INTRODUCERE

Actualitatea și importanța problemei abordate. Când cercetarea unui anumit domeniu

al vieții duce la acumularea unor date, fapte, idei, care, reunite, degajă anumite principii
directoare în domeniul respectiv, constituindu-se toate într-un sistem, după legitățile oricărui
sistem, în accepțiunea sa filosofică și tehnică, spunem că, ne aflăm în prezența unei științe.
Aceasta presupune deci, un domeniu propriu și determinat, o metodă de cercetare a datelor,
faptelor, ideilor vieții ce intră în domeniul său și de structurare a lor într-un sistem de noțiuni,
teorii, concepte, categorii, reglat și dominat de principii fundamentale, care apar ca o necesitate
obiectivă, structurală. În acest context, societatea ca ansamblu de relații dintre oameni, nu poate
fi concepută fără existența unor norme care să le reglementeze, în funcție de cerințele legilor
obiective de dezvoltare socială și de interesele diverselor grupuri sociale. Legile obiective ale
dezvoltării social-umane reflectate în conștiința oamenilor, reglementează conduita acestora, iar
normele juridice consacră libertatea de acțiune a omului într-un cadru social anumit. După
formarea statelor au apărut norme juridice noi, acte normative care ocupă locul principal în
ierarhia izvoarelor dreptului. Forța lor juridică este susținută de faptul că provin de la autoritatea
publică competentăn să normativizeze cele mai importante relații sociale.
Esența și conținutul dreptului cunosc forme, modalități specifice de exprimare. Aceste
modalități sunt cunoscute în știința dreptului sub denumirea de izvoare ale dreptului. Ele au
evoluat pe parcursul dezvoltării istorice a societății, sub influența schimbărilor social-economice
de la o epocă la alta și chiar de la o etapă la alta.
Diversitatea relațiilor sociale determină o multitudine de norme și forme variate de
reglementare a conduitei umane. Normele juridice sunt cuprinse în sistemul dreptului. Asupra
relațiilor sociale, a conduitei oamenilor acționează o mare varietate de norme, în cele mai
diverse forme și modalități. Societatea umană este clădită și funcționează conform unor principii
și norme izvorâte din necesitatea existenței sociale.
Acțiunea dreptului asupra relațiilor sociale are loc în cadrul unui sistem de reglementare
compus dintr-o multitudine de norme sociale și se realizează concomitent printr-o împletire și
interacțiune a diferitelor categorii de norme. Pentru o mai precisă delimitare și înțelegere a
reglementării juridice a relațiilor sociale este necesară cunoașterea specificului acțiunii actului
normativ juridic.
Complexitatea izvoarelor de drept impune distincția între noțiunea de „lege” în sensul
îngust al termenului care semnifică orice act normativ și trebuie diferențiat de „actul juridic” al
persoanelor fizice și juridice; primul este emis de autoritatea publică investită cu atribuții de
normativare sau legiferare. În sens restrâns al cuvântului „act normativ” sau legea propriu-zisă –

-1-
apoi acestea emană numai de la Parlament – organul reprezentativ suprem al țării, care are ca
principală funcție – legiferarea.
În cercetarea fenomenului juridic s-au acordat spații largi explicării și analizei
problemei izvoarelor dreptului. Din diferite unghiuri de vedere s-au făcut clasificări, s-au
examinat trăsături comune ale diverselor categorii de izvoare și s-au relevat elementele
definitorii pentru înțelegerea rolului izvorului de drept în practica juridică. Astfel, s-a fgăcut
distincție între izvoarele scrise și între izvoiarele oficiale și neoficiale. În literatura de
specialitate se întâlnesc atât noțiunea de izvor de drept, cât și noțiunea de formă de exprimare a
normelor juridice. Evident, ambelor noțiuni li se atribuie același conținut: atât noțiunea de izvor
de drept, cât și noțiunea de formă de exprimare au în vedere calea parcursă de voința generală
pentru ca să devină act normativ juridic. Izvoarele dreptului (formele de exprimare a normelor
juridice) au mare importanță nu numai la înțelegerea modului în care voința generală îmbracă
forma legii, ci și în stabilirea gradului și forței juridice a actului normativ respectiv. Totodată,
formele prin care voința generală devine normă juridică, act juridic, ajută la înțelegerea
procesului normativ al organelor puterii de stat. Astfel, legea și actele normative, în general,
reprezintă categoria forte importantă a izvoiarelor dreptului în toate sistemele de drept, căpătând
un caracter predominant.
Scopul acestei lucrări de licenți se referă la expunerea noțiunii, importanței și
conținutului actului normativ juridic ân calitate de izvor de drept. În dependență de acest scop au
fost fixate următoarele obiective: a) a descrie evoluția istorică a instituției izvoarelor dreptului;
b) a caracteriza conceptul de izvor de drept; c) a identifica coraportul dintre lege și celelalte acte
juridice normative; d) a specifica rolul primordial al legii; e) a expune clasificarea izvoarelor de
drept; f) a caracteriza specificul izvoarelor dreptului la etapa contemporană; g) a expune
specificul legilor și al actelor normative subordonate în legii în calitatea acestora de izvoare ale
dreptului; h) a caracteriza sistemul actelor normative; i) a interveni cu anumite concluzii și
recomandări pe segmentul actului normativ juridic ca izvor de drept în vederea revizuirii și
îmbunătățirii mecanismului de funționare și aplicare a izvoarelor dreptului.
Gradul de investigare a temei. Instituția tehnicii legislative a fost examinată detaliat în
lucrările autorilor Gheorghe Avornic, Gheorghe Lupu, baltag Dumitru, Negru Boris, Botnari
Elena, Loghin Petru (Republica Moldova), Dumitru Mazilu, Djuvara Mircea, Nicolae Popa,
Boboș Gheorghe, Barac Lidia, Hanga Vladimir, Ceterchi Ioan, Craiovcan Ion, Harbădă Maria,
Dogaru Ion (România) și a celor din Federația Rusă: Alecseev Serghei, Marcenco Mihail,
Nazarenco Gheorghe, Cuznețov Alexandr, Vengherov Alexandr (Federația Rusă) etc
Suportul metodologic și teoretico-științific al cercetării este constituit din lucrările
autorilor autohtoni și de peste hotare din domeniul teoriei generale a dreptului. Concepțiile

-2-
expuse în conținutul tezei de licență și concluziile lucrării se sprijină pe analiza legislației
Republicii Moldova. Sub aspectul metodologiei cercetării științifice, la elaborarea acestei teze
de licență a fost utilizată metoda istorică, metoda analizei logice, metode analizei sistemice și
gramaticale.
Importanța teoretică și valoarea aplicativă a lucrării. Semnificația teoretică a lucrării
ține de cercetarea complexă a actului normativ juridic în calitate de izvor de drept, pornind de la
analiza concepțiilor, ipotezelor, clasificărilor și a afirmațiilor doctrinare din acest domeniu,
formarea și evoluția sistemului izvoarelor dreptului. Aceasta a permis de a deschide noi direcții
de cercetare pe tărîmul teoriei generale a dreptului. Valoarea aplicativă a tezei de licență constă
în faptul că s-a reușit a realiza multiple cercetări care pot servi în calitate de temei solid pentru
elaborarea recomandărilor și propunerilor în privința instituției actului normativ juridic ca izvor
de drept.
Sumarul compartimentelor tezei. Teza este constituită din introducere, două capitole,
concluzii și recomandări, precum și bibliogtafie.

-3-
 Capitolul I
NOȚIUNI GENERALE PRIVIND IZVOARELE DREPTULUI. CLASIFICAREA
IZVOARELOR DREPTULUI

1.1. Conceptul izvorului de drept.

În cercetarea fenomenului juridic s-au acordat spaţii largi explicării şi analizei problemei
izvoarelor dreptului. Din diferite unghiuri de vedere s-au făcut clasificări, s-au examinat trăsături
comune ale diverselor categorii de izvoare şi s-au relevat elementele definitorii pentru
înţelegerea rolului izvorului de drept în practica juridică. Astfel, s-a făcut distincţie între
izvoarele scrise (actul normativ în general, legea în special), şi între izvoarele oficiale (cele emise
de organele de stat, în forma prevăzută de lege) şi cele neoficiale (obiceiul, doctrina); între
izvoarele directe (actul normativ; contractul normativ) şi izvoarele indirecte (obiceiul şi regulile
elaborate şi promovate de organe nestatele, neguvernamentale).
În literatura de specialitate se întîlnesc atît noţiunea de izvor de drept, cît şi noţiunea de
formă de exprimare a normelor juridice. Evident, ambelor noţiuni li se atribuie acelaşi conţinut,
atît noţiunea de izvor de drept, cît şi noţiunea de formă de exprimare au în vedere calea parcursă
de voinţa generală pentru ca să devină normă juridică.
Izvoarele dreptului (formele de exprimare ale normelor juridice) au mare importanţă nu
numai în înţelegerea modului în care voinţa generală îmbracă forma legii, ci şi în stabilirea
gradului şi forţei juridice a actului normativ respectiv 1. Totodată, formele prin care voinţa
generală devin normă juridică ajută la înţelegerea procesului normativ al organelor puterii de
stat. Pe baza celor de mai sus, putem conclude că suntem în prezenţa unor modalităţi specifice
prin care regula de conduită, apreciată ca necesară devine normă juridică. Pornind de la analiza
făcută diferitelor ipostaze în care se pot regăsi izvoarele dreptului, şi avînd în vedere rezultatele
cercetărilor efectuate în acest domeniu, ele au fost definite ca fiind modalitatea specifică de
exprimare a conţinutul dreptului.
În principal izvorul de drept este cunoscut ca izvor în sens material şi ca izvor în sens
formal. Norma juridică nu poate deveni obligatorie într-o colectivitate, dacă nu îmbracă o
anumită formă de exprimare. În capitolele anterioare, atunci cînd am făcut referiri la forma
dreptului, cu sublinieri potrivit cărora esenţa şi conţinutul lui îşi găsesc modalităţi specifice de
exprimare, am avut în vedere faptul că aceste modalităţi sînt cunoscute în ştiinţa dreptului cu
denumirea de izvoare de drept.
„Dreptul - scria Hegel - trece în existenţa faptică mai întîi prin formă, prin faptul că este
pus ca lege...”2. Această împrejurare dă dreptului posibilitatea de a fi cunoscut, de a fi respectat şi

1
Djuvara Mircea. Teoria general a dreptului. Ed. C. H. BECK. București, 1999p. 268.
2
Hegel G. W. F. Principiile filozofiei dreptului. Bucureşti, 1969, p. 242.

-4-
aplicat în cazuri concrete. În teoria dreptului aceste modalităţi specifice de exprimare a
conţinutului dreptului poartă denumirea de izvoare ale dreptului sau surse ale dreptului3.
În teoria dreptului şi, în general, în ştiinţele juridice, conceptul de izvor al dreptului este
utilizat într-un sens specific, strict juridic, prin care se au în vedere formele de exprimare a
normelor juridice - actele normative (legi, decrete), obiceiul juridic, practica judiciară etc.
Pornindu-se de la sensul etimologic al termenului „izvor”, în ştiinţa juridică au fost definite, de
asemenea, sursele, originea, factorii de determinare şi creare a dreptului. Pentru a se evita
confuzia dintre cele două abordări ale „izvoarelor" dreptului în ştiinţa juridică s-a făcut distincţia
între izvoarele materiale sau în sens material şi izvoarele formale sau în sens formal ale
dreptului.
Izvoarele materiale ale dreptului, numite şi izvoare reale, sînt concepute ca adevărate
„daruri ale dreptului, realităţi exterioare acestuia care determină acţiunea legiuitorului: ele dau
naştere unor reguli izvorîte din necesităţile practice (dacă este vorba de obicei). În conţinutul
acestor izvoare (numite şi surse) sînt introduse elemente ce aparţin unor sfere diferite ale
realităţii sociale. Sînt considerate, astfel, izvoare ale dreptului factorii de configurare ai dreptului
dreptul natural şi raţiunea umană, conştiinţa juridică4.
Este evident că analiza ştiinţifică a dreptului nu poate ignora rolul izvoarelor materiale
(sociale, economice, culturale, ideologice etc), care reprezintă factorii ce dau conţinut concret
dreptului pozitiv, concentrînd nevoile reale ale vieţii şi relevîndu-se legiuitorului sub forma unor
comandamente sociale (comenzi sociale). Studiul acestora prezintă importanţă atît în procesul
investigaţiei teoretice a fenomenului juridic, cît şi în cadrul complex al activităţii practice de
creare a dreptului. Ştiinţa legislaţiei ca şi sociologia legislativă pun mare accent pe cunoaşterea
modului concret de acţiune a acestor factori, a corelaţiei lor, a raportului dintre diversele surse.
Cealaltă accepţiune a noţiunii de izvor de drept ne interesează în acest moment în mod
deosebit, avînd în vedere faptul că normele juridice nu se prezintă în formă nudă, lor fiindu-le
caracteristică o anumită formă exterioară, care poartă şi denumirea de izvoare formale sau forme
de exprimare a normei de drept. În teoria dreptului este pe larg analizată noţiunea de izvor al
dreptului, făcîn-du-se distincţie între sensul juridic al noţiunii de izvor de drept şi semnificaţia sa
istorică, în înţelesul pe care-1 conferă istoria şi arheologia juridică noţiunii de izvor. Acest
concept semnifică un anumit document care atestă o formă suprapusă de drept (izvoare - relicve
sau vestigii de civilizaţie juridică). Astfel apar pentru noi tăbliţele cerate, descoperite în
Transilvania sau documentele de etnografie juridică5.

3
Popa N. Teoria generală a dreptului. Bucureşti, 2008, p. 146
4
Djuvara Mircea. Op. cit., p. 406.
5
Popa N. Op. cit., p. 147.

-5-
 Noţiunea de izvor al dreptului are şi accepţiunea de sursă ideologică, în sensul de bazin
de civilizaţie juridică, la care se conectează un anumit sistem juridic naţional. În acest sens,
bazinul de civilizaţie juridică de tip romano-germanic a influenţat (a fost sursa) numeroase
sisteme legale naţionale (printre care şi sistemul juridic din Republicii Moldova).
Izvoarele formale. Întrucît problema izvoarelor materiale, denumite uneori şi reale sau
sociale face parte, în realitate, din problematica generală, filozofică a dreptului, ea este tratată în
contextul analizei conceptului şi esenţei dreptului. În ştiinţa juridică a obţinut o largă circulaţie,
practic, s-a generalizat noţiunea de izvor al dreptului în celălalt sens, aşa-numit formal, care
presupune mijlocul de exprimare a izvorului material, forma pe care o îmbracă dreptul în
ansamblul normelor sale.
Avînd în vedere că normele juridice nu se prezintă în formă nudă, lor le este caracteristică
şi o formă exterioară, o „haină” juridică pe care o îmbracă această formă exterioară, ce poartă
denumirea de izvoare formale sau forme exterioare de exprimare a dreptului. La aceasta ne vom
referi şi noi, pe acestea le avem, de regulă, în vedere atunci cînd discutăm despre izvoarele
dreptului. Este vorba deci de un sens propriu terminologiei juridice care, în acest caz, nu
coincide în totalitate cu sensul etimologic al cuvîntului.
Evident, nu excludem şi utilizarea termenului în sensul utilizat de ştiinţele istorice care
prin izvoare ale dreptului presupun indicarea surselor de cunoaştere ale unui sistem de drept, cum
ar fi izvoare scrise sau nescrise, cele de natură arheologică etc. care pot oferi informaţii despre
dreptul existent într-o anumită epocă istorică, despre legislaţia unei ţări etc.
Aşadar, prin izvoare ale dreptului (în sensul juridic) ştiinţa juridică are în vedere, într-o
formulare foarte generală, formele de exprimare ale normelor juridice în cadrul unui sistem de
drept în diverse epoci şi ţări. Sensul juridic al noţiunii de izvor formal al dreptului surprinde o
multitudine de aspecte şi de modalităţi prin care conţinutul preceptiv al normei de drept devine
regulă de conduită, se impune ca model de urmat în relaţiile dintre oameni. Această varietate de
forme prin care se exprimă normele juridice determină pe unii autori să vorbească despre
caracterul eterogen al surselor (al formelor) dreptului6.
Odată cu utilizarea noţiunii de izvor de drept, trebuie să înţelegem sensul corect al
problemei; prin izvor de drept avînd în vedere nu forma tehnică prin care urmează să se
manifeste „voinţa statului”, întrucît o asemenea expresie nu este decît o „metaforă de ordin
antropologic”, ci raţiunea pentru care o normă este validă. Validitatea nu este o proprietate a
normei, ci însăşi condiţia sa de existenţă. În concepţia normativistă, validitatea oricărei norme
rezidă în şi decurge din aşa-numita „normă fundamentală”, pe cînd eficacitatea normei juridice
constă în faptul că este purtătoare de raţionalitate.

6
Popa N., op. cit., p. 147.

-6-
 Teoria juridică clasică a izvoarelor dreptului deosebeşte izvoarele scrise de izvoarele
nescrise, izvoarele oficiale de izvoarele neoficiale, izvoarele directe de izvoarele indirecte. De
exemplu, obiceiul este un izvor nescris, spre deosebire de actul normativ care se prezintă
totdeauna sub formă scrisă. Obiceiul şi doctrina sînt considerate surse neoficiale, spre deosebire
de lege sau jurisprudenţă care sînt surse oficiale; în acelaşi timp, actul normativ sau contractul
normativ sînt considerate izvoare directe, pe cînd obiceiul sau normele elaborate de organizaţii
nestatale sînt izvoare mediate (indirecte), ele trebuind să fie „validate” de o autoritate statală,
pentru a deveni izvoare de drept.
S-a vorbit şi despre izvoare creatoare şi izvoare interpretative7. Legea şi cutuma sînt
izvoare creatoare, întrucît creează norme noi, pe cînd jurisprudenţă şi doctrina, necreînd norme
noi, ci doar interpretîndu-le pe cele existente, nu au caracter novator, ci doar interpretativ.
Profesorul C. Stegăroiu propune clasificarea izvoarelor dreptului în izvoare potenţiale
care exprimă posibilitatea de a elabora, modifica sau abroga normele juridice la cererea voinţei
sociale, exprimată prin puterea de stat, şi izvoare actuale reprezentate de totalitatea actelor
normative în vigoare8. O altă clasificare a izvoarelor dreptului o găsim în lucrarea profesorului
Gh. I. Mihai şi Radu I. Motica Fundamentele Dreptului9: a) izvoarele fundamentale (Constituţia,
tratatele internaţionale); b) izvoarele generale (legile organice şi ordinare); c) izvoarele
detaliatoare (hotărîri, decrete); d) izvoare întregitoare (cutuma, precedentul judiciar).
În interpretarea izvoarelor dreptului, literatura juridică s-a pronunţat pentru recunoaşterea
dublei posibilităţi de concepere a izvoarelor - o concepţie genetică şi o concepţie gnoseologică.
Concepţia genetică ar urmări evidenţierea factorilor care stau la baza apariţiei şi existenţei
normei juridice, iar concepţia gnoseologică ar urmări punerea în valoare a indiciilor după care
poate fi recunoscut caracterul juridic al unor norme de conduită10.
Unii autori includ pe lîngă izvoarele cunoscute ale dreptului şi aşa-numitele izvoare
neformale (substratul lucrurilor, echitatea individuală, politica publică, convingerea morală etc),
preferabile pentru judecător, întrucît acestea să poateăghida mai bine în pronunţarea unor soluţii
juste. S-a reproşat, pe drept cuvînt, acestei opinii faptul că introduce elemente subiective în
procesul aplicării dreptului, care au consecinţe grave pentru principiul legalităţii. Această opinie
corespunde, de altfel, orientărilor specifice şcolii sociojuridice americane (în special, Şcolii din
Chicago), care socoteşte că, întrucît legea întruchipează istoria dezvoltării unei naţiuni de-a
lungul timpului, ea nu poate fi tratată aidoma unei cărţi de matematici, conţinînd numai axiome
şi corolar ii. Legile se pot deteriora în timp ca urmare a necesităţii modelării permanente în

7
Popa N. Op. cit, p. 147.
8
Voicu C., Stegăroiu C. Teoria generală a dreptului. Bucureşti, 2009, p. 167.
9
Mihai Gh. Fundamentele dreptului. Bucureşti, 1999.
10
Voicu C., Stegăroiu C. Op. cit., p. 168.

-7-
funcţie de interesele comunităţii. Experienţa concretă americană în acest domeniu a demonstrat
imaginea unei agitate fluctuaţii în care norme corespunzătoare din punct de vedere logic şi
juridic se dovedeau ineficiente sau cu efecte contradictorii celor aşteptate, dereglînd în loc să
organizeze relaţiile sociale, între norme, valori şi comportament apare o nouă zonă: domeniul
atitudinilor, al interpretărilor şi al reacţiilor faţă de norme. Această orientare conduce la o treptată
de relativizare a normelor şi valorilor, la o identificare a oricărei practici sociale cu un factor de
configurare a dreptului, orientare de natură a arunca dreptul şi sursele sale formale pe terenul
unei totale îndoieli ca forme esenţialmente provizorii şi instabile11.
Cele cîteva precizări anterioare au avut darul, aşa cum consideră profesorul Popa N., să
pună în evidenţă preocuparea gîndirii juridice de studiul izvoarelor dreptului, al formelor sale de
exprimare, a preocupat şi continuă să preocupe. Departe de a fi doar o problemă strict teoretică,
chestiunea noţiunii şi clasificării izvoarelor formale ale dreptului are incontestabile virtuţi
practice, fiind nemijlocit legată de procesul creaţiei juridice şi de cel al aplicării şi realizării
dreptului12.
Trebuie să menţionăm că noţiunea de izvor ca formă a dreptului sau a normelor juridice,
ceea ce este acelaşi lucru, presupune doar un anumit aspect al formei dreptului, pe cînd categoria
de formă, aplicată la drept, este plurivalorică, fiind utilizată şi în alte sensuri, alte abordări
(structura dreptului, sistemul de drept etc). Izvorul de drept vizează acel aspect al formei
dreptului prin care norma socială devine normă juridică în procesul de instituire sau recunoaştere
a ei de către puterea publică, primind astfel o formă adecvată, numită izvor de drept. Izvoarele
dreptului sînt expresia creaţiei de drept ca una dintre modalităţile guvernării societăţii prin
intermediul autorităţii publice.
Putem spune că izvorul de drept este forma de exprimare a dreptului, adică modalitatea
de instituire sau recunoaştere de către puterea de stat a normelor juridice în procesul de creare
a dreptului. Izvoarele dreptului sînt prezentate de modalităţile multiple de existenţă ale dreptului
într-o epocă istorică şi într-o anumită ţară. Rolul de a da forţă juridică regulilor de conduită
revine organelor statului fie printr-o activitate directă de elaborare şi prelucrare a izvoarelor de
drept sub forma actelor normative - legi, decrete, hotărîri etc. - fie prin învestirea cu forţă juridică
a unor reguli apărute pe alte căi, cum sînt obiceiul sau practica judiciară prin care această
învestire sau recunoaştere devin izvoare de drept.
Dacă pornim de la sensul etimologic al termenului „izvor”, în literatura juridică prin el
au fost denumite şi sursele, originea, factorii de determinare şi de creare a dreptului. Mai mult ca
atît, chiar termenul „izvor de drept” are mai multe accepţiuni, de pildă: izvor de drept în sens

11
Popa N. Op. cit, p. 149.
12
Popa N. Op. cit, p. 149.

-8-
material şi izvor de drept în sens formal, izvoare interne şi externe, izvor direct şi indirect al
dreptului, izvoare scrise sau nescrise etc.
Făcînd o analiză ştiinţifică a concepţiilor de bază ale savanţilor jurişti ruşi, Gr. C.
Fiodorov constată că pînă în prezent nu există o viziune unitară referitoare la conceptul „izvor
de drept”. Unii autori propun ca termenul de izvor al dreptului să fie utilizat în sensul lui
adevărat, filologic (aceea ce serveşte un început la ceva, de unde apare ceva...). Majoritatea
autorilor propun ca în conţinutul noţiunii „izvor al dreptului” să fie inclus şi un anumit sens
juridic şi ca aceasta să fie înlocuită cu alte categorii: „formă a dreptului”, „formă de exprimare a
normei juridice”, „formă juridică externă” etc. În sfîrşit, se discută ideea identificării noţiunilor
„izvor de drept” şi „formă a dreptului”.13
Nicicum nu putem susţine ideea identificării noţiunilor „formă a dreptului” şi „izvor de
drept”, aceasta din simplul motiv că noţiunea „formă a dreptului” este o categorie mai amplă,
incluzînd în sine două părţi: una internă, care exprimă structura internă a dreptului, sistemul de
drept, iar alta externă, ca metodă de întărire şi exprimare a normei juridice, ceea ce nu este
altceva decît izvoarele formale ale dreptului. Cu alte cuvinte, izvoarele dreptului sînt doar o
parte componentă a formei dreptului.14
Izvoarele de drept în sens material desemnează faptul social (uneori mai sînt numite şi
izvoare reale) sau factorii de configurare a dreptului. În conţinutul acestor izvoare sînt incluse
elemente care aparţin unor sfere diferite ale vieţii sociale. În opinia lui Ion Dogaru, dreptul
material nu este altceva decît ansamblul condiţiilor materiale de existenţă ce generează
reglementările juridice. În conţinutul acestor izvoare intră: a) factorii de configurare a dreptului
(cadrul natural, cadrul social-politic şi factorul uman); b) dreptul natural şi raţiunea umană; c)
conştiinţa juridică; d) starea economică: e) izvoarele culturale, ideologice etc.15
Toate acestea asigură conţinutul concret al dreptului pozitiv, întrucît de ele legiuitorul nu
poate să nu ţină seama la elaborarea dreptului16.
O importanţă deosebită din punct de vedere juridic prezintă izvoarele formale ale
dreptului, deoarece ele desemnează formele specifice de exprimare a normelor juridice, adică
actele juridice în care sînt concentrate aceste norme. Anume pe acestea le avem, de regulă, în
vedere atunci cînd vorbim de izvoarele dreptului. Totodată, trebuie menţionat faptul că acest
sens propriu terminologiei juridice nu coincide întru totul cu sensul etimologic al cuvîntului.
În sfîrşit, noţiunea de izvor al dreptului este utilizată şi în alte sensuri. Astfel, se spune că
politica constituie izvorul politic al dreptului, adică autoritatea politică statală este cea care
13
Г. К. Фёдоров. Теория государства и права. Кишинэу, Cartier, 1998, c. 264.
14
М. Н. Марченко. Теория государства и права. Москва, Юридическая литература, 1996, c. 286; А. Б.
Венгеров. Теория государства и права. M., Новый Юристъ, 1998, c. 401.
15
Ion Dogaru. Elemente de teorie generală a dreptului. Craiova. Ed. Oltenia, 1994, p. 61.
16
Nicolae Popa. Op. cit., p. 121.

-9-
concepe viitoarele norme juridice, le determină apariţia prin sesizarea şi proiectarea unor nevoi
sociale în plan juridic.17
Nu excludem şi folosirea termenului în sensul uzitat de ştiinţele istorice, care prin
„izvoare” ale dreptului au în vedere indicarea surselor de cunoaştere ale unui sistem de drept,
cum ar fi: izvoarele scrise sau nescrise, cele de natură arheologică etc, ce pot oferi informaţii
despre dreptul existent într-o anumită epocă istorică, despre legislaţia unei ţări etc.18
Izvorul direct al dreptului prezintă modalitatea prin care normele juridice sînt exprimate.
Izvoare ale dreptului sînt considerate actele şi contractele normative. Indirecte sînt considerate
acele izvoare, care, pentru a fi juridice, trebuie să fie validate, sancţionate de o autoritate publică
competentă. În calitate de izvor indirect pot servi, de exemplu, obiceiurile sau normele elaborate
de organizaţii nestatale. Aceste norme devin juridice numai din momentul în care au fost
confirmate în modul respectiv de autoritatea publică.
Scrise sînt considerate izvoarele care necesită o formulare strictă, determinată de
principiile legiferării. De exemplu, actul normativ se prezintă totdeauna sub formă scrisă, pe
cînd obiceiul poate fi transmis şi pe cale orală.
Făcînd o generalizare a accepţiunilor existente în literatura de specialitate cu privire la
conceptul izvorului de drept, vom menţiona că sensul juridic prezintă un interes aparte pentru
teoria generală a dreptului, deoarece normele juridice îmbracă o formă oficială, exterioară (legi,
decrete, hotărîri), datorită căreia este posibilă gruparea lor.
În concluzie, putem spune că prin izvoare ale dreptului (în sens juridic) ştiinţa dreptului
are în vedere, într-o formulare foarte generală, formele de exprimare a normelor juridice în
cadrul unui sistem de drept în diferite epoci şi ţări, adică modalitatea de instituire sau
recunoaştere de către puterea de stat a normelor juridice în procesul de creare a dreptului.

1.2. Noțiuni generale și criterii de clasificare a izvoarelor dreptului

Studiul izvoarelor formale ale dreptului dezvăluie existenţa unei diversităţi de asemenea
izvoare, această diversitate fiind motivată de multitudinea şi varietatea relaţiilor sociale care
reclamă reglementare juridică. În evoluţia îndelungată a societăţii toate tipurile de drept de pînă
acum au cunoscut o pluralitate de izvoare - acte normative ale autorităţilor statale, obiceiuri,
precedente judiciare. Ponderea unui sau altui izvor formal de drept în cuprinsul unui sistem de
drept se modifică în funcţie de gradul dezvoltării sale, fiind influenţat de complexitatea relaţiilor

17
Genoveva Vrabie, Sofia Popescu. Teoria generală a dreptului. Ed. Ştefan Procopiu, Iași, 1995, p. 34.
18
Ioan Ceterchi, Ion Craiovan. Introducere în teoria generală a dreptului. Ed. ALL. Bucureşti, 1993, p. 52.

- 10 -
pe care le reglementează. De exemplu, în cadrul dreptului feudal principala formă de exprimare
e obiceiul, pe cînd în cadrul dreptului contemporan ponderea a căpătat-o actul normativ.
Explicaţia dată cu mai bine de un secol în urmă de profesorul Mircea Djuvara îşi
păstrează şi astăzi, pe deplin, valabilitatea. Dreptul pozitiv - arată el - trebuie să fie consacrat
prin ceva, trebuie să-1 cunoaştem în anumite cristalizări, care să ni-1 arate ce este. Trebuie să
existe oricare forme în care să-1 găsim şi prin care el se manifestă. Aceste forme care ne arată în
ce constă dreptul pozitiv sînt izvoare formale de drept.
De la început, trebuie să argumentăm importanţa şi necesitatea clasificării izvoarelor
dreptului. În tîi de toate, chiar în prima secţiune am analizat din punct de vedere teoretic şi
doctrinar mai multe accepţiuni ale acestei categorii juridice. Este practic imposibil să cercetezi
normele juridice şi chiar dreptul în general fără a cunoaşte formele de exprimare a normelor
juridice. De asemenea, pentru a studia sistemul de drept la etapa contemporană, este necesar să
cunoaştem care au fost izvoarele dreptului de-a lungul istoriei, din ce este format sistemul lor.
Orice problemă de ordin juridic în plan didactic şi ştiinţific începe cu izvoarele dreptului,
adică analizînd diferite aspecte ale normei juridice este normal să cercetăm şi formele de
exprimare a lor, acele surse unde ele se află. La fel se întîmplă şi în plan practic. La soluţionarea
oricăror probleme de ordin practic (adoptarea de noi norme, modificarea şi abrogarea lor,
depistarea şi lichidarea lacunelor în legislaţie, soluţionarea unor cauze concrete etc.) legiuitorul,
organul competent de aplicarea normelor juridice, persoana cu funcţie de răspundere încep, în
limitele competenţei lor, cu izvoarele dreptului, cu clasificarea lor după forţa juridică ş.a.
Cînd se iau în consideraţie diversele norme, al căror ansamblu constituie o anumită
structură a dreptului, nu întotdeauna acestea sînt grupate, riguros şi exclusiv, în forme care să fie
proprii reglementărilor ramurii respective de drept. O lege poate fi izvor al dreptului privat 19
(civil, al familiei) şi al dreptului public (administrativ, penal), după cum unele reglementări de
drept privat îşi au izvorul în Constituţie sau în convenţii internaţionale. În aceeaşi lege, alături de
norme juridice administrative, pot fi specificate norme juridice penale, civile etc, legea
respectivă constituind astfel izvor al mai multor ramuri ale sistemului de drept. Avînd în vedere
forţa juridică diferită a normelor juridice, se poate afirma că ele constituie un ansamblu de
norme ierarhizate, începînd cu cele aflate pe treapta cea mai înaltă - din punctul de vedere al
forţei juridice, distingîndu-se, astfel, cele consacrate de Constituţie, continuate - în ordinea des-
crescîndă a acestei forţe - cu cele cuprinse în legile organice şi ordinare, hotă-rîrile şi
ordonanţele Guvernului, actele normative ale conducătorilor organelor centrale de specialitate
(ordine şi instrucţiuni), precum şi izvoarele normative ale conducătorilor şi organelor

19
Vladimir Hanga, Minai Jacotă. Drept privat român. Editura Didactică şi Pedagogică, București, 1964, p. 51 -54.

- 11 -
administraţiei publice locale. La aceste izvoare interne se pot adăuga convenţiile internaţionale,
care ocupă un loc aparte în cadrul unei ierarhii specifice.20
Studiul izvoarelor (al formelor de exprimare) dreptului conduce la concluzi-onarea
existenţei unei diversităţi (pluralităţi) de asemenea izvoare. Necesitatea multitudinii de forme de
exprimare pe care dreptul şi le constituie este determinată de multitudinea relaţiilor sociale care
reclamă reglementare juridică. Ar fi nepotrivit şi în dezacord cu cerinţele de ordine şi legalitate
ca dreptul să se exprime într-o unică modalitate. Toate tipurile de drept de pînă acum au cunoscut
o pluralitate de izvoare - acte normative ale autorităţilor statale, obiceiuri, precedente judiciare,
doctrine etc. Sisteme de drept calitativ asemănătoare pot fi exprimate în forme diferite, aşa cum
un sistem de drept concret, de-a lungul existenţei sale, se poate reproduce în mai multe forme.
Ponderea unuia sau altuia dintre izvoarele sale formale se modifică în raport cu gradul dezvoltării
sale, cu complexitatea relaţiilor sociale exprimate. Astfel, dacă tipul dreptului feudal cunoaştea
ca formă de exprimare preponderentă obiceiul, revoluţiile burgheze schimbă radical raportul
dintre obicei şi actul normativ în favoarea acestuia din urmă. Anume izvoarele formale ale
dreptului impuse de evoluţia de pînă acum a acestuia sînt expuse în doctrină 21, după cum
urmează: obiceiul juridic, actul normativ, practica judecătorească şi precedentul judiciar,
contractul normativ şi doctrina.
În literatura de specialitate sînt cunoscute mai multe criterii de clasificare a izvoarelor
dreptului. Am menţionat deja că izvoarele dreptului se împart în izvoare formale şi izvoare
materiale. Pe parcursul evoluţiei istorice au fost cunoscute următoarele izvoare formale ale
dreptului: contractul normativ şi actul normativ. Pornind de la definiţia profesorului Francois
Geny cu privire la izvoarele dreptului, urmează să revenim asupra clasificării ce le împarte în
izvoare reale sau materiale şi izvoare formale. Izvoarele materiale sînt concepute ca realităţi
exterioare acestuia, care determină acţiunea legiuitorului sau care dau naştere unor reguli
izvorîte din necesităţile practice. În conţinutul acestor izvoare, se susţine, sînt introduse
elemente ce aparţin unor sfere diferite ale realităţii sociale. Sînt socotite astfel izvoare reale ale
dreptului factorii de configurare a dreptului, cum sînt: factorul demografic, diverse evenimente
sau fapte juridice, cadrul social politic, condiţiile materiale şi structurile organizatorice ale
societăţii, factorul uman etc, la care trebuie să adăugăm dreptul natural, raţiunea umană şi
conştiinţa juridică.
În contextul acestor factori de configurare a dreptului nu pot fi ignorate izvoarele
materiale, cum sînt cele sociale, economice, culturale, ideologice etc. 22 În ceea ce priveşte
izvoarele formale, se face precizarea că în Teoria dreptului există distincţii între sensul juridic al

20
Măria V. Dvoracec, Gheorghe Lupu. Teoria generală a dreptului. Ed. Chemarea, Iași, 1998, p. 176.
21
Izvoarele enumerate sînt examinate în majoritatea lucrărilor de specialitate.
22
Nicolae Popa. Op. cit., p.120-121.

- 12 -
noţiunii de izvor de drept şi semnificaţia sa istorică. Istoria şi arheologia juridică înţeleg prin
izvor de drept un document care atestă o formă suprapusă de drept, aşa-numitele izvoare-relicve
sau vestigii de civilizaţie juridică. Tot în acest cadru se arată că „noţiunea de izvor al dreptului
are şi accepţiunea de sursă ideologică, în sensul de bazin de civilizaţie juridică la care se
conectează un anumit sistem juridic naţional”. Astfel, se dă ca exemplu bazinul de civilizaţie
juridică de tip romano-german, care a influenţat şi sistemul de drept din ţara noastră.23
În afară de acest principal criteriu de clasificare a izvoarelor de drept, teoria juridică
clasică a izvoarelor dreptului deosebeşte izvoarele scrise de izvoarele nescrise, izvoarele oficiale
de izvoarele neoficiale, izvoarele directe de izvoarele indirecte (mediate sau complexe)24,
izvoarele interne de izvoarele externe etc. Bunăoară, obiceiul este un izvor nescris, spre
deosebire de actul normativ care se prezintă totdeauna sub formă scrisă; obiceiul juridic şi
doctrina sînt considerate surse neoficiale, spre deosebire de lege sau jurisprudenţă, care sînt
surse oficiale; în acelaşi timp, actul normativ sau contractul normativ sînt considerate izvoare
directe, pe cînd obiceiul sau normele elaborate de organizaţii nestatale sînt izvoare mediate
(indirecte), ele trebuind să fie „validate” de o autoritate statală pentru a deveni izvoare de
drept.25 O altă distincţie, legată de cea iniţială (izvoare formale şi materiale), este aceea între
izvor intern al dreptului în care se regăseşte puterea de stat şi izvor extern care concretizează
condiţiile de formă ce dau manifestărilor acestei puteri calitatea juridică.
În literatura de specialitate se face deosebire între dreptul legal - care este statuat de o
autonomie cu atribuţii normative în mod unilateral şi care este reprezentat de legi
constituţionale, legi ordinare, acte normative edictate de puterea executivă şi dreptul
convenţional izvorît din acordul de voinţă şi din adeziunea voluntară ale celor interesaţi (indivizi
şi grupuri de indivizi) şi care are importanţă în viaţa juridică contemporană, naţională şi
internaţională. Dreptul convenţional este creat fie în anumite medii profesionale care se bucură
de autonomie, fie de anumite autorităţi internaţionale de la care emană norme ce se impun
autorităţilor naţionale. Sînt izvoare de drept autonome, de exemplu, tratatele internaţionale şi
contractele colective. Dreptul scris include o parte din normele care provin din aceste izvoare. 26
Se mai fac distincţii între izvoare de constituire şi izvoare de calificare a dreptului.27 În literatura
juridică de specialitate au apărut şi alte concepţii cu privire la izvoarele dreptului. Bunăoară,
concepţia genetică, ce urmăreşte să evidenţieze factorii care stau la baza apariţiei şi existenţei
unei norme de drept, şi concepţia gnoseologică sau a cunoaşterii, ce tinde să valorifice

23
Adam Popescu. Teoria dreptului. Editura Fundaţiei „România de mîine”. București, 1999, p. 47; Давид Рене.
Основные правовые системы современности. М., 1967, c. 388.
24
Jean-Louis Bergel. Theorie generale du Droit. Ed. Dalloz, Paris, 1989, p. 51-52.
25
Nicolae Popa. Op. cit., p.121; Adam Popescu, Op. cit., p. 47-48.
26
Sofia Popescu. Teoria generală a dreptului. Ed. Lumina Lex. București, 2000, p. 148.
27
Nicolae Popa. Op. cit., p. 121-123.

- 13 -
elementele care conduc la recunoaşterea caracterului juridic al unei norme, al unei reguli sociale
de comportare.28 Profesorii Ioan Ceterchi şi Ion Craiovan consideră discutabilă diviziunea
izvoarelor dreptului în „creatoare” şi „interpretative”. Primele ar crea norme juridice noi (legea,
cutuma), în timp ce celelalte (jurisprudenţa şi doctrina ) ar avea doar rolul de a completa sau
interpreta regulile de drept stabilite.29 Orice izvor de drept este o formă de exprimare a normelor
juridice, indiferent sub ce formă apar ele. Viaţa ne arată că atît jurisprudenţa, cît şi doctrina, în
măsura în care au fost recunoscute ca izvoare de drept, au avut un rol şi în crearea de norme
juridice noi (evident, într-o măsură mai redusă decît legea sau cutuma).

2. 3. Sistemul izvoarelor de drept

Majoritatea specialiştilor în domeniu includ în sistemul izvoarelor de drept: obiceiul

juridic sau cutuma, precedentul judiciar sau administrativ, doctrina juridică, contractul
normativ, inclusiv cel internaţional, şi actul normativ - ca principal izvor de drept la etapa
contemporană. Vom examina în continuare fiecare din aceste elemente ale sistemului izvoarelor
de drept.
1. Obiceiul juridic sau cutuma. Primele organizări juridice, cunoscute sub formă de
obiceiuri juridice sau cutume, sînt cele din Orientul antic, care ocupă, cu certitudine, primul loc
în succesiunea istorică a izvoarelor de drept. Obiceiul juridic este o regulă de conduită care se
formează spontan ca rezultat al aplicării ei repetate într-o perioadă îndelungată de timp într-o
colectivitate umană, dacă este recunoscută de puterea de stat şi dotată de această putere cu forţă
juridică. Primele izvoare ale dreptului au fost într-o strînsă legătură cu normele religioase.
Deşi între normele juridice, cele religioase şi obişnuielnice există o strînsă legătură (de
exemplu: Legile lui Mânu, Codul lui Hammurabi etc), totuşi ele se deosebesc radical. Pe
parcursul evoluţiei societăţii umane s-a creat o largă varietate de uzuri, tradiţii, datini, obiceiuri,
însă nu toate au devenit izvoare de drept. Pentru trecerea unui obicei din sistemul general al
normelor sociale în sistemul izvoarelor de drept este necesară respectarea unuia din cele două
momente importante: a) fie că statul, prin organele sale legislative, sancţionează (recunoaşte) un
obicei şi îl încorporează într-o normă oficială; b) fie că obiceiul este invocat de părţi ca normă
de conduită în faţa unei instanţe de judecată şi aceasta îl validează ca regulă juridică.30
Profesorul Dumitru Baltag menţionează că, în conformitate cu interesele pe care le
promovează, puterea de stat are faţă de obiceiurile existente următoarele atitudini: 1) de

28
Giorgio del Vecchio. Lecţii de filosofie juridică. Traducere de I. C. Drăgan. Ed. Europa Nova. București, 1992, p.
225-229.
29
I. Rossetti-Bălănescu, O. Sachelarie, N. G. Nedelcu. Principiile dreptului civil român. Editura de Stat, București,
1987, p.10-11.
30
Radu I. Motica, Gheorghe C. Minai. Introducere în studiul dreptului. Vol. l. Ed. Alma Mater, Timișoara, 1995, p.
131

- 14 -
recunoaştere, consacrare şi sancţionare, dîndu-le forţă juridică acelora pe care le consideră utile
şi necesare consolidării ordinii de drept; 2) de acceptare şi tolerare a acelora care, prin
semnificaţia şi importanţa ce o au, nu reclamă transformarea lor în norme cu caracter juridic, iar
prin prevederile ce le conţin nu contravin ordinii de drept şi rînduielilor sociale corespunzătoare;
3) de interzicere a acelora care contravin ordinii şi rînduielilor sociale, instituite şi apărate de
puterea de stat.
Într-adevăr, primele reguli juridice, apărute o dată cu organizarea societăţii în stat şi
distincţia dintre guvernanţi şi guvernaţi, au fost de natură cutumiară, unele norme cutumiare
fiind păstrate de conducerea politică a societăţii, sancţionate şi garantate în aplicarea lor.
Normele obişnuite, recunoscute de puterea de stat, formează dreptul cutumiar, care a constituit
un important izvor al dreptului, mai ales în statele sclavagiste şi cele feudale. Acest lucru se
explică prin faptul că obiceiul corespunde cel mai bine societăţilor în care dezvoltarea are loc în
mod lent, pe de o parte, iar unitatea statului nu s-a creat încă, pe de altă parte.31
La etapa contemporană sfera de acţiune a obiceiului juridic s-a restrîns atît pentru
sistemul de drept continental, cît şi pentru cel anglo-saxon, cu toate că se mai păstrează sub
forma dreptului comun (common-law). Astăzi, obiceiul are un rol important într-o serie de ţări
eliberate de sub jugul colonial. Dat fiind specificul formării normelor comerţului maritim, în
special ale activităţilor portuale, în decursul timpului, cutuma, cuprinzînd în principal norme cu
caracter tehnic practicate în portul respectiv, continuă să fie şi în prezent un izvor al dreptului
maritim. La noi forma cutumiară practic a dispărut, afară de unele cazuri excepţionale.
După cum menţionează profesorul Ioan Humă, deşi cutumele reprezintă o practică atît de
înrădăcinată, încît oamenii socotesc că prin ele îşi exercită o prerogativă consfinţită în dreptul
pozitiv, totuşi, trebuie remarcat faptul că inserarea obiceiului în dreptul contemporan ridică o
serie de probleme: a) obiceiul contravine caracterului organizat al activităţii legislative şi
rigurozităţii actului normativ; b) prin ambiguitatea interpretării, obiceiul poate deschide teren
acţiunii arbitrariului; c) obiceiul nu este sincron ritmului devenirii sociale şi, implicit, dinamicii
activităţii normative, în raport cu care generarea spontană a obiceiului este prea lentă; d)
cutuma, ca izvor de drept, are anumite neajunsuri în raport cu dreptul scris, fiind lipsită de
certitudinea acestuia, avînd formulări imprecise, mai greu de constatat şi recunoscut; e) cutuma
are prin natura sa un caracter conservator, deoarece consfinţeşte unele comportamente rezultate
dintr-o practică îndelungată.32
Din motivele enumerate mai sus cutuma reprezintă azi doar cu titlu de excepţie un izvor
de drept în sistemul nostru de drept, iar ca forţă juridicăcutuma are, în raport cu legea, un

31
Genoveva Vrabie, Sofia Popescu. Op. cit., p. 35.
32
Ioan Humă. Introducere în studiul dreptului. Ed. Chemarea, Iași, 1993, p. 82.

- 15 -
caracter subsidiar, subordonat, intervenind doar secundum le gem.33 Obiceiul este cel mai vechi
izvor de drept. Ca regulă socială, obiceiul precede dreptul şi apare în treapta primitivă de
dezvoltare a societăţii, fiind expresia unor necesităţi pe care orice societate le resimte, necesităţi
legate de conservarea valorilor comunităţii. Obiceiul este rodul experienţei de viaţă a unei
comunităţi şi al repetării unei practici. Oamenii aplică unele reguli în procesul interacţiunii lor,
de multe ori, în mod inconştient, prin metoda repetiţiei, ajungînd la convingerea că regula
respectivă este utilă şi necesară de urmat în viaţa de toate zilele. Societatea înfăţişează un tablou
caracterizat printr-o paletă extrem de colorată de uzuri, obişnuinţe, datini, obiceiuri.
Ansamblul normelor sincretice - drepte, bune şi sacre - păstrate în memoria orală a
comunităţii, poartă denumirea de obicei juridic sau cutumă juridică. Istoria societăţii arhaice s-a
dezvoltat lent comparativ cu ritmurile de dezvoltare ale societăţii moderne. Generaţiile s-au
succedat trăindu-şi viaţa socială şi individuală cum o învăţaseră de la bătrîni şi o transmiteau la
fel urmaşilor; tehnicile de lucru, construcţiile, relaţiile de familie şi de trib aveau loc aproape la
fel. Ne vine greu să înţelegem că obiceiul arhaic, consacrînd dreptatea, binele şi sacrul, satisfăcea
în acea formă, pe deplin atît individul, cît şi comunitatea. Nu ar fi fost nevoie a merge atît de
greu pentru a asigura coeziune comunităţii. Totuşi, se întîmplau noutăţi, ce ieşeau din crusta
îngheţată a tiparelor, se acumulau şi produceau mutaţii care însă se măsurau în milenii, nu în
secole, cum aveau loc în antichitate, nu în decenii, cum aveau loc în Renaştere, nu în ani, cum au
loc în zilele noastre. Plugul de lemn, utilizat şi azi de sute de milioane de agricultori, are o istorie
mai veche decît orice organizare statală, pe cînd benzile de casetofon au murit, după o prezenţă
spectaculoasă de cîţiva ani. Fireşte, obiceiul juridic (de exemplu, acela al delimitării
proprietăţilor funciare) este caracteristic unei societăţi căreia îi este propriu plugul de lemn. Dacă
ne gîndim bine, ideea de bază materializată în plugul de lemn se perpetuează în tractorul dirijat
de computer. La fel s-a întîmplat şi cu obiceiul juridic; ideea normării vieţii de convieţuire,
exprimată de el, a fost preluată de dreptul scris, apărut odată cu constituirea statelor.
Obiceiul juridic este o componentă a tradiţiei normative şi, de aceea, poartă trăsăturile
acesteia: conservatorism, rigiditate, compozitism, arie mică de aplicare, ambiguitate.
Respectivele trăsături nu sînt neapărat defecte, dar ajung să fie depăşite în condiţiile
eterogenizării comunităţilor, a multiplicării divergenţelor de interese private, a accelerării
transformărilor sociale care aduc cu sine diversificarea relaţiilor sociale. Ca izvor de drept,
obiceiul juridic e lipsit de certitudinea textului scris. Formulele lui sînt puternic impregnate în
starea afectivă a comunităţii, iar impreciziile lui întîmpină dificultăţi de aplicare.
Totodată, această practică necesită a include şi elementul psihologic - convingerea că
această practică are valoare obligatorie.

33
Radu I.Motica, Gheorghe C. Minai. Op. cit., p. 134.

- 16 -
 2. Precedentul judiciar sau administrativ şi practica judiciară. Hotărîrile judecătoreşti
sînt acte individuale, acte de aplicare a dreptului, care nu constituie, de regulă, izvoare de drept.
Ele sînt acte care nu conţin norme juridice; în ele judecătorul dă o soluţie într-un litigiu pe baza
unor acte normative. Există cazuri în care unele hotărîri judecătoreşti oferă soluţii care devin
obligatorii pentru alte instanţe de judecată sau alte organe de stat ce se confruntă cu soluţionarea
unor cauze asemănătoare şi în aceste cazuri ele devin un izvor de drept, care poartă denumirea
de precedent judiciar, administrativ, sau practică judiciară.
Precedentul şi practica judiciară au avut un rol important ca izvoare formale ale dreptului
de-a lungul istoriei. Precedentul este mai mult caracteristic sistemului de drept anglo-saxon
(common-law), precum cel din SUA, Anglia, Canada etc. În aceste ţări, hotărîrile pronunţate de
instanţele de judecată, care au fost sau sînt apreciate ca purtătoare de norme juridice, se
consideră izvoare ale dreptului.
Profesorul L.P. Marcu susţine că „în sistemul juridic român precedentul judiciar nu
constituie un izvor de drept, însă în soluţionarea diferitelor speţe se ţine seama şi de hotărîrile
anterioare, îndeosebi cele ale instanţelor superioare. Deciziile de îndrumare ale instanţei
supreme stabilesc o serie de reguli după care să se călăuzească cele inferioare în aplicarea
normelor de drept, cînd prevederile cuprinse în acestea nu sînt clar exprimate, dar care decurg
din acestea; de aici şi învoiala asupra caracterului de izvor de drept, deoarece nu este vorba de o
creare a dreptului, ci de simple îndrumări”34.
Practica judiciară este denumită în dreptul clasic şi jurisprudenţă. În Anglia dreptul
comun (common-law), care împreună cu dreptul statutar (format din actele Parlamentului)
alcătuiesc sistemul de drept englez, este format din hotărîri judecătoreşti şi obiceiuri juridice 35.
Precedentele judiciare sînt considerate izvoare de drept şi în statele cu alt sistem de drept. Aşa,
de exemplu, în Elveţia există opinia că unele hotărîri ale Tribunalului federal constituie
adevărate izvoare de drept.
În ţara noastră, deşi practicii judiciare i se acordă o atenţie sporită, ea nu este considerată,
de regulă, izvor de drept. Cu unele rezerve se acceptă a fi recunoscute ca izvor de drept
hotărîrile judecătoreşti ce ţin de unele ramuri ale dreptului (dreptul civil, dreptul familiei, dreptul
muncii etc). Considerării practicii judiciare ca izvor de drept se opune, de asemenea, principiul
separaţiei puterilor în stat.36
În teoria dreptului, precum şi în ştiinţele juridice, după cum s-a menţionat anterior,
conceptul de izvor al dreptului este folosit într-un sens specific, strict juridic, prin care se au în

34
L. P. Marcu. Introducere în studiul dreptului. Ed. Enciclopedie Juridică, București, 1995, p. 194.
35
Elena Iftime. Noţiuni introductive în studiul dreptului. Iași, 1991, p. 33-34.
36
Vasile Creţu, Gheorghe Avornic, Sergiu Baeş . Bazele statului şi dreptului Republicii Moldova. Ed. CARTIER.
Chişinău, 1997, p. 53.

- 17 -
vedere formele de exprimare a normelor juridice - actele normative, obiceiul juridic, doctrina
juridică, contractul normativ şi, nu în ultimul rînd, precedentul judiciar. Problema stabilirii
naturii juridice a precedentului judiciar de a fi sau nu izvor de drept este, pe de o parte,
controversată şi, pe de altă parte, este diferită de la un sistem de drept la altul37.
Rolul şi funcţiile jurisprudenţei în evoluţia societăţii omeneşti au variat, aşa cum în
diversele sisteme de drept din etapa contemporană. În sistemul anglo-saxon însă, jurisprudenţa
şi-a păstrat tot timpul rolul şi forţa sa ca izvor principal al dreptului, judecătorul îndeplinind
funcţia de "autoritate ce stabileşte regulile, iar hotărîrea judecătorească constituind un precedent
obligatoriu pentru viitor.
Pe timpul aflării în vigoare, legile sînt supuse adaptării la condiţiile mereu schimbătoare
ale vieţii, aceasta fiind o operă realizată în retorica tribunalelor, al căror rol nu se rezumă la o
schematică aplicare a textelor la procesele pe care sînt chemate să le judece, ci se extinde şi la
misiunea de a găsi o modalitate simplă de adaptare a legilor la împrejurările noi create de
dezvoltarea societăţii.
Profesorul Mircea Djuvara relevă că interpretarea care conduce la nedreptate nu este o
interpretare bună, după cum legea care duce la nedreptăţi nu este o lege bună... dar, în atîtea şi
atîtea cazuri, judecătorul nu mai întîlneşte o expresie clară a legii, ce trebuie să constate mai întîi
faptele, împrejurările sociale şi aprecierile juridice din conştiinţa societăţii respective, apoi să
constate cu toată rigoarea ştiinţifică şi nu în mod arbitrar. Aceasta este o operaţiune de ştiinţă de
o extraordinară greutate. Ne putem da seama de ce cultură enormă trebuie să dispună un
judecător şi un jurisconsult, în general, aceasta pentru a constata cu ajutorul ştiinţei de astăzi
toate împrejurările de fapt, precum şi toate curentele de gîndire din societatea respectivă.
Jurisprudenţa înţeleasă în acest fel realizează dreptul altfel decît îl arată litera strictă a legii,
cutuma sau doctrina. În acest sens se poate spune că jurisprudenţa este izvorul formal al
dreptului pozitiv38.
În sistemul de drept continental, ca şi la noi, nu se recunoaşte însă că precedentul judiciar
este izvor de drept, invocîndu-se principiul separaţiei puterilor în stat. În doctrină se susţine că
practica judiciară, fiind cazuistică, nu are capacitatea ridicării la regula generală, iar precedentul
judiciar slujeşte model în speţele care se succed, fară a avea prestigiul sau forţa unui principiu.
Totuşi, se recunoaşte forţa de principiu în sistemul anglo-saxon a precedentului judiciar,
care nu poate fi considerat că încalcă separaţia puterilor în stat. În timp ce dreptul englez este
prin esenţă un drept jurisprudential, în celelalte ţări continentale judecătorul elaborează hotărîrea,
de regulă, în baza legii.

37
Avornic Gh. Teoria generală a dreptului. Chişinău, 2004, p. 247.
38
Chivu Gh. Contribuţia practicii judecătoreşti în dezvoltarea principiilor dreptului roman. Vol. II, Bucureşti, 1978.

- 18 -
 Conceptul de precedent judiciar poate fi explicat astfel: formulînd o hotărîre asupra unui
caz concret, judecătorul ia o decizie care obligă participanţii la întreprinderea anumitei acţiuni
sau inacţiuni, pe de o parte; şi, pe de altă parte, judecătorul formulează, prin hotărîrea sa, un
principiu obligatoriu pentru instanţele de acelaşi grad şi ierarhic inferioare. Precedentul nu este
decizia în totalitate. Precedentul este autoritatea pe care o poate avea o decizie judiciară în
cazurile analoage în care a fost pronunţată o hotărîre emisă de judecată, a cărei argumentare
devine regulă obligatorie pentru toate instanţele de acelaşi grad şi ierarhic inferioare. Judecătorul
trebuie mai întîi să distingă între ratio decidendi şi obiter dicta, luînd în consideraţie doar
principiul, şi apoi să delimiteze între deciziile ce constituie precedent, care sînt cele mai
pertinente într-o materie, şi deciziile date din eroare sau inadecvate, care nu constituie un
precedent39.
Acest fapt relevă, pe de o parte, capacitatea judecătorului de a gîndi, competenţa,
pregătirea şi cît de versat este; pe de altă parte, care ar fi procentajul capacităţii intelectuale vitale
a unui judecător pentru a face o distincţie justă. Această operaţie de diferenţiere este creatoare,
asigurînd dezvoltarea jurisprudenţei şi evitînd ca regula precedentului să devină o simplă aplicare
autonomă a soluţiilor deja date.
În S.U.A., regula precedentului nu este atît de drastică, pentru că la aplicare se reiese din
particularităţile organizării statului (fiecare stat îşi are sistemul său de drept). În primul rînd,
Curtea Supremă a S.U.A. şi Curţile Supreme ale statelor nu sînt obligate să se supună propriilor
hotărîri şi pot astfel modifica practica, prin urmare precedentul judiciar există doar la nivelul
fiecărui stat. Un precedent judiciar la nivel de federaţie nu există. Există doar practica care este
urmată în ceea ce priveşte întrebările vizavi de Constituţie. Recunoaşterea precedentului ca izvor
de drept dă posibilitate instanţei de judecată să exercite funcţia de creare a dreptului atunci cînd
lipseşte legea necesară, dar şi cînd ea există, postulat caracteristic pentru întregul drept comun.
La fel şi în Anglia, în familia de drept comun este remarcată în ultimul timp, acordarea
unei mai mari importanţe dreptului statutar, iar în sistemul romano-germanic, din contra -
precedentului.
Avînd în vedere cele menţionate mai sus, şi pentru noi este firească întrebarea: poate
exista în Republica Moldova sistemul precedentului judiciar sau nu? Mergem noi pe calea
Angliei sau nu? Dacă ar fi să vorbim despre altă ţară din sistemul juridic continental, am putea
spune da, deoarece toată lumea se mişcă în această direcţie. Să luăm, de exemplu, sistemul de
drept german: este obligatorie orice interpretare a normei juridice, înainte de a fi aplicată, să fie
legată de studierea pe larg a practicii judiciare. Alt exemplu este sistemul de drept francez. Codul
comercial din anul 2000 a fost adoptat de guvern prin ordonanţă şi nu de legislativ. La acest cod

39
Алексеев C .C. Общая теория права. Т.2. Изд. Юридическая литература. М., 1982, c. 317.

- 19 -
este anexată practica judiciară - atît cea din trecut, cît şi cea din prezent, şi nu numai prin
interpretare, dar şi prin adăugirea unui nou conţinut acestor norme.
Precedentele judiciare sînt considerate izvoare de drept şi în Elveţia, avînd în vedere că
există opinii privind constituirea unor hotărîri ale Tribunalului federal în calitate de adevărate
izvoare de drept. În concluzie, vom menţiona că nu există actualmente un punct de vedere unic în
privinţa izvoarelor de dreptă la nivel de discuţii. Din punctul nostru de vedere, ar fi corect şi
recomandabil să găsim soluţii dintre cele mai bune pentru unificarea practicii judiciare a
instanţelor de judecată, inclusiv stabilirea precedentului judiciar ca izvor de drept
3. Doctrina juridică reprezintă analizele, investigaţiile şi interpretările date de
specialiştii teoreticieni şi practicieni fenomenului juridic; într-un cuvînt, reprezintă ştiinţa
dreptului. Rolul ştiinţei dreptului este teoretic-explicativ (Nicolae Popa), iar interpretările
ştiinţifice făcute materialului normativ ajută legiuitorul sau judecătorul în procesul de creare şi,
respectiv, de aplicare a dreptului.
În literatura juridică mai recentă deseori se ia în dezbatere problema dacă doctrina
juridică poate fi considerată izvor de drept, şi în ce măsură. Cu toate că nimeni nu neglijează
importanţa cunoaşterii fenomenului juridic, cunoaşterii relaţiilor sociale supuse reglementării
juridice, însemnătatea interpretării şi aplicării corecte a legii, răspunsul nostru este negativ. Mai
mult ca atît, în conformitate cu legislaţia în vigoare o asemenea posibilitate este exclusă.
4. Contractul normativ poate fi definit ca un act individual, un acord de voinţă, realizat,
de obicei, pe baza unor norme juridice, care produce efecte juridice stabilind drepturi şi obligaţii
unor subiecţi precis determinaţi. În cazul în care contractul dă naştere, modifică sau stinge
raporturi juridice concrete, el nu constituie un izvor de drept.
Contractul (de la latinescul contractus - a strînge) este un acord încheiat între două sau
mai multe persoane fizice ori juridice, din care decurg anumite drepturi şi obligaţii. Ca act
juridic, contractul constituie acordul între două sau mai multe persoane în scopul de a produce
efecte juridice, adică acordul ia naştere, modifică, transmite sau stinge raporturi juridice.
Contractul rezultă din normele juridice şi se întomeşte în strictă conformitate cu ele.
Contractul care stabileşte drepturi şi obligaţii pentru subiecte determinate (de exemplu, pentru
vînzător şi cumpărător) nu poate fi izvor de drept. Contractul normativ ca izvor de drept se
deosebeşte de contractele concrete ce stabilesc drepturi şi obligaţii în sarcina subiecţilor, fiindcă
stabileşte norme juridice obligatorii40.
Contractele normative pot opera în domenii, cum ar fi: a) dreptul constituţional privind
materia organizării şi funcţionării structurii federative a statelor; b) în dreptul muncii şi
securităţii sociale, contractul colectiv de muncă este unul normativ, deoarece stabileşte prin
40
Самельянов Ф. Ф., Кузнецов А. И., Хабибулин А. Г. Теория государства и права. Изд. ПИТЕР. СПб, 2001, c.
327.

- 20 -
conţinutul său reguli de conduită generală şi obligatorie; c) dreptul internaţional public.
Contractul normativ poate fi întîlnit sub forma tratatelor şi acordurilor internaţionale.
În literatura juridică de specialitate pot fi evidenţiate următoarele definiţii ale contractului
normativ. În viziunea autorilor români I. Ceterchi şi I. Craiovan, contractul normativ este izvorul
de drept cu o sferă mai restrînsă de acţiune, care presupune o formă convenţională de creare a
normelor juridice, în care drepturile şi obligaţiile se manifestă ca reguli de conduită - norme
obligatorii pentru părţi, în comportamentul lor41.
Gh. K. Fiodorov consideră că contractul normativ este constituit din reguli cu caracter
generic avînd scopul de a reglementa relaţiile viitoare dintre părţile contractante 42. Gh. Avornic
vede în contractul normativ un acord juridic bazat pe manifestarea de voinţă a părţilor care
stabileşte reglementări cu caracter general, însă există o categorie de contracte referitoare nu la
drepturile şi obligaţiile nemijlocit ale unor subiecţi de drept determinaţi, care nu vizează un
raport concret43.
În opinia lui C. Voicu, contractul normativ este acel act juridic care are în vedere
reglementări cu caracter general, impersonal şi repetabil 44. Cert este că definiţiile enumerate mai
sus nu pun în evidenţă deosebiri principiale, autorii amplasînd la baza definiţiilor însuşirile ce
permit evidenţierea particularităţilor caracteristice contractului normativ ca izvor formal al
dreptului. Analizînd atent elementele clădite de definiţii precum şi definiţiile însăşi, se degajă
unele trăsături caracteristice ale contractului normativ, şi anume: a) Este un acord în scris, ceea
ce determină siguranţa deplină privind conţinutul reglementării; b) Are caracter bilateral sau
multilateral, trăsătură potrivit căreia contractul normativ are menirea să stabilească o obligaţie
sau o regulă de conduită pentru două sau mai multe persoane nedeterminate. Contractele
normative bilaterale se încheie între subiecţii individuali sau colectivi; iar contractele normative
multilaterale sînt acelea la care participă o pluralitate de persoane; c) Este bazat pe libera
manifestare de voinţă a părţilor. Contractele normative sînt acele izvoare formale de drept care
exprimă clar acordul de voinţă al părţilor contractante, prin procedurile complexe de negociere şi
adoptare; d) Un indiciu specific al contractului normativ este caracterul generic. Contractul
normativ vizează raporturi juridice pentru un colectiv şi nu numai pentru o persoană determinată;
e) Contractul normativ se determină prin autonomia de voinţă a părţilor. Părţile contractante au
libertatea de a hotărî de sine stătător tipul şi conţinutul contractului pe care vor să-l încheie; f)
Executarea obligatorie de către subiecţi a prevederilor contractului. Importanţa generală a
contractelor normative derivă din obligativitatea din punct de vedere juridic pentru părţile
contractante a regulilor stabilite, ca şi drepturile şi obligaţiile la care dau naştere.
41
42
Ceterchi I., Craiovan I. Op. cit., p. 87.
Федоров Г. К. Теория государства и права. Кишинэу, 1998, c. 272.
43
Lupu Gh., Avornic Gh. Teoria generală a dreptului. Chişinău, 1997, p. 92.
44
Voicu C., Stegăroiu C. Op. cit, p. 186.

- 21 -
 În baza cercetărilor efectuate, putem defini contractul normativ ca fiind izvorul formal al
dreptului care presupune manifestarea de voinţă a două sau mai multe părţi, bazată pe consens
şi reglementări cu caracter generic, care are în vedere drepturile şi obligaţiile unor subiecte de
drept nedeterminate.
Analizînd elementele relevate de definiţia de mai sus, se degajă particularităţile specifice
ale contractului normativ care îl deosebesc de alte categorii de contracte: 1) Caracterul general
(reglementarea unor relaţii echilibrate şi tipice; răspîndirea asupra unui cerc mai larg de
persoane; aplicarea repetată în diferite situaţii; existenţa pe o perioadă nelimitată); 2) Caracterul
obligatoriu; 3) Valabilitate nelimitată, indiferent de apariţia sau suspendarea relaţiilor juridice
prevăzute în contract.
Particularităţile sus-menţionate ne permit stabilirea sferei de aplicare a contractului
normativ, rolul şi importanţa lui în sistemul izvoarelor de drept, perspectivele dezvoltării
contractelor normative. Efectuînd o abordare ştiinţifică a noţiunii şi particularităţilor contractului
normativ ca izvor formal al dreptului, putem concluziona următoarele: Pentru definirea
contractului normativ ca izvor formal al dreptului, folosim noţiunea de contract în înţelesul larg
al cuvîntului, şi anume ca acord, convenţie, protocol, tratat.
Contractul normativ este constituit din norme de drept obligatorii, adică din prevederi cu
caracter generic ce stabilesc drepturile şi obligaţiile părţilor contractante. Există însă contracte
normative interne, cum ar fi contractul colectiv de muncă ce conţine norme generale cu privire la
condiţiile de muncă, norme care stabilesc obligaţiile părţilor de a respecta în totalitate prevederile
contractului şi contracte normative internaţionale (de exemplu, acordurile internaţionale). Din
momentul în care un stat recunoaşte acordul internaţional, acesta devine parte componentă a
legislaţiei statului respectiv, ultimul asumîndu-şi obligaţia de a respecta prevederile acordului. În
etapa contemporană, contractul normativ devine un important mecanism de dirijare a relaţiilor
sociale în cazul în care se lărgeşte sfera de acţiune a dreptului45.
Tratatele şi acordurile interstatale. Prin Constituţie, Republica Moldova ca stat suveran
şi independent decide a fi parte sau nu la tratate, pacte, acorduri internaţionale, caz în care nu
semnează acte internaţionale care ar contraveni propriilor prevederi constituţionale. Pe de altă
parte, odată cu semnarea, se angajează să respecte conţinutul actelor semnate (pacta sînt
servanda). Numai Parlamentul are dreptul să ratifice tratatele internaţionale la care a aderat şi,
prin ratificare, tratatele sînt incluse în dreptul intern.
Recunoaşterea de către stat a existenţei unui ius cogens atrage după sine recunoaşterea
normelor internaţionale de protecţie a drepturilor omului, la care şi Constituţia trebuie să se
adapteze. Evident că actele normative interne, condiţionate de subordonarea faţă de Constituţie,

45
Botnari Elena. Introducere în studiul dreptului. Note de curs. Presa Universitară Bălțeană. Bălți, 2011, p. 92.

- 22 -
necesită a fi în acord cu normele internaţionale de protecţie a drepturilor omului, dar este la fel
de evident că o clauză a unei convenţii internaţionale sau o convenţie în întregime, dacă
contravine Constituţiei Republicii Moldova, nu poate fi ratificată de Parlament. Constituţia
primează în raport cu acordurile internaţionale, dar dacă există neconcordanţă între pactele şi
tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care Moldova este parte, şi legile
interne, au prioritate reglementările internaţionale.
În anumite condiţii, o categorie de contracte nu privesc nemijlocit drepturile şi obligaţiile
unor subiecţi de drept determinaţi, deci nu vizează un raport concret, ci stabilesc, prin
manifestarea de voinţă a părţilor, reglementări cu caracter general. Aceste contracte poartă
denumirea de contracte normative şi în această calitate ele au rolul de izvoare de drept.
Contractul normativ ca izvor de drept este mai des întîlnit în ramurile de drept
constituţional, dreptul muncii şi dreptul internaţional. Contractul este un important izvor al
dreptului constituţional în cazul formării federaţiilor sau confederaţiilor, prin el statornicindu-se
principiile fundamentale, convenite de statele membre, vizînd constituirea federaţiei sau a
statului general. De exemplu, formarea sau constituirea CSI (Comunitatea Statelor
Independente) în 1990.
În dreptul muncii şi protecţiei sociale, contractul colectiv de muncă este un contract
normativ, deoarece în conţinutul său sînt stabilite reguli de conduită generale şi obligatorii
(norme juridice). Pe baza lor se încheie contractele individuale de muncă ale salariaţilor cu
administraţia întreprinderii. La etapa contemporană o însemnătate deosebită au contractele
internaţionale (diferite acorduri, convenţii, tratate etc), ca izvoare ale dreptului internaţional. Ele
conţin norme juridice care reglementează raporturile dintre două sau mai multe state.
Menţionăm, ca exemple, Carta ONU, adoptată la 26 iunie 1945; Declaraţia Universală a
Drepturilor Omului, adoptată de Adunarea Generală a ONU la 10 decembrie 1948; Convenţia
europeană a drepturilor omului din 4 noiembrie 1950 etc46.
5. Actul normativ. Actele normative reprezintă, în general, categoria foarte importantă a
izvoarelor dreptului, în toate sistemele de drept căpătînd un caracter predominant, cu deosebire
în epoca modernă şi contemporană. Dreptul cutumiar nu este în stare să asigure de unul singur
reglementarea, consacrarea şi apărarea relaţiilor sociale, de aceea apare nevoia concretizării
voinţei şi intereselor deţinătorilor puterii de stat pentru conducerea societăţii în forma actelor
juridice normative a dreptului scris, cum s-ar spune, în opoziţie cu cel cutumiar nescris.
În toate sistemele de drept şi în toate ţările există mai multe categorii de acte juridice
normative, constituite în sistem ierarhizat, locul principal ocupîndu-l legea. Este potrivit să
facem unele precizări terminologice privind categoria generală de actjuridic normativ şi cea de

46
Бержель Ж. Л. Общая теория права. Изд. ПРИОР. М., 2000, c. 296.

- 23 -
lege. Primul concept defineşte toate formele sub care apar normele juridice edictate de organele
statului - lege, decret, hotărîre ş. a. În principiu, fiecare stat îşi stabileşte denumirea actelor
normative şi competenţa organelor care le emit, denumirile de lege, cod, constituţie, decret,
hotărîre, regulament şi altele, fiind cele mai răspîndite şi avînd, în principiu, aceeaşi poziţie în
sistemul actelor normative din diferite ţări. Denumirea mai exactă şi completă este acea de act
juridic normativ, pentru a evita confuzia cu actele normative ale unor organizaţii nestatale -
statutul unui club sportiv care evident, nu au caracter juridic. În limbajul curent juridic se
foloseşte şi forma prescurtată a actelor normative, la fel cum procedăm în lucrarea de faţă. Pentru
ipoteza în care am avea în vedere sensul larg al actului normativ, vom face precizările de rigoare.
Adăugăm, de asemenea, că în limbajul juridico-politic termenul de lege se foloseşte adesea într-
un sens larg, acel de drept scris, cuprinzînd orice formă a actelor normative.
Legea este actul normativ cu valoare juridică superioară, cel mai important izvor al
dreptului emis de Parlament, organul suprem al puterii de stat, exponent al puterii suverane a
poporului. Legea se distinge de celelalte acte normative atît prin poziţia ei superioară în sistemul
izvoarelor dreptului, fiind edictată de organul suprem reprezentativ al puterii de stat, potrivit unei
proceduri anume stabilite, cît şi prin conţinutul normativ al reglementărilor instituite de ea47.
Aceasta este o consecinţă a democratismului, logică şi firească avînd în vedere că puterea
politică aparţine poporului care o exercită, iar adoptarea deciziilor supreme se face prin organul
său suprem reprezentativ - Parlamentul. În ţările în care este instituţionalizat referendumul,
desigur, este posibilă şi participarea directă a cetăţenilor în procesul de adoptare a legilor pe
această cale. În statele federale au competenţă legislativă atît organele legislative federale, cît şi
cele ale statelor-membre48.
Din categoria legii, ca o varietate, face parte, de asemenea, Constituţia - lege
fundamentală, şi Codul ca lege în care reglementările îmbracă o anumită formă de sistematizare.
De aici decurge şi cea mai generală clasificare a actelor normative în legi şi acte normative
subordonate legii. Legile pot fi generale, speciale sau excepţionale. Legea generală este dreptul
comun. Legea specială se aplică materiei pe care o reglementează, iar în caz de concurs al legii
generale se aplică regula lex speciali derogat generali. Legile excepţionale se emit în situaţii
deosebite, cum ar fi starea de necesitate.
După criteriul conţinutului, legile se divizează în legi materiale şi legi procedurale.
Legile materiale cuprind normele unei ramuri sau subramuri de drept prin care se reglementează
un anumit domeniu al vieţii sociale, şi anume: legile de drept civil, de drept penal, de drept
comercial etc. Legile procedurale reglementează organizarea activităţii de judecată, competenţa
organelor de jurisdicţie, desfăşurarea procesului judiciar, precum şi executarea hotărîrilor
47
Назаренко Г. В. Общая теория права и государства. Изд. ОСЬ-89. М., 2001, c. 186.
48
Craiovan I. Itinerar metodic în studiul dreptului. Bucureşti, 1993, p. 66.

- 24 -
judecătoreşti. Legile procedurale sînt: a) legile de organizare a instanţelor; b) legile de
competenţă; c) legile privind procedurile de înfăptuire a activităţii de judecare a pricinilor (Codul
de procedură penală, civilă etc.)49.
Doctrina juridică a manifestat un deosebit interes pentru stabilirea trăsăturilor definitorii
ale legii, inclusiv ale conţinutului ei voliţional, ca expresie a interesului şi voinţei generale a
poporului. Astfel, în Declaraţia Omului şi Cetăţeanului din 1789 se arăta că legea este: „expresia
voinţei generale” şi că „toţi cetăţenii au dreptul să concureze personal sau prin reprezentanţii lor
la elaborarea sa” (art. 6).
Legea ca act juridic normativ: a) Este emisă de către puterea legiuitoare a statului. În
statele democratice pluraliste contemporane, această putere se numeşte Parlament, Dumă, Cortes,
Adunarea Naţională sau Seim etc. Republica Moldova are ca putere legiuitoare Parlamentul.
Membrii Parlamentului se numesc deputaţi, care sînt aleşi de totalitatea cetăţenilor cu drept de
vot, prin vot liber, unipersonal, secret şi direct, pentru un mandat pe patru ani. Forţa juridică a
legilor emise de Parlament derivă din calitatea statului de a fi suveran şi independent asupra
teritoriului şi populaţiei, pentru care se instituie ca unică putere politico-juridică, expresie a
autorităţii sale recunoscute şi consacrate. Din momentul în care un stat devine federal, adică intră
într-o federaţie de state, legile sale ascultă de legile federaţiei, deci nu mai sînt ale sale, ci
recunoscute de federaţie; astfel, statul nu mai are nici suveranitate, nici independenţă, ele
aparţinînd federaţiei. Dimpotrivă, dacă un stat se federalizează, el elaborează legi pentru
federaţie, de care ascultă legile statelor care s-au federalizat, acestea neavînd nici suveranitate,
nici independenţă. Unele sisteme de drept au consacrat referendumul ca formă populară de
adoptare a legilor ori de modificare a Constituţiei 50; b) Deoarece reglementează în mod primar
cele mai importante relaţii sociale (modul de exercitare a puterii publice, regimul politic, forma
de guvernămînt etc), legea constituie principalul izvor de drept oficial. Celelalte acte normative
au o natură derivată faţă de ea; de aceea există două tipuri de acte normative: propriu-zise şi
derivate. Un act normativ derivat este, de exemplu o hotărîre de guvern. Actele normative
derivate sînt inferioare ca autoritate juridică faţă de legea adoptată de Parlament, dar au aceeaşi
forţă juridică pentru destinatarii lor ca şi legea. Fiind produsul organului reprezentativ legiuitor
suprem - Parlamentul, legea subordonează orice alt act normativ a cărui legalitate se apreciază
numai în raport cu ea; c) Procedura de adoptare a legii e stabilită de un act normativ, provenind
de la însuşi organul legiuitor. Parlamentul adoptă legi după dezbaterea lor publică şi
contradictorială, prin vot direct, cu majoritate simplă sau calificată. După adoptare, legea este
promulgată de către Preşedintele statului şi publicată în Monitorul Oficial al R. Moldova; d)

49
Hanga V., Jacota M. Op. cit., p. 51-54.
50
Mihai Gh. Fundamentele dreptului. Bucureşti, 1997, p. 120.

- 25 -
Actul normativ al legii este obligatoriu, întrucît în absenţa acestei obligativităţi el ar fi o oarecare
declaraţie de intenţii.
Constituţia Republicii Moldova prevede „Parlamentul adoptă legi constituţionale, legi
organice şi legi ordinare”, adică trei tipuri de legi. Constituţia şi legile constituţionale (de
exemplu, cele privind modificările ei) formează baza juridică a întregii organizări şi activităţi
etatice, de aceea orice act normativ trebuie să li se conformeze. În atribuţiile Curţii
Constituţionale intră şi pronunţarea asupra constituţionalităţii oricărui act normativ subordonat
Constituţiei. Constituţia constituie legea fundamentală a unui stat, celelalte legi fiind sub
prevederile ei, legi care prin conţinut, trebuie să fie constituţionale. O prevedere declarată
neconstituţională nu are putere juridică, întrucît aceasta este supremă în stat, respectarea
prevederilor Constituţiei fiind obligatorie atît pentru legiuitor, cît şi pentru cetăţeni. Constituţia
poate fi modificată numai conform unei proceduri stricte.
Constituţia cuprinde norme privind existenţa, structura şi funcţionarea puterilor publice -
legislativă, executivă, judecătorească. Prin ea sînt reglementate natura şi forma statului, regimul
politic, sînt enunţate principii de organizare economică, socială şi politică a societăţii, drepturile
şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor. Constituţia este sursa supremă de legalitate a tuturor
actelor normative dintr-un stat; ea conferă caracteristica esenţială unui drept pozitiv, iar
stabilitatea ei asigură stabilitatea dreptului pozitiv51.
Legile organice. Prevăzute prin Constituţie (art. 72, alin. 3), legile organice ocupă locul
secund în ierarhia legilor şi prezintă trăsături distincte în funcţie de conţinutul lor (privind
aplicarea unor dispoziţii constituţionale), precum şi de quorum, adică majoritatea de voturi
necesară în vederea adoptării lor. Reprezentînd o continuitate a normelor constituţionale, legile
organice sînt elaborate numai în domenii expres prevăzute de legiuitor şi pot fi situate la un nivel
intermediar între Constituţie şi legile ordinare. În temeiul acestor prevederi au fost elaborate
legile privind organizarea şi funcţionarea Guvernului, Legea contenciosului administrativ, Legea
administraţiei publice locale etc, adoptate prin întrunirea votului majorităţii absolute.
Legile ordinare sînt izvoare ale dreptului ce conţin norme de reglementare a relaţiilor
sociale care fac obiectul diferitelor instituţii şi ramuri ale dreptului. Supuse unui număr mai redus
de restricţii constituţionale, ele pot interveni în orice domeniu al relaţiilor sociale, cu excepţia
celor rezervate domeniului constituţional sau al legilor organice. Ţinînd seama de această
necesitate, se impune conformitatea legilor ordinare celor organice. În caz contrar, ar exista
pericolul declarării neconstituţionalităţii lor, care poate fi invocată nu pentru că legile organice ar
avea vocaţia valorii unor legi constituţionale, ci pentru că ele se află situate, în temeiul

51
Avornic Gheorghe. Tratat de teoria generală a statului și dreptului.Vol. II, Chișinău, 2010, p. 317.

- 26 -
Constituţiei, la un nivel mai înalt comparativ cu cel al legilor ordinare. Legile ordinare sînt
adoptate conform regulii majorităţii relative.
Actele normative subordonate legii. Actele normative emise de organele administrative
de stat trebuie să se subordoneze legii, astfel: 1) să nu conţină dispoziţii contrare legilor
constituţionale, organice sau ordinare; 2) să intervină doar secundum legem;3) să intervină doar
acolo unde legea nu a intervenit; 4) să intervină în limitele competenţei materiale şi teritoriale ale
organului emitent; 5) să respecte ierarhia actelor normative în stat; 6) să respecte forma şi
procedura necesare pentru fiecare dintre ele. Aceste acte sînt: a) acte normative ale şefului
statului: decretele normative şi decretele individuale. Decretele normative sînt emise în situaţii
prevăzute de Constituţie: instituirea stării de urgenţă, declararea mobilizării parţiale sau generale
a forţelor armate; b) acte ale Guvernului: hotărîrile şi ordonanţele. Hotărîrile cuprind norme de
organizare a executării legilor emise de Parlament. Ordonanţele se emit în temeiul unei legi
speciale de delegare legislativă, în limitele şi în condiţiile prevăzute de legea specială, fiind
necesară supunerea ratificării ulterioare de către Parlament.
Sînt izvoare de drept subordonate legii: 1) instrucţiunile, ordinele, regulamentele
ministerelor, ale celorlalte organe centrale de specialitate ale administraţiei de stat; 2 ) actele
normative ale administraţiei publice locale sub formă de decizii şi dispoziţii în limitele
competenţei lor teritoriale şi de specialitate (raion, municipiu, oraş, comună, sat)52.

52
Baltag Dumitru. Teoria generală a dreptului. ULIM, Chișinău, 2011, p. 295.

- 27 -
 ACTUL NORMATIV JURIDIC ÎN SISTEMUL IZVOARELOR DE DREPT

2.1. Evoluția istorică a actului normativ în calitate de izvor de drept

Dreptul nescris - dreptul cutumiar - nu a putut, evident, să asigure reglementarea,

conservarea şi apărarea unor relaţii noi, care s-au format o dată cu începuturile vieţii statale şi
care, prin ritmul evoluţiei lor şi cerinţelor noi, au reclamat formarea de norme juridice noi.
Astfel, primele acte normative în statele antice au cuprins, pe lângă reguli cutumiare,
reglementări referitoare la relaţiile de proprietate, la situaţia lipsită de drepturi a sclavilor, au
consacrat împărţirea populaţiei după criteriul averii, al apartenenţei de castă.
În toate statele există mai multe categorii de acte normative, rolul cel mai important
avându-l legea. Denumirea de lege a fost folosită în doctrină şi practica juridică pentru a
desemna un act normativ adoptat de organul superior al puterii de stat, fie el unipersonal, fie
colegial, în funcţie de tipul istoric de drept şi de regimul politic al statului. Astfel, sunt cunoscute
legile edictate de monarhii din statele Orientului antic: Legea Bokoris în Egipt, Legea sau Codul
Hammurabi în Babilon, Legea Mânu în India, Legea Mu în China. În statele antice de mai târziu
- Grecia şi Roma - denumirea de lege este întrebuinţată pentru actele normative cu forţă juridică
supremă: Legile lui Solon, Legea celor 12 table. Împăraţii romani edictau legi sau constituţii.
Primele legiuiri scrise au fixat în scris o serie de cutume, anume pe cele care puteau fi
generalizate iar cele care nu au fost asimilate şi fixate în legiuiri au continuat să trăiască în umbra
acestora, reglementîndu-li-se rostul în raport cu ele53.
Mecanismul trecerii unei cutume în sistemul izvoarelor dreptului pozitiv este marcat de
două momente: a) fie că statul, prin organele sale legislative, recunoaşte oficial un obicei şi îl
încorporează într-o normă a sa, aşa cum s-a întîmplat în Codul civil al Republicii Moldova (art.
4); b) fie cutuma este invocată de părţi ca normă de conduită în faţa unei instanţe de judecată şi
aceasta o validează prin hotărîrea sa, aşa cum se întîmplă în instanţele din India sau China.
În primele organizări juridice (din Orientul antic), normele juridice se aflau în strînsă
relaţie cu cele religioase, obişnuielnice. Codul lui Hammurabi, Legile lui Mânu, Codul lui Mu
atestă acest lucru. Nu există încă suficientă discriminare între normele juridice şi cele
extrajuridice. Astfel, în cartea sfintă a perşilor, Zend-Avesta, se întîlnesc prescripţii cu caracter
religios, moral, ceremonial, juridic, prescripţii superstiţioase, sfaturi practice etc. Este momentul
în care dreptul nu se delimitează şi nu se conturează untr-un ansamblu de forme care să-1
reprezinte. Sub aspect istoric, actul normativ apare la romani, ca un acord între magistrat şi
popor. Magistratul era cel care propunea, iar poporul accepta. Mai tîrziu, la romani, dreptul
cutumiar n-a avut prea mare extindere, prezentă fiind grija jurisconsulţilor Romei pentru
reglementarea raporturilor sociale prin legi scrise. După căderea imperiului, dreptul roman, avînd
53
Mazilu Dumitru. Teoria general a dreptului. Ediția aII-a. Ed. ALL. BECK. București, 2000, p. 197.

- 28 -
rigurozitatea elaborărilor sale şi cu eleganţa şi eficienţa construcţiilor sale tehnice este treptat
subminat de obiceiurile barbare. În perioada evului mediu, dreptul consuetudinar înregistrează o
mare extindere. S-a încercat chiar colectarea (încorporarea) obiceiurilor, pentru o mai bună
cunoaştere şi aplicare a lor. Sînt cunoscute celebrele Oglinzi Germane: Oglinda Saxonă
(Sachsenspiegel, 1230) şi Oglinda Şvabă (Schwaben-spiegel, 1273-1282), iar în Franţa -
Aşezămintele lui Ludovic cel Sfînt (1270). Aceeaşi nevoie 1-a determinat, mai tîrziu, pe regele
Carol VII al Franţei să dispună printr-o ordonanţă, în anul 1453, redactarea tuturor cutumelor şi
publicarea lor într-un cod. În Evul Mediu, societatea se confrunta cu abuzurile monarhilor şi ale
seniorilor feudali, care nesocoteau dreptul. Digestele lui Iustinian a fost regăsite în jurul anului
1137. „în urma acestui eveniment - observa Montesquieu - dreptul roman parcă a renăscut”. În
Italia s-au deschis şcoli în care era studiată această materie: Codul lui Iustinian şi Novelele erau
tot mai cunoscute. Italienii au introdus dreptul lui Iustinian şi în Franţa, unde înainte era cunoscut
numai Codul Theodosian. „Dreptul Iui Iustinian - preciză Montesquieu - a întâmpinat unele
împotriviri; dar el s-a menţinut, în ciuda excomunicărilor pronunţate de papi, care îşi apărau
canoanele”. Dreptul roman a fost răspândit prin traducerea lucrărilor lui Iustinian. Un rol
important în acest sens a avut Ludovic cel Sfânt, care prin elaborarea Aşezămintelor a adus o
contribuţie remarcabilă la promovarea dreptului scris în Franţa. Aşezămintele lui Ludovic cel
Sfânt împărţeau teritoriul Franţei în ţinuturi aflate sub ascultarea regelui şi ţinuturi neaflate sub
ascultarea regelui. Montesquieu constata influenţa puternică a dreptului roman şi a textelor lui
Iustinian în pregătirea Aşezămintelor.
Filip cel Frumos a dispus chiar predarea în şcoli a legilor lui Iustinian în acele regiuni ale
Franţei care se conduceau după cutume. Textele lui Iustinian „au fost adoptate ca lege în
regiunile în care era în vigoare dreptul roman”. Când au apărut legişti practicieni şi jurisconsulţi
„vasalii egali judecători şi oamenii înţelepţi nu au mai fost în stare să administreze justiţia”. Tot
romanilor datorăm primele colecţii de texte, în structura unui cod. Prin Codex, romanii
înţelegeau adunarea laolaltă a unor tăbliţe cerate, iar Volumen era o colecţie de pergamente. În
acea perioadă istorică s-au realizat mai multe colecţii de legi, între care Codex Hermogenianus;
Codex Theodosianus; Codex Gregorianus. Toate aceste codex-uri erau legi adunate dar
nesistematizate. în secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea s-au făcut asemenea colecţii în Spania,
Portugalia, Rusia etc. La noi, colecţiile respective se numeau pravile. Cele mai vechi coduri sunt:
Codul prusian de la 1724 şi Codul Sardiniei de la 172354.
În pofida eforturilor menţionate, în direcţia promovării drepturilor şi aplicării
procedurilor pe care le presupune, societatea feudală se confrunta cu abuzurile monarhilor şi ale
seniorilor feudali care nesocoteau dreptul. De regulă, marii seniori feudali ignorau dreptul; ei

54
Mazilu Dumitru. Op. cit., p. 198-199.

- 29 -
făceau legea; ei împărţeau justiţia, cum găseau de cuviinţă. Erau regiuni întregi în care domnea
autoritatea de necontestat a marilor seniori, obişnuiţi să dispună cum găseau de cuviinţă, în
raport de propriile lor interese, de populaţii întregi. Tensiunile creşteau, nemulţumirile se
multiplicau55. Din aceste motive şi ca o reacţie la abuzurile feudale, revoluţiile burgheze înscriu -
între dezideratele lor fundamentale - „textele înainte de toate”. Poate una din cele mai însemnate
reglementări ale timpului a fost şi a rămas Codul civil Napoleon din 1804, care a unificat 60 de
cutume generale şi mai mult de 300 de cutume locale.
După revoluţiile burgheze, sistemele de drept din familia romano-germanică reduc sfera
de influenţă a obiceiului printr-o masivă politică legislativă atît în dreptul privat, cît şi în dreptul
public (în special, în dreptul penal). Acest lucru este explicabil, date fiind rapidele modificări în
plan economico-social, care impun o dinamică specifică dreptului. Or, obiceiul, cu tenta sa
conservatoare, nu poate răspunde necesităţii de celeritate (rapiditate) a schimbărilor în plan
legislativ. Totuşi obiceiul este încă prezent în dreptul privat (civil şi comercial) şi în dreptul
public (constituţional şi administrativ). În dreptul constituţional, el este prezent în mod deosebit
sub forma tradiţiilor (tradiţiile constituţionale, parlamentare, republicane, monarhice, tradiţiile
organizării administrativ-teritoriale etc.).
Sistemele de drept ce aparţin familiei anglo-saxone (Common Law), menţin în continuare
dreptul cutumiar ca un izvor important al dreptului. În dreptul internaţional public, cutuma este
un izvor principal de drept (alături de tratat). Cutuma internaţională este o exprimare tacită a
consimţămîntului statelor cu privire la recunoaşterea unei reguli determinate ca normă de
conduită obligatorie în relaţiile dintre ele. Statutul Curţii internaţionale de Justiţie menţionează
expres cutuma ca dovadă a unei practici generale, acceptate ca drept. Observăm că şi în
domeniul dreptului internaţional public cutuma îşi păstrează elementul material, constînd dintr-o
practică nemodificată a statelor. În dreptul feudal importanţa legii creşte o dată cu centralizarea
vieţii economice şi politice şi formarea de mari state feudale centralizate. Sunt edictate legi şi
coduri, cum au fost în Germania Codul penal Carolina din 1532, în Franţa Codul maritim din
1673 şi Codul comercial din 1681, în spațiul românesc Pravilniceasca Condică din 1780, Codul
Caragea din 1818 etc.
În perioada pregătirii revoluţiilor burgheze, printre principiile proclamate de ideologii
burgheziei revoluţionare figura, ca o cerinţă de bază a legalităţii, supremaţia legii în cadrul
reglementărilor juridice şi actelor normative. Principiul legalităţii exprima dorinţa tinerei clase
burgheze în ascensiune de a se opune samavolniciei şi fărădelegilor nobilimii feudale. După
victoria revoluţiilor burgheze a fost creat un sistem al actelor normative, potrivit ierarhiei
aparatului de stat, iar denumirea de lege a fost atribuită, de regulă, actelor normative adoptate de

55
Cernea Emil, Molcuț Emil. Istoria statului și dreptului românesc. Ed. ȘANSA. București, 1995, p. 97-99.

- 30 -
Parlament, potrivit procedurii de legiferare.
Doctrina juridică a manifestat un deosebit interes pentru stabilirea trăsăturilor definitorii
ale legii, pornind încă de la opiniile exprimate de Montesquieu şi Jean Jacques Rousseau, care
arătau că legea este actul normativ care reglementează, la un nivel ridicat de generalitate, cele
mai importante relaţii sociale. De asemenea, s-a cercetat conţinutul voliţional al legii. Tendinţa
spre un drept scris a cunoscut o puternică amploare în epoca modernă şi în capitalism. Încă în
perioada pregătirii revoluţiilor burgheze, printre principiile proclamate de ideologii acestora
figura principiul legalităţii şi al supremaţiei legii în cadrul reglementărilor juridice care apar ca
expresie a dorinţei tinerei clase burgheze în ascensiune, de a se opune arbitrariului nobilimii
feudale. După victoria revoluţiilor burgheze a fost creat un sistem de acte normative, potrivit
ierarhiei aparatului de stat, făcîndu-se distincţia între lege ca act normativ adoptat de organul
suprem al puterii de stat (Parlament), şi actele normative subordonate, cum ar fi regulamentele,
adoptate de organele administraţiei publice. De asemenea, apar primele constituţii ca legi
fundamentale adoptate de un organ suprem special, constituant. Iau amploare codificările pe baza
exemplelor napoleoniene din Franţa, în special în domeniul dreptului civil, comercial şi penal.
Cu unele particularităţi ale dreptului anglo-saxon, actele normative şi, în primul rînd,
legea capătă un rol predominant între izvoarele dreptului în toate statele. Principiile legalităţii,
ale supremaţiei legilor şi, evident, ale Constituţiei nu au fost consecvent observate şi respectate,
iar în perioada regimurilor autoritare, dictatoriale au fost brutal încălcate, legea devenind un act
arbitrar al dictatorului şi clicii sale. De o largă circulaţie şi aplicaţie este diviziunea noţiunii de
lege în lege în sens material şi lege în sens formal, diviziunea legată de numele juristului german
Paul Laband din a doua jumătate a secolului trecut. Exprimând întărirea puterii executive,
sporirea rolului guvernului, care a preluat o serie de atribuţiuni ale parlamentului şi în domeniul
legiferării, Laband a susţinut că pot fi considerate legi în sensul material toate actele normative
cu conţinut general, indiferent de organul care le adoptă. Legi în sens formal erau considerate,
după aceeaşi teorie, actele normative instituite prin procedura specială de legiferare, indiferent de
conţinutul lor56.

2.2. Legea și celelalte acte juridice normative.

Legea şi actele normative, în general, reprezintă categoria foarte importantă a izvoarelor

dreptului în toate sistemele de drept căpătând un caracter predominant, cu deosebire în epoca
modernă şi contemporană. Dreptul cutumiar nu a putut şi nu poate singur să asigure
reglementarea, consacrarea şi apărarea relaţiilor sociale, de aceea, apare nevoia concretizării
voinţei şi intereselor deţinătorilor puterii de stat pentru conducerea societăţii în forma actelor

56
Popa Carmen. Teoria generală a dreptului. Ed. Lumina- Lex, București, 2000, p. 163-164.

- 31 -
juridice normative, a dreptului scris (jus scriptum) cum i se mai spune în opoziţie cu cel cutumiar
nescris. În toate sistemele de drept şi în toate ţările există mai multe categorii de acte juridice
normative constituite în sistem ierarhizat, locul principal ocupându-l legea. Este potrivit să facem
unele precizări terminologice privind categoria generică de act juridic normativ şi cea de lege.
Primul concept defineşte toate formele sub care apar normele juridice edictate de organele
statului - lege, decret, hotărâre, ş.a. În principiu fiecare stat îşi stabileşte denumirea actelor
normative şi competenţa organelor care le emit, denumirile de lege, cod, constituţie, decret,
hotărâre, regulament şi altele, fiind cele mai răspândite şi având în principiu aceeaşi poziţie în
sistemul actelor normative din diferite ţări. Denumirea mai precisă şi completă este aceea de act
juridic normativ, pentru a evita confuzia cu actele normative ale unor organizaţii nestatale -
statutele unui club sportiv, bunăoară, care nu au evident, caracter juridic. Dar, în limbajul, juridic,
se foloseşte şi forma prescurtată de acte normative. Pentru ipoteza în care am avea în vedere
sensul larg al actului normativ, vom face precizările de rigoare. Adăugăm, de asemenea, că
adesea în limbajul juridico-politic termenul de lege se foloseşte într-un sens foarte larg, acela de
drept scris, cuprinzând orice formă a actelor normative. Evident că vom folosi termenul de lege
în sensul strict al cuvântului.
În principiu, denumirea de lege, este dată, şi folosită şi în doctrina juridică, pentru a
desemna actul normativ cu forţă juridică superioară, adoptat de organul suprem al puterii de stat,
fie el colegial sau unipersonal, în funcţie de formă de guvernământ şi regimul politic al statului 57.
În categoria legii, ca o varietate a ei, intră, de asemenea Constituţia ca lege fundamentală şi
Codul ca o lege în care reglementările îmbracă o anumită formă de sistematizare. De aici decurge
şi cea mai generală clasificare a actelor normative în legi şi acte normative subordonate legii.
Doctrina juridică a manifestat un deosebit interes pentru stabilirea trăsăturilor definitorii ale legii,
inclusiv a conţinutului ei voliţional, ca expresie a interesului şi voinţei generale a poporului.
Astfel, în Declaraţia Omului şi Cetăţeanului din 1789, se arăta că legea este „expresia voinţei
generale” şi că „toţi cetăţenii au dreptul să concureze personal sau prin reprezentanţii lor la
elaborarea să”
De o anumită circulaţie s-a bucurat un timp, teza cu privire la diviziunea legii în „lege în
sens material” şi „lege în sens formal”. Această teorie legată s-a născut din conflictul dintre
Parlament ca exponent al puterii legislative şi monarh (şi guvern) ca exponent al puterii
executive şi urmărea favorizarea ultimei, în dauna Parlamentului. Nu toţi autorii sunt de acord cu
această diviziune, iar cei care o acceptă nu-i dau aceleaşi explicaţii şi fundamentări. în esenţă,
prin „legi materiale” sau „în sens material”, se consideră lege orice act care, potrivit criteriului
material, conţine o regulă de drept (o normă generală) indiferent de organul ce-l adoptă, în timp

57
Vladimir Hanga, Mihai Jacotă. Op. cit., p. 51-54

- 32 -
ce „legea formală” sau „în sens formal” se consideră acel act care, potrivit criteriului formal, este
votat de parlament, printr-o procedură proprie de legiferare, chiar dacă nu conţine o regulă
generală, ci o dispoziţie concretă. La timpul său, această distincţie a avut menirea de a scoate
bugetul şi tratatele internaţionale, precum şi alte materii, din competenţa parlamentului şi a le
trece în aceea a executivului. Între timp, această distincţie şi-a pierdut din importanţă, dar
competiţia dintre organul legiuitor şi cel executiv continuă. în centrul atenţiei este pusă de data
această problemă definirii sferei „domeniului legii”, urmând ca ceea ce nu este rezervat legii să
fie competenţa executivului. Vom analiza mai concret unele aspecte ale legii şi actelor
subordonate acesteia, în statul modern şi contemporan. În studiul actelor normative se impune să
facem o distincţie principală între lege şi actele normative subordonate legii.
A) Legea este actul normativ cu valoare juridică superioară, cel mai important izvor al
dreptului ce emană de la Parlament, organul suprem al puterii de stat, exponent al puterii
suverane a poporului. Legea se distinge de celelalte acte normative atât prin poziţia ei superioară
în sistemul izvoarelor dreptului, fiind edictată de organul suprem reprezentativ al puterii de stat,
potrivit unei proceduri anume stabilite, cât şi prin conţinutul normativ al reglementărilor
instituite de ea. Aceasta este o expresia a democratismului, o consecinţă logică şi firească a
faptului că puterea politică aparţine poporului care o exercită cât priveşte adoptarea deciziilor
supreme prin organul său suprem reprezentativ - parlamentul - unicameral sau bicameral.
Desigur că în ţările în care este instituţionalizat referendumul, este posibilă şi participarea directă
a cetăţenilor în procesul de adoptare a legilor pe această cale. În statele federale, au competenţă
legislativă, evident, atât organele legislative federale, cât şi cele ale statelor membre.
Din punct de vedere al forţei juridice se disting două categorii de legi: constituţionale sau
fundamentale (constituţia denumită şi legea fundamentală) şi ordinare - celelalte legi. Prin
conţinutul ei, constituţia, (implicit legile de modificare a constituţiei) are ca obiect reglementarea
principiilor fundamentale ale organizării sociale şi de stat, sistemul organelor şi separaţiei
puterilor în stat, drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor. Constituţia are
o poziţie deosebită în ierarhia legilor şi a celorlalte acte, normative, a tuturor izvoarelor
dreptului, întrucât dispune de forţă juridică superioară faţă de toate acestea; conţinutul acestora
trebuie să fie totodată, conform prevederilor constituţiei58.
Aceasta înseamnă că nici o dispoziţie dintr-o lege, şi a fortiori, din alte acte normative
sau izvoare de drept, nu pot contraveni în nici un fel Constituţiei. Este vorba de principiile
supremaţiei constituţiei şi constituţionalităţii legilor, ca trăsături esenţiale ale statului de drept.
Dată fiind importanţa acestor principii s-au instituit diferite modalităţi de control al
constituţionalităţii legilor. În general, dată fiind natura şi importanţa deosebită a normelor

58
Barac Lidia. Elemente de teoria dreptului. Ed. ALL BECK. București, 2001, p. 203.

- 33 -
constituţionale, în regiunile democratice adoptarea constituţiei este dată în competenţa unui
organ constituant, special instituit în acest scop, uneori printr-o procedură şi având o structură
mai mult sau mai puţin diferită de cea a legiuitorului ordinar (parlamentul). Acest principiu nu s-
a aplicat în sistemul dreptului socialist unde de regulă, organul legiuitor era competent şi cu
privire la adoptarea sau modificarea Constituţiei. În doctrina constituţională s-a făcut distincţia
între constituţiile originare şi constituţiile derivate, în strânsă legătură cu problematica
legitimităţii puterii de stat. Se consideră originară aceea constituţie care a fost adoptată fără a
urma anumite principii sau proceduri anterior stabilite, de regulă, în situaţii revoluţionare, sau
lovituri de stat, pe când constituţia derivată este aceea în adoptarea căreia se urmează procedurile
prestabilite în constituţia precedentă. Respectarea constituţiei şi a legilor date în temeiul ei
devine un principiu fundamental al Statului de drept, obligatoriu pentru toată lumea, fără
excepţie, inclusiv pentru organele supreme - parlament, şef de stat, guvern şi celelalte organisme
ale puterii politice. Desigur, modificarea Legii fundamentale poate avea loc, dar numai în
condiţiile stabilite de constituţia însăşi.
O problemă de o deosebită însemnătate teoretică şi practică este aceea a conţinutului
normativ al legii, cunoscut în teoria dreptului sub denumirea de „domeniul legii”, spre deosebire
de cel al altor acte normative subordonate. Cunoscând locul legii în ierarhia actelor normative
este important a se determina sfera de reglementare a relaţiilor sociale prin lege, lucru de
importanţă covârşitoare pentru realizarea principiului legalităţii şi prevenirea încălcării lui prin
acte normative elaborate de alte organe decât cel legiuitor, cum ar fi guvernul său ministerele59.
În analiza legii, menţionăm că teoria dreptului şi practica unor ţări disting aşa-numitele
„legi organice”, adică acele legi care iniţial se refereau la organizarea funcţionarea şi structura
diferitelor organe ale statului, dar care pot cuprinde şi alte domenii şi care au o poziţie distinctă
în ierarhia legislativă, ele situându-se între Constituţie şi legile ordinare. În Suedia bunăoară,
legea succesiunii la tron şi legea presei sunt calificate de Constituţie ca organice. Legile organice
au o procedură de adoptare diferită de aceea a legilor ordinare, adică mai pretenţioasă, necesitând
un cvorum mai calificat decât al legilor ordinare. Codurile ca o formă anume sistematizată într-
un domeniu dat, sunt tot legi. De altfel, în practica legislativă adoptarea codurilor s-a făcut prin
legi. După ce am cercetat conţinutul normativ al legii ca izvor de drept, este necesar să adăugăm,
de asemenea, ca o caracteristică ce ţine de formă, dar foarte importantă, faptul că legea se adoptă
după o anumită procedură precis stabilită (de Constituţie, Regulamentul Parlamentului etc.) şi a
cărei respectare este obligatorie, ca o condiţie a validităţii ei. Astfel procedura de adoptare a legii
cunoaşte ca momente distincte şi precis determinate, iniţiativa legislativă, dezbaterea proiectului
de lege, votarea şi adoptarea legii. în ipoteza existenţei instituţiei referendumului, adoptarea legii

59
Harbadă Maria. Introducere în drept. Ed. Universității „Al. I. Cuza”, Iași, 2003, p. 174.

- 34 -
presupune şi aprobarea ei prin referendum. După aceea urmează promulgarea şi publicarea în
publicaţia oficială. În Republica Moldova, aceasta este Monitorul Oficial.
Iniţiativa legislativă reprezintă dreptul de a propune şi supune organului legiuitor un
proiect de lege, cu obligaţia acestuia de a se pronunţa asupra lui, înscriindu-1 pe ordinea sa de zi.
Evident că nu oricine are drept de iniţiativă legislativă, ci numai persoanele sau organele anume
stabilite. Dezbaterea proiectului începe cu ascultarea expunerii de motive prezentată de iniţiator
şi a raportului comisiei permanente competente care a examinat proiectul. Urmează, apoi,
discuţia pe articole după care se trece la votarea proiectului de lege în întregime. După adoptarea
de către Parlament, urmează promulgarea. Promulgarea are semnificaţia de a constata existenţa
textului autentic al legii din care se desprinde dispoziţia de a o publica şi consecinţa că ea este
executorie, activă, intră în vigoare (evident de la data publicării sau altă dată stabilită în textul
legii sau într-o altă lege care ar reglementa această problemă). Promulgarea nu este un vot al
preşedintelui, legea există deja, fiind adoptată.
După adoptare, este necesară aducerea legilor la cunoştinţa publică nefiind de conceput să
se ceară cuiva respectarea unor reguli care nu au fost făcute publice într-o formă
corespunzătoare. Aceasta are loc prin publicare într-o publicaţie legislativă oficială, într-un
anumit termen de la adoptare. În ţara noastră legile se publică în Monitorul Oficial, împreună cu
decretul de promulgare al preşedintelui. În afară de publicarea oficială a actelor normative,
pentru asigurarea cunoaşterii conţinutului actelor normative, se desfăşoară o amplă activitate,
folosind mijloacele de informare în masă precum şi alte modalităţi.
În caracterizarea legilor este cunoscută de asemenea, clasificarea lor în: generale,
speciale şi excepţionale. Distincţia între legea generală şi specială trebuie văzută în mod
complex, în sensul că legea specială intervine cu o reglementare aparte, deosebită, particulară
faţă de reglementările legii generale, comune denumită şi dreptul comun. De exemplu, codul
civil, este o lege generală faţă de legea contractelor economice sau legea privind administrarea
fondului locativ şi reglementarea raporturilor dintre proprietari şi chiriaşi; sau codul penal este o
lege generală faţă de alte legi speciale care conţin dispoziţii penale. Pe de altă parte, aceeaşi lege
sau dispoziţie poate să aibă caracter general sau special după cum o raportăm la o altă
reglementare mai generală sau specială. Importanţa distincţiei în lege generală şi specială
priveşte procesul de interpretare şi aplicare. Legea specială se aplică materiei pe care o
reglementează, iar în caz de concurs, cu legea generală se aplică legea specială, conform
principiului „lex speciali derogat generali”60.
În măsura în care legea specială - care este de strictă interpretare - nu a dispus altfel, se
aplică dispoziţile legii generale, dreptul comun. Legile sau reglementările excepţionale se dau în

60
Popa Carmen. Op. cit., p. 197.

- 35 -
situaţii cu totul deosebite, ele stabilind consecinţele juridice ale aplicării lor. Asemenea acte pot
fi, de pildă, cele prin care se instituie de exemplu starea de necesitate. Actele cu putere de lege
care se dau în situaţii deosebite, când organul legiuitor nu funcţionează poartă denumirea de
„decrete-legi” (decret-lege). Decretul-lege este un izvor de drept sui generis cu un caracter
oarecum hibrid, pentru că, deşi nu emană de la organul legislativ (parlament), are totuşi putere de
lege, reglementează relaţii sociale, din domeniul legii, pe care o poate modifica sau înlocui.
Are denumirea de „decret” pentru că sorgintea să este executivul şi lege pentru că are
forţa juridică a acesteia. Istoric, decretul-lege, a apărut în sistemul politico-juridic modern,
pentru asigurarea continuităţii funcţionării puterii publice în condiţiile de criză, când activitatea
normală a parlamentului este împiedicată ori acesta este desfiinţat. Pentru a evita un vid de
putere de legiferare, în momente deosebite prin care trece ţara, când Parlamentul s-ar afla în
imposibilitate să se întrunească imediat, ori nu ar putea adopta măsuri rapide datorită sistemului
său mai greoi de legiferare sau când ar fi desfiinţat în urma unei mutaţii în conducerea statului
(lovitură de stat, revoluţie) s-a creat practica elaborării decretelor-legi, emanate de la puterea
executivă - şeful statului sau guvern. Permanetizarea conducerii prin decrete-legi sau decrete cu
putere de lege este proprie regimurilor autoritare, dictatoriale61.
Acte normative cu putere de lege sunt şi actele guvernului date în temeiul „legislaţiei
delegate”, în situaţii special prevăzute de constituţie şi având un caracter provizoriu. Ca izvor al
dreptului de acelaşi nivel cu legea, sunt considerate şi unele acte internaţionale semnate şi
ratificate62. Actele internaţionale (tratate, convenţii, acorduri etc) se încheie şi adoptă potrivit
procedurii şi competenţei specifice organului emitent în multe privinţe deosebite de normele
juridice interne.
B) Actele normative subordonate legii. Oricât efort se depune pentru a cuprinde în legi o
sferă cât mai largă de reglementare care să fie totodată cât mai completă, viaţa a arătat că rămân
totuşi unele aspecte care ţin de traducerea în viaţă - realizarea şi aplicarea legilor - ce necesită o
intervenţie normativă a altor organe de stat. De altfel, însăşi realizarea atribuţiilor diferitelor
organe, potrivit competenţei lor legale se face şi prin acte cu caracter normativ, date pe bază şi în
vederea executării legilor. în ce măsură, cât de frecvent intervin actele normative subordonate
legii - în special cele ale organelor executive şi în primul rând ale guvernului - depinde de
politica legislativă şi practica conducerii politice într-un stat sau altul, de sensul mai larg sau
restrictiv dat formulării „pe bază şi în vederea executării legilor”.
În definirea sferei de cuprindere, a actelor normative subordonate legii, trebuie să se aibă
în vedere următoarele: a) aceste acte să fie în conformitate cu legile (inclusiv Constituţia,

61
Mazilu Dumitru. Op. cit., p. 215.
62
Un asemenea tratat, frecvent invocat în ţările membre ale Consiliului Europei, este Convenţia Europeană a
Drepturilor Omului.

- 36 -
evident), să nu conţină dispoziţii contrare acestora; b) ele nu pot da reglementări primare sau în
domenii a căror reglementare este prevăzută a fi dată prin lege; c) să se înscrie în limitele
competenţei materiale şi teritoriale ale organului de la care emană; d) să respecte ierarhia forţei
juridice a actelor superioare faţă de cele inferioare; e) să fie date în formă şi cu procedura
prevăzută pentru fiecare din ele. Actele normative subordonate legii au denumiri şi forme diferite
în sistemul de drept al fiecărui stat. Ele pot fi, totuşi, clasificate ca: acte ale şefului statului,
purtând denumirea de regulă, de decrete, acte ale organelor centrale executive - hotărâri,
ordonanţe, regulamente, ordine, instrucţiuni, decizii, ori având alte denumiri, ale guvernului sau
ale ministerelor şi altor organe centrale de stat, precum şi ale organelor locale63.
Decretele - de regulă, acte ale şefului statului (la noi ale Preşedintelui), potrivit
domeniilor în care sunt date, precum şi practicii conducerii de stat - sunt în principiu, acte
concrete, individuale (denumiri sau rechemări în funcţie, de acordări şi avansări în grade militare
etc.). Totuşi, practica arată că în funcţie de specificul, regimului dintr-o ţară sau alta, se emit şi
decrete cu caracter normativ, acestea fiind astfel, izvoare de drept.
Guvernul ca organ al puterii executive adoptă în îndeplinirea atribuţiilor sale, hotărâri, pe
bază şi în vederea executării legilor. În Franţa, de pildă, guvernul adoptă ordonanţe şi decrete
semnate de preşedintele republicii, precum şi regulamente în vederea aplicării legilor. La noi,
actele normative ale guvernului poartă denumirea de hotărâri şi ordonanţe. Hotărârile se emit
pentru executarea legilor. Ordonanţele se emit în temeiul unei legi temporare de abilitare, în
condiţiile „delegării legislative”, în domenii ce ţin de legile ordinare. Aceste ordonanţe sunt
supuse aprobării ulterioare prin lege. Sunt izvoare ale dreptului, de asemenea, instrucţiunile,
ordinele, şi alte asemenea acte (cu denumiri diferite) cu caracter normativ ale miniştrilor şi
celorlalţi conducători şi organelor centrale ale administraţiei de stat. Hotărârile organelor locale
ale administraţiei de stat, în măsura în care au caracter normativ, sunt de asemenea, izvoare de
drept64.

2.3. Rolul primordial al legii.

Legea este principalul izvor de drerpt. Ea este o „emanaţiune directă a autorităţii

statului”. Ius scriptum - legea scrisă, ca izvor de drept, este înţeleasă ca totalitate a normelor
scrise, în sensul de normă obligatorie. În comparaţie cu alte izvoare de drept, superioritatea
actului normativ rezultă din faptul că garantează: siguranţa; claritatea; ordinea în viaţa socială,
în conduita oamenilor, în raporturile în care ei intră în societate. În literatura de specialitate s-a
relevat că atât cutumă, cât şi jurisprudenţa - cu toate că au, în continuare, un rol important, ca

63
Pavelcu Mariana. Izvoarele dreptului la etapa contemporată în Republica Moldova. Analele Științifice ale
Academiei „Ștefan cel Mare a MAI al Republicii Moldova. Științe socioumane. Chișinău, 2006, p. 76-77.
64
Loghin Petru. Introducere în teoria dreptului. Ed. PONTOS. Chișinău, 2010, p. 75.

- 37 -
izvoare de drept sunt oscilante, lipsindu-le acele elemente de precizie şi stabilitate pe care le
poate asigura numai actul normativ65.
Fără îndoială că rolul primordial revine legii, deoarece: cunoaşte o procedură specifică de
elaborare; are întotdeauna un caracter normativ; este o reglementare primară, originară. Alte acte
normative dezvoltă şi nuanţează legea. Legea fundamentală este Constituţia, deoarece ea aşează
toate instituţiile statului pe o temelie unitară, stipulând drepturile şi libertăţile cetăţeneşti.
Constituţio - înseamnă aşezare cu temei. Fiecare popor are constituţia care i se potriveşte
şi care i se cuvine. Legea este revoluţionară, pe când cutuma este esenţialmente conservatoare:
legea poate să modifice oricând o situaţie de drept pozitiv, ea poate chiar desfiinţa o cutumă şi
introduce dispoziţii cu totul noi. În fapt, ea nu poate interveni, însă, decât până la acel punct care
e conform cu „nevoile şi cu conştiinţa juridică a societăţii respective”. În cazul în care nu este în
concordanţă cu aceste exigenţe, legea devine inaplicabilă, confirmând teza că, în zilele noastre se
poate vorbi despre „o revoltă a faptelor în contra legilor”. Tocmai de aceea, legea trebuie să se
adapteze la fapte, pentru că, altfel, ar veni în contradicţie cu realităţile sociale.
Legea este definită în două accepţiuni: în sens larg (lato sensu), incluzând orice act
normativ emis sau sancţionat de organele competente ale statului; în sens restrâns (stricto sensu),
referindu-se numai la actul normativ adoptat de Parlament (de organul suprem al puterii de stat),
în baza unei proceduri riguros reglementate. Clasificarea legilor se face după obiectul
reglementării şi locul ce le revine în sistemul normativ. Astfel, sunt: legi constituţionale, legi
organice, legi ordinare. Legile constituţionale sunt cele de revizuire a Constituţiei; ele sunt
elaborate şi adoptate în baza unei proceduri stipulate în Constituţie66.
Legile organice reglementează sistemul electoral, organizarea şi funcţionarea partidelor
politice, organizarea şi desfăşurarea referendumului, organizarea Guvernului, regimul stării de
asediu şi al celei de urgenţă, infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora, acordarea
amnistiei şi a graţierii colective, organizarea şi funcţionarea Consiliului Superior al Magistraturii,
a instanţelor judecătoreşti, a Procuraturii şi a Curţii de Conturi, statutul funcţionarilor publici,
contenciosul administrativ, regimul general al proprietăţii şi al moştenirii, regimul general
privind raporturile de muncă, sindicatele şi protecţia socială, organizarea generală a
învăţământului, regimul general al cultelor, organizarea administraţiei locale, a teritoriului,
precum şi regimul general privind autonomia locală, modul de stabilire a zonei economice
exclusive; celelalte domenii pentru care, în Constituţie, se prevede adoptarea de legi organice.
Legile organice sunt adoptate prin votul majorităţii deputaților. Legile ordinare
reglementează domeniile şi relaţiile care nu fac obiectul legilor constituţionale sau organice. În
toate ţările democratice, procesul legislativ cunoaşte un număr de etape care îmbină discutarea
65
Botnari Elerna. Op. cit., p. 98.
66
Vrabie Genoveva, Popescu Sofia. Op. cit., p. 117.

- 38 -
iniţiativelor legislative în cadrul comisiilor de profil - alcătuite, de regulă, din specialişti în
domeniile respective. Plenul reprezintă un cadru politic de dezbatere, având în vedere compoziţia
de partid rezultată din alegeri.
Desigur, în dezbaterile plenului sunt evocate, totodată, argumente economice, sociale şi,
bineînţeles, juridice, în susţinerea diferitelor texte de lege din unghiul de vedere al partidului din
care fac parte parlamentarii respectivi şi din perspectiva mandatului ce le-a fost încredinţat de
electorat. „Legea trebuie să fie expresia voinţei generale” - după cum sublinia Jean Jacques
Rousseau. Ea este, însă, adesea, datorită compoziţiei parlamentelor şi a intereselor celor ce le
compun expresia de voinţă „a unor oameni, fixată într-o formulă”, o formulă care are în vedere
interesele lor şi optica lor cu privire la reflectarea în lege a acestor interese. Trăinicia unei legi
stă, însă, în capacitatea şi responsabilitatea legiuitorului în „reflectarea interesului general”, nu a
interesului unui grup sau a unor indivizi „aflaţi vremelnic la putere67”.
Tocmai pentru că legea - constituţională, organică, ordinară - are rolul primordial în
reglementarea relaţiilor sociale şi asigurarea ordinii juridice într-o societate dată, cei chemaţi să
o elaboreze şi adopte au o răspundere excepţională în căutarea, găsirea şi promovarea în
dispoziţiile legale, nu a unor interese de grup şi cu atât mai puţin individuale, ci „a intereselor
generale ale societăţii respective”.

2.4. Izvoarele dreptului și sistemul actelor normative juridice la etapa contemporană.

Actul normativ. Actul normativ poate fi definit ca fiind izvorul de drept creat de
organele autorităţii publice, izvor care conţine reguli generale şi obligatorii a căror aplicare, la
nevoie, este asigurată prin forţa de constrîngere a statului. Obiceiul juridic nu a putut acoperi
totalmente nevoile reglementării, consacrării şi apărării relaţiilor care s-au format o dată cu
începuturile vieţii statale. Noile cerinţe au reclamat formarea unor norme juridice noi acte
normative juridice, care în ierarhia izvoarelor dreptului s-au situat şi au rămas pînă în prezent pe
primul loc. Profesorul rus S. S. Alekseev propune mai multe noţiuni referitoare la actul
normativ. În continuare aducem schema propusă de autor pentru a evidenţia toate categoriile
juridice referitoare la acest capitol68:
În sistemul izvoarelor dreptului, menţionează profesorul Ion Dogaru, actul normativ are
o poziţie predominantă în mai toate sistemele naţionale de drept din lume, deci şi în sistemul
naţional român de drept, poziţie motivată de următoarele: a) actul normativ este creaţia unui
organ al autorităţii publice, între acestea un rol aparte avîndu-1 Parlamentul, organ compus din
deputaţi şi senatori aleşi direct de electorat; b) nevoia societăţii de siguranţă, claritate, ordine şi
67
Rousseau Jean-Jacques. Contractul social. Ed. Științifică. București, 1968, p. 93.
68
C С. Алексеев. Общая теория права. Т.2. - Москва: Юридическая литература, 1982, р.200

- 39 -
linişte îşi găseşte suportul în reglementările juridice din actele normative, reguli care pot fi aduse
la îndeplinire cu ajutorul forţei de constrîngere a statului; c) numai actul normativ răspunde
cerinţelor de mobilitate a dreptului ca urmare a dinamicii relaţiilor sociale supuse reglementării
juridice;d) numai actul normativ poate acoperi, prin normele sale, întregul cîmp de reguli
obligatorii pentru întreaga sferă de relaţii sociale ce reclamă reglementare juridică; e) principiul
fundamental de drept (şi metodă de conducere) - al legalităţii primeşte înfăptuire şi se
analizează, în principal, în raport cu gradul de respectare a regulilor de conduită generale şi
obligatorii cuprinse în actele normative; f) actul normativ este mai susceptibil, decît celelalte
izvoare ale dreptului, de a îmbrăca acele forme, întotdeauna scrise, care sînt mai uşor de a fi
aduse la cunoştinţă destinatarilor (subiecţilor de drept) în vederea respectării regulilor ce le
cuprinde; g) actul normativ facilitează opera de înfăptuire a justiţiei, judecătorul avînd la
îndemînă „legea” (actul normativ în care se găsesc normele juridice pe care le aplică); h)
elaborarea normelor juridice este mai facilă şi mai sigură prin folosirea actului normativ ca
formă de exprimare a dreptului; i) modernizarea, încorporarea, sistematizarea şi codificarea sînt
incomparabil mai uşor de realizat în cazul actelor normative.69
Analizînd izvoarele dreptului la etapa contemporană trebuie să avem în vedere şi ceea ce
s-a spus cu privire la izvoarele de drept în general. Totodată, pentru a cunoaşte specificul
izvoarelor de drept din ţara noastră, modul în care acestea apar, cine le creează, ce raporturi
există între ele, se impune o tratare mai detaliată. Dacă e să definim izvoarele dreptului la etapa
contemporană, putem spune că ele reprezintă totalitatea actelor normative adoptate sau
sancţionate de puterea de stat în care sînt exprimate normele juridice. De asemenea, trebuie să
menţionăm că izvorul principal şi aproape exclusiv al dreptului nostru îl constituie legea şi
actele normative în general (acesta este, practic, principalul criteriu de clasificare a izvoarelor
dreptului în prezent). Totodată, trebuie să precizăm că unii autori folosesc termenul „lege”
pentru a desemna atît legile propriu-zise, cît şi celelalte acte normative emise şi aplicate în baza
lor. Caracteristice pentru actele normaţiv-juridice sînt următoarele trăsături generale: 1) Ele sînt
acte ale activităţii de elaborare a dreptului de către stat (organele sale) şi includ prescripţii
juridice obligatorii cu caracter general despre conduita oamenilor şi organizaţiilor - normele
juridice, precum şi prescripţii privind instituirea, modificarea sau suspendarea (anularea) acţiunii
normelor juridice; 2) Actele normativ-juridice îşi extind acţiunea nu asupra unui raport concret
şi nu asupra unui cerc individual concret de raporturi, ci asupra unui sau altui tip de raporturi
sociale şi asupra tipului de acţiuni ale oamenilor, care alcătuiesc conţinutul lor; 3) Spre
deosebire de actele individual-juridice (actele de execuţie şi aplicare a normelor juridice), actele
normativ-juridice sînt adresate oricărui subiect ce participă la aceste relaţii. Ele pot fi aplicate în

69
Ion Dogaru. Op. cit., p.176.

- 40 -
mai multe rînduri, adică de fiece dată cînd este vorba de tipul respectiv de raporturi şi îşi menţin
acţiunea indiferent de faptul că au apărut sau au încetat raporturile individuale prevăzute în acest
act. De exemplu, prescripţiile Codului civil sînt aplicabile oricărui cetăţean sau oricărei
organizaţii, care a intrat în relaţii patrimoniale de proprietate, cumpărare-vînzare, închiriere a
averii sau a încăperii de locuit şi în alte raporturi, reglementate prin normele dreptului civil.
Prevederile Codului penal pot fi aplicate oricărei persoane care a comis o faptă prejudiciabilă ce
include semnele unei componenţe de infracţiune. Prescripţiile acestor acte nu îşi epuizează
acţiunea ca urmare a unui sau chiar a mai multor acte de aplicare sau îndeplinire. Ele se aplică şi
se utilizează în repetate rînduri. Anume aceasta denotă că prescripţiile juridice ale actelor
menţionate sînt aplicabile la un tip sau altul de relaţii sociale, au un caracter normativ general,
sînt norme de drept.
Spre deosebire de actele individuale (de stabilire a pensiei, de numire a unei persoane în
funcţie, de angajare (contractul de muncă), de înscriere ca membru al cooperativei), actele
normative se referă nu la fiecare persoană, ci la categoria de participanţi la acest raport
individual. Actele despre formarea unui organ, despre conferirea unui titlu onorific sînt, de
asemenea, individuale prin valoarea lor. De actele individuale, care se referă la persoane, organe
sau localităţi concrete, trebuie să distingem prevederile sau statutele unui sau altui organ sau
organizaţii. Aceste acte sînt doar aparent individuale, prin denumirea lor, însă prescripţiile lor
reglementează toate tipurile de relaţii, la care participă organul sau organizaţia respectivă; ele nu
se epuizează prin folosirea lor de o singură dată şi se extind asupra fiecăruia care intră în relaţii
cu organul (organizaţia), cu raportare la care a fost emisă prevederea (statutul). Prin urmare, ele
sînt normative. Drept exemplu poate servi Regulamentul de ordine interioară al întreprinderii,
organizaţiei, instituţiei70.
Şi invers, contractul concret de livrare sau contractul de antrepriză pentru construcţii
capitale se încheie între două întreprinderi (părţi) şi expiră după termenul stabilit sau după
îndeplinirea condiţiilor contractului. În felul acesta, prescripţiile actului, deşi se îndeplinesc nu
o singură dată în perioada acţiunii lor, au totuşi un caracter individual şi deci nu sînt norme de
drept. Actele normativ-juridice care includ norme de drept se deosebesc, de asemenea, de alte
acte juridice cu caracter general. Astfel, dispoziţiile, adresate unui cerc larg de organe şi
organizaţii (bunăoară, tuturor ministerelor şi departamentelor sau organelor locale) cu
prescripţiile „a intensifica controlul în vederea respectării ordinii”, „a lua măsuri pentru
îndeplinirea planurilor” au o importanţă generală, şi nu individuală.
Asemenea acte dispozitive şi de control au o importanţă deosebită pentru conducerea de
stat şi au un caracter general, însă nu stabilesc norme juridice noi şi nici nu le modifică pe cele

70
Negru B. Teoria generală a dreptului şi statului. Ed. Bons Offices, Chișinău, 2006, p. 103.

- 41 -
în vigoare, adică nu sînt acte de elaborare a dreptului. Actele normativ-juridice de elaborare a
dreptului se deosebesc şi de actele generale de lămurire sau de interpretare oficială a normelor
juridice, care, de asemenea, nu stabilesc noi norme de drept, nu modifică conţinutul celor în
vigoare, ci doar precizează esenţa lor, uneori insuficient dezvăluită în textul legii.
Printre actele de elaborare a dreptului sînt şi acte în care nu se expune conţinutul
normelor juridice, dar care determină sau confirmă din punct de vedre juridic stabilirea,
modificarea sau anularea normelor incluse în alte acte. Asemenea acte se deosebesc de actele
individuale sau de actele generale cu valoare dispozitivă, de control: cu ajutorul lor se stabilesc
norme juridice noi, se modifică sau se anulează cele în vigoare pînă atunci; ele sînt adresate unui
cerc nedeterminat de persoane, nu se epuizează prin îndeplinirea de o singură dată etc. Iată de ce
aceste acte sînt acte ale elaborării dreptului şi au un caracter normativ.71
Actul normativ este izvorul de drept creat de organele autorităţilor publice, care sînt
învestite cu competenţe normative (Parlament, Guvern, ministere, organele administraţiei
publice locale etc). Actul normativ reprezintă una sau mai multe norme juridice general-
obligatorii, a căror aplicare este asigurată, la nevoie, prin forţa de constrîngere a statului. După
cum am menţionat deja, întregul sistem de izvoare ale dreptului la etapa contemporană îl putem
diviza în două grupe mari: 1) legi; 2) acte normative subordonate legii.
Acest criteriu principal de clasificare a actelor normative, după forţa lor juridică, are la
bază următoarele argumente: a) nimeni, în afară de organul suprem reprezentativ al puterii de
stat (Parlament), nu are dreptul de a adopta, a modifica sau a abroga legea; b) toate celelalte acte
normative trebuie să fie adoptate pe baza legii şi în corespundere cu legea; c) în cazul în care
actul normativ contravine legii, el trebuie să fie anulat şi adus în conformitate cu legea; d) ca act
ce dispune de forţă juridică supremă în stat, legea nu poate fi confirmată sau suspendată de
nimeni în afară de organul suprem legislativ72.
Legile. Termenul „lege” în sens direct (stricto sensu) desemnează actul normativ care
emană de la organul legislativ (Parlament). Mai mult ca atît, conform legislaţiei noastre în
vigoare, Parlamentul este unica autoritate legiuitoare în ţară. De asemenea, legislaţia în vigoare
stabileşte o ierarhie a legilor, după criteriul forţei lor juridice. Conform acestui criteriu, legile se
împart în: 1) legi constituţionale; 2) legi organice; 3) legi ordinare.
Constituţia şi legile constituţionale sînt învestite cu o forţă juridică superioară tuturor
celorlalte legi şi acte normative. Constituţia poate fi definită ca fiind Legea Fundamentală a
statului, care reprezintă un sistem închegat de norme juridice învestite cu o forţă juridică
superioară ce reglementează bazele orîn-duirii sociale şi ale politicii statului, structurile
economice şi formele de proprietate, organizarea de stat (forma, regimul politic, sistemul
71
Vasile Creţu, Gheorghe Avornic, Sergiu Baeş. Op. cit., p.53.
72
Muraru I. Drept constituțional și instituții politice. Ed. ACTAVIS. București, 1998, p. 118-119.

- 42 -
organelor de stat, principiile fundamentale de organizare şi funcţionare a acestora, principiile
fundamentale ale sistemului electoral), drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale ale
omului şi cetăţeanului - sistem de norme ce constituie cadrul juridic fundamental pentru
dezvoltarea viitoare a entităţii organizate în stat. Constituţia şi legile constituţionale sînt cele mai
importante izvoare de drept, deoarece se află în vîrful piramidei întregului sistem de acte
normative. Luînd în considerare însemnătatea deosebită a acestei categorii de legi, ele au
oprocedură specială şi quorumul de adoptare (de exemplu, ele se adoptă dacă au votat "pentru"
cel puţin 2/3 din numărul total de deputaţi).
A doua categorie de legi sînt legile organice. Această categorie de legi este nemijlocit
indicată în Constituţie. Potrivit Legii Fundamentale, de exemplu, prin lege organică se
reglementează sistemul electoral, organizarea şi desfăşurarea referendumului, organizarea
Guvernului etc. Legile care nu se referă la cele constituţionale şi organice sînt legi ordinare.
Aceste categorii de legi se deosebesc după însemnătatea şi ordinea adoptării lor. În afară de
acest criteriu mai deosebim categorii specifice ale legii, precum sînt legile excepţionale, cele
temporare şi cele interpretative: a) după criteriul conţinutului lor, legile se diferenţiază în legi
materiale şi legi procedurale. Cele dintîi normează activitatea subiectelor de drept, persoane
fizice şi juridice, şi relaţiile dintre ele. Legile procedurale stabilesc forma de desfăşurare a unei
acţiuni sau activităţi publice sau private, inclusiv forma de emitere sau întocmire a actelor
juridice şi forma în care să fie sancţionaţi cei care au încălcat legea materială; b) după criteriul
reglementării juridice, distingem legi cu caracter civil, penal, administrativ, financiar etc; c)
după sfera de cuprindere a relaţiilor sociale reglementate, legile pot fi (asemenea normelor
juridice tratate) generale, speciale şi excepţionale73.
Actele normative subordonate legii. Alături de activitatea legislativă a Parlamentului,
practic toate organele de stat înfăptuiesc o activitate normativă, adică emit acte cu caracter
normativ, iar în unele cazuri chiar şi unele organizaţii, instituţii nestatale adoptă, în limitele
competenţei lor, acte cu caracter normativ. Actele normative sînt destul de variate şi pentru a
produce efecte juridice trebuie să îndeplinească anumite condiţii: a) să nu conţină dispoziţii
contrare legii; b) ele nu pot da reglementări primare, intervenind doar secundum legem; c) ele nu
pot interveni în domenii a căror reglementare este prevăzută a fi dată prin lege; d) ele trebuie să
fie date în limitele competenţelor materiale şi teritoriale ale organului de la care emană; e) ele
trebuie să respecte ierarhia forţei juridice a actelor normative în stat; f) ele trebuie să fie date în
forma şi procedura prevăzută pentru fiecare din ele.74
Cu toate că aceste acte normative sînt subordonate autorităţii legii şi se conformează
prevederilor ei, ele produc efecte în aceeaşi măsură obligatorii ca şi legea pentru subiectele la
73
Ioan Humă. Introducere în studiul dreptului. Ed. Chemarea, Iași, 1993, p. 77-78.
74
Radu I. Motica, Gheorghe C. Minai. Introducere în studiul dreptului. Vol.l, p. 148.

- 43 -
care se referă. În cazul în care intră în dezacord cu legea, care se aplică întotdeauna prioritar,
aceste acte îşi pierd efectul juridic. La ele se referă: hotărîrile şi moţiunile Parlamentului;
decretele prezidenţiale; hotărîrile şi ordonanţele Guvernului; ordinele, instrucţiunile şi
regulamentele ministerelor, departamentelor şi ale altor organe centrale ale administraţiei de
stat; hotărîrile şi dispoziţiile organelor administraţiei publice locale etc. Ne vom referi în
continuare la cele mai importante din ele:
1. Hotărîrile şi moţiunile Parlamentului. De regulă, sînt acte de aplicare a normelor
juridice şi, prin urmare, nu conţin norme juridice şi nu au caracter normativ. În acelaşi timp,
însă, se mai elaborează hotărîri ce conţin anumite norme juridice. Aceste hotărîri sînt emise cel
mai des în scopul executării legilor, fiind subordonate acestora.
2. Decretele prezidenţiale sînt emise de Preşedintele Republicii Moldova (şeful
statului) în situaţiile prevăzute de Constituţie şi legi, în limitele competenţei sale. Exemple de
astfel de decrete sînt cele cu privire la instituirea stării de urgenţă, la declararea mobilizării totale
sau parţiale, la declararea războiului etc. Decretele Preşedintelui sînt obligatorii pentru executare
pe întreg teritoriul Republicii Moldova. Categoria actelor normative nu include toate decretele
prezidenţiale, ci numai decretele care conţin norme juridice. Nu sînt acte normative, de exemplu,
decretele aplicative (prin care se conferă decoraţii şi titluri de onoare, se acordă grade militare
supreme, se soluţionează problemele cetăţeniei, se acordă graţiere etc)75.
3. Hotărîrile şi ordonanţele Guvernului se întemeiază în calitatea acestuia de a fi
organ de vîrf al administraţiei publice, exercitîndu-şi autoritatea executivă şi de dispoziţie pe
întreg teritoriul statului. Aceste acte normative sînt bazate pe Constituţie şi legi, prevăd măsuri
de aplicare a legilor în cele mai diferite domenii (de exemplu: organizarea administrativă
centrală şi locală, modul de realizare a activităţilor economice şi financiare, reglementarea unor
contravenţii etc). Dispoziţiile întotdeauna sînt acte aplicative. Hotărîrile Guvernului pot avea atît
caracter normativ, cît şi aplicativ. Este important a sublinia faptul că hotărîrile se emit pentru
organizarea executării legilor. Din faptul că Guvernul adoptă hotărîri normative nu rezultă că lui
i se recunoaşte şi calitatea de organ legislativ76.
4. Ordinele, instrucţiunile şi regulamentele ministerelor, departamentelor şi ale
altor organe centrale ale administraţiei de stat se adoptă în baza prevederilor exprese ale legii,
decretelor, hotărîrilor şi ordonanţelor Guvernului. Ele se mai adoptă în mod excepţional, cînd
asemenea împuterniciri lipsesc, dar actul normativ de autoritate juridică superioară cere, în
virtutea conţinutului său, să se elaboreze şi să se aplice un act subordonat, care să impună un
mod unitar de executare77.

75
Loghin Petru. Op. cit., p. 103.
76
Negru Boris. Op. cit., p. 103.
77
Ioan Humă. Op. cit., p. 79.

- 44 -
 5. Hotărîrile şi dispoziţiile organelor administraţiei publice locale sînt emise în
raza unităţii administrativ-teritoriale în care funcţionează ca organe locale cu competenţă
generală ale administraţiei de stat şi sînt obligatorii pentru organele de stat din subordinea lor şi
pentru persoanele fizice şi juridice. Emise în baza şi cu scopul aplicării legilor, decretelor,
hotărîrilor şi a altor acte normative ale organelor de stat ierarhic superioare, avînd precizat
temeiul lor legal, ele asigură exercitarea atribuţiilor de interes local ale autorităţilor menţionate.
6. O grupă specială de acte normative, numite izvoare locale de drept, sînt actele
emise de administraţia întreprinderilor, instituţiilor şi organizaţiilor; unii autori consideră că ele
nu pot fi izvoare de drept. Actele normative locale se răsfrîng numai asupra membrilor
colectivului dat, de exemplu: reglementează relaţiile privind disciplina muncii, protecţia muncii,
ordinea interioară de muncă etc.
7. In condiţiile democratizării societăţii o grupă aparte de acte normative o constituie actele
normative sancţionate de stat. De exemplu, actele normative ale organizaţiilor obşteşti, ale
colectivelor de muncă etc, dacă au fost înregistrate cu acordul preventiv al statului sau după
aprobarea respectivă de către organele competente ale statului. Referitor la această grupă de acte
normative -ca izvor de drept - în literatura juridică de asemenea nu există o părere unitară. După
prezentarea succintă a izvoarelor de drept, putem afirma că locul pe care fiecare îl ocupă pe
scara ierarhică a izvoarelor de drept depinde de forţa lui juridică şi de autoritatea organului de
stat care îl emite în cadrul sistemului autorităţilor publice78.

78
Luburici Momcilo. Teoria generală a dreptului. Ed. PRO Universitaria. Timișoara, 2014, p. 74.

- 45 -
 CONCLUZII ȘI RECOMANDĂRI
Finalizând cercetarea subiectului actului normativ juridic ca izvor de drept, constatăm cu
titlu de concluzii că legea (actul normativ) este principalul izvor de drept fiind o „emanaţiune
directă a autorităţii statului”. În comparaţie cu alte izvoare de drept, superioritatea actului
normativ rezultă din faptul că garantează: siguranţa; claritatea; ordinea în viaţa socială, în
conduita oamenilor, în raporturile în care ei intră în societate. În literatura de specialitate s-a
relevat că atât cutumă, cât şi jurisprudenţa - cu toate că au, în continuare, un rol important, ca
izvoare de drept sunt oscilante, lipsindu-le acele elemente de precizie şi stabilitate pe care le
poate asigura numai actul normativ.
Legea şi actele normative, în general, reprezintă categoria foarte importantă a izvoarelor
dreptului în toate sistemele de drept căpătând un caracter predominant, cu deosebire în epoca
modernă şi contemporană. Dreptul cutumiar nu a putut şi nu poate singur să asigure
reglementarea, consacrarea şi apărarea relaţiilor sociale, de aceea, apare nevoia concretizării
voinţei şi intereselor deţinătorilor puterii de stat pentru conducerea societăţii în forma actelor
juridice normative, a dreptului scris (jus scriptum) cum i se mai spune în opoziţie cu cel cutumiar
nescris.
Fără îndoială că rolul primordial revine legii, deoarece: ea cunoaşte o procedură specifică
de elaborare; are întotdeauna un caracter normativ; este o reglementare primară, originară. Alte
acte normative dezvoltă şi nuanţează legea.
În toate sistemele de drept şi în toate ţările există mai multe categorii de acte juridice
normative constituite în sistem ierarhizat, locul principal ocupându-l legea. Cu titlul de concluzii
facem și unele precizări terminologice privind categoria generică de act juridic normativ şi cea
de lege. Primul concept defineşte toate formele sub care apar normele juridice edictate de
organele statului - lege, decret, hotărâre, ş.a. În principiu fiecare stat îşi stabileşte denumirea
actelor normative şi competenţa organelor care le emit, denumirile de lege, cod, constituţie,
decret, hotărâre, regulament şi altele, fiind cele mai răspândite şi având în principiu aceeaşi
poziţie în sistemul actelor normative din diferite ţări. Denumirea mai precisă şi completă este
aceea de act juridic normativ, pentru a evita confuzia cu actele normative ale unor organizaţii
nestatale - statutele unui club sportiv, bunăoară, care nu au evident, caracter juridic. Dar, în
limbajul, juridic, se foloseşte şi forma prescurtată de acte normative. Pentru ipoteza în care am
avea în vedere sensul larg al actului normativ, vom face precizările de rigoare. Adăugăm, de
asemenea, că adesea în limbajul juridico-politic termenul de lege se foloseşte într-un sens foarte
larg, acela de drept scris, cuprinzând orice formă a actelor normative. Evident că vom folosi
termenul de lege în sensul strict al cuvântului.

- 46 -
 În principiu, denumirea de lege, este dată, şi folosită şi în doctrina juridică, pentru a
desemna actul normativ cu forţă juridică superioară, adoptat de organul suprem al puterii de stat,
fie el colegial sau unipersonal, în funcţie de formă de guvernământ şi regimul politic al statului.
Legea este actul normativ cu valoare juridică superioară, cel mai important izvor al
dreptului ce emană de la Parlament, organul suprem al puterii de stat, exponent al puterii
suverane a poporului. Legea se distinge de celelalte acte normative atât prin poziţia ei superioară
în sistemul izvoarelor dreptului, fiind edictată de organul suprem reprezentativ al puterii de stat,
potrivit unei proceduri anume stabilite, cât şi prin conţinutul normativ al reglementărilor
instituite de ea.
Aceasta este o expresia a democratismului, o consecinţă logică şi firească a faptului că
puterea politică aparţine poporului care o exercită cât priveşte adoptarea deciziilor supreme prin
organul său suprem reprezentativ - parlamentul - unicameral sau bicameral.
O problemă de o deosebită însemnătate teoretică şi practică este aceea a conţinutului
normativ al legii, cunoscut în teoria dreptului sub denumirea de „domeniul legii”, spre deosebire
de cel al altor acte normative subordonate. Cunoscând locul legii în ierarhia actelor normative
este important a se determina sfera de reglementare a relaţiilor sociale prin lege, lucru de
importanţă covârşitoare pentru realizarea principiului legalităţii şi prevenirea încălcării lui prin
acte normative elaborate de alte organe decât cel legiuitor, cum ar fi guvernul său ministerele.
Oricât efort se depune pentru a cuprinde în legi o sferă cât mai largă de reglementare care
să fie totodată cât mai completă, viaţa a arătat că rămân totuşi unele aspecte care ţin de
traducerea în viaţă - realizarea şi aplicarea legilor - ce necesită o intervenţie normativă a altor
organe de stat. De altfel, însăşi realizarea atribuţiilor diferitelor organe, potrivit competenţei lor
legale se face şi prin acte cu caracter normativ, date pe bază şi în vederea executării legilor. în ce
măsură, cât de frecvent intervin actele normative subordonate legii - în special cele ale organelor
executive şi în primul rând ale guvernului - depinde de politica legislativă şi practica conducerii
politice într-un stat sau altul, de sensul mai larg sau restrictiv dat formulării „pe bază şi în
vederea executării legilor”.
În definirea sferei de cuprindere, a actelor normative subordonate legii, trebuie să se aibă
în vedere următoarele:
a) aceste acte să fie în conformitate cu legile (inclusiv Constituţia, evident), să nu conţină
dispoziţii contrare acestora;
b) ele nu pot da reglementări primare sau în domenii a căror reglementare este prevăzută a
fi dată prin lege;
c) să se înscrie în limitele competenţei materiale şi teritoriale ale organului de la care
emană;

- 47 -
 d) să respecte ierarhia forţei juridice a actelor superioare faţă de cele inferioare;
să fie date în formă şi cu procedura prevăzută pentru fiecare din ele.
Tocmai pentru că legea - constituţională, organică, ordinară - are rolul primordial în
reglementarea relaţiilor sociale şi asigurarea ordinii juridice într-o societate dată, cei chemaţi să o
elaboreze şi adopte au o răspundere excepţională în căutarea, găsirea şi promovarea în
dispoziţiile legale, nu a unor interese de grup şi cu atât mai puţin individuale, ci a intereselor
generale ale societăţii respective.

- 48 -
 BIBLIOGRAFIE
Acte normative:
1. Constituţia RM: Legea RM din 29 iulie 1994. În: MO al RM, 1994, nr.1. În vigoare
din 27 august 1994.
2. Legea Republicii Moldova „Cu privire la modul de publicare și intrare în vigoare a
actelor oficiale” din 6 iulie 1994.
3. Legea Republicii Moldova „Cu privire la aprobarea Clasificatorului general al
legislației, adoptată la 25 septembrie 1997.
4. Legea Republicii Moldova nr. 595-XIV „Cu privire la tratatele internaționale ale
Republicii Moldova”, adoptată la 24 septembrie 1999.
5. Legea Republicii Moldova nr. 780-XV „Cu privire la actele legislative”, adoptată la 27
decembrie 2001
6. Legea privind actele legislative din 27.12.2001, Monitorul Oficial al Republicii
Moldova, nr.36-38 din 14.06.2002.
7. Legea Republicii Moldova nr. 317-XV „Cu privire la actele normative ale Guvernului
și ale altor autorități ale administrației publice centrale și locale”, adoptată la 18 iulie 2003
8. Legea privind procedura publicării şi republicării actelor normative şi a rectificărilor
operate în ele din 01.04.2004.
9. Lege privind modul de publicare şi intrare în vigoare a actelor oficiale din 06.07.1994.
10. Regulamentul cu privire la expertiza juridică și înregistrarea de stat a actelor
normative departamentale. Aprobat prin Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova nr. 1104 din
28 noiembrie 1997.
11. Regulamentul privind organizarea activității de evidență și sistematizare a actelor
juridice. Adoptat prin Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova nr. 1009 din 30 septembrie
1998.
12. Regulamentul cu privire la Registrul de stat al actelor juridice a Republicii Moldova.
Aprobat prin Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova nr. 910 din 06 septembrie 2000.

Manuale, monografii:
1. Avomic Gh., Lupu Gh. Teoria generală a dreptului. Chişinău. Ed. Lumina, 1997.
1. Avomic Gh, Aramă E, Negru B., Costea R. Teoria generală a dreptului. Ed. Cartier
juridic, Chişinău, 2004.
2. Avornic Gheorghe. Tratat de teoria generală a statului și dreptului.Vol. II, Chișinău,
2010.

- 49 -
 3. Baltag Dumitru. Teoria generală a dreptului. Curs universitar. Tipografia Centrală.
Chișinău, 2010.
4. Barac Lidia. Elemente de teoria dreptului. Ed. ALL BECK. București, 2001.
5. Bergel Jean-Louis. Theorie generale du Droit. Ed. Dalloz, Paris, 1989.
6. Bonnard J. Introduction au Droit. Edition Elluopses. Paris, 1998.
7. Botnari Elena. Introducere în studiul dreptului. Note de curs. Presa Universitară
Bălțeană. Bălți, 2011.
8. Cernea Emil, Molcuț Emil. Istoria statului și dreptului românesc. Ed. ȘANSA.
București, 1995.
9. Ceterchi Ioan, Craiovan Ion. Introducere în teoria generală a dreptului. Ed. ALL.
Bucureşti, 1993.
10. Chivu Gh. Contribuţia practicii judecătoreşti în dezvoltarea principiilor dreptului
roman. Vol. II, Bucureşti, 1978.
11. Creţu Vasile, Avornic Gheorghe, Baeş Sergiu. Bazele statului şi dreptului Republicii
Moldova. Ed. Cartier, Chișinău, 1997.
12. Dogaru Ion. Elemente de teorie generală a dreptului. Ed. Oltenia. Craiova, 1994.
13. Dvoracec Maria, Lupu Gheorghe. Teoria generală a dreptului. Ed. Chemarea. Iași,
1998.
14. Giorgio del Vecchio. Lecţii de filosofie juridică / Traducere de I.C. Drăgan. Ed. Europa
Nova. București, 1992.
15. Hanga Vladimir, Jacotă Mihai. Drept privat român. Editura Didactică şi Pedagogică.
București, 1964.
16. Harbadă Maria. Introducere în drept. Ed. Universității „Al. I. Cuza”, Iași, 2003.
17. Hegel G. Principiile filozofiei dreptului. Bucureşti, 1969.
18. Humă Ioan. Introducere în studiul dreptului. Ed.Chemarea, Iași, 1993.
19. Iftime Elena. Noţiuni introductive în studiul dreptului. Iaşi, 1991.
20. Loghin Petru. Introducere în teoria dreptului. Ed. PONTOS. Chișinău, 2010.
21. Luburici Momcilo. Teoria generală a dreptului. Ed. PRO Universitaria. Timișoara,
2014.
22. Marcu L. P. Introducere în studiul dreptului. Ed. Enciclopedie Juridică. București,
1995.
23. Mazilu Dumitru. Teoria generală a dreptului. Ed. ALL BECK. București, 2000.
24. Mihai Gh. Fundamentele dreptului. Bucureşti, 1997.
25. Mihai Gh. Fundamentele dreptului. Bucureşti, 1999.

- 50 -
 26. Motica Radu, Minai Gheorghe. Introducere în studiul dreptului. Vol. I.Ed. Alma Mater.
Timișoara, 1995.
27. Muraru I. Drept constituțional și instituții politice. Ed. ACTAVIS. București, 1998.
28. Negru B. Teoria generală a dreptului şi statului. Ed. Bons Offices, Chișinău, 2006.
29. Popa Carmen. Teoria generală a dreptului. Ed. Lumina- Lex, București, 2000.
30. Popa Nicolae. Teoria generală a dreptului. Bucureşti. 1992.
31. Popa Nicolae Teoria generală a dreptului. Bucureşti, 2008.
32. Popescu Adam. Teoria dreptului. Editura Fundaţiei „România de mîine”, București,
1999.
33. Popescu Sofia. Teoria generală a dreptului. Ed. Lumina Lex. București, 2000.
34. Roman Doina, Roman Corina, Muntean Ana. Elemente de drept. Curs universitar. Ed.
Alma Mater. Sibiu, 2009.
35. Rousseau Jean-Jacques. Contractul social. Ed. Științifică. București, 1968.
36. Voicu C., Stegărescu S. Teoria generală a dreptului. Bucureşti, 2009.
37. Vrabie Genoveva, Popescu Sofia. Teoria generală a dreptului. Ed. Ştefan Procopiu.
Iași, 1995.
38. Алексеев C .C. Общая теория права. Т.2. Изд. Юридическая литература. М., 1982.
39. Бержель Ж. Л. Общая теория права. Изд. ПРИОР. М., 2000.
40. Венгеров А. Б. Теория государства и права. Изд. Новый Юристъ. М., 1998.
41. Марченко М. Н. Теория государства и права. Изд. Юридическая литература. М.,
1996.
42. Назаренко Г. В. Общая теория права и государства. Изд. ОСЬ-89. М., 2001.
43. Рене Давид. Основные правовые системы современности. М., 1967.
44. Самельянов Ф. Ф., Кузнецов А. И., Хабибулин А. Г. Теория государства и права.
Изд. ПИТЕР. СПб, 2001.
45. Фёдоров Г. К. Теория государства и права. Изд. Cartier. Кишинэу, 1998.

Articole în reviste de specialitate:

1. Pavelcu Mariana. Izvoarele dreptului la etapa contemporată în Republica Moldova.
Analele Științifice ale Academiei „Ștefan cel Mare a MAI al Republicii Moldova. Științe
socioumane. Chișinău, 2006.
1. . Molcuţ Emil, Axente Alina Monica. Evoluţia ideii de codificare a dreptului// Revista
de Drept Public, 2011. Nr. 4.

- 51 -
 DECLARAȚIA PRIVIND ASUMAREA RĂSPUNDERII

Subsemnatul, Melnic Oleg, declar pe răspundere personală că materialele prezentate în

teza de licență sunt rezultatul propriilor cercetări și realizări științifice. Conștientizez că, în caz
contrar, urmează să suport consecințele în conformitate cu legislația în vigoare.

Melnic Oleg.

Semnatura____________________

Data_______________________

- 52 -
 CUPRINS

INTRODUCERE.......................................................................................................................1-3

Capitolul I
NOȚIUNI GENERALE PRIVIND IZVOARELE DREPTULUI. CLASIFICAREA
IZVOARELOR DREPTULUI

1.1. Conceptul izvorului de drept............................................................................................4-10

1.2. Noțiuni generale și criterii de clasificare a izvoarelor dreptului.................................10-14
2. 3. Sistemul izvoarelor de drept..........................................................................................14-27

ACTUL NORMATIV JURIDIC ÎN SISTEMUL IZVOARELOR DE DREPT

2.1. Evoluția istorică a actului normativ în calitate de izvor de drept...............................28-31

2.2. Legea și celelalte acte juridice normative......................................................................31-37
2.3. Rolul primordial al legii..................................................................................................37-39
2.4. Izvoarele dreptului și sistemul actelor normative juridice la etapa contemporană..39-45

CONCLUZII ȘI RECOMANDĂRI.....................................................................................46-48
BIBLIOGRAFIE...................................................................................................................49-51
DECLARAȚIA PRIVIND ASUMAREA RĂSPUNDERII..................................................52

- 53 -