MINISTERUL EDUCAȚIEI AL REPUBLICII MOLDOVA

BOLILE CU TRANSMITERE SEXUALĂ:

CARACTERIZARE GENERALĂ

TEZĂ DE AN
 Bălți, 2016
Cuprins:

Introducere.............................................................................................................................. 3

CАPITOLUL I: АBORDĂRI CONCEPTUАLE PRIVIND BOLILE CU

TRANSMITERE SEXUALĂ, INCLUSIV HIV/SIDA

1.1. Caracteristici definitorii privind bolile cu transmitere sexuală, inclusiv HIV/SIDA…

1.2. Clasificarea infecțiilor cu transmitere sexuală ………………………………………. x
1.3. Ipotezele apariției virusului HIV …………................................................................. x
1.3.1. Istoricul apariției virusului HIV ……………………………………………... x
1.3.2. Modalități de transmitere a virusul HIV/SIDA …………………………….... x
1.3.3. Simptomele HIV/SIDA …………………………………………………........
1.3.4. Diagnosticul HIV/SIDA.................................................................................... x
1.4. Bolile cu transmitere sexuală, inclusiv HIV/SIDA ca problemă de sănătate publică...

CАPITOLUL II: IMPACTUL ACTIVITĂȚILOR DE PROFILAXIE ASUPRA

TINERILOR DIN REPUBLICA MOLDOVA CU RISC SPORIT
LA INFECTAREA CU BTS, INCLUSIV HIV/SIDA

2.1. Rolul asistentului social în asigurarea principiului confidenţialităţii în prestarea

x
serviciilor persoanelor care suferă de boli cu transmitere sexuală, inclusiv
HIV/SIDA ……………………………………………………………………………
x
2.2. Instrument de măsurare a gradului de informare a tinerilor cu privire la BTS,
inclusiv HIV/SID (experiment de constatare)…………………………………
x

Concluzii..................................................................................................................................
x

Bibliogrаfie..............................................................................................................................
x

Anexe…………………………………………………………………………………….......

Introducere
 Actualitatea temei: Populaţia lumii cuprinde mai mulţi tineri decît oricînd, din care
aproape jumătate sub vîrsta de 25 de ani. Milioane ajung în fiecare an la „vîrstă reproductivă”.
Mulţi fac acest lucru într-un mod sigur, controlat şi reuşesc să stabilească un echilibru între
ţeluri, educaţie şi maturitatea lor sexuală, drept elemente esenţiale, sigure ale vieţii umane. Cu
toate acestea, în ţările în curs de dezvoltare, mulţi tineri sunt expuşi riscurilor crescute ale
practicilor sexuale neprotejate, cum sunt infecţia HIV sau alte boli cu transmitere sexuală. Unii,
în special cei săraci şi needucaţi, ajung să fie angrenaţi în activităţi sexuale fără o informare
corectă şi fără să aibă acces la metode de protecţie. Există unele justificări de ordin cultural şi
moral pentru această lipsă de informare. În întreaga lume sunt dovezi care arată că tinerii
informaţi au un comportament mult mai precaut decît cei neinformaţi.
Bolile cu transmitere sexuală (BTS) avînd prin definiţie un potenţial endemic/ epidemic,
pun problema – de altfel comună tuturor maladiilor endemice – a conflictului între necesitatea
protecţiei populaţiei în ansamblul său (punctul de vedere al autorităţilor sanitare) şi necesitatea
de a proteja persoana, ca individ liber, posesor al anumitor drepturi.
În faţa unei epidemii de tipul celei de holeră sau tuberculoză, autorităţile sanitare instituie
în general reglementări cu privire la izolarea persoanelor contagioase pentru a evita contaminarea
întregii populaţii. Aceste măsuri sunt admise pentru că epidemia este cunoscută, izolarea nefiind
considerată discriminatorie. În plus, persoana izolată se ştie bolnavă şi vrea prin toate mijloacele
să-şi vindece infecţia. Nu există probleme de nerespectare a drepturilor omului în această situaţie
pentru că legătura între infecţia care afectează individul şi epidemie este clară.
În cazul BTS prevenirea contaminării prin depistarea persoanelor infectate este mult mai
dificilă şi mult mai puţin acceptată deoarece acestea sunt uneori aparent sănătoase, muncesc, au
responsabilităţi familiale şi sociale.
Pe de altă parte, persoana cu o BTS are unele drepturi care trebuie respectate dacă
discutăm despre o ţară democratică, afiliată la Declaraţia Drepturilor Omului. Autorităţile
publice trebuie să evite instituirea unor măsuri discriminatorii, care ar întări tendinţa naturală a
fiecăruia dintre noi în situaţii de criză, aceea de a căuta un „responsabil” asupra căruia să
aruncăm toată vina situaţiei, să ne manifestăm frustrarea şi mînia. De aceea, în cazul BTS, unde
există deja o tendinţă generală de a respinge un astfel de bolnav, de a-l considera „impur” în
familie sau în grupul de prieteni, colegi etc, autorităţile publice trebuie să apere drepturile
individului şi să evite discriminarea.
Drepturile individului sunt de două tipuri:
– drepturile pacienţilor, stabilite prin deontologia medicală şi bioetică – dreptul la
informare, la confidenţialitate, la tratament;
 – drepturile omului (Declaratia Universală a Drepturilor Omului) – dreptul la mişcare, la
muncă, la educaţie, la alegere liberă, la sociere etc.
Astfel tinerii creează un segment al populaţiei care este în deosebi vulnerabil și care
necesită atenţie sporită cu accent pe dezvoltarea cunoştinţelor şi schimbarea comportamentului
într-un stil de viaţă nou, favorabil sănătăţii. Iar cînd vorbim despre sănătate, înţelegem de fapt nu
doar servicii de sănătate, ci și educarea tinerilor, îmbunătăţirea cunoştinţelor despre factorii de
risc şi încurajarea acestora să adopte comportamente şi stiluri de viaţă sănătoase. Acest lucru
fiind posibil datorită specialiștilor, ce utilizează diverse măsuri de informare /educaţie şi prezintă
pregătire profesională în domeniile: nutriţie, consumul de alcool, tutun şi droguri, exerciţiul fizic,
sănătate mintală, comportamentul sexual şi folosirea medicamentelor și serviciilor prestate de
aceștia.
În ultimii ani, Moldova a reuşit să obţină rezultate importante în domeniul prestării de
servicii în special pentru copii și adolescenți şi mai puțin pentru tineri. Acoperirea teritorială şi
accesul acestora la instituţii de educaţie s-a îmbunătăţit, numărul copiilor instituţionalizați a
scăzut, iar cel al copiilor beneficiari de servicii alternative instituţionalizării a crescut, serviciile
de sănătate prietenoase tinerilor au fost consolidate.
Cu toate acestea, statisticile demonstrează că nu toţi tinerii accesează în mod egal/echitabil
serviciile necesare, şi există anumite grupuri care sunt mai dezavantajate. Astfel, tinerii din
oraşele mari pot avea acces mai mare la servicii specializate decît cei din localităţile rurale.
Aproximativ o treime din numărul total al copiilor cu dezabilități se află în instituţii rezidenţiale.
Doar 7% dintre copiii din familii sărace ajung să solicite servicii medicale, comparativ cu 13% în
cazul copiilor din familii ne-sărace. Numai 43% dintre copiii Romi cu vârsta de 12-15 ani şi 33%
dintre copiii cu dezabilități merg la şcoală. Doar 11% dintre adolescenţii cu comportamente de
risc beneficiază de servicii de prevenire HIV.
Problema accesului inechitabil la servicii şi cea a stigmei şi discriminării grupurilor
defavorizate a fost recunoscută şi de Comitetul ONU pentru Drepturile Copilului care şi-a
exprimat îngrijorarea vis-a-vis de acest fapt în 2002 şi în 2009 cu privire la „copiii din familiile
social dezavantajate, copiii cu dezabilități, copiii cu HIV/SIDA sau copiii aparţinînd altor
grupuri etnice sau împărtăşind alte viziuni religioase se pot confrunta cu discriminare”.
Problema investigaţiei – specificul bolilor cu transmitere sexuală și HIV/SIDA în
rîndurile tinerilor din Republicii Moldova
Obiectul investigaţiei – bolile cu transmitere sexuală și HIV/SIDA în rîndurile tinerilor
din Republica Moldova
 Scopul investigaţiei – identificarea noțiunilor de bază ale bolilor cu transmitere sexuală
și HIV/SIDA ca parte integrată în procesul de planificare a familiei în rîndurile tinerilor din
Republica Moldova.
Obiectivele investigaţiei:
1. Studierea literaturii de specialitate la problema investigată;
2. Identificarea necesității informării tinerilor cu privire la bolile cu transmitere sexuală și
HIV/SIDA ca parte integrată a procesul de planificare familială;
3. Consolidarea intervențiilor specialiștilor din domeniul planificării familiei în oferirea
accesului la serviciile de informare a tinerilor cu privire la bolile cu transmitere sexuală și
HIV/SIDA;
4. Evaluarea serviciilor de asistenţă socială întru promovarea unui mod sănătos de viață
adresate tinerilor cu risc sporit de infectare cu BTS și HIV/SIDA.
Ipoteza investigaţiei – presupunem că serviciile existente, adresate tinerilor, vor ține
cont de practicile de profilaxie în domeniul prevenirii infectării cu bolile cu transmitere sexuală
și HIV/SIDA, atunci mai mulți adolescenți și tineri vor fi contactați și ghidaţi de profesionişti
întru promovarea unui mod sănătos de viață, cu mai puţine riscuri şi eşecuri.
În prezenta investigaţie am administrat următoarele metode de cercetare ştiinţifică:
 analiza surselor ştiinţifice la problema investigată;
 chestionar;
 observaţia.
Baza conceptuală a investigaţiei: o constituie viziunile teoretico-științifice cu privire la
conceptul de privind bolile cu transmitere sexuală, inclusiv HIV/SIDA, clasificarea infecțiilor cu
transmitere sexuală, ipotezele apariției virusului HIV în care se include istoricul apariției și
dezvoltării virusului HIV/SIDA, modalități de transmitere și testarea la Virusul HIV/SIDA, cît și
BTS și HIV/SIDA ca problemă de sănătate publică.
Eşantionul experimental – constituie 50 persoane participanți la etapa inițială de
cercetare pentru identificarea gradului de informare cu privire la BTS, inclusiv HIV/SIDA..
Termeni cheie: bolile cu transmitere sexuală, HIV/SIDA, confidenţialitate, sănătate
publică, planificare familială.
 CАPITOLUL I: АBORDĂRI CONCEPTUАLE PRIVIND BOLILE CU
TRANSMITERE SEXUALĂ, INCLUSIV HIV/SIDA

1.1. Caracteristici definitorii privind bolile cu transmitere sexuală, inclusiv HIV/SIDA

Boala cu transmitere sexuală este un termen generic aplicat pentru o serie de infecţii
transmisibile prin contacte sexuale neprotejate, prin contactele cu secreţiile genitale, prin sînge,
instrumente medicale nesterilizate, lame de ras, lapte matern, de la mamă la făt. Efectele lor nu
se reduc doar la organele reproductive, ele nu implică neapărat activitatea sexuală, deşi acest
lucru nu e exclus.
În majoritatea cazurilor agenţii patogeni pătrund în organism prin membranele mucoase –
suprafeţele umede şi calde ale vaginului, uretrei, anusului şi cavităţii bucale. Totuşi, în unele
cazuri contactul cu pielea infectată poate fi suficient pentru achiziţionarea infecţiei. În plus, orice
tăietură sau leziune facilitează pătrunderea în circuitul sangvin a agenţilor patogeni.
Majoritatea BTS cauzate de bacterii, protozoare sau alte organisme mici pot fi tratate, de
regulă, cu antibiotice. Printre BTS există două infecţii bacteriene cunoscute încă din antichitate –
sifilis şi gonoreea. O a treia, chlamidia, capătă o răspîndire alarmantă în zilele noastre. Toate trei
pot fi tratate cu antibiotice, dar pot conduce la complicaţii grave, dacă nu sînt tratate la timp.
Infecţiile virale, deşi pot fi tratate, rămîn incurabile. Acestea includ herpesul,
papilomavirusul uman care cauzează negi şi virusul imunodeficitar uman (HIV), care produce
SIDA. Tratamentul poate doar elimina simptoamele şi înceta progresarea acestor boli.
Hepatita este singura BTS pentru care există vaccin.
Alte BTS răspîndite includ trihomonoza cauzată de protozoa şi tratabilă cu simple
antibiotice, scabia care constă din organisme minuscule ce infectează pielea sau părul pubian şi
poate fi tratată cu creme sau loţiuni aplicate local. Vaginitele bacteriale pot fi (dar nu neapărat)
urmare a contactului sexual, căci modificările în flora vaginală (organisme care în mod normal
abitează în vaginul sănătos) se pot produce şi fără contact sexual. Există peste 24 de BTS, mai
mult decît ar fi în posibil de a descrie în acest capitol.
Abordarea problemei sexului protejat este dificilă din cauza particularităţilor specifice ale
conştiinţei de sine a persoanei. O astfel de afecţiune fizică reprezintă o confirmare a faptului că
persoana este acceptată şi iubită. În acelaşi timp, persoanele sînt dezavantajate în relaţiile
heterosexuale de dragoste din cauza vechii concepţii de dominare masculină. Dreptul de a
domina femeile este considerat în unele societăţi esenţă a masculinităţii. De asemenea, unele
tradiţii religioase, legi şi moravuri sociale mai susţin încă ideea conform căreia obligaţia
conjugală a femeilor este de a fi totdeauna sexual disponibile pentru soţii lor.
Caracteristic pentru femei mai este şi dorinţa lor de a produce plăcere. Astfel, producerea
plăcerii poate constitui o bucurie ce pare să merite sacrificarea necesităţilor şi preferinţelor lor
proprii. O astfel de atitudine urmînd de a le expune riscului de a deveni servitoare ale dorinţelor
altcuiva, încetînd de a mai recunoaşte şi conştientiza necesităţile şi grijile lor referitoare la
sănătate. Astfel ele pot să nu reuşească să se protejeze de bolile sexual transmisibile, fiindcă
doresc să producă plăcere sau din cauza că sînt lipsite de dreptul de a avea o părere proprie.
De asemenea multe femei pot să subaprecieze bolile sexual transmisibile, încercînd să
creadă că ele afectează alţi oameni, în special oamenii deosebiţi într-un anumit mod: sexual,
rasial sau comportamental. Sau ar putea înţelege riscul, dar nu sînt predispuse de a aduce vorba
despre sexul protejat – s-ar putea să le pară că acuză amanţii lor de un păcat social.
De obicei, protecţia contra bolilor sexual transmisibile presupune utilizarea unei bariere
fizice. Pentru multe femei această barieră simbolizează o barieră emoţională sau o lipsă de
încredere în partener, ceea ce face dificilă realizarea protecţiei. Totuşi, dragostea şi încrederea nu
constituie o protecţie faţă de bacterii, virusuri şi alte microorganisme contagioase. Ceea ce se
întîmplă la nivel microscopic nu are nimic în comun cu încrederea şi intenţiile.
Majoritatea microorganismelor care cauzează bolile sexual transmisibile, inclusiv
blenoragia (gonoreea), hlamidioza şi SIDA sînt foarte vulnerabile în afara corpului. Sub influenţa
uscăciunii aceste microorganisme mor; ele au nevoie de căldura, umiditatea şi mediul corpului
uman pentru a supravieţui. Papilomavirusul uman (PVU) reprezintă o excepţie întrucît el poate
supravieţui în pielea din jurul organelor genitale externe. Majoritatea bolilor sexual transmisibile
trec de la o persoană la alta doar dacă bacteriile şi virusurile au posibilitatea de a se deplasa
direct dintr-un corp în altul sau dacă contactul cutanat direct are loc între părţile vulnerabile ale
corpului, femeile fiind expuse unui risc mai mare de a contracta boli sexuale transmisibile.
În cadrul unui singur act sexual neprotejat cu un partener infectat, riscul femeii de a
contracta hlamidioza este de 40%, pe cînd cel al bărbatului este doar de 20%. Femeia are de 17,5
ori mai multe şanse de a contracta virusul HIV de la bărbat, decît viciversa. Gonococii,
hlamidiile, PVU şi virusul HIV pot fi transmise fătului, fie în timpul sarcinii, fie în timpul
naşterii, iar uneori în ambele cazuri. În plus, virusul HIV poate infecta sugarul prin laptele
matern, oferit de către o mamă infectată.

1.2. Clasificarea infecțiilor cu transmitere sexuală

 De-a lungul istoriei, infecțiile cu transmitere sexuală au afectat omenirea și continuă să o
facă în ciuda măsurilor de profilaxie și a educației sanitare.
Termenul propus de OMS pentru aceste boli este cel de infecții cu transmitere sexuală.
Principalele caracteristici ale acestor infecții sunt:
 sunt contagioase;
 se transmit predominant pe cale sexuală;
 manifestările primare sunt înregistrate, de regulă, în regiunea genitală;
 Organismul nu are o imunitate de durată față de ele.
Clasificarea infecțiilor cu transmitere sexuală, după agentul patogen:
Infecții bacteriene:
 sifilisul;
 gonoreea;
 șancrul moale;
 granulomul inghinal;
 infecțiile chlamidiene;
 uretritele negonococice;
 vaginoza bacteriană.
Infecții cu protozoare:
 trihomonoza.
Infecții fungice:
 candidoza.
Infecții virale:
 herpes simplex;
 papilomovirusuri umane;
 moluscum contagiosum;
 cytommegalovirus;
 virusul Epstein Barr;
 hepatita B;
 infecția HIV.
Infecții artropozice:
 ftiriaza;
 scabia.
1.3. Ipotezele apariției virusului HIV
 Conform manualelor de specialitate infecția cu virusul imunodeficienței umane este o
afecțiune contagioasă, specific umană, caracterizată printr-o evoluție stadială cu semne inițiale
de infecție acută, clinic reversibile, urmate de o lungă perioadă de latență, cu o stare de sănătate
aparentă și reexprimare clinică finală progresivă. Acest virus atacă sistemul imunitar al gazdei
după un interval de timp variabil. Stadiul final al bolii constă în instalarea sindromului de
imunodeficiență dobîndită, urmat de apariția unor infecții oportuniste care afectează în grade
diferite sistemul nervos și alte sisteme.
Evoluția SIDA este letală, în momentul de față neexistînd un tratament. SIDA nu
reprezintă doar o singură boală, ci un complex de boli diferite care afectează în mod specific
persoanele infectate cu HIV, dar pe care un organism sănătos ar reuși să le învingă fără prea mult
efort.
Prin SIDA se înțelege stadiul de infecție cu HIV în care sistemul imunitar este atît de
slăbit încît nu mai poate face față agenților patogeni și pot să apară diferite boli sau tumori. SIDA
se manifesta în special prin infecții comune, rezistente la tratament, cantoanele la nivelul
diferitelor organe și sisteme (infecții pulmonare, intestinale, ale sistemului nervos, etc.) 1. Aceasta
pandemie a dat peste cap întreaga comunitate medicală și științifică la nivel mondial.

1.3.1. Istoricul apariției virusului HIV

Infecția cu virusul imunodeficienței umane este calificată de mulți cercetători drept

tragedie a vremurilor noastre. Savanții presupun că primele cazuri de HIV au apărut la mijlocul
anilor ’70 în SUA, Haiti și Africa. Deși nu pot fi prezentate dovezi concrete, cercetătorii sunt de
părerea că virusul a existat cu mult înaintea anilor ’70. Pînă în prezent, rămîne necunoscută
proveniența acestei maladii.
În 1979-1981, medicii din New-York au observat dereglări imunologice la mai mulți
pacienți, în special, la homosexuali. Atunci, au fost înregistrate cazuri severe de herpes, cancer al
vaselor sanguine (Sarcomul Kaposhi), forme rare de pneumonie.
În 1982, Centrul de Control al Morbidității din SUA înregistrează o nouă patologie –
sindromul imunodeficienței umane achiziționate.
În 1982-1983, a fost demonstrată conexiunea dintre SIDA și transfuzia de sînge,
injectarea drogurilor, transmisia pe verticală. Deci, se ajunge la concluzia că infecția ar putea
avea origine virală

1
Blagoslov, A,. Informare si sensibilizare in problematica HIV/SIDA. Ghid pentru serviciile de asistenta sociala,
2006, p. 98
 În 1984, Luke Montagnier, împreună cu echipa sa de cercetători de la Institutul Pasteur
din Paris, descoperă virusul limfoadenopatiei asociate. Concomitent, în SUA, Robert Gallau
descoperă virusul T-limfotrop uman de tip III, identic cu cel găsit în Franța. Anume acest virus s-
a dovedit a fi agentul ce provoacă SIDA.
În 1985, Direcția de control asupra medicamentelor și produselor alimentare aprobă
metoda de imunofluorescență ca metodă de diagnostic al anticorpilor anti-HIV. În 1987, în fosta
Uniune Sovietică se face public primul caz de SIDA.
În 1988, în Republica Moldova sînt înregistrate opt cazuri de HIV, dintre care două
persoane infectate sînt cetățeni ai Republicii Moldova, restul fiind cetățeni străini. Pînă în 1994,
infecția se răspîndește lent, înregistrînd doar 48 de cazuri.
În 1992 funda roșie devine simbolul mondial al luptei împotriva HIV/SIDA. În 1995,
cînd numărul persoanelor infectate cu HIV s-a înzecit, infecția a căpătat caracter de epidemie.
Pînă în prezent, anual, este înregistrată o incidență mare de HIV.
În 1996 se înființează UNAIDS, avînd ca scop coordonarea la nivel internațional a
luptei împotriva SIDA. La nivel mondial putem vorbi despre 3 epidemii distincte:
1. Răspândirea virusului HIV la nivel mondial; prin caracterul silențios al virusului și
lipsa simptomelor vizibile populația a fost cuprinsă de frică, dînd astfel naștere
unor reacții iraționale și unui val de excludere socială.
2. Evoluția virusului HIV în sindromul polimorf SIDA, care permite infecțiilor
oportuniste să atace și să distrugă sistemul imunitar al gazdei – amploarea
pagubelor produse de SIDA este nemaiîntîlnită în rîndul marilor epidemii.
3. Valul de reacții cu privire la evoluția bolii. Impactul pe care l-a avut asupra
mediilor culturale, economice și politice a fost masiv.
Din punctul de vedere al marilor epidemii, SIDA se distinge prin natura și specificul ei
silențios. Să luăm ca exemplu epidemia de ciumă: simptomele sale au oripilat populația prin
manifestările exterioare – Camus făcînd o descriere amănunțită a simptomelor (bube, febră
oscilantă, tulburări digestive), astfel bolnavii fiind ușor identificați și izolați.
SIDA în schimb este o epidemie silențioasă, camuflată, care atacă orice persoană
expusă riscului, această neprezentînd simptome decît atunci cînd este deja evoluată. Este o
boală care continuă să uimească și să fascineze comunitatea medicală și științifică deopotrivă.
„Cercetările sociologice și epidemiologice focalizate asupra fenomenului SIDA pun accentul
pe dimensiunile și implicațiile socioculturale, demografice, economice și chiar politice ale
acestui fenomen complex, care debutează ca problematică medicală, devenind în timp o
adevărată și tulburătoare problemă socială2”.

2
Usaci, D. Imunodeficiența psiho-afectivă și comportamentală în raport cu HIV/SIDA, 2003, p. 31
 Despre originile virusului HIV se vorbește foarte mult și există multe discuții în
contradictoriu printre savanți și există chiar și teorii conspiraționiste. Cea mai întîlnită este
cea conform căreia virusul HIV a fost creat în laborator cu scopul de a face o bombă
biologică.
Bazat pe teoriile doctorului William Campbell Douglass, multi cred ca HIV (Virusul
Imunodeficienței Umane) a fost creat genetic în 1974 de către Organizația Mondială de
Sănătate. Acesta consideră ca HIV-ul a fost o încercare crudă de a crea un virus ucigaș care a
fost ulterior folosit într-un experiment de succes din Africa. Dar cum acest lucru nu era de
conceput în lumea savanților, în încercarea de a dovedi că HIV nu are nici pe departe origini
naturale, alte guri rele au acuzat la un moment dat și CIA sau KGB-ul că au realizat acest
virus pentru a reduce și echilibra voit populația lumii.
Alta teorie vorbește despre infectare de la o specie de maimuță din Africa. Existau
mulți adepți ai acestei teorii, care se bazează pe teoria lui Darwin, facînd legătura între
primate și virusul HIV astfel: din moment ce omul a evoluat din primată, este posibil ca și
virusul HIV descoperit la maimuțe să fie evoluat la om
Există multe ipoteze privind apariția acestui virus și originea sa este în continuare o
necunoscută. Oamenii de știință americani presupun că virusul HIV este originar din Africa,
europenii sunt de părere că virusul își are originea în America, iar cei din Africa au ajuns la
concluzia că virusul a plecat din Europa. Deși există în continuare controverse, s-a ajuns
totuși la un consens: nu este important de unde a plecat aceste virus, ci mai important este să-l
oprim.

1.3.2. Modalități de transmitere a virusul HIV/SIDA

În ciuda efectelor devastatoare pe care le are asupra organismului pe care în invadează,

HIV este relativ fragil în mediul extern. Conform lui Sorin Petrea în „Prevenirea transmiterii
HIV în practica medicală” temperaturile de peste 75˚C omoară virusul, iar la 56˚C este inactivat
în 30 de minute. La temperatura camerei poate supraviețui cîteva zile, dar la temperaturi joase își
păstrează infecțiozitatea. Virusul este sensibil la acțiunea alcoolului etilic de 50-70%, derivaților
de fenol, cloraminei, apei oxigenate și hipocloritului de sodiu. La cealaltă extremă, formolul,
radiațiile gama și ultravioletele nu afectează structura HIV.
Virusul HIV pătrunde în organism prin contact sexual neprotejat (oral, vaginal, anal), în
timpul nașterii de la mamă la făt sau prin contact direct cu sînge infectat (parenteral), prin
aparatura medicală nesterilizată corect, prin transfuzii de sînge (mai rar astăzi deoarece se
efectuează testări înainte de a dona sînge), prin tatuaje, acupunctură sau transplant de la donatori
infectați. În timpul contactului sexual (heterosexual, homosexual și bisexual).

Contact sexual neprotejat

HIV este transmis prin spermă, lichid vaginal sau sînge menstrual al persoanelor
infectate. Contactul heterosexual este considerat în prezent de majoritatea cazurilor de infectare,
urmat de cel homosexual, iar transmiterea între femei are cea mai mică rată de transmitere. În
timpul unui contact sexual neprotejat rata de transmitere este de aproximativ 0,3%, semnificînt
mai mică decît în cazul altor boli cu transmitere sexuală (herpes, chlamydia, gonoree, etc.).
Exista și cazuri, foarte rare, în care o persoană rămîne neinfectată în urma unui contact cu o
persoană seropozitivă. Explicația este aceea că încărcătura virală a persoanei infectate este foarte
mică.

Prin echipament nesterilizat

Cea mai eficientă cale, cu un procent de transmitere de 90% este cea parentereală, relevă
statisticile Institutului de Boli Infecțioase Prof. Dr. Matei Bals. Exista trei mari grupe de risc:
toxicomanii, care sunt cei mai predispuși la contaminare datorită obiceiurilor, hemofilicii șsi
recipienții de sînge. Riscul de infecție cu ace contaminate este de aproximativ 0,25%. Personalul
medical este de asemenea expus riscului de contaminare, deoarece interacționează cu foarte
mulți bolnavi, rata de infectare fiind de 1 la 300 de cazuri. Introducerea screening-ului
obligatoriu a anticorpilor anti-HIV la donatorii de sînge în 1990 a redus considerabil riscul de
infecție prin transfer de sînge contaminat.

De la mama la făt
Transmiterea de la mamă infectata la făt se poate efectua în 3 stadii: infectarea în utero,
șanse de aproximativ 49%, în timpul nașterii procentul de transmitere este de 50% și prin
alăptare, șansele de a infecta fătul fiind foarte mici, sub 1%.
Mamelor depistate cu virusul HIV le este recomandat să nască prin cezariană și să nu
alăpteze fătul pentru a evita infectarea acestuia.
Există trei perioade în care fătul poate fi contaminat:
1. Antenatal: Există supoziții că embrionul poate fi contaminat la opt săptămîni de sarcină.
În majoritatea cazurilor, însă, infectarea intauterină are loc la sfîrșitul trimestrului II,
începutul trimestrului III. Un făt poate fi infectat doar atunci cînd mama acestuia este
infectată.
 2. Intranatal (în timpul nașterii): Copilul se poate contamina cu HIV intrînd în contact cu
lichizii materni cu un conținut mare de virus (sîngele, eliminările din vagin).
3. Postnatal: infecția poate fi transmisă prin laptele matern, ce prezintă risc sporit.

Prin accidente
Exista cazuri rare în care personalul medical sau alți oameni se pot infecta cînd acordă
primul ajutor victimelor unui accident. Dacă victima este seropozitivă și sîngerează, iar persoana
care o ajută nu poartă mănuși de examinare se poate infecta dacă se rănește. Virusul HIV nu se
transmite folosind aceeași veselă sau aceleași tacîmuri cu o persoană infectată, atingînd,
îmbrățișînd sau sărutînd o persoană infectată, folosind aceeași toaletă, sală de sport sau piscină
cu o persoană infectată, folosirea în comun a unui computer, unei cărți sau unor rechizite cu o
persoană infectată, prin înțepături de țînțari și alte insecte, de la animale la om (animalele, cu
excepția unei singure specii de maimuțe, nu sunt purtătoare de HIV), stînd în aceeași camera cu
o persoană infectată, prin tuse, strănut, respirație sau prin alimente.
Ca obiect de reprezentare socială, SIDA se conturează în 3 categorii: informațiile șocante
cu caracterul senzațional și misterios, categoriile de oameni care au fost infectați primii
(homosexualii, prostituatele) și caracterul ascuns al bolii (fereastra imunologică, lipsa
simptomelor). Acestea au transformat societatea într-o mulțime de persoane suspicioase.
Comportamentele sociale au fost asociate cu un risc crescut de infectare, s-au conturat ipoteze
referitoare la motivul infectării unor oameni (a apărut termenul de „victimă inocentă”) și
concepția confirm căreia medicina găsește răspuns pentru tot, a fost pusă sub semnul întrebării.

1.3.3. Simptomele HIV/SIDA

Virusul HIV odată intrat în organismul gazdei se atașează de celulele care au pe suprafață
o proteină numită DC4. Celulele limfocite joacă un rol foarte important în protejarea
organismului de agenții patogeni. Numite și celule albe, limfocitele coordonează atacurile
sistemului imunitar asupra oricărui organism străin ce intră în corpul gazdei. După ce virusul
HIV se atașează de celula, învelișul acestuia fuzionează cu membrana celulară și astfel
contaminează celula cu informația sa virală. Ajunsă în interiorul celulei, informația virală se
integrează în materialul genetic al celulei și o infectează. Celula acum infectată poate să rămînă
în stare latentă (nu permite multiplicarea imediată a virusului, dar rămîne infectată și poartă
permanent informația virală), se poate multiplica (informația virală se multiplică, iar noii viruși –
numiți vironi – sunt eliberați din celula și infectează alte celule sănătoase, multiplicarea
desfășurîndu-se pe toata durata de viață a celulei) sau se distruge (celula multiplică atît de mult și
intens virusul în cît se autodistruge).
Odată infectat organismul cu virusul HIV, limfocitele T sunt distruse și nu își mai pot executa
funcțiile de aparare și coordonare a luptei împotriva agenților patogeni si nici nu se mai
multiplică. Astfel sistemul imun devine imunodeficitar și nu mai face față infecțiilor, o simplă
raceală putînd să evolueze într-o formă mai gravă, pînă la pneumonie și persoana infectată ar
putea chiar să moară.
1. Perioada de infecție latentă
Se mai numește și asimptomatică, iar persoana nu prezintă niciun simptom. Trecerea de la
aceasta stare asimptomatică la o formă clinic manifestată poate să dureze între 2 și 10 ani. Există
mulți factori care pot declanșa trecerea de la HIV la SIDA. Printre aceștia se numără stimularea
antigenică prin coinfecție cu alte virusuri (herpes, Epstein Barr), nutriție deficitară, stresul sau un
stil de viață agitat.
2. Infecția primară acută
Perioada de incubație variază între cîteva zile și 3 luni. Debutul bolii poate fi asimptomatic
sau de tip infecțios nespecific, numit sindrom retroviral. Peste 60% dintre pacienți acuză febra,
oboseala, faringita, mialgii, erupții maculo-papulare sau foarte rar au fost semnalate
encefalopatii. Această perioadă acută durează între 2 și 3 săptămîni după care intră în remisie
completă. Prima fază a infecției se caracterizează printr-o replicare intensă a incărcăturii virale,
ajungînd pînă la 10.000 de copii, apoi de-a lungul următoarelor săptămîni nivelul acestora scade.
Răspunsurile imune sunt prompte și controlează infecția, agenții fiind detectați după 3-5 zile și
eliminați în 2-3 luni, dar cei neutralizați apar la intervale de o săptămînă și persistă3.
3. Infectia asimptomatica
În această perioadă persoana infectată este numită purtator sănătos cronic. Perioada de latență
a virusului se poate prelungi pînă la 10 ani în absența unui tratament. Singura modalitate de
depistare este prin testarea de laborator.
4. Infecția simptomatică
Perioada se caracterizează prin simptome cu caracter relativ minor, ca de exemplu febra,
transpirații nocturne, tulburari gastrointestinale și pierdere în greutate, acestea evoluînd spre
forme mai severe.
5. SIDA stabilizată
Virusul HIV a evoluat deja în stadiul de SIDA. Clinic apare febra persistentă și scădere în
greutate fără cauze aparente. De asemenea apar infecții oportuniste cu agenți bacterieni, virali
sau parazitari, care în cazul unei gazde normale nu determină îmbolnăvire, sau boală este

3
Petrea, S., Prevenirea transmiterii HIV în practica medicală,1999, p.35
ușoară. Neoplaziile de tipul Kaposi ce apare timpuriu este de multe ori primul indicator de
infecție, iar apariția cancerului cervical se datorează slăbirii sistemului imunitar. Ulterior apar
tulburări neurologice, deficiențe de concentrare și disfuncții motorii. Diagnosticul se pune în
urma unor teste de laborator. Din momentul infectării organismului cu HIV sistemul imunitar
începe să producă anticorpi anti-HIV. Testul HIV cel mai des folosit este un test indirect, care
indică prezența în organism a acestor anticorpi și nu a virusului propriu-zis.
Rezultatul unui test HIV reprezintă faptul că la momentul testării în sînge au fost sau nu
descoperiți anticorpi anti-HIV. De tinut minte este faptul ca nu exista test SIDA, aceasta este
boala care are loc in unele cazuri in urma infectarii cu virusul HIV. Dupa infectarea cu acest
virus, sistemul imunitar are nevoie de o perioada de timp pentru a produce un numar de
anticorpi suficient de mare pentru a fi depsitat la testare. Aceasta perioadă se numește
fereastra imunologică si variază, în cele mai multe cazuri numărul anticorpilor este relevant
doar după 1 - 3 luni de la momentul infectării. Există totuși cazuri în care sistemul imunitar
reacționează promt și rezultatul iese pozitiv de la prima testare. Totuși pentru un rezutat sigur
sunt recomandate două testări, prima în momentul suspiciunii de contractare a virusului, iar a
două la un interval de 6 luni de la efectuare primului test.

1.3.4. Diagnosticul HIV/SIDA

Testarea la HIV presupune și depistarea anticorpilor. Scopul testării este:

 de a depista persoanele HIV-pozitive în scop de tratament;
 de a diminua riscul infectării altor persoane, consiliindu-le pre- și post- test, atît pe cele
HIV-pozitive, cît și pe cele HIV-negative;
 de a informa partenerii despre infecția HIV și de a le prezenta metodele de profilaxie (în
cazul persoanelor HIV-pozitive), de tratament și de screening.
Screening-ul presupune testarea persoanelor asimptomatice în scopul depistării precoce a
infecției, administrarea tratamentului în caz de necesitate și luarea anumitor măsuri de profilaxie
în vederea stopării răspîndirii infecției.
Tipuri de teste de laborator4
A. Bazate pe depistare de anticorpi: ELISA/ELA(IFA) – cel mai răspîndit test de descoperire
a anticorpilor în serul sangvin. Este ieftin și ușor de utilizat. Pentru confirmarea diagnozei, sînt
folosite teste-sisteme ce depistează antigenul.
B. Tehnici de aglutinare: WESTERN BLOT este un test bazat pe depistarea anticorpilor HIV
acest test este larg utilizat, în special pentru confirmarea testelor pozitive IFA.

4
Bivol Grigore, Ghid practic al medicului de familie, Chisinãu, 2003.
C. Teste bazate pe identificarea antigenelor virale: pentru stabilirea cantității de proteină
virală liberă P-24, prezentă în serul sangvin. Poate fi folosită în faza inițială a infectării și în cea
terminală a maladiei.
D. Izolarea virusului în cultura de celule: este o metodă costisitoare, nerecomandabilă în scop
de diagnosticare.
Metoda de polimerizare în lanț: oferă posibilitatea de amplificare a ADN-ului ori a
ARN-ului aflat în concentrații foarte mici. Metoda dată ne ajută să diagnosticăm faza de
infectare în care lipsesc anticorpii. Pentru a avea rezultat, e necesar să fie respectate toate
rigorile. Metoda de polimerizare este folosită pentru stabilirea etapei maladiei, prin determinarea
viremiei.
Exactitatea: cele mai moderne tehnici oferă posibilitatea reducerii „perioadei de
fereastră” la trei-patru săptămîni. Probele pot fi pozitive, negative și indefinite. Criteriul de test
pozitiv servește probe IFA repetate pozitive, confirmate prin Western Blot repetat pozitiv.
Testele rapide (SUDC, Recombigen, Genie) sînt folosite în clinicele ITS, la camerele de
urgență, în zonele cu prevalență mare a HIV, atunci cînd diagnosticul influențează deciziile luate
(în cazul nașterii), iar rezultatele trebuie confirmate prin metode standard. Avantajul acestor teste
constă în prețul lor redus.
Teste fals pozitive. Utilizînd diverse metode tehnice, putem obține și rezultate fals
pozitive. De aceea este obligatoriu să prelevăm o probă repetată de sînge pentru a efectua
aceleași teste standard la HIV.
Consilierea pre test și acordul informat al pacientului5
Această consiliere este o discuție confidențială dintre pacient și persoana care oferă
consiliere, bazată pe încredere și respect reciproc. Este necesar să-i prezentați pacientului
informația esențială despre HIV/SIDA, ajutîndu-l astfel să depășească bariera psihoemoțională
(frica) față de HIV/SIDA și să ia o decizie în legătură cu testarea HIV.
Scopurile de bază ale consilierii:
1) a acorda suport psihoemoțional;
2) a diminua pericolul transmiterii HIV;
3) a reduce costurile îngrijirilor sociale a persoanelor infectate cu HIV.
Obiectivele consilierii HIV sînt următoarele:
1) reducerea riscului persoanelor seronegative;
2) identificarea persoanelor seropozitive;
3) diminuarea transmiterii potențiale a infecției HIV.

5
Forsea Dan, Boli cu transmitere sexualã, România, 2001
 În consilierea pre test se pune preț pe interesele și necesitățile clientului, oferindu-i
posibilitatea să evalueze și să găsească singur soluția pentru anumite probleme. Decizia privind
problemele de sănătate și posibilitățile existente va fi luată de pacient, consultantul oferindu-i
doar informația necesară.
Componentele consilierii pre- test sînt:
 evaluarea capacității clientului de a înțelege consecințele HIV;
 cunoașterea căilor de transmitere a infecției HIV;
 stabilirea unor planuri de reducere a riscurilor;
 explicarea testului;
 acordarea unui suport emoțional;
 asigurarea clientului în vederea unei întîlniri post test.
Consilierea pre- test:
 Salutați-l primul pe pacient;
 Prezentați-vă dvs. primul (spuneți-vă numele și funcția);
 Oferiți-i loc clientului;
 Așezați-vă, dar astfel încît să nu existe nici o barieră între dvs. și pacient (masa de lucru,
de exemplu);
 Priviți-vă în față;
 Asigurați-l pe client că discuția este una confidențială;
 Explicați-i clientului principiul testului anonim;
 În cazul în care el nu dorește să-și divulge numele, rugați-l să spună un nume arbitrar;
 Culegeți informația generală despre pacient (vîrsta, studiile, poziția socială etc.), pentru a
alege maniera în care-i veți prezenta toată informația;
 Vorbiți cu pacientul într-un limbaj accesibil despre mitul și realitatea HIV/SIDA;
 Descrieți căile de transmitere a HIV, inclusiv cele cu risc sporit sau redus (vezi mai sus);
 Dacă pacientul dvs. este o femeie gravidă, accentuați importanța testării, dar și a
tratamentului anteretroviral în trimestrul III de sarcină, în scopul profilaxiei transmiterii
pe verticală. Vorbiți-i despre conduita la naștere, despre faptul că cezariana cu izolare
preventivă a plăgii va evita contactul cu sîngele mamei și, deci, va proteja fătul de o
posibilă infecție în timpul nașterii.
Evaluarea riscului (moment foarte important)!
Discutați cu pacientul despre activitatea sa sexuală din prezent și din trecut. Fără a-l
ofensa, întrebați-l dacă este căsătorit, dacă a avut sau are mai mulți parteneri sexuali, care este
caracterul relațiilor cu ei. Dacă este căsătorit, aflați de cît timp, dacă aceasta este prima căsătorie
atît pentru soț, cît și pentru șotie, dacă el/ea este singurul său partener sexual, dacă în prezent are
o relație monogamă și dacă acest lucru e valabil și pentru soț/soție?
Sexul protejat. Utilizarea metodelor de protecție în timpul tuturor raporturilor sexuale:
orale, vaginale, anale. Puneți întrebări de genul: De fiecare dată folosiți prezervativul atunci cînd
aveți un nou partener sexual?, Utilizați prezervativul atunci cînd faceți sex cu partenerul pe care-l
cunoașteți de mai multă vreme?, Dar atunci cînd faceți sex oral?
Risc sporit de contaminare – utilizarea drogurilor injectabile, sexul comercial. Puneți-i
pacientului o asemenea întrebare.
Ați încercat vreodată un drog injectabil, fie și din curiozitate?
 Transfuzii de sînge în anamneză sau în preparate din sînge;
 Posibilitatea infectării pe cale parenterală: Ați suportat vreo operație în ultimii ani?,
Ați mers la vreun cabinet specializat în peersing sau tatuaj?.
Explicarea testului:
 Convingeți-vă că pacientul a înțeles corect ce presupune un test;
 Întrebați-l de ce dorește să facă acest test;
 Ce anume îl deranjează pe moment? Poate comportamentul partenerului său îi
trezește îngrijorare?;
 Cum va proceda în cazul în care testul va arăta un rezultat pozitiv sau negativ?;
 Dacă testul va fi pozitiv, cine va fi persoana de încredere căreia îi va împărtăși trăirile;
 Povestiți-i pacientului ce presupune tehnica testării, pe ce se bazează metoda de
diagnostic;
 Vorbiți-i despre „perioada de fereastră“;
 Asigurați-vă că pacientul dorește cu adevărat să facă testul HIV, că înțelege ce
presupune un test la HIV pozitiv și ajutațil să găsească persoana dispusă să-i ofere
sprijin și ajutor;
 Discutați toate aspectele testului pozitiv: medicale, sociale, legale;
 Anunțați data rezultatelor testului și numiți persoana ce vi le va oferi (este preferabil
să fiți tot dvs.);
 Încurajați pacientul să pună întrebări;
 Îndemnați-l să revină și înainte de a afla rezultatul, pentru a limpezi orice problemă
sau dificultate apărută;
 Faceți-l să vă considere prieten.
O consiliere eficientă pre-test oferă pacientului posibilitatea de:
 a aprecia propriul risc;
  a explica procedura testului;
 a percepe rezultatele testului;
 a lua o decizie corectă privitoare la testarea HIV;
 a-și spori cunoștințele despre HIV și despre riscul contaminării.
Post-test negativ:
 Salutul pacientului;
 Convingeți-vă încă o dată că pacientul știe ce este HIV și ce presupune
comportamentul cu risc sporit;
 Explicați-i ce înseamnă test negativ, în special în perioada „de fereastră“ și
convingeți-l să repete peste cîteva luni testul;
 Dezvoltați deprinderi de comunicare în scopul negocierii sexului protejat în orice
situație.
Post-test pozitiv:
 Salutul pacientului;
 Prezentați-vă, răspundeți deschis și sincer la toate întrebările pacientului;
 Concentrați-vă toată atenția asupra pacientului.
Anunțarea rezultatului:
 Întrebați-l pe pacient dacă îi este totul clar;
 În funcție de comportamentul pacientului, găsiți momentul potrivit pentru a anunța
rezultatele;
 Spuneți-i rezultatul testului cu o voce neutră: Rezultatul testului dvs. este pozitiv;
 Așteptați reacția pacientului la cele auzite;
 Nu vă grăbiți! Lăsați-l să-și manifeste emoțiile;
 Scopul consultantului este să-l facă pe pacient să accepte rezultatul testului, indiferent
care e acesta;
 Convingeți-vă că pacientul înțelege esența testului;
 Arătați-i că îi înțelegeți emoțiile și că reacția lui este firească. Ajutați-l să treacă
pragul disperării.
Comportamentul: discutați cu pacientul despre ceea ce și-ar dori să schimbe în propriul
comportament, explicați-i riscul contaminării, pe cale sexuală, a altor persoane și lipsa riscului în
cazul îngrijirii și atraiului în comun.

Relații interpersonale:
  Explicați-i pacientului că poate beneficia de sprijinul din partea rudelor, a prietenilor,
a organizațiilor statale și neguvernamentale, specializate în suportul persoanelor
infectate cu HIV;
 Prezentați-i numerele de telefon și adresele organizațiilor ce acordă sprijin
persoanelor infectate cu HIV;
 Evaluați-l și monitorizați-l continuu pe pacientul dvs., posibilitățile tratamentului
antiretroviral și a altor tratamente necesare;
 Discutați încă o dată despre importanța unui comportament sănătos;
 Nu uitați să repetați că infecția HIV nu este SIDA;
 Încurajați-l să-și petreacă viața în mod obișnuit.

1.4. Bolile cu transmitere sexuală, inclusiv HIV/SIDA ca problemă de sănătate publică

Infecţiile transmise sexual reprezintă una dintre cele mai comune cauze de îmbolnăvire a
populaţiei de vîrstă tînără. Ele au consecinţe negative majore asupra stării de sănătate a
indivizilor afectaţi, a potenţialului lor reproductiv şi a colectivităţilor din care aceştia provin. În
plus, BTS au şi importante implicaţii sociale şi economice. Apariţia şi ulterior extinderea
infecţiei HIV şi a SIDA a avut un impact major asupra măsurilor de prevenire şi combatere a
BTS şi a complicat îngrijirile medicale asigurate pacienţilor cu BTS. Este recomandabilă testarea
pentru sifilis şi consilierea şi testarea voluntară pentru infecţia HIV la toţi pacienţii care solicită
consult pentru BTS; în toate cazurile este recomandabilă consilierea în probleme de BTS
(inclusiv infecţie HIV) şi prezentarea modalităţilor de prevenire a acestor infecţii.
Rezistenţa la antibiotice a unora dintre agenţii patogeni implicaţi în BTS este în creştere
şi complică suplimentar managementul acestor cazuri. Acordarea de îngrijiri medicale adecvate
cazurilor de BTS rămîne cel mai important element în controlul răspîndirii acestora, întrucît
previne apariţia complicaţiilor şi sechelelor şi reduce transmiterea în colectivitate6.
Opţiunile fiecărui individ sunt probleme private, dar conduita sexuală are uneori
importanţă semnificativă pentru sănătatea publică. Principiile etice ale sănătăţii publice sunt
diferite de cele aplicate în bioetica modernă. Principiile bioetice au fost dezvoltate la nivel clinic
sau microetic, afectînd relaţiile dintre indivizi, în timp ce etica sănătăţii publice se aplică la nivel
populaţional sau macroetic. Rezolvarea acestor pricipii, cum e de exemplu cel al respectării
dreptului la intimitate, este diferită în domeniul sănătăţii publice faţă de cel al medicinei clinice.
Aspectele sexualităţii umane cu importanţă pentru sănătatea publlică sunt reducerea morbidităţii
6
Ghid de diagnostic şi tratament al infecţiilor transmise sexual, București, 2001
şi a mortalităţii prin ITS în special în regiunile defavorizate economic şi social, înlesnirea
accesului la mijloacele de protecţie existente, evitarea infertilităţii provocate de ITS etc.
Problemele etice generale pe care le ridică infecţiile transmise sexual sunt legate de
prevenirea lor, de depistarea şi tratarea persoanelor infectate şi a contacţilor, de informarea şi
consilierea pacienţilor cu privire la diagnostic, tratament, evoluţie, complicaţii, precum şi la
mijloacele de prevenire existente7.
Un alt aspect important în practică este acela al secretului medical versus
inconştienţa/lipsa de responsabilitate a unor pacienţi.
Prevenţia ocupă un loc foarte important în etica infecţiilor transmise sexual, fapt explicat
de absenţa posibilităţii de vaccinare împotriva unor astfel de boli (sifilis, gonoree) pe de o parte,
şi de absenţa terapiei curative în afecţiuni precum hepatitele virale B şi C sau infecţia HIV, pe de
altă parte. Şi totuşi, ştim exact cum să prevenim astfel de infecţii.
Nevoia de a asigura o profilaxie cît mai eficace în acest domeniu capătă importanţa etică
a unei obligaţii sociale. Nu trebuie să uităm niciodată că infecţiile sexual transmise, cu gravitatea
şi impactul lor asupra vieţii sociale, nu pot fi aşezate în acelaşi plan cu alte maladii infecţioase şi
contagioase deoarece ele pot fi perfect şi complet prevenite. Toţi indivizii activi sexual trebuie
corect informaţi, consiliaţi adecvat şi încurajaţi de autorităţile medico-sanitare şi de mass-media,
astfel încît să renunţe la anumite tipuri de comportament sexual despre care se ştie că favorizează
transmiterea unor infecţii.
În practică, profilaxia utilizează mai multe metode, diferite ca nivel de eficienţă şi de
moralitate: informarea, educarea, modificarea comportamentului, prezervativul. În timp ce
prezervativul este doar un mijloc paleativ, destinat pur şi simplu încetinirii transmiterii diverselor
infecţii sexuale, adevăratele măsuri de prevenire vizează modificarea comportamentului sexual
prin informare. Dar chiar şi în acest context al profilaxiei radicale, propuneri concrete sunt
diferite. Informarea este redusă de către unii medici la o simplă comunicare a datelor, în special
despre modurile de transmitere a infecţiilor sexuale şi despre protecţia prin prezervativ, ceea ce
înseamnă educaţie pentru un „sex protejat” (safe sex). Modificarea comportamentului sexual însă
vizează reducerea numărului de parteneri sexuali precum şi selectarea acestora.
Prin informare şi prin modificarea comportamentului se urmăreşte scăderea numărului de
cazuri de BTS, dar şi educarea populaţiei tinere în special cu privire la respectul pentru
sexualitatea umană.
Notificarea partenerilor este procesul prin care partenerii sexuali sau alte persoane expuse
la infecţii cu transmitere sexuală sunt identificate, localizate, evaluate, testate şi tratate şi
consiliate în legătură cu prevenţia. Contacţii sunt reprezentaţi de toţi partenerii sexuali, de

7
Loewy E.H., Textbook of Healthcare Ethics. Kluwer Academic Publishers, 2002, USA;
părinţii nou-născuţilor infectaţi, utilizatorii de droguri intravenoase care împărtăşesc aceeaşi
seringă sau ac şi indivizii care ar putea fi implicaţi în cazurile de abuz sexual. Informarea
partenerilor, tratarea şi consilierea acestora este indicată în toate cazurile de infecţie sau de
sindrom cu transmitere sexuală. Aceste măsuri au un impact pozitiv nu doar asupra sănătăţii
publice (supraveghere şi luptă împotriva bolii), ci contribuie semnificativ şi la reducerea riscului
de reinfecţie a pacientului.
Legile sau reglementările din orice ţară obligă medicii să raporteze anumite boli. Deşi
informarea partenerilor este uneori privită ca o măsură de protecţie a drepturilor societăţii mai
curînd decît a drepturilor individuale, scopul său este, evident, acela de a ajuta oamenii să
respecte drepturile individuale și partenerilor lor: dreptul de a fi informaţi, dreptul de a alege,
dreptul la sănătate şi în unele cazuri, la viaţă.
Autorităţile sanitare sunt obligate să realizeze anchete epidemiologice pentru a defini
riscul de epidemie şi pentru a depista persoanele infectate (bolnave sau doar purtătoare) şi
contacţii. Identificarea sistematică a acestora e cu atît mai importantă cu cît propagarea BTS este
legat de comportamentul celor infectaţi. Pentru a întrerupe lanţul de transmitere, este util ca
aceste persoane să fie recunoscute, tratate în centre specializate şi educate cu privire la
modificarea comportamentului sexual.
În cazul BTS ancheta epidemiologică porneşte de la persoana care solicită consultaţie şi
permite ulterior identificarea sursei de infecţie. Ambii parteneri vor fi trataţi şi îşi vor întrerupe
activitatea sexuală pînă la atestarea vindecării prin probe de laborator. Uneori există o anumită
rezistenţă a pacienţilor în realizarea anchetei epidemiologice, legată de modul specific de
transmitere al acestor infecţii8. Colaborarea pacientului înseamnă recunoaşterea apartenenţei la
un grup de risc sau implicarea la un nivel sau altul, ca verigă în lanţul de transmitere. De fapt,
grupurile cu risc de îmbolnăvire prin ITS sunt deja supuse discriminării, respingerii,
marginalizării sociale, tocmai datorită comportamentului sexual. Acesta este şi motivul pentru
care pacienţii refuză de multe ori să ofere date anamnetice utile anchetei epidemiologice.

8
Woodward Z., Argent V.P., Patient confidentiality. Current Obstetrics & Gynaecology, Elsevier, 15, 211–214, 2005.
 CАPITOLUL II: IMPACTUL ACTIVITĂȚILOR DE PROFILAXIE ASUPRA
TINERILOR DIN REPUBLICA MOLDOVA CU RISC SPORIT
LA INFECTAREA CU BTS, INCLUSIV HIV/SIDA

2.1. Rolul asistentului social în asigurarea principiului confidenţialităţii în prestarea

serviciilor persoanelor care suferă de boli cu transmitere sexuală, inclusiv
HIV/SIDA

Confidenţialitatea a fost multă vreme privită drept o caracteristică fundamentală a relaţiei

dintre medic şi pacient. Noţiunea de confidenţialitate a informaţiei oferite de pacient medicului
este stipulată teoretic în orice cod de practică medicală, de la jurămîntul lui Hipocrat încoace.
Nu este greşit să spunem că secretul medical este considerat important de către pacienţi şi
că el este subînţeles ca făcînd parte din actul medical. Pacienţii se aşteaptă ca informaţiile
dezvăluite medicului să fie în siguranţă şi consideră că acesta este un element important al
consultaţiei. Şi totuşi de ce este confidenţialitatea medicală atît de importantă?
Poate că motivul fundamental al rolului central pe care îl are confidenţialitatea în
domeniul venerologiei este optimizarea relaţiei terapeutice dintre medic şi pacient. Medicii, ca şi
preoţii şi avocaţii, trebuie să fie capabili să păstreze secrete. Pentru ca serviciile de asistenţă
medicală să fie eficiente, pentru ca pacienţii să aibă încredere în medicul lor, aceştia trebuie să
fie convinşi că pot vorbi deschis cu el. Există dovezi că încălcarea confidenţialităţii afectează
nivelul informaţiilor oferite de pacienţi. Astfel, pacientul va fi mai puţin sincer şi deschis cu
privire la informaţiile pe care le divulgă profesioniştilor în domeniul sănătăţii, ceea ce mai
departe va avea un impact negativ asupra nivelului de tratament şi consiliere pe care pacientul le
primeşte9. Păstrarea confidenţialităţii este probabil singura modalitate de a asigura sănătatea
publică. Altfel, medicii ar fi discreditaţi ca sursă de educaţie sau tratament.
Confidenţialitatea este fundamentală din motive terapeutice pragmatice. Consecinţele
subminării acestei obligaţii ar fi nu doar dăunătoare abordării individuale a pacientului, dar şi
distructive în termeni de sănătate publică. Este general acceptat că respectarea autonomiei
individuale este un principiu moral fundamental, care permite indivizilor să aibă control asupra
propriilor vieţi. Aceasta este reflectat în justiţie şi în politica socială, precum şi în doctrina etică.
Tocmai principiul respectului pentru autonomia individuală este cel care face ca opţiunile
pacientului să fie esenţiale. Pacientul are dreptul să hotărască asupra tratamentului pe care să-l

9
Holloway F., Confidentiality: threats and limits. Psychiatry, Elsevier, 3 (3), 11-13
urmeze, cu accent însă pe importanţa consimţămîntului informat şi a confiden- ţialităţii 10.
Menţinerea controlului asupra propriilor fapte poate avea un rol important în sentimentul de
siguranţă, de libertate de a alege şi în respectul de sine. Pacienţii în general consideră că prezenţa
unei infecţii cu transmitere sexuală are un impact negativ substanţial asupra vieţii lor, idee
oarecum neaşteptată din punctul de vedere al venerologilor, care consideră majoritatea acestor
infecţii drept curabile. Pacientul evaluează în primul rînd impactul unei astfel de boli asupra
vieţii personale, mai mult decît asupra stării sale de sănătate. În plus, o mare parte dintre cei
infectaţi nu sunt conştienţi de faptul că unele BTS sunt chiar uşor de diagnosticat şi tratat. Sunt
necesare strategii care să încurajeze testarea pentru BTS curabile şi noncurabile. Acestea trebuie
să ţină cont de atitudinile şi credinţele fiecăruia în legătură cu influenţa BTS asupra relaţiilor
sexuale, precum şi de percepţia existentă asupra metodelor de prevenire, diagnostic şi tratament.
Spunem adevărul pacientului? Desigur. Dar sub nici o formă nu trebuie adoptată o
atitudine de indiferenţă. Orice diagnostic clinic trebuie imediat însoţit de o propunere de
asistenţă, sprinjin şi bineînţeles tratament. Pentru a evita acuzaţiile nefondate între parteneri,
uneori este bine să aşteptăm confirmarea paraclinică (rezultatele investigaţiilor de laborator), în
special în cazul soţilor / soţiilor infectate în cadrul cuplului conjugal.
Orice fiinţă umană are dreptul la confidenţialitate şi la respect pentru său spaţiul privat.
Acesta este principiul etic al respectării intimităţii persoanei. În relaţia dintre medic şi pacient
acest principiu se concretizeză în „secretul profesional”, implicat de altfel în orice relaţie de
asistenţă medicală. Acest principiu cere medicului – şi profesioniştilor din domeniul sănătăţii –
să nu dezvăluie nimic cu privire la istoricul, sănătatea sau tratamentele urmate de pacient, cu
excepţia cazului în care pacientul consimte. Orice violare a secretului medical de către un medic
este susceptibilă de urmărire penală şi de condamnare în instanţa de judecată 11. Pe lîngă respectul
faţă de bolnav, secretul profesional găseşte un al doilea fundament etic în exercitarea
corespunzătoare a profesiei medicale. Nu există practică medicală fără o relaţie de încredere între
medic şi pacient.
Ca parte a eticii creştine de respect faţă de persoană, secretul medical şi corolarul său,
confidenţialitatea, sunt foarte importante. Cu toate acestea, secretul medical nu obligă în acelaşi
fel ca de exemplu secretul confesional, care este absolut şi nu permite nici o excepţie. Secretul
medical obligă, dar nu este absolut12. El este delimitat de către pacient pe de o parte şi de către
binele public pe de altă parte. Dacă pacientul este purtătorul unei maladii cu potenţial epidemic,

10
Lehrer J.A., Pantell R., Tebb K. and Shafer M.A. Forgone Health Care among U.S. Adolescents: Associations
between Risk Characteristics and Confidentiality Concern. Journal of Adolescent Health, Elsevier, 40, 218-226,
2007
11
Sankar P., Mora S., Merz J.F., Jones N.L., Patient Perspectives of Medical Confidentiality: A Review of the
Literature. Journal of General Internal Medicine, Blackwell Publishing. 18 (8), 659-669 (11), 2003
12
Ashcroft R., Dawson A., Draper H., McMillan J., Principles of Healthcare Ethics. 2nd ed, Wiley, 2007
boala trebuie raportată autorităţilor pentru că este vorba despre sănătatea publică. În mod similar,
dacă o boală ar putea avea consecinţe periculoase pentru sănătatea şi viaţa altora, această boală
trebuie să fie dezvăluită celor interesaţi. De exemplu, dacă un medic află că o pacientă cu ITS
este prostituată el trebuie s-o convingă să renunţe la practicarea meseriei pînă la vindecarea
completă, chiar sub ameninţarea dezvăluirii către poliţie, deoarece este în joc sănătatea mai
multor persoane. În caz de BTS, păstrarea secretului profesional este tot mai important pentru că
divulgarea lor poate duce la dezmembrarea unei familii, la pierderea locului de muncă, la
respingere din partea anturajului. Dacă în plus, pacientul cu BTS adoptă o atitudine responsabilă
faţă de boala sa şi faţă de cei pe care i-ar putea infecta, nu există nici un motiv de a încălca
secretul profesional, ceea ar însemna o gravă greşeală deontologică13. Într-o societate în care
egoismul şi indiferenţa faţă de ceilalţi prevalează, menţinerea secretului profesional este necesară
pentru a proteja pacientul cu BTS.
Importanţa confidenţialităţii este crescută în cazul infecţiilor cu transmitere sexuală,
aceasta fiind esenţială pentru a stabili o relaţie de încredere cu pacientul. De asemeni menţinerea
secretului medical favorizează conştientizarea pacientului cu privire la sănătatea proprie, precum
şi la cea a partenerului/ partenerilor. În plus, confidenţialitatea este o garanţie a colaborării dintre
medic şi pacient, a relaţiilor de încredere care vor duce la un management corect şi complet al
cazului (diagnostic, tratament, urmărire, consiliere).
Totuşi, viaţa şi sănătatea sexuală reprezintă un domeniu deosebit de delicat pentru noi toţi
astfel că unii pacienţi ajung să se comporte într-o manieră iresponsabilă. Prima dovadă a
atitudinii sale este informaţia de care pacientul o oferă partenerului. Cel care a descoperit că este
purtătorul unei ITS are obligaţia de a-şi informa soţul / soţia, precum şi orice altă persoană cu
care a avut relaţii sexuale, asupra riscului la care aceştia au fost expuşi.
Problema anunţului bolii către soţ / soţie este importantă şi uneori dificilă. Sunt cazuri în
care pacientul doreşte să păstreze secretul faţă de soţ / soţie şi familie, mai dacă este vorba şi
despre relaţii extraconjugale. Cu răbdare, medicul trebuie să insiste asupra pacientului pentru ca
acesta să mărturisească partenerului. Sarcina medicului este aceea de a convinge pacientul că
este obligat să-şi informeze toţi partenerii sexuali, care la rîndul lor vor hotărî dacă solicită sau
nu o consultaţie medicală. În cazul în care pacientul cu o BTS refuză să transmită informaţiile
către soţ / soţie / partener, medicul este confruntat cu o dilemă.
Nu există nici o îndoială că o abordare persuasivă este de preferat divulgării secretului
profesional. Medicul trebuie să facă tot posibilul pentru a menţine legătura cu pacientul şi a-l
convinge să-şi informeze partenerul şi să adopte o atitudine responsabilă. Această conştientizare
poate lua timp. Medicul însuşi nu va avertiza o a treia persoană despre diagnosticul unui pacient

13
Singh P., Medicolegal issues and STIs, Medicine, Elsevier, 33(9), 34-36
decît cu permisiunea explicită sau la cererea acestuia. În acest fel sănătatea publică este mai bine
protejată, mai ales că în ultimă instanţă comportamentul responsabil al fiecăruia este cea mai
sigură armă împotriva răspîndirii BTS. Această soluţie, care implică o aprofundare a relaţiei cu
pacientul păstrează intactă încrederea acestuia în actul medical.
O altă problemă referitoare la păstrarea secretului profesional este cea reprezentată de
informarea contacţilor pacientului, în special în cadrul unui grup de risc. Normele generale
impun păstrarea secretului dacă pacientul se comportă într-un mod responsabil şi adecvat. Dar
există şi limite ale confidenţialităţii, atunci cînd pacientul reprezintă un risc pentru cei din
anturajul său. Principiul care trebuie respectat în acest caz este cel al ierarhiei valorilor: viaţa
indivizilor este mai importantă decît dreptul la intimitate. Dacă păstrarea unui secret medical
pune în pericol viaţa sau sănătatea altor persoane, confidenţialitatea nu mai este obligatorie.

2.2. Instrument de măsurare a gradului de informare a tinerilor cu privire la BTS,

inclusiv HIV/SID (experiment de constatare)

Chestionarul – este o tehnică, și corespunzător, un instrument de investigare, constînd

dintr-un ansamblu de întrebări scrise și, eventual imagini grafice, ordonate logic și psihologic,
care, prin administrare determina din partea persoanelor anchetate răspunsuri ce urmează a fi
înregistrate în scris.14
Pentru a evalua opinia comunității am aplicat un chestionar (vezi anexa 1) pe un număr
de 50 de persoane.
Am ales sa aplic un chestionar deoarece este una dintre cele mai simple metode de a
culege date și poate fi aplicat pe oameni de diferite vîrste, categorii sociale și grad de educație.
Am optat pentru întrebări cu variante de răspuns date pentru a evalua gradul de cunoștință al
respondenților și pentru a evita răspunsurile evazive sau care nu au legătură cu întrebarea în
cauză.

14
Septimiu Chelcea Metodologia cercetării sociologice. Metode cantitative și calitative, 2001, p.177
Concluzii

Sănătatea reproducerii (SR), la nivel internaţional, este recunoscută drept una din
componentele fundamentale necesare dezvoltării umane. Anume ea determina sănătatea generală
a populaţiei, prosperarea şi dezvoltarea ţării. Comportamentul reproductiv sănătos asigură un
impact pozitiv asupra generaţiilor următoare. Principiile de bază şi acţiunile prioritare cu privire
la sănătatea sexuală şi a reproducerii şi drepturile aferente acestora au fost exprimate de
guvernele multor ţări în mod repetat, în cadrul Conferinţei Internaţionale pentru Populaţie şi
Dezvoltare din Cairo (1994), Sesiunii a 21-a a Adunării Generale a Naţiunilor Unite în 1999, în
Declaraţia Mileniului a ONU din 2000 şi Obiectivele de Dezvoltare ale Mileniului, în
Documentul Final al Summitul-ui Mondial din 2005, prin includerea accesului universal la
sănătatea reproducerii printre ţintele Obiectivelor de Dezvoltare ale Mileniului, în Rezoluţia din
2009 a Comisiei ONU pentru Populaţie şi Dezvoltare şi în recomandările emise de organizaţiile
de monitorizare a Tratatului ONU privind Drepturile Omului.
Acum, când majoritatea ţărilor, comunităţilor şi indivizilor caută răspunsuri eficace la
criza financiară, politică, umanitară şi de mediu, la resursele insuficiente pentru sănătate, la
mortalitatea şi morbiditatea maternă şi răspândirea HIV încă la cote ridicate, inclusiv pe verticala
de la mama la făt, precum şi la inegalitatea în asigurarea respectării drepturilor omului,
principiile susmenţionate capătă o actualitate deosebită. E important să recunoaştem importanţa
determinanţilor sociali ai sănătăţii care au o influentă majora asupra inechităţilor şi deficientelor
în domeniul sănătăţii.
Accesul la informaţii şi servicii legate de sănătatea sexuală şi a reproducerii, precum şi
drepturile aferente, sunt esenţiale pentru a rezolva aceste probleme. Sănătatea reproducerii
constituie pentru Republica Moldova o prioritate de actualitate crescândă. Măsurile întreprinse la
nivel guvernamental au drept scop îmbunătăţirea stării sănătăţii reproducerii populaţiei şi
asigurarea cetăţenilor Republicii Moldova de a-şi realiza în mod sigur funcţia sexuală şi
reproductivă. Pentru prima data în Republica Moldova, serviciul în domeniul sănătăţii
reproducerii a fost instituit prin ordinul Ministerului Sănătăţii nr.89 din 17 mai 1994 “Despre
organizarea serviciului republican al sănătăţii reproducerii şi planificării familiei”, care i-a
acordat statut de serviciu medical specializat. Situaţia existentă la începutul anilor nouăzeci în
acest domeniu de ocrotire al sănătăţii a dictat necesitatea elaborării Programului Naţional de
asistenţă în planificarea familială şi protejarea sănătăţii reproducerii în Republica Moldova
pentru anii 1999- 2003, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 527 din 8 iunie 1999, care
prevedea un şir de măsuri orientate spre formarea atitudinii responsabile în comportamentul
sexual, prevenirea sarcinilor nedorite sau risc sporit, protejarea de maladiile cu transmisie
sexuală.
Toate măsurile enumerate mai sus în ansamblu au contribuit la reducerea numărului de
sarcini nedorite şi de avorturi nesigure, a mortalităţii şi morbidităţii induse de sarcină, precum şi
creşterii accesului populaţie la informaţii de sănătate. Se denotă o creştere considerabilă a ratei
utilizări metodelor de contracepţie modernă, folosirea contracepţiei hormonale fiind în continuă
creştere. Totuşi, în pofida măsurilor întreprinse, în acea perioadă, sănătatea reproducerii în
Republica Moldova rămânea a fi mult sub nivelul posibilităţilor şi cerinţelor contemporane. Era
evidentă necesitatea elaborării unei politici contemporane şi multisectoriale a sănătăţii
reproducerii, care va stabili priorităţile în domeniu pentru termen mediu şi va contribui la
soluţionarea problemelor existente în domeniu atît în mod direct, cît şi în mod indirect, prin forţe
proprii, precum şi cu suportul organismelor internaţionale, care vor identifica prioritatea,
conform mandatului, în complexitatea deficienţelor existente.
Bibliogrаfie

1. Achim, V., Aristidie, L., Popescu, O., Viata in hexagonul mortii, Editura Fiat Lux,
Bucuresti, 2004
2. Ashcroft R., Dawson A., Draper H., McMillan J., Principles of Healthcare Ethics. 2nd ed,
Wiley, 2007
3. Beldianu, I., Breazu, A., Mihalache, S., Spireu-Dobrota, S., Consolidarea initiativelor
comunitare de prevenire a HIV/SIDA si violentei familiale – manual de instruirei, Editura
JSI Research and Training Institute Inc., Bucuresti, 2006
4. Bivol Grigore, Ghid practic al medicului de familie, Chisinãu, 2003.
5. Blagoslov, A,. Informare si sensibilizare in problematica HIV/SIDA. Ghid pentru
serviciile de asistenta sociala, 2006, p. 98
6. Blagoslov, A., Lazar, F., Luca, A., Informare si sensibilizare in problematica HIV/SIDA.
Ghid pentru serviciile de Asistenta Sociala, Editura Psiho Cover, Bucuresti, 2007
7. Bourhis, Y.R., Leyens, J.P., Stereotipuri, discriminare si relatii intergrupuri Editura
Polirom, Iasi, 1997
8. Bucur, Gh., SIDA si prevenirea ei, Editura Medicala, Bucuresti, 1991
9. Bulcea, D., Cupsa, A., Infectia cu HIV/SIDA – o criza a sanatatii mondiale Editura Aius,
Craiova, 1995
10. Buzducea, D., SIDA Confluente psihosociale, Editura Stiinta Tehnica, Bucuresti, 1997
11. Buzducea, D., O monografie a fenomenului HIV/SIDA in Romania, Editura Universitatii
din Bucuresti, Bucuresti, 2008
12. Forsea Dan, Boli cu transmitere sexualã, România, 2001
13. Gavrilovici, O., Ghid de asistenta psihologica a persoanelor infectate si afectate de
HIV/SIDA, Editura Golia, Iasi, 2004
14. Ghid de diagnostic şi tratament al infecţiilor transmise sexual, București, 2001
15. Holloway F., Confidentiality: threats and limits. Psychiatry, Elsevier, 3 (3), 11-13
16. Iancu, D., Beldianu, I., Breazu, A., Mihalache, A.S., Spireu-Dobrota, S., Consolidarea
initiativelor comunitare de prevenire a HIV/SIDA si a violentei familial – manual de
instruire JSI Research and Training Institute Inc., Bucuresti, 2006
17. Lehrer J.A., Pantell R., Tebb K. and Shafer M.A. Forgone Health Care among U.S.
Adolescents: Associations between Risk Characteristics and Confidentiality Concern.
Journal of Adolescent Health, Elsevier, 40, 218-226, 2007
18. Loewy E.H., Textbook of Healthcare Ethics. Kluwer Academic Publishers, 2002, USA;
19. Petrea, S., Prevenirea transmiterii HIV în practica medicală,1999, p.35
20. Sankar P., Mora S., Merz J.F., Jones N.L., Patient Perspectives of Medical
Confidentiality: A Review of the Literature. Journal of General Internal Medicine,
Blackwell Publishing. 18 (8), 659-669 (11), 2003
21. Septimiu Chelcea Metodologia cercetării sociologice. Metode cantitative și calitative,
2001, p.177
22. Singh P., Medicolegal issues and STIs, Medicine, Elsevier, 33(9), 34-36
23. Usaci, D. Imunodeficiența psiho-afectivă și comportamentală în raport cu HIV/SIDA,
2003, p. 31
24. Woodward Z., Argent V.P., Patient confidentiality. Current Obstetrics & Gynaecology,
Elsevier, 15, 211–214, 2005.
 Anexa 1

Chestionar de evaluare a gradului de informare cu privire la

BTS, inclusiv HIV/SIDA

Vîrsta:
Sex:
Religie:
Vă rugăm să răspundeți la următoarele întrebări:
1. Cunoașteți modalitățile de transmitere a BTS, inclusiv HIV/SIDA ?
a. da
b. nu
c. prea puțin
d. nu răspund
2. BTS, inclusiv HIV/SIDA se poate lua printr-o strîngere de mînă sau atingere a persoanei
infectate?
a. da
b. nu
c. nu știu
d. nu răspund
3. BTS, inclusiv HIV/SIDA se poate transmite prin transfuzii de sînge, efectuarea de analize
sanguine sau prin intervenții medicale (chirurgicale, stomatologice, etc.)?
a. da
b. nu
c. nu știu
d. nu răspund
4. Considerați că este important să fiți informat cu privire la modalitățile de transmitere a
BTS, inclusiv HIV/SIDA?
a. da
b. nu
c. nu știu
d. nu răspund
5. In ce măsură considerați că autoritățile locale se implică în informarea populației cu privire
la modalitățile de prevenire a infectării cu BTS, inclusiv HIV/SIDA?
a. Mare măsură
b. Măsură medie
c. Mică măsură
d. Deloc
e. Nu știu/ nu răspund
6. Numărul persoanelor infectate cu BTS, inclusiv HIV/SIDA din Republica Moldova în 2015
este de 10.041. Cum vi se pare acest număr?
a. foarte ridicat
b. ridicat
c. mediu
d. scăzut
7. Considerați că rolul mass-media în această problematică este unul:
a. foarte important
b. important
c. nu contează foarte mult
d. puțin important
e. deloc important
8. Cunoașteți vreo persoană infectată cu BTS, inclusiv HIV/SIDA?
a. da
b. nu
c. nu știu
d. nu răspund
9. Considerați că gradul de acceptare a persoanelor infectate cu BTS, inclusiv HIV/SIDA este
unul:
a. foarte ridicat
b. ridicat
c. mediu
d. scăzut
e. inexistent
10. Ați citit/văzut materiale în mass-media privind persoanele afectate de BTS, inclusiv
HIV/SIDA?
a. da
b. nu
c. foarte des
d. foarte rar
e. ocazional
11. V-au informat și/sau sensibilizat aceste materiale?
a. da
b. nu
c. nu știu
d. nu răspund

Mulțumesc pentru implicare