

1.1. Obiectul infracţiunii de escrocherie…………………………………………………….
1.2. Latura obiectivă a infracţiunii de escrocherie…………………………………………..
1.3. Latura subiectivă a infracţiunii de escrocherie…………………………………………
1.4. Subiectul infracţiunii de escrocherie……………………………………………………
2. Elementele circumstanţiale agravante ale infracţiunii de escrocherie………………
2.1. Săvârşirea escrocheriei de două sau mai multe persoane………………………………..
2.2. Săvârşirea escrocheriei cu cauzarea de daune în proporţii considerabile………………..
2.3. Săvârşirea escrocheriei cu folosirea situaţiei de serviciu………………………………...
2.4. Săvârşirea escrocheriei de un grup criminal organizat sau de o organizaţie criminal……
2.5. Săvârşirea escrocheriei în proporţii mari sau deosebit de mari…………………………..

Concluzii……………………………………………………………………………………..
Bibliografia…………………………………………………………………………………..

2
 Introducere

Interesul pronunţat, în raport cu infracţiunea de escrocherie, nu este deloc întâmplător.

Această infracţiune se caracterizează printr-un grad sporit de prejudiciabilitate, deoarece nu doar
cauzează urmări imediate sub formă de prejudiciu patrimonial efectiv unor persoane concrete.
Această faptă infracţională are un impact nefast asupra sferelor politice, social-economice şi
juridice ale societăţii, determină stagnarea dezvoltării activităţii oneste de întreprinzător, a
relaţiilor de piaţă şi a economiei naţionale în ansamblu. În perioada de tranziţie şi post-tranziţie
spre economia de piaţă şi valorile dezvoltării concurenţiale, escrocheria are tendinţa de a deveni
cea mai răspândită infracţiune contra patrimoniului. Astfel, în ultimii ani, au fost înregistrate
cazuri de escrocherie: în anul 2006 – 1028; în anul 2007 – 840; în anul 2008 – 825. În primele
şapte luni ale anului 2009 au fost înregistrate 551 cazuri de escrocherie. De menţionat că o bună
parte din cazurile de însuşire în proporţii mari sau deosebit de mari (infracţiune care a fost
prevăzută la art.195 CP RM) s-au referit la escrocherie. Asemenea cazuri au fost înregistrate: în
anul 2006 – 1603; în anul 2007 – 1405; în anul 2008 – 635; în primele şapte luni ale anului 2009
– 229. În noile condiţii social-economice a crescut fulminant numărul de tranzacţii, în care una
din părţi, profitând de eroarea celeilalte, dobândeşte ilicit bunurile străine, utilizând înşelăciunea
sau abuzul de încredere. Însă, în cele mai frecvente cazuri, astfel de acţiuni sunt apreciate nu ca
fapte infracţionale, dar ca delicte de drept civil. O asemenea stare de lucruri este condiţionată,
înainte de toate, de dificultatea delimitării escrocheriei de delictele de drept civil. Şi deoarece
toate îndoielile de neînlăturat sunt interpretate în favoarea făptuitorului (conform principiului in
dubio pro reo), cele săvârşite se califică tocmai ca delict de drept civil, şi nu ca faptă penală.
Cercetarea infracţiunii de escrocherie este îngreunată şi de alţi factori. Astfel, sunt atestate noi şi
noi cazuri de exploatare a încrederii victimei prin procedee necunoscute anterior. Apariţia
acestora poate fi explicată prin lărgirea sferei activităţii de întreprinzător şi prin creşterea
numărului tranzacţiilor de drept civil în condiţiile economiei de piaţă. Comun pentru toate aceste
procedee este că ele constau în propuneri, idei, recomandări de utilizare cât mai „eficientă” a
bunurilor victimei, după a căror realizare ea nu doar că nu obţine nici un profit, dar suferă şi
pagube materiale. În calitate de exemplu pot fi numite astfel de procedee ca: solicitarea plăţii
prealabile; crearea unei întreprinderi în comun cu investitorii străini; activitatea comună cu
repartizarea veniturilor; încheierea contractelor de livrare a mărfurilor având o cerere restrânsă
pe piaţă; folosirea multiplă a bunurilor gajate; crearea unei întreprinderi-fiică străine; eliberarea
titlurilor de valoare şi a documentelor de decontare cu bună-ştiinţă incorect perfectate; vânzarea
mărfurilor costisitoare la preţuri derizorii etc.

3
 După ce victima începe a avea încredere în făptuitor, ultimul comite nu rareori acţiuni în care
se exprimă abuzul de încredere: dobândirea bunurilor până la înregistrarea lor în documentele
contabile; luarea ilegală a unei părţi din retribuţie; exagerarea cifrei cheltuielilor; abuzarea de activele
patrimoniale ale clientului sau ale întreprinderii la care este angajat făptuitorul; înţelegerea
frauduloasă cu furnizorul sau cu consumatorul; substituirea mărfurilor de calitate cu cele de calitate
proastă; denaturarea indicatorilor economici ai întreprinderii, pentru a face mai atractive acţiunile
acesteia pe piaţa valorilor mobiliare; eliberarea de credite sau împrumuturi neasigurate sau insuficient
asigurate; acordarea remuneraţiei unor „oameni de paie” etc. Odată cu trecerea timpului şi cu sporirea
complexităţii relaţiilor patrimoniale, ne putem aştepta la apariţia unor procedee din ce în ce mai
sofisticate şi greu detectabile de exploatare a încrederii. Această tendinţă este alimentată de
următoarele cauze: şomaj; creşterea necontenită a preţurilor; caracterul încă imperfect al
reglementărilor privitoare la activitatea economică; controlul nu întotdeauna eficient asupra
întreprinderilor nou-create din partea organelor abilitate etc.
La crearea acestei stări de lucruri a contribuit, inclusiv, imperfecţiunea mijloacelor penale de
contracarare a infracţiunii de escrocherie. Aceste mijloace nu sunt sincronizate cu dinamica
apariţiei noilor forme şi procedee de săvârşire a escrocheriei. Modelul reglementar actual al
componenţei de escrocherie nu mai reuşeşte să fie eficient împotriva manifestărilor inedite ale
respectivei infracţiuni. Toate acestea nu pot să nu suscite interesul faţă de problematica
examinării sub aspect penal a infracţiunii de escrocherie, îndemnând la o abordare de pe noi
poziţii a concepţiei teoretice de calificare a faptelor conform art.190 CP RM. Modificările şi
completările, pe care le suferă în permanenţă art.190 CP RM, pun în faţa practicienilor, precum
şi în faţa ştiinţei dreptului penal, o serie întreagă de probleme ce ţin de perceperea, interpretarea,
aplicarea practică corectă şi perfecţionarea continuă a modelului teoretic al acestei infracţiuni.
Cu siguranţă, studiul detaliat asupra problemelor privind răspunderea penală pentru infracţiunea
de escrocherie va contribui la rezolvarea lor, va înlesni identificarea căilor de depăşire a
deficienţelor existente.

1. Elementele constitutive ale infracţiunii de escrocherie

1.1. Obiectul infracţiunii de escrocherie

Obiectul juridic al infracţiunii – generic sau special – îl reprezintă valoarea socială ocrotită
de normele penale corespunzătoare şi relaţiile sociale generate de aceasta.

4
 După M.A. Hotca, obiectul juridic generic este specia de obiect juridic al infracţiunii ce
constă în valoarea socială care naşte un fascicul de relaţii sociale reprezentând criteriul folosit de
legiuitor pentru asocierea mai multor infracţiuni într-un grup1.
Capitolul VI al Părţii Speciale a Codului penal al Republicii Moldova cuprinde art.186-199.
Printre acestea se numără art.190 CP RM, care incriminează fapta de escrocherie. Capitolul legii
penale, din care face parte acest articol, se numeşte „Infracţiunii contra patrimoniului”. De aici
deducem că obiectul juridic generic al infracţiunii de escrocherie îl constituie relaţiile sociale cu
privire la patrimoniu. Acelaşi obiect juridic generic îl au toate celelalte fapte infracţionale
prevăzute de normele Capitolului VI al Părţii Speciale a Codului penal al Republicii Moldova.
Astfel, obiectul juridic generic, reprezentat de relaţiile sociale cu privire la patrimoniu, este printre
puţinele puncte de legătură, dacă nu chiar unicul, vizând toate componentele grupului de
infracţiuni contra patrimoniului.
În opinia lui E.V. Suslina, obiectul juridic generic al infracţiunii de escrocherie îl formează
relaţiile sociale patrimoniale. Nu pot împărtăşi această părere. Chiar dacă pare a fi lipsită de
importanţă diferenţa dintre noţiunile „relaţiile sociale cu privire la patrimoniu” şi „relaţiile sociale
patrimoniale”, este aparentă această lipsă de importanţă. În realitate, împotriva infracţiunilor contra
patrimoniului legea penală apără relaţiile sociale cu privire la patrimoniu.
Noţiunea de patrimoniu, privită ca universalitate de drept, este mai cuprinzătoare decât acea
de proprietate, incluzând, în afara expresiei sale juridice – dreptul de proprietate, toate celelalte
drepturi reale şi de creanţă, alături de obligaţiile patrimoniale, precum şi orice situaţie care prezintă
chiar numai o aparenţă de drept. Iar proprietatea este principala componentă a patrimoniului.
Tocmai de aceea, în alin.(1) art.2 CP RM, printre valorile sociale fundamentale apărate de legea
penală se numără proprietatea.
În concluzie, tocmai relaţiile sociale cu privire la patrimoniu, nu relaţiile sociale cu privire
la proprietate, formează obiectul juridic generic al infracţiunii de escrocherie.
Să ne referim în cele ce urmează la configuraţia obiectului juridic special al infracţiunii
prevăzute la art.190 CP RM.
Această infracţiune este una pluriobiectuală. Mai precis, este o infracţiune complexă,
având un obiect juridic special complex. În legătură cu aceasta, suscită interes afirmaţia făcută de
E.S. Tenciov vizavi de infracţiunea de escrocherie: „Specificul acestei forme de sustragere este
condiţionat de caracterul complex al obiectului ei juridic special. Atingerea adusă obiectului
juridic principal – proprietăţii – se realizează pe calea încălcării libertăţii de manifestare a voinţei
de către proprietar sau alt posesor. Aceştia, fiind induşi în eroare de către făptuitor, îi transmit
valorile patrimoniale, considerând că făptuitorul are dreptul să le obţină”.

1
Hotca M.A. Codul penal. Comentarii şi explicaţii. Bucureşti: C.H. Beck, 2007, 212 p

5
 În context, atrage atenţia poziţia lui S.N. Romaniuc: „La infracţiunile complexe trebuie
raportate nu doar infracţiunile a căror componenţă de bază sau agravată este alcătuită din două
componenţe simple de infracţiuni. Raportate trebuie şi infracţiunile care includ acţiuni sau
inacţiuni, dintre care nu toate au caracterul unei infracţiuni (sublinierea ne aparţine – n.a.)2”.
Am menţionat anterior că, fiind o infracţiune complexă, escrocheria presupune o pluralitate
de obiecte. Într-adevăr, în cazul escrocheriei, obiectul juridic special este alcătuit din două valori
sociale, fiecare cu relaţiile sociale aferente. Dar pluriobiectuale sunt şi infracţiunile cu obiect
juridic multiplu necomplex. Un asemenea obiect îl are, de exemplu, infracţiunea de delapidare a
averii străine (art.191 CP RM) – atunci când fapta prejudiciabilă este alcătuită dintr-o singură
acţiune, dar prin care se aduce atingere celor două valori sociale distincte (şi relaţiilor sociale
aferente), care constituie obiectul juridic special al infracţiunii specificate la art.191 CP RM.
În contrast, în cazul infracţiunii de escrocherie, caracterul complex al acesteia
condiţionează corespondenţa dintre componentele obiectului juridic special şi componentele faptei
prejudiciabile: obiectului juridic principal îi corespunde acţiunea principală; obiectului juridic
secundar îi corespunde acţiunea adiacentă.
Şi deoarece acţiunea principală din cadrul faptei prejudiciabile de escrocherie se exprimă în
dobândirea ilicită a bunurilor altei persoane, ajung la concluzia că obiectul juridic principal al
escrocheriei îl formează relaţiile sociale cu privire la posesia asupra bunurilor.
Sub un alt aspect, obiectul juridic secundar al infracţiunii prevăzute la art.190 CP RM îl
formează relaţiile sociale cu privire la libertatea manifestării de voinţă şi la minimul necesar de
încredere.
De aceea, urmărind obiectivul asigurării unui climat de credibilitate reciprocă, legiuitorul
incriminează, în art.190 CP RM, fapta de escrocherie, adică dobândirea ilicită a bunurilor altei
persoane nu prin violenţă, nu prin ameninţare, nici pe ascuns, dar prin înşelăciune sau abuz de
încredere.
Despre relaţia dintre obiectul juridic al infracţiunii şi obiectul material al infracţiunii ne
putem da seama din următoarea teză formulată de S.Brînză: „Obiectul material există nu la toate
infracţiunile, ci numai la acelea la care valoarea socială vătămată prin săvârşirea lor se proiectează
(nu constă, nici nu se exprimă) într-o entitate materială (corporală)3”.
În cazul infracţiunii de escrocherie, obiectul material îl reprezintă bunurile care au o existenţă
materială, sunt create prin munca omului, dispun de valoare materială şi cost determinat, fiind
bunuri mobile şi străine pentru făptuitor.

2
Романюк С.Н. Сложные единичные преступления: Автореферат диссертации на соискание ученой степени
кандидата юридических наук. Тюмень, 2008, p, 11
3
Brînză S. Obiectul infracţiunilor contra patrimoniului. Chişinău: Tipografia Centrală, 2005, 101 p.

6
 Articolul 190 CP RM este aplicabil în acele cazuri, când bunurile ce-l reprezintă nu posedă
calităţi speciale care să condiţioneze aplicarea unei norme speciale (art.181,217,222,290,295,360).
Într-o altă ordine de idei, obiectul material al escrocheriei trebuie delimitat de mijlocul de săvârşire
a escrocheriei. Se poate afirma că făptuitorul se serveşte de mijlocul de săvârşire a infracţiunii în
calitate de factor de influenţare. Mijlocul de săvârşire a infracţiunii „e pus în funcţiune” de către
făptuitor, după care procesul de influenţare asupra obiectului material are loc în afara controlului
conştient-volitiv al făptuitorului. Mijlocul de săvârşire a infracţiunii (spre deosebire de obiectului
material al infracţiunii) nu poate fi supus influenţării din partea făptuitorului.
Deseori, în calitate de mijloc de săvârşire a escrocheriei sunt utilizate variate documente.
Există o serie de documente de plată, care, deşi nu au calitatea de documente de decontare,
pot îndeplini rolul de mijloc de săvârşire a escrocheriei (de exemplu, ordinul de casă de încasare,
ordinul de casă de plată, situaţia de plată (tabelul de salarizare), borderoul de plăţi/decontări etc.) 4.
Obţinerea în posesie a mijloacelor băneşti străine sau a altor bunuri străine prin intermediul
documentelor de plată (altor decât cardurile sau alte carnete de plată (documente de decontare))
false reprezintă infracţiunea de escrocherie.
După aceste clarificări privind interferenţele dintre obiectul material al escrocheriei şi
mijlocul de săvârşire a acestei infracţiuni, să trecem la examinarea unor aspecte controversate
vizând obiectul material al infracţiunii de escrocherie. În doctrina penală occidentală, o
perioadălungă de timp, s-a considerat că obiectul material al escrocheriei îl pot forma, de cele mai
dese ori, bunurile mobile corporale; totuşi, nu se excludea că, indirect, escrocheria poate avea ca
obiect material bunuri imobile. Mai recent, în cadrul aceleiaşi doctrine, tot mai des se susţine că
atât bunurile corporale, cât şi cele incorporale pot reprezenta obiectul material al faptei de
escrocherie.
Aşadar, am ajuns la concluzia că în art.190 CP RM noţiunea „dobândirea ilicită a bunurilor
altei persoane prin înşelăciune sau abuz de încredere” nu poate include noţiunea „dobândirea ilicită
a dreptului asupra bunurilor altei persoane prin înşelăciune sau abuz de încredere”. Aşa cum nici
noţiunea de bun nu poate include noţiunea de drept asupra bunurilor. În normele Capitolului VI din
Partea Specială a Codului penal, noţiunea „bun” nu este utilizată lato sensu, în accepţiunea
formulată la alin.(1) art.285 din Codul civil. Potrivit acesteia, bunuri sunt şi drepturile
patrimoniale.
1.2. Latura obiectivă a infracţiunii de escrocherie
Escrocheria este o infracţiune complexă, cu obiect juridic special complex; în cadrul
acestui obiect juridic special complex, obiectul juridic principal corespunde acţiunii principale din

4
Botezatu I. Documentele de plată ca mijloace de săvârşire a infracţiunii de escrocherie. În: Analele Ştiinţifice ale
USM. Seria „Ştiinţe socioumanistice”. Vol.I. Chişinău, 2006, p.379-382.

7
compoziţia faptei prejudiciabile; obiectul juridic secundar corespunde acţiunii adiacente din
alcătuirea faptei prejudiciabile. Se poate susţine că acţiunea principală joacă rolul de acţiune-scop,
iar acţiunea adiacentă joacă rolul de acţiune-mijloc. Tocmai de aceea, dacă intenţia de a săvârşi
escrocheria nu este realizată integral – făptuitorul reuşind să comită acţiunea-mijloc, nu şi
acţiunea-scop – escrocheria se va întrerupe la etapa de tentativă. Deci, consumarea escrocheriei
este legată de realizarea acţiunii-scop.
Deci, latura obiectiva a escrocheriei se acaracterizeaza prin dobindirea ilicita a bunurilor
altei persoane prin inselaciune sau abuz de incredere.
În art.190 CP RM, răspunderea se prevede pentru dobândirea ilicită a bunurilor altei
persoane prin înşelăciune sau abuz de încredere. Ceea ce indică asupra locului înşelăciunii sau
abuzului de încredere în structura faptei prejudiciabile de escrocherie: acţiune adiacentă. Cele două
modalităţi normative ale acestei acţiuni adiacente sunt:
1) înşelăciunea;
2) abuzul de încredere.
Este suficientă realizarea acţiunii adiacente în oricare din numitele modalităţi.
Voi începe analiza cu examinarea noţiunii de înşelăciune, desemnând prima dintre
modalităţile normative alternative ale acţiunii adiacente din cadrul faptei prejudiciabile de
escrocherie.
În literatura de specialitate, noţiunea de înşelăciune este definită într-un mod asemănător:
„dezinformarea conştientă a victimei, care constă în prezentarea vădit falsă a realităţii (înşelăciune
activă) sau în trecerea cu tăcere a realităţii, când are loc ascunderea faptelor şi a circumstanţelor
care trebuie comunicate în cazul săvârşirii cu bună-credinţă şi în conformitate cu legea a
tranzacţiei patrimoniale (înşelăciune pasivă)”5; „prezentarea unor date false sau ascunderea unor
informaţii a căror anunţare era obligatorie”6; „prezentarea unor date false sau ascunderea unor
informaţii a căror declarare era obligatorie”7.
Din toate aceste definiţii se poate desprinde că, în cazul escrocheriei săvârşite pe calea
înşelăciunii, atingere se aduce relaţiilor sociale cu privire la libertatea manifestării de voinţă.
Pentru că, în ipoteza escrocheriei comise pe calea abuzului de încredere, vătămare suferă relaţiile
sociale cu privire la minimul necesar de încredere.
Într-un alt context, aşa cum rezultă din dispoziţia de la alin.(1) art.190 CP RM, înşelăciunea
(ca şi abuzul de încredere) se realizează pentru a asigura săvârşirea dobândirii ilicite a bunurilor
altei persoane.

5
Brînză S., Ulianovschi X., Stati V. et. al. Drept penal. Partea Specială. Chişinău: Cartier, 2005, 282 p.
6
Codul penal al Republicii Moldova. Comentariu / Sub red. lui A.Barbăneagră. Chişinău: ARC, 2003, 399 p
7
Borodac A. Manual de drept penal. Partea Specială. Chişinău: Tipografia Centrală, 2004, 199 p.

8
 Dintr-o altă perspectivă, după punctarea acestor criterii de delimitare, vom menţiona că, în
dependenţă de modus operandis, modalităţile înşelăciunii sunt:
1) înşelăciunea verbală;
2) înşelăciunea în formă scrisă;
3) înşelăciunea sub forma unor acţiuni concludente.
În opinia întemeiată a lui G.N. Borzenkov, înşelăciunea verbală este caracteristică comunicării
nemijlocite dintre făptuitor şi victimă. Totodată, trebuie să recunoaştem caracterul limitat al unei
asemenea modalităţi de înşelăciune. Limitele le stabileşte cadrul legal, atunci când este cerută
forma scrisă pentru încheierea unei convenţii. Atunci însă când convenţia, lipsită de importanţă,
permite forma orală, escrocheria poate să presupună înşelăciunea verbală.
În ce priveşte modalitatea de înşelăciune sub formă de acţiuni concludente, consider că astfel
de acţiuni pot consta în: purtarea uniformei de către persoana care nu are acest drept; simularea
unei maladii pentru a obţine actul ce confirmă dreptul făptuitorului de a primi foloase materiale;
folosirea unor acte sustrase sau găsite etc.
În continuare, un spaţiu mai larg vom acorda modalităţii de înşelăciune în formă scrisă,
modalitate care, în comparaţie cu celelalte două, are tendinţa de a căpăta gradul cel mai ridicat de
frecvenţă. Într-adevăr, în numeroase cazuri, escrocheria presupune folosirea unor documente false.
Cât priveşte folosirea documentelor oficiale false, aceasta poate fi absorbită de infracţiunea de
escrocherie. Poate reprezenta partea, atunci când întregul constă în art.190 CP RM. În acest sens,
nu poate fi decât salutată concluzia la care s-a ajuns în una din deciziile Colegiului penal lărgit al
Curţii Supreme de Justiţie: „Dobândirea ilicită a bunurilor în rezultatul folosirii de către făptuitor a
unui document, falsificat anterior, urmează a fi calificată doar conform art.190 CP RM. În acest
caz, prezentarea unor asemenea documente apare ca varietate a înşelăciunii. Deci, şi a
componenţei de escrocherie”.
După ce ne-am referit la clasificarea modalităţilor înşelăciunii în funcţie de modus
operandis, să ne concentrăm atenţia asupra clasificării modalităţilor înşelăciunii după modul de
comportare – pozitivă sau negativă – a făptuitorului. Aşa cum am menţionat anterior, înşelăciunea,
ca modalitate a acţiunii adiacente din cadrul faptei prejudiciabile de escrocherie, poate fi săvârşită
pe calea acţiunii sau inacţiunii. Iată de ce, putem vorbi despre:
1) înşelăciunea activă;
2) înşelăciunea pasivă.
Înșelăciunea active se manifesta prin inducerea intenționata in eroare a proprietarului sau a
persoanei terțe, acesteia comunicându-i-se unele informații false, fiindu-i prezentate unele
documente false sau săvârșite alta acțiuni, care dau naștere unei iluzii si, in ansamblu, formează la

9
victime o închipuire greșită despre caracterul legitim al trecerii bunurilor de la paguba la infractor.
Ca urmare victima transmite benevol celui vinovat bunurile.
După E.S. Tenciov, înşelăciunea pasivă constă în neexecutarea de către făptuitor a
obligaţiei de a comunica despre circumstanţele reale ale convenţiei încheiate. În opinia lui G.N.
Borzenkov, înşelăciunea pasivă are loc atunci când făptuitorul nu comunicăvictimei informaţii,
care ar fi făcut-o pe victimă să nu-i transmită bunurile. Din punctul de vedere al lui A.I. Boiţov,
înşelăciunea pasivă este trecerea cu tăcere a unor circumstanţe faptice cu relevanţă juridică, despre
care făptuitorul era obligat să comunice, în urma cărui fapt victimei i se creează o reprezentare
falsă despre prezenţa temeiurilor legale vizând transmiterea bunurilor către făptuitor.
Sub un alt aspect, în literatura de specialitate se deosebesc două modalităţi de înşelăciune
pasivă:
a) trecerea cu tăcerea cu bună-ştiinţă despre circumstanţele, a căror necunoaştere a generat eroarea
victimei privind legalitatea transmiterii bunurilor către făptuitor;
b) exploatarea conştientă a erorii victimei, în urma căreia făptuitorul a primit bunurile de la victima
aflată în eroare.
Prin ce se deosebesc în esenţă aceste două modalităţi? În caz de înşelăciune prin cea de-a
doua modalitate, victima este indusă în eroare de o terţă persoană, făptuitorul doar profitând de
această ocazie pentru a primi bunurile de la victimă. În caz de înşelăciune prin prima modalitate,
făptuitorul însuşi induce în eroare victima, fără concursul unei terţe persoane. Altfel spus, în cazul
celei de-a doua modalităţi se atestă menţinerea erorii din partea făptuitorului. În cazul primei
modalităţi inducerea în eroare are loc din partea făptuitorului.
În altă ordine de idei, ne vom referi la clasificarea modalităţilor de înşelăciune, în funcţie
de circumstanţele pe care le priveşte înşelăciunea:
1) înşelăciunea cu privire la persoana făptuitorului sau la identitatea altei persoane;
2) înşelăciunea cu privire la bunurile pe care făptuitorul le oferă victimei;
3) înşelăciunea cu privire la anumite acţiuni sau evenimente;
4) înşelăciunea cu privire la promisiuni.
În cazul înşelăciunii cu privire la calităţile persoanei, putem deosebi:
a) înşelăciunea cu privire la calităţile de fapt ale persoanei;
b) înşelăciunea cu privire la calităţile de drept ale persoanei.
Calităţile de fapt sunt cele fizice (privind starea sănătăţii, aspectul exterior, constituţia naturală a
unei persoane) sau spirituale (profesarea unei credinţe, predispunerea spre consumul de alcool,
orientarea sexuală etc.).
În general, săvârşirea escrocheriei poate presupune atestarea uneia sau a mai multor
modalităţi ale înşelăciunii. Combinaţiile dintre modalităţi pot fi dintre cele mai diferite. Se pot

10
referi la acelaşi criteriu de clasificare (de exemplu, înşelăciunea cu privire la cantitatea bunurilor
se îmbină cu înşelăciunea cu privire la calitatea bunurilor). Dar se pot referi şi la criterii de
clasificare diferite (de exemplu, înşelăciunea verbală se îmbină cu înşelăciunea cu privire la
promisiuni). Până la urmă, toate aceste detalii pot fi luate în consideraţie la individualizarea
pedepsei.
După ce am supus analizei prima dintre modalităţile normative ale acţiunii adiacente din
cadrul faptei prejudiciabile de escrocherie, în cele ce urmează vom examina cea de-a doua
modalitate. Ne referim la abuzul de încredere. În doctrina penală, prin „abuz de încredere” se
înţelege: folosirea de către făptuitor a atitudinii de încredere faţă de el din partea victimei, în dauna
ultimei8; acţiunea când făptuitorul, până la primirea bunurilor, îşi asumă obligaţiuni patrimoniale
care apar drept condiţie pentru a i se transmite aceste bunuri 9; acţiunea când făptuitorul, până la
primirea bunurilor, folosind unele relaţii de serviciu sau contractuale, fie chiar o naivă încredere a
victimei, îşi asumă obligaţiuni patrimoniale care apar drept condiţie ca victima să-i cedeze
bunurile.
Reflectând asupra tuturor acestor puncte de vedere, considerăm că, în ipoteza escrocheriei
săvârşite pe calea abuzului de încredere, făptuitorul nu exercită nici o influenţare activă asupra
victimei pentru a o induce în eroare, pentru a prezenta temeiul primirii de către el a bunurilor
victimei într-o manieră care nu corespunde realităţii. Esenţa abuzului de încredere constă în
profitarea de încrederea victimei. Aceasta pentru ca făptuitorul să nu mai fie nevoit să recurgă la
înşelăciune, dacă victima va dori să verifice cele comunicate de făptuitor.
Are dreptate S. Brînză, când susţine că, în cazul escrocheriei presupunând abuzul de încredere,
„făptuitorul exploatează raporturile de încredere care s-au creat între el şi victimă. Ultima este, de
regulă, proprietarul sau administratorul unei anumite mase patrimoniale (fondator, director general
sau alt conducător al unei întreprinderi). De regulă, raporturile de încredere decurg din încheierea
unor convenţii de drept civil (mandat, depozit, asigurare, comision, administrare fiduciară etc.) sau
din alte fapte juridice”. Reieşind din aceasta, în cazul escrocheriei săvârşite prin abuz de încredere,
înşelăciunea poate secunda abuzul de încredere. Însă nu va fi primordială. Deoarece pe prim-plan,
ca factor de impact asupra conştiinţei victimei, va fi statutul persoanei juridice pe care o reprezintă
făptuitorul sau funcţia pe care acesta o ocupă.
Aşadar, să punctăm ceea ce individualizează abuzul de încredere în raport cu înşelăciunea:
1) abuzul de încredere întotdeauna presupune o relaţie specială dintre făptuitor şi victimă. O relaţie
având la bază încrederea între cei doi, condiţionată de existenţa între ei a unor raporturi
contractuale, a afecţiunii reciproce, ori de autoritatea funcţiei pe care o ocupă făptuitorul etc.;

8
Brînză S. Infracţiuni contra proprietăţii. Chişinău: USM, 1999, 165 p.
9
Codul penal al Republicii Moldova. Comentariu / Sub red. lui A.Barbăneagră. Chişinău: ARC, 2003, 399 p.

11
2) abuzul de încredere presupune întotdeauna formarea unui climat de încredere de către făptuitor.
Acest proces necesită, de regulă, premeditare şi o durată comparativ mai lungă. Spre deosebire de
înşelăciune, în ipoteza abuzului de încredere nu poate fi concepută săvârşirea spontană a
infracţiunii, fără o etapă de pregătire relativ îndelungată;
3) înşelăciunea, ca modalitate a acţiunii adiacente în cadrul faptei prejudiciabile de escrocherie,
comportă suficienţă prin ea însăşi. Nu necesită secundarea, prin realizarea subsecventă a abuzului
de încredere, pentru a asigura dobândirea ilicită a bunurilor altei persoane. În contrast, abuzul de
încredere este autosuficient în rare situaţii. De cele mai dese ori, trebuie secundat de înşelăciune,
ca factor de sustentaţie pentru abuzul de încredere;
4) în cazul abuzului de încredere, este mai vădit concursul victimei la realizarea intenţiei
infracţionale a făptuitorului. De fapt, victima prognozează deficient conduita făptuitorului,
ignorând elementara precauţie. Activismul făptuitorului se manifestă doar cu prilejul obţinerii
încrederii victimei. După care totul se desfăşoară ca şi cum de la sine, fără o influenţare sesizabilă
din partea făptuitorului.
În conformitate cu pct.23 al Hotărârii Plenului Curţii Supreme de Justiţie „Cu privire la
practica judiciară în procesele penale despre sustragerea bunurilor”, nr.23 din 28.06.2004,
escrocheria se consideră consumată din momentul în care făptuitorul, intrând în posesia
ilegalăasupra bunurilor altei persoane, obţine posibilitatea reală de a se folosi şi a dispune de
acestea la dorinţa sa.
Rezultă că, dacă, din cauze independente de voinţa lui, făptuitorul nu a intrat în posesia
ilegală asupra bunurilor altei persoane şi nu a obţinut posibilitatea reală de a se folosi şi a dispune
de acestea la dorinţa sa, cele săvârşite urmează a fi calificate ca tentativă de escrocherie (conform
art.27 şi 190 CP RM).
Tentativa de escrocherie poate presupune câteva ipoteze, în funcţie de momentul în care se
întrerupe activitatea infracţională:
1) se realizează numai acţiunea adiacentă – înşelăciunea sau abuzul de încredere, dar nu se
realizează acţiunea principală – dobândirea ilicită a bunurilor altei persoane;
2) se realizează acţiunea adiacentă, însă nu se realizează decât parţial acţiunea principală:
deposedarea nu este urmată de imposedare.
Există o legătura indisolubilă între urmările prejudiciabile şi obiectul infracţiunii. În primul rând,
obiectul juridic special al infracţiunii determină cu necesitate însăşi esenţa urmărilor prejudiciabile.
În cazul escrocheriei, faptul că se aduce atingere în principal relaţiilor sociale cu privire la posesia
asupra bunurilor demonstrează, implicit, că urmările prejudiciabile ale escrocheriei sunt de esenţă
patrimonială (nu fizică, morală, logistică sau de altă asemenea natură). În al doilea rând, obiectul
juridic special al infracţiunii (alături de obiectul material al infracţiunii) determină forma

12
exterioară a urmărilor prejudiciabile. În cazul escrocheriei, aceasta înseamnă cămasa patrimonială
a victimei se reduce în aceeaşi proporţie în care sporeşte masa patrimonială a făptuitorului. Pentru
că bunurile, reprezentând obiectul material al escrocheriei, sunt scoase din posesia victimei şi
trecute în posesia făptuitorului.

1.3. Latura subiectivă a infracţiunii de escrocherie

În una din deciziile cu privire la o cauză penală, Colegiul penal lărgit al Curţii Supreme de
Justiţie face următoarea concluzie: „Instanţa de apel i-a achitat legal şi întemeiat pe M.A. şi M.C.,
acuzaţi de comiterea însuşirii în proporţii deosebit de mari pe calea escrocheriei, deoarece ultimii
nu au avut intenţia de a însuşi ilegal bunurile, fapt ce exclude tragerea lor la răspundere penală pe
acest capăt de învinuire” . Acest exemplu demonstrează elocvent că, în plan practic, una dintre
problemele principale ale aplicării art.190 CP RM o constituie determinarea şi constatarea juridică
a corespunderii exacte între semnele laturii subiective a infracţiunii de escrocherie săvârşite şi
semnele laturii subiective a componenţei de escrocherie, prevăzute de art.190 CP RM.
Prin prisma art.17 CP RM, putem afirma că, în cazul infracţiunii de escrocherie, făptuitorul
îşi dă seama de caracterul prejudiciabil al dobândirii ilicite a bunurilor altei persoane prin
înşelăciune sau abuz de încredere, prevede urmările prejudiciabile sub forma prejudiciului
patrimonial efectiv, dorind survenirea acestor urmări. Prin aceasta, confirmăm că doar intenţia
directă este tipul de vinovăţie care poate fi conceput în ipoteza infracţiunilor săvârşite prin
sustragere, în general, şi a escrocheriei, în special.
Totuşi, unii autori consideră că escrocheria poate fi comisă şi cu intenţie indirectă. Astfel,
M. Selezniov opinează: „În condiţiile economiei de piaţă asistăm la modificarea unor procedee de
înavuţire ilicită, care la prima vedere par a fi convenţii de drept civil, conforme cu legea. Exemplul
îl reprezintă crearea aşa-numitelor „piramide” În asemenea cazuri, făptuitorii, abuzând de
încrederea investitorilor, prevăd posibilitatea cauzării prejudiciului unui cerc nedeterminat de
persoane, însă manifestă atitudine indiferentă faţă de aceasta. Activitatea de creare şi dirijare a
piramidelor financiare poate să aibă iniţial la bază scopuri legitime. Însă, după cum se ştie,
caracterul subsidiar al intenţiei indirecte face ca aceasta să fie posibilă şi în cazul unei activităţi
legitime”.
Conţinutul intenţiei în cazul infracţiunii de escrocherie trebuie să cuprindă:
1) conştientizarea:
a) atingerii aduse relaţiilor sociale cu privire la posesia asupra bunurilor;
b) trăsăturilor calitative şi cantitative ale bunurilor reprezentând obiectul material al infracţiunii;
c) înşelării victimei sau abuzării de încrederea acesteia, pentru a fi posibilă dobândirea ilicită a
bunurilor victimei;

13
2) prevederea:
a) cauzării prejudiciului patrimonial efectiv victimei, ca urmare a diminuării masei patrimoniale a
acesteia;
b) sporirii proporţionale a masei patrimoniale a făptuitorului;
c) legăturii cauzale dintre fapta prejudiciabilă şi urmările prejudiciabile.
Dacă lipseşte una din aceste caracteristici, va lipsi intenţia de comitere a escrocheriei.
Dacă ne referim concret la transformarea escrocheriei, de exemplu, în înşelarea clienţilor,
se vor
adăuga următoarele caracteristici:
1) conştientizarea:
a) atingerii aduse nu atât relaţiilor sociale cu privire la posesia asupra bunurilor (care suferă
vătămare, însă nu în mod exclusiv, dar în plan secundar), cât, mai ales, relaţiilor sociale cu privire
la corectitudinea efectuării operaţiilor de evaluare sau măsurare în sfera circulaţiei bunurilor sau
serviciilor sociale ori comunale (care sunt vătămate în principal);
b) înşelării nu a unei persoane oarecare, dar a persoanei având calitatea de client (consumator);
2) prevederea cauzării nu pur şi simplu a unui prejudiciu patrimonial efectiv, dar a unuia cifrat la
proporţii mari.
În ipoteza de supravenire a intenţiei, modificare poate suferi oricare dintre caracteristicile
conţinutului intenţiei: de la obiectul juridic special al infracţiunii până la urmările prejudiciabile
(sau până la circumstanţele agravante ale infracţiunii). Se pot modifica una sau mai multe dintre
respectivele caracteristici. Însă, pentru a fi posibilă supravenirea intenţiei, trebuie totuşi să existe o
anumită compatibilitate între infracţiunea săvârşită cu intenţie iniţială şi infracţiunea săvârşită cu
intenţie supravenită. Considerăm că nu ar putea exista o asemenea compatibilitate între escrocherie
şi, de exemplu, omorul intenţionat, viol, actul terorist etc. Pe de altă parte, am putut vedea că există
o asemenea compatibilitate între infracţiunile prevăzute la art.190 şi 255 CP RM. O asemenea
compatibilitate, condiţionată, mai ales, de prezenţa înşelăciunii sau abuzului de încredere, poate fi
atestată şi în cazul altor fapte infracţionale (de exemplu, al celor prevăzute la
art.185,196,214,217,236,237,238,252 etc. CP)
Deşi, în raport cu vinovăţia, motivul şi scopul infracţiunii au un caracter secundar, aceasta
nu înseamnă că ele se includ în structura vinovăţiei ori că se confundă cu vinovăţia. În această
privinţă, suntem de acord cu M. Mureşan, care afirmă: „Motivul sau scopul infracţiunii nu trebuie
confundate cu intenţia infracţională. Or, intenţia presupune voinţa de a comite infracţiunea, pe
când scopul ori motivul infracţiunii – cauzele prin care se voieşte să se comită aceasta”. Nu se
confundă între ele nici motivul infracţiunii şi scopul infracţiunii: motivul şi scopul sunt fenomene
inconfundabile, deoarece caracterizează în mod diferit atitudinea psihică a făptuitorului faţă de

14
fapta săvârşită. Dacă în privinţa motivului poate fi pusă întrebarea: de ce persoana a comis
acţiunea (inacţiunea) prejudiciabilă?, atunci în privinţa scopului întrebarea care apare e alta: la ce a
tins făptuitorul?
Controversele ce apar în teoria dreptului penal se referă la numărul semnelor secundare ale
laturii subiective a escrocheriei, care ar avea un caracter obligatoriu la calificarea infracţiunii: 1)
unul singur, adică scopul infracţiunii; 2) ambele, adică scopul şi motivul infracţiunii. De
asemenea, polemicile nu contenesc în legătură cu natura de cupiditate a semnelor secundare ale
laturii subiective a escrocheriei: doar scopul infracţiunii este de cupiditate? Sau şi motivul
infracţiunii are aceeaşi natură?
În opinia lui S.V. Sklearov, motivul de cupiditate este semnul obligatoriu al laturii
subiective în cazul oricărei infracţiuni săvârşite prin sustragere. Dorind să săvârşească asemenea
infracţiuni, făptuitorul tinde să satisfacă necesităţile materiale ale sale sau ale altor persoane.
O poziţie intermediară, mai rezonabilă, o ocupă alţi autori. De exemplu, E. Visterniceanu susţine:
„… prezenţa scopului de cupiditate, în general, şi a scopului de sustragere, în special, nu
presupune, cât ar părea de straniu, prezenţa obligatorie a motivului de cupiditate”.
În funcţie de conţinutul concret, S.Prodan propune următoarea clasificare a tipurilor
motivului de cupiditate: 1) motivul de cupiditate nemijlocită (în înţelesul îngust, reieşind din
satisfacerea propriilor necesităţi materiale ale făptuitorului); 2) motivul de cupiditate care
presupune nu înavuţirea făptuitorului, ci a unor terţe persoane; 3) motivul de cupiditate constând
într-un alt fel de imbold josnic; 4) motivul de cupiditate la a cărui bază se află o cvasi-necesitate.

1.4. Subiectul infracţiunii de escrocherie

După cum rezultă din art.21 CP RM, subiectul infracţiunii de escrocherie este persoana
fizică responsabilă care la momentul săvârşirii infracţiunii a atins vârsta de 16 ani. Astfel, subiectul
infracţiunii date trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
1) să aibă calitatea de persoană fizică;
2) să fie responsabilă;
3) să fi atins vârsta de 16 ani (în cazul infracţiunii prevăzute la alin.(1) art.190 CP RM) sau
de 14 ani (în cazul infracţiunii prevăzute la alin.(2) sau (3) art.190 CP RM).
Aşadar, în primul rând, subiectul escrocheriei trebuie să aibă calitatea de persoană fizică.
De ce nu şi calitatea de persoană juridică? Deoarece, în conformitate cu alin.(4) art.21 CP RM,
persoanele juridice (cu excepţia autorităţilor publice) răspund penal pentru infracţiunile, a căror
săvârşire implică sancţiunea pentru persoanele juridice în Partea Specială din Codul penal. Este
adevărat că în sancţiunile de la alin.(1) şi (2) art.190 CP RM este specificată amenda. Însă, în
alin.(4) art.64 CP RM se stabileşte că mărimea amenzii pentru persoanele juridice se stabileşte în

15
limitele de la 500 la 10000 unităţi convenţionale. Amenda, prevăzută în sancţiunea de la alin.(1)
art.190 CP RM, nici nu se înscrie în aceste limite. Cea prevăzută la alin.(2) art.190 CP RM se
înscrie, însă considerăm că nu are cum să fie aplicată unei persoane juridice. Aceasta întrucât
alin.(2) art.190 CP RM prevede răspunderea pentru escrocheria săvârşită de un grup criminal
organizat sau de o organizaţie criminală.
În acest fel – dacă cel care comite escrocheria reprezintă o persoană juridică, conduce o
persoană juridică sau activează în alt mod în cadrul acesteia – va suporta răspunderea penală numai
el. Nu şi persoana juridică respectivă. De notat, că, în corespundere cu art.105 (coroborat cu art.17)
din Codul contravenţional, nici în cazul sustragerii în proporţii mici din avutul proprietarului prin
escrocherie, persoana juridică nu poate fi subiect al contravenţiei administrative. Escrocheria nu
poate fi săvârşită de o persoană juridică. Însă, escrocheria poate fi săvârşită cu ajutorul unei
persoane juridice. Despre aceasta menţionează unii autori: „Persoana juridică se utilizează des
pentru comiterea escrocheriei în sfera creditor-financiară. Dar, în asemenea cazuri evoluează nu ca
subiect al infracţiunii, dar ca mijloc de săvârşire a infracţiunii. Pe contul bancar al persoanei
juridice se depun mijloacele băneşti sustrase, imitându-se derularea operaţiunilor financiare cu
partenerii de afaceri”; „Persoana juridică poate fi folosită de făptuitor ca mijloc de săvârşire a
infracţiunii, în vederea atingerii scopului infracţional. Aşa cum un ucigaş foloseşte cuţitul, iar un
efractor – şperaclul, aşa escrocul financiar utilizează o persoană juridică pentru săvârşirea
infracţiunii”.
În altă ordine de idei, dacă ne referim la următoarea condiţie pe care trebuie s-o
îndeplinească subiectul infracţiunii de escrocherie, consemnăm că trebuie să fie o persoană
responsabilă. În acord cu pct.4) alin.(1) art.255 din Codul de procedură penală al Republicii
Moldova, dacă persoana a săvârşit o faptă prejudiciabilă fiind în stare de iresponsabilitate şi nu
este necesară aplicarea măsurilor de constrângere cu caracter medical, are loc încetarea urmăririi
penale. În afară de capacitatea de a conştientiza cele săvârşite, de a înţelege conţinutul faptei sale şi
de a prevedea urmările prejudiciabile, făptuitorul trebuie să aibă posibilitatea de a-şi dirija
acţiunile. Legea penală defineşte, în art.23, noţiunea de iresponsabilitate cu ajutorul a două criterii:
medical şi juridic. Criteriul medical este cel care caracterizează prezenţa la făptuitor a unei boli
psihice cronice, a unei tulburări psihice temporare sau a altei stări patologice (nu şi a unei tulburări
psihice care, potrivit art.231 CP RM, are ca efect responsabilitatea redusă a făptuitorului). La
rândul său, criteriul juridic al iresponsabilităţii vizează două aspecte: 1) aspectul intelectual,
exprimat în aceea că făptuitorul nu poate să-şi dea seama de acţiunile sau inacţiunile sale; 2)
aspectul volitiv, constând în aceea că făptuitorul nu poate să-şi dirijeze acţiunile sau inacţiunile
sale. Limita minimă a răspunderii penale pentru escrocherie a fost fixată de legiuitor la 16 ani (în

16
cazul infracţiunii prevăzute la alin.(1) art.190 CP RM) sau la 14 ani (în cazul infracţiunii prevăzute
la alin.(2) sau (3) art.190 CP RM).

2. Elementele circumstanţiale agravante ale infracţiunii de escrocherie

2.1. Săvârşirea escrocheriei de două sau mai multe persoane

În conformitate cu lit. b) alin.(2) art.190 CP RM, răspunderea pentru escrocherie se
agravează dacă e săvârşită de două sau mai multe persoane. Iată o speţă care se referă la această
circumstanţă agravantă: în perioada 25.09.2004-18.11.2004, prin înţelegere prealabilă şi împărţind
rolurile între ei, I.P., V.I., S. Gh., precum şi o persoană neidentificată, prin înşelăciune, folosind
recipise false, care se eliberau conducătorilor mijloacelor de transport pentru primirea materialelor
de construcţie din depozitul Î.I. „C.” din Ceadâr-Lunga, inducându-l în eroare pe şeful depozitului,
V.C., au primit materiale de construcţie în valoare de 77100 lei.
În cazul dat, toţi cei care au luat parte la săvârşirea infracţiunii posedă semnele subiectului
infracţiunii. Deci, au calitatea de coautori. Ipoteză care intră sub incidenţa art.44 CP RM:
„Infracţiunea se consideră săvârşită cu participaţie simplă, dacă la săvârşirea ei au participat în
comun, în calitate de coautori, două sau mai multe persoane, fiecare realizând latura obiectivă a
infracţiunii”.
Considerăm că la persoanele, care nu întrunesc semnele subiectului infracţiunii (în
principal, la minorii care nu au vârsta răspunderii penale), se raportează şi următoarea opinie
aparţinând lui G.N. Borzenkov: „Conţinutul înşelăciunii, realizate în cazul escrocheriei, îl
constituie atât circumstanţele care reprezintă temeiul transmiterii bunurilor, cât şi circumstanţele
cu rol secundar. Reprezentarea eronată cu privire la ultimele o face pe victimă mai credulă,
facilitând realizarea escrocheriei. În cazul săvârşirii infracţiunii de un grup de persoane, este
posibilă o asemenea „specializare” când unele persoane doar creează sau menţin reprezentarea
eronată a victimei cu privire la numitele circumstanţe cu rol secundar”.
Astfel, nu se exclude cu totul participarea la săvârşirea infracţiunii de escrocherie a celor
care nu întrunesc semnele subiectului infracţiunii. Să nu uităm că escrocheria este o infracţiune
complexă. De aceea, chiar dacă persoana execută parţial fapta prejudiciabilă din cadrul infracţiunii
complexe, este suficient să-i fie incriminată agravanta „de două sau mai multe persoane”.
Presupunând frecvent repartizarea rolurilor (cum, de altfel, s-a putut vedea şi din speţa amintită
mai sus), escrocheria săvârşită de două sau mai multe persoane poate presupune includerea în
activitatea infracţională, cu rol secundar, a persoanelor care nu întrunesc semnele subiectului
infracţiunii. Chiar dacă e secundar, rolul lor îşi găseşte reflectare în conţinutul înşelăciunii sau al
abuzului de încredere, care devine astfel realizabil datorită eforturilor unor asemenea persoane.

17
 2.2. Săvârşirea escrocheriei cu cauzarea de daune în proporţii considerabile
În conformitate cu lit. c) alin. (2) art.190 CP RM, răspunderea pentru escrocherie se
agravează, dacă e săvârşită cu cauzarea de daune în proporţii considerabile.
La alin.(2) art.126 CP RM se stabileşte că caracterul considerabil al daunei cauzate se
determină luându-se în consideraţie valoarea, cantitatea şi însemnătatea bunurilor pentru victimă,
starea materială şi venitul acesteia, existenţa persoanelor întreţinute de victimă, alte circumstanţe
care influenţează esenţial asupra stării materiale a victimei. Practic, aceleaşi cuvinte sunt reproduse
în pct.28 al Hotărârii Plenului Curţii Supreme de Justiţie „Cu privire la practica judiciară în
procesele penale despre sustragerea bunurilor”, nr.23 din 28.06.2004. Nu putem trece cu vederea
faptul că, iniţial, în art.126 CP RM definiţia noţiunii „daune în proporţii considerabile” era altfel
formulată: valoarea exprimată în bani a bunurilor sustrase, dobândite, primite, distruse sau a
pagubei pricinuite de o persoană sau de un grup de persoane, care, la momentul săvârşirii
infracţiunii, depăşeşte 250 unităţi convenţionale. În acest fel, se poate remarca o schimbare a
poziţiei legiuitorului faţă de modul de stabilire a caracterului considerabil al daunei cauzate:
cuantificabil – în varianta iniţială a art.126 CP RM; estimativ – în varianta în vigoare a art.126 CP
RM.

2.3. Săvârşirea escrocheriei cu folosirea situaţiei de serviciu

În conformitate cu lit. d) alin.(2) art.190 CP RM, se agravează răspunderea pentru
escrocherie, dacă e săvârşită cu folosirea situaţiei de serviciu.
Conform pct.18 al Hotărârii Plenului Curţii Supreme de Justiţie „Cu privire la practica
judiciară în procesele penale despre sustragerea bunurilor”, nr.23 din 28.06.2004, prin „folosirea
situaţiei de serviciu” se înţelege săvârşirea unor acţiuni sau inacţiuni care decurg din atribuţiile de
serviciu ale făptuitorului şi care sunt în limitele competenţei sale de serviciu. Aşadar, nu este
suficient ca subiectul escrocheriei să aibă calitatea specială de persoană cu funcţie de răspundere
sau de persoană care gestionează o organizaţie comercială, obştească sau altă organizaţie nestatală.
Dacă nu există o legătură între folosirea situaţiei de serviciu şi infracţiunea de escrocherie
săvârşită, o asemenea persoană nu poate fi trasă la răspundere în baza lit.d) alin.(2) art.190 CP
RM. Va răspunde ca şi oricare alt subiect al escrocheriei.
În ce se concretizează folosirea situaţiei de serviciu? În utilizarea uniformei de serviciu sau
a altor atribute de serviciu (ecuson, legitimaţie, automobil de serviciu etc.), ori a informaţiei
deţinute în virtutea competenţei de serviciu, ori a semnificaţiei şi autorităţii funcţiei ocupate, ori a
subordonării pe scară ierarhică faţă de alte persoane etc. Totodată, nu intră sub incidenţa noţiunii
„folosirea situaţiei de serviciu” folosirea relaţiilor de rudenie, de afinitate sau de amiciţie, atunci
când acestea nu au legătură cu funcţia ocupată. În alt plan, la pct.18 al Hotărârii Plenului Curţii

18
Supreme de Justiţie „Cu privire la practica judiciară în procesele penale despre sustragerea
bunurilor”, nr.23 din 28.06.2004, se consemnează că situaţia de serviciu este folosită pentru a
sustrage bunurile.

2.4. Săvârşirea escrocheriei de un grup criminal organizat sau de o organizaţie criminal

Potrivit alin.(3) art.190 CP RM, răspunderea pentru escrocherie se agravează, dacă această
infracţiune e săvârşită de un grup criminal organizat sau de o organizaţie criminală. În ambele
forme de participaţie, săvârşirea escrocheriei atrage răspunderea conform aceleiaşi norme – alin.(3)
art.190 CP RM. Totuşi, aceasta nu împiedică individualizarea răspunderii penale în cele două
ipoteze: 1) escrocheria săvârşită de un grup criminal organizat; 2) escrocheria săvârşită de o
organizaţie criminală. În limitele sancţiunii specificate la alin.(3) art.190 CP RM, pedeapsa în cea
de-a doua ipoteză trebuie să fie comparativ mai aspră în comparaţie cu pedeapsa în prima ipoteză.
Această cerinţă rezultă din art.75 „Criteriile generale de individualizare a pedepsei” din Codul
penal.
În altă privinţă, după cum rezultă din art.46 CP RM, trăsăturile grupului criminal organizat
sunt: 1) să fie alcătuit din două sau mai multe persoane; 2) să constituie o reuniune stabilă; 3) să fie
organizat în prealabil; 4) să aibă scopul comiterii unei sau mai multor infracţiuni. Doar prima
dintre trăsăturile menţionate tangențială săvârşirea escrocheriei de un grup criminal organizat cu
săvârşirea escrocheriei de două sau mai multe persoane.
Dacă e să ne referim la trăsăturile particularizante, atunci grupul reprezintă o reuniune
stabilă când îndeplineşte următoarele condiţii: acţionează în baza unui plan; termenul activităţii
este relativ îndelungat sau nedeterminat; fluctuaţia în cadrul grupului este nesemnificativă;
disciplina riguroasă în cadrul grupului; specializarea în săvârşirea unei anume infracţiuni (sau a
unor anume infracţiuni); repartizarea constantă a rolurilor între membrii grupului etc.
Cea de-a doua ipoteză, consemnată la alin.(3) art.190 CP RM, este escrocheria săvârşită de
o organizaţie criminală. Din art.47 CP RM reiese că această formă de participaţie are următoarele
trăsături: 1) este o reuniune de grupuri criminale organizate; 2) constituie o comunitate stabilă; 3)
activitatea se întemeiază pe diviziunea funcţiilor între membrii organizaţiei şi structurile ei; 4)
scopul primar al organizaţiei constă în a influenţa activitatea economică şi de altă natură a
persoanelor fizice şi juridice sau în a controla, în alte forme, această activitate; 5) scopul final al
organizaţiei este obţinerea de avantaje şi realizarea de interese economice, financiare sau politice.

2.5. Săvârşirea escrocheriei în proporţii mari sau deosebit de mari

În conformitate cu alin.(4) şi (5) art.190 CP RM, răspunderea pentru escrocherie se
agravează când aceasta e săvârşită în proporţii mari sau, respectiv, în proporţii deosebit de mari.

19
Completarea art.190 CP RM cu alineatele (4) şi (5) a fost operată în baza Legii Republicii
Moldova pentru modificarea şi completarea Codului penal al Republicii Moldova, adoptate de
Parlamentul Republicii Moldova la 18.12.2008 [100]. Însă, nu pot susţine că, până la intrarea în
vigoare a acestei legi, escrocheria săvârşită în proporţii mari sau deosebit de mari nu era
incriminată. Era, numai că într-un alt format. Cel al art.195 CP RM, care prevedea răspunderea
pentru însuşirea în proporţii mari sau deosebit de mari a bunurilor, indiferent de forma în care a
fost săvârşită.
Abrogarea art.195 CP RM şi completarea art.186-192 CP RM cu alineatele ce prevăd
răspunderea pentru cauzarea prin respectivele infracţiuni a daunelor în proporţii mari sau deosebit
de mari este salutabilă. Aceasta deoarece în unele cazuri art.195 CP RM era aplicat incorect.

Concluzii
Ca o trecere în revistă a obiectivelor realizate în cadrul prezentei investigaţii, se impun
următoarele concluzii generale:
1. Dreptul asupra bunurilor străine – mobile sau imobile – nu constituie obiectul influenţării
nemijlocite infracţionale în cazul infracţiunii prevăzute la art.190 CP RM.
2. De lege lata, art.196 CP RM trebuie aplicat în cazul dobândirii ilicite a bunurilor imobile străine
prin înşelăciune sau abuz de încredere (în ipoteza în care daunele materiale cauzate se cifrează în
proporţii mari). Articolul 190 CP RM este inaplicabil în această ipoteză.
3. În art.190 CP RM, noţiunea „dobândire ilicită” are sensul autentic de „sustragere”.
4. Se aplică art.190 CP RM în cazul în care înşelăciunea pasivă se află în legătură cauzală cu
dobândirea ilicită a bunurilor altei persoane şi dacă înşelăciunea pasivă se realizează înainte de
apariţia la făptuitor a posibilităţii reale de a se folosi şi a dispune de bunurile ce i s-au transmis.
5. Nu poate fi aplicată răspunderea pentru escrocherie, dacă comercializarea bunurilor falsificate
sau prestarea serviciilor falsificate e săvârşită în sfera consumului de produse şi servicii de către
persoane care în condiţii de legalitate desfăşoară activitatea de comercializare sau altă prestare de
servicii. În astfel de situaţii se aplică art.2141 , 255 CP RM sau pct.2) art.273, art.283, alin.(4)
art.284 din Codul contravenţional.
6. Numai prejudiciul patrimonial efectiv caracterizează urmările prejudiciabile produse de
infracţiunea de escrocherie. În opoziţie, în cazul infracţiunii prevăzute la art.196 CP RM, urmările
prejudiciabile se exprimă fie sub forma prejudiciului patrimonial efectiv, fie sub forma venitului
ratat.
7. În esenţă, delimitarea escrocheriei de încălcarea normelor de drept civil (când nu sunt executate
obligaţii) trebuie făcută luându-se în consideraţie: atitudinea făptuitorului faţă de transmiterea lui a
bunurilor; prezenţa disponibilităţii efective a făptuitorului de a-şi executa angajamentele.

20
8. Nu poate fi invocată imposibilitatea făptuitorului de a găsi mijloace materiale pentru a-şi
îndeplini obligaţiile asumate – ca temei de a nu-i fi aplicată răspunderea penală – dacă a
manifestat rea-voinţă sau intenţie frauduloasă faţă de obligaţiunile asumate în raport cu victima.
9. Aplicarea în practică a agravantei „cu cauzarea de daune în proporţii considerabile” este însoţită
de nesocotirea principiului incriminării subiective, a principiului separaţiei puterilor în stat,
precum şi a principiului democratismului (egalităţii).
10. În ipoteza prevăzută la lit. b) alin.(2) art.190 CP RM, folosirea situaţiei de serviciu se face nu
în scopul sustragerii, dar în scopul realizării înşelăciunii sau abuzului de încredere.

21
Bibliografia

1. Borodac A. Manual de drept penal. Partea Specială. Chişinău: Tipografia Centrală, 2004,
199 p.
2. Botezatu I. Documentele de plată ca mijloace de săvârşire a infracţiunii de escrocherie.
În: Analele Ştiinţifice ale USM. Seria „Ştiinţe socioumanistice”. Vol. I. Chişinău, 2006,
p.379-382.
3. Brînză S. Infracţiuni contra proprietăţii. Chişinău: USM, 1999, 165 p.
4. Brînză S. Obiectul infracţiunilor contra patrimoniului. Chişinău: Tipografia Centrală,
2005, 101 p.
5. Brînză S., Ulianovschi X., Stati V. et. al. Drept penal. Partea Specială. Chişinău: Cartier,
2005, 282 p.
6. Codul penal al Republicii Moldova. Comentariu / Sub red. lui A.Barbăneagră. Chişinău:
ARC, 2003, 399 p

7. Codul penal al Republicii Moldova. Comentariu / Sub red. lui A.Barbăneagră. Chişinău:
ARC, 2003, 399 p.
8. Hotca M. A. Codul penal. Comentarii şi explicaţii. Bucureşti: C.H. Beck, 2007, 212 p
9. Романюк С. Н. Сложные единичные преступления: Автореферат диссертации на
соискание ученой степени кандидата юридических наук. Тюмень, 2008, p, 11

22