Secţiunea Ştiinţe Penale, Criminologie 431

TĂINUIREA ÎN LEGEA ROMÂNĂ. EVOLUŢIA INCRIMINĂRII DE LA CODUL

PENAL DE LA 1864 LA CODUL PENAL ÎN VIGOARE. UNELE ASPECTE CARE
PRIVESC CONSECVENŢA LEGIUITORULUI ROMÂN
Bogdan BÎRZU

Abstract : In the present study we proceeded to the brief examination of the constitutive content of the crime of
concealment, as well as the evolution of this criminalization since the first express mention, respectively, of the
Criminal Code of 1864.
Also, during the examination, I also presented some comments of the time doctrine, as well as examples from the
jurisprudence of some Romanian courts, including the supreme court.
Last but not least, I highlighted the Romanian legislator's consistency in mentioning this crime in the four
criminal codes, as well as its evolution, especially in terms of legal content.
The novelty of this work is the comparative examination of the offense, the evidence of consistency and the
progress made in its legal content, as well as the presentation of some comments of the doctrine of time, supplemented
by specific jurisprudence.
The work may be useful for students and master students of faculty in the country, practitioners in the field, as
well as for all persons interested in the progress of this incrimination over time.

Keywords: Offense; legal content; doctrine; jurisprudence.

1. Introducere
Activitatea complexă de înfăptuire a actului de justiţie, a ordinii de drept, a constituit o preocupare specială a
legiuitorului român, care în epoca modernă a dezvoltării ţării s-a materializat concret în adoptarea primului Cod penal.
Necesitatea implementării unor condiţii optime pentru aplicarea legii pe teritoriul României, a determinat şi
adoptarea unui set de norme speciale menite să asigure şi totodată să apere de unele ingerinţe sau presiuni organele
judiciare cu atribuţii speciale de înfăptuire a justiţiei.
Aşadar, apărarea valorilor sociale specifice activităţii complexe de înfăptuire a justiţiei a constituit o preocupare
constantă a legiuitorului român, care s-a materializat pe de o parte în incriminarea unor asemenea fapte în Codul
penal, iar pe de altă parte, începând cu Codul penal Carol al II-lea, în menţionarea acestora într-un grup distinct.
În grupul de infracţiuni specifice acestui domeniu a fost inclusă şi infracţiunea de tăinuire, infracţiune prin care
este sancţionată persoana care prin acţiunile sau inacţiunile sale (ce se materializează în ajutorul dat unei persoane
pentru ascunderea produsului infracţiunii), împiedică sau îngreunează înfăptuirea actului de justiţie.
Examinarea realizată evidenţiază continuitatea incriminării acestei fapte, începând cu Codul penal de la 1864,
precum şi progresele înregistrate în ceea ce priveşte atât conţinutul juridic al acesteia, cât şi prevederea ei în grupul de
infracţiuni prin care este apărată activitatea de înfăptuire a justiţiei.
2. Codul penal de la 1864
Infracţiunea de tăinuire se regăseşte pentru prima dată în legea penală română din epoca modernă, în dispoziţiile
Codului penal de la 1864, în cuprinsul art. 53, 54 şi 55.
Astfel, art. 53 prevedea „Aceia cari, cu bună ştiinţă, vor fi ascuns în totul sau în parte lucrurile sau banii ce provin
din furt sau din săvârşirea vericărei alte crime sau delict, sunt tăinuitori iar nu complici.
Tăinuitori sunt acei cari, cu ştiinţă, vor cumpărà, vor primi în schimb sau dar, vor lua ca să neguţătorească, să
desfiinţeze ori să prefacă ori vor primi drept plată sau zălog, lucruri sau bani proveniţi din vreo crimă sau delict.
Rudele de sus şi de jos, bărbatul şi muerea, fraţii şi surorile, nu se socotesc tăinuitori”.
Art. 54 prevedea că tăinuitorii se vor pedepsi cu închisoare corecţională până la 2 ani, iar art. 55 prevedea că
„Tăinuitorii de lucruri molipsite se vor pedepsi cu 2 ani închisoare corecţională”1.
Jurisprudenţa vremii reţinea că „După art. 53 c.p. elementele constitutive ale tăinuirei consistă în buna ştiinţă a
provenienţei lucrurilor tăinuite din un delict sau din o crimă, şi al doilea în un fapt care are de scop însuşirea
tăinuitorului a lucrului sau dispariţiunea sau ascunderea lui. Aceste elemente trebuie constatate prin hotărâre”2 sau
„Art. 53 c.p. consideră ca tăinuitori nu numai pe acei cari cu bună ştiinţă vor cumpăra obiecte provenite din vreo

 Asistent univ.dr., Universitatea ”Titu Maiorescu” Bucureşti; e-mail: birzu_bogdan@yahoo.com

1 George St. Bădulescu, George T. Ionescu, Codul penal adnotat cu jurisprudenţă română şi franceză, cu o prefaţă de I. Tanoviceanu, Ed.

Tip ziarului Curierul Judiciar 5, Rahovei, 5, 1911, p. 86.

2 Ibidem, pp. 81 şi 82; Cas. II, 120 din 4 Martie 86, B. p. 211.
432 Dreptul românesc la 100 de ani de la Marea Unire. Dimensiuni şi tendinţe

crimă sau delict, dar şi pe acei care au luat asemenea lucruri cu scop de a le vinde”3 ori „Una din condiţiunile
delictului de tăinuire este şi aceea ca cel ce tăinuieşte să fi cunoscut că lucrul tăinuit provine din săvârşirea vre-unei
crime sau delict”4.
De asemenea, „Împrejurarea că faptul din care proveneau lucrurile tăinuite imputat autorului principal, constituie
un abuz de încredere, iar nu un furt, cum a fost calificat când dânsul a fost condamnat, cum şu împrejurarea că
lucrurile au fost restituite păgubaşului, nu face să dispară nici delictul de abuz de încredere nici acela de tăinuire”,5 sau
„Elementul constitutiv al delictului de tăinuire este buna ştiinţă despre provenienţa furtivă a obiectelor şi acest element
are a fi anume constatat de instanţele de fond când pronunţă o condamnare pentru asemenea delict”6 ori „Tăinuitorul
poate fi urmărit şi pedepsit chiar dacă aceia cari au comis furtul sau celelalte crime sau delicte din cari proveneau
obiectele tăinuite n-au fost descoperiţi şi pedepsiţi”7.
Prezentarea acestor speţe soluţionate de instanţa supremă din acele timpuri, relevă atât asemănarea conţinutului
juridic al infracţiunii cu cel din zilele noastre, cât şi modul de interpretare a elementelor constitutive ale infracţiunii în
practica judiciară.

3. Tăinuirea în Codul penal Carol al II-lea

În Codul penal Carol al II-lea tăinuirea era prevăzută în art. 283 cu titlul marginal „Tăinuirea de bunuri”, fiind
inclusă în Titlul IV cu denumirea „Delicte contra administraţiunii justiţiei” Capitolul I „Delicte contra activităţii
judiciare” secţiunea IV „Tăinuirea de bunuri”.
Potrivit textului menţionat „Acela care, în scopul de a obţine, pentru sine sau pentru altul, un folos material,
primeşte sau dobândeşte sub orice titlu, sau ascunde un lucru, ori contribue, în orice mod, la înstrăinarea sau
ascunderea acestuia, ştiind că provine dintr-o crimă sau delict, comite delictul de tăinuire de bunuri şi se pedepseşte cu
închisoare contravenţională dela 3 luni la 3 ani, amendă dela 2.000 la 5.000 lei şi interdicţie corecţională dela unu la 2
ani.
Pedeapsa nu poate depăşi în nici un caz pe aceea prevăzută de lege pentru infracţiunea principală”8.
În cadrul lucrărilor pregătitoare, Comisia mixtă parlamentară reţinea „Relevându-se că în acest articol nu s’au
introdus şi dispoziţiunile din codul penal actual care exonerează de orice răspundere penală, când este vorba de
tăinuire de bunuri, pe acei care se înrudesc cu infractorul într’un anume grad, s’a răspuns că aceste dispoziţii se găsesc
trecute mai departe, în art. 287; iar după art. 121 p. 2 tăinuitorul care a luat înţelegere cu autorul unei infracţiuni, mai
înainte de săvârşirea faptului, de a ascunde lucrurile provenite din comiterea acestei infracţiuni, este considerat tor
complice ca şi în codul fost în vigoare”9.
În ceea ce priveşte originea textului se arată că acesta este art. 53 din Codul penal de la 1864, „însă cu o
redacţiune diferită”10
Într-o examinare realizată în doctrina timpului se susţinea că „Delictul de „tăinuire de bunuri ”, a fost trecut de
noul cod în partea specială şi considerat ca un act sau obstacol contra activităţii reparatoare a justiţiei penale, în
deosebire de codul din 1864, care trata materia tăinuirii, în partea generală, sub titlul complicităţii. Era o consecinţă a
influenţei codului francez, care la 1864, considera încă tăinuirea ca act de complicitate, deşi legiuitorul nostru imitând
– asupra acestui punct – codul prusian, o considerase ca delict sui generis, încă o trata tot sub capitolul complicităţii.
Noul cod a menţinut sistemul tăinuirii delict independent sau sui generis, ca şi codul din 1864, de altfel ca şi cea
mai mare parte din codurile moderne.
Activitatea care constituie tăinuirea e o activitate de consecinţă, posterioară comiterei infracţiunii, cea anterioară
constituind o participare sau complicitate.
Elementul material consistă din faptul de a fi primit sau dobândit sub orice titlu, de a fi ascuns un lucru etc.
despre care ştia că provine din crimă sau delict.
Delictul este comis oricare ar fi forma sau titlul de dobândire, fie acel al cumpărării, fie acel al primirii în gaj,
depozit, ori spre vânzare, etc.
Cade sub sancţiunea legii şi faptul transformării lucrului provenit din delict spre a nu mai fi recunoscut.

3Ibidem, p. 82; Cas. II, 341/89, B. p. 641.

4Ibidem, p. 82; Cas. II, 491/93, B. p. 1030.
5 Ibidem, p. 82; Cas. II, 115/94, B. p. 193.
6
Ibidem, p. 83; Cas. II, 244/98, B. p. 613; Cas. II 1403/909, B. p. 652.
7 Ibidem, p. 83; Cas. II, 335/95, B. p. 822.
8 Ministerul Justiţiei, Codul penal Carol al II-lea, Ediţie specială, întocmită conform art. 608 din legea decretată sub Nr. 3274/1938

publicată în Monitorul Oficial Nr. 222 din 24 Septembrie 1938, cu introducerea în text şi a modificărilor făcute prin: decretul-lege Nr.
3629/1939, publicat în Monitorul Oficial Nr. 233 din 7 Octomvrie 1939 şi decretul-lege Nr. 652/940, publicat în Monitorul Oficial Nr. 52 din 2
Martie 1940, Atelierele de tipografie şi cartonat Penit. „Văcăreşti”, Bucureşti, 1940, pp. 97-98.
9 Const. G. Rătescu, I. Ionescu-Dolj, I. Gr. Perieţeanu, Vintilă Dongoroz, H. Aznavorian, Traian Pop, Mihail I. Papadopolu, N. Pavelescu,

Codul penal Carol al II-lea, adnotat, vol. II, Partea specială I, art. 184-442, Ed. Librăriei SOCEC & Co., S.A. Bucureşti, 1937, pp. 204-205.
10 Ibidem, p. 205.
Secţiunea Ştiinţe Penale, Criminologie 433

În acest delict ca element subiectiv, pe lângă dolul general, ştiinţa că lucrurile tăinuite provin din infracţiune,
legea cere şi un dol special, acela ca autorul să fi căutat obţinerea unui folos sau profit material, pentru sine sau pentru
altul. Aprecierea elementului bunei ştiinţe este în total o chestiune de fapt care scapă controlului Curţii de Casaţie.
Noul cod a menţinut şi scuza absolutorie bazată pe rudenie sau legătură de sânge (art. 287) extinzând-o chiar şi la
soţii divorţaţi.
Este de la sine înţeles, că ori de câte ori tăinuitorul a avut înţelegerea cu autorii mai înainte de comiterea faptelor,
de a primi lucrurile ce vor aduce după comiterea delictului adică activitatea lui nu este posterioară, ci anterioară
delictului faptul se va pedepsi ca complicitate”11.
În jurisprudenţa vremii s-a decis că „Faptul a propune cuiva să cumpere nişte obiecte de furat şi de a asista la
desgroparea lor din pământ, unde erau ascunse, constitue delictul de complicitate la tăinuire săvârşit prin asistenţă, iar
nu acela de furt, întrucât nu rezultă că inculpatul a participat ca autor la furtul acelor lucruri, şi mai puţin o tăinuire,
când este stabilit că dânsul n’a deţinut materialmente lucrurile cumpărate”12 sau „Tăinuirea este un delict de sine
stătător nelegat de acţiunea principală la care se referă, şi prin urmare nu se poate zice că în sistemul legiuirii noastre
nu există complicitate la delictul de tăinuire”13 ori „Delictul de tăinuire fiind un delict deosebit de acela al furtului,
tăinuitorul poate fi urmărit şi pedepsit, din moment ce s’a constatat furtul, chiar dacă autorul furtului n’a putut fi
descoperit”14.
Examinarea conţinutului normei juridice sancţionatoare, a doctrinei timpului, precum şi a jurisprudenţei, relevă
consecvenţa legiuitorului român pentru incriminarea acestei fapte, a jurisprudenţei în acest domeniu, precum şi
suficiente elemente de asemănare cu incriminarea din Codul penal din 1969 şi parţial cu incriminarea prezentă.

4. Reglementarea infracţiunii de tăinuire în Codul penal din 1969

În Codul penal din 1969 infracţiunea de tăinuire făcea parte din grupul de infracţiuni contra avutului personal sau
particular ce erau cuprinse în Titlul III cu aceeaşi denumire marginală, fiind prevăzută în art. 221.
Potrivit dispoziţiilor textului de incriminare, „Primirea, dobândirea sau transformarea unui bun, ori înlesnirea
valorificării acestuia, cunoscând că bunul provine din săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, dacă prin
aceasta s-a urmărit obţinerea pentru sine ori pentru altul a unui folos material, se pedepsesc cu închisoare de la 3 luni
la 2 ani sau cu amendă, fără ca sancţiunea aplicată să poată depăşi pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea din
care provine bunul tăinuit.
Tăinuirea săvârşită de soţ sau de o rudă apropiată nu se pedepseşte”.
În ceea ce priveşte elementul material al acestei infracţiuni, în doctrina din cea de-a doua jumătate a secolului
trecut se reţinea că „Infracţiunea de tăinuire se săvârşeşte în una din următoarele acţiuni: primirea, dobândirea sau
transformarea unui bun, ori înlesnirea valorificării acestuia.
- primirea înseamnă a accepta cu orice titlu deţinerea bunului (depozit, gaj, comodat etc.);
- dobândirea înseamnă a deveni proprietar al bunului (cumpărare, schimb, donaţie, dare în plată etc.);
- transformarea înseamnă a modifica substanţa sau forma bunului ori ambele, potrivit cu natura acestuia şi în
măsura posibilităţilor (prelucrare, topire, montare, turnare în forme, măcinare etc.);
- înlesnirea valorificării înseamnă a ajuta, în orice mod, la înstrăinarea bunului cu obţinerea unui contra avantaj
(intermediere, punere în vânzare, desfacere cu amănuntul etc.).
Pentru existenţa elementului material al infracţiunii este suficient să fie efectuată una dintre aceste acţiuni de
tăinuire.
În cazul în care acţiunea de tăinuire a fost efectuată prin acte succesive cu privire la un complex de bunuri va
exista un singur element material, cu realizare continuată”15.
În ceea ce priveşte cerinţa esenţială obiectivă acelaşi autor aprecia că „Pentru ca acţiunile mai sus enumerate să
poată întregi latura obiectivă a infracţiunii de tăinuire trebuie să fie îndeplinită o cerinţă esenţială şi anume bunul
asupra căruia se efectuează acţiunea să provină din săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală (…).
Fără un bun provenit din săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală nu poate exista fapta de tăinuire şi
implicit nici infracţiunea de tăinuire.
În absenţa unui bun provenit din săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală dar cu privire la bunuri care în
viitor ar proveni dintr-o astfel de sursă se poate face o promisiune de tăinuire, care este însă o activitate infracţională

11 I. Ionescu-Dolj în, Const. G. Rătescu, I. Ionescu-Dolj, I. Gr. Perieţeanu, Vintilă Dongoroz, H. Aznavorian, Traian Pop, Mihail I.

Papadopolu, N. Pavelescu, op. cit., p. 205.

12 Cas II, No. 1103/915, Dreptul No. 46/915, p. 361-363 - M.I.Papadopolu.
13 Cas. II, No. 1103/915, Dreptul No. 43/915, p. 341 - M.I.Papadopolu; în acelaşi sens, I. Tanoviceanu, Dreptul nr. 4/915, p. 361-363.
14 Cas. II, No. 1867/915, C. jud. N0. 2916, p. 16 - M.I.Papadopolu; în acelaşi sens, Cas. II, No. 335/95, No. 878/99 şi No. 862/908.
15 Vintilă Dongoroz în Vintilă Dongoroz (consultant ştiinţific: introducere, titlul III; conducătorul şi coordonatorul întregului volum),

Siegfried Kahane, Ion Oancea, Iosif Fodor, Nicoleta Iliescu, Constantin Bulai, Rodica Mihaela Stănoiu, Victor Roşca, Explicaţii teoretice ale
Codului penal român, vol. III, Ed. Academiei, Bucureşti, 1971, pp. 572-573
434 Dreptul românesc la 100 de ani de la Marea Unire. Dimensiuni şi tendinţe

distinctă de infracţiunea de tăinuire, constituind un act de complicitate la infracţiunea în vederea săvârşirii căreia s-a
făcut acea promisiune (art. 26 C. pen.)”16.
În doctrina timpului s-a insistat şi asupra existenţei unor cerinţe esenţiale subiective, care constau în necesitatea
cunoaşterii de către făptuitor a faptului că „bunul pe care îl primeşte, dobândeşte, transformă etc. provine din
săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală”17 şi în atitudinea psihică a autorului ce constă în „urmărirea de către
tăinuitor a obţinerii unui folos material pentru sine sau pentru altul”18.
Nu insistăm în examinarea acestei infracţiuni deoarece nu aceasta este obiectul prezentei lucrări, reţinând doar
unele aspecte legate de elementul material al laturii obiective, elemente care au fost reţinute şi în cuprinsul
incriminării în alte coduri.

5. Tăinuirea în legea în vigoare

În legea penală română în vigoare, infracţiunea de tăinuire este prevăzută în dispoziţiile art. 270 din cadrul
Titlului IV cu titlul marginal „Infracţiuni contra înfăptuirii justiţiei”.
Potrivit textului de incriminare infracţiunea de tăinuire constă în fapta unei persoane care primeşte, dobândeşte,
transformă sau înlesneşte valorificarea unui bun, persoană care fie a cunoscut, fie a prevăzut din împrejurările
concrete că bunul în cauză provine din comiterea unei fapte prevăzute de legea penală, chiar fără a cunoaşte natura
acesteia. În ipoteza în care fapta este comisă de un membru al familiei, aceasta nu se pedepseşte.
Într-o opinie promovată în doctrina noastră recentă se susţine că „Includerea infracţiunii de tăinuire în Codul
penal anterior în cadrul infracţiunilor contra patrimoniului a generat, de-a lungul timpului, multiple avertismente cu
privire la aşezarea sa incorectă, arătându-se că ea este mai degrabă o infracţiune contra înfăptuirii justiţiei decât una
contra patrimoniului19. Astfel, nu întotdeauna putea fi identificată o conexiune, chiar şi indirectă, cu patrimoniul unei
alte persoane (presupusa victimă a faptei din care provenea bunul tăinuit), cât timp textul nu prevedea ca o condiţie
sine qua non ca bunurile obiect al tăinuirii să provină din comiterea unei infracţiuni contra patrimoniului (bunul
putând proveni, spre exemplu, dintr-o faptă de trafic de droguri). Din acest punct de vedere, argumentele care puteau
susţine o eventuală calificare a tăinuirii ca o infracţiune contra patrimoniului erau dificil identificabile.
În mod corect, legiuitorul a luat act de toate aceste critici şi a repoziţionat infracţiunea în cadrul infracţiunilor
contra înfăptuirii justiţiei. S-a confirmat astfel că infracţiunea de tăinuire afectează în primul rând desfăşurarea actului
de justiţie, prin îngreunarea sau împiedicarea identificării ori a recuperării bunurilor tăinuite, iar o eventuală lezare a
unui patrimoniu reprezintă un simplu efect prin „ricoşeu” al compromiterii actului de justiţie.
Credem că, de lege ferenda, inclusiv pentru a simplifica cadrul normativ al infracţiunilor contra înfăptuirii
justiţiei, ar fi suficient ca aspectele incriminate de infracţiunea de tăinuire să fie cuprinse în conţinutul infracţiunii de
favorizare, dat fiind că valoarea socială protejată (înfăptuirea justiţiei) este lezată în aceeaşi manieră, indiferent de
faptul că agentul ajută un infractor din perspectivă „personală” (prin ajutarea lui să se sustragă actului de justiţie lato
sensu) sau din perspectiva asigurării folosului sau produsului infracţiunii. Oricum, prin incriminarea infracţiunii de
spălare de bani (art. 29 al legii nr. 656/2002), normă de incriminare cu un conţinut extrem de extins, importanţa
practică a infracţiunii de tăinuire este simţitor redusă”20.
Nu insistăm în examinarea conţinutului acestei infracţiuni prevăzute în legea penală în vigoare, apreciind că sunt
suficiente observaţiile formulate.
6. Codul penal în vigoare în raport cu legea anterioară
În expunerea de motive se arată că „În proiectul codului penal infracţiunea de tăinuire este reglementată în cadrul
infracţiunilor contra înfăptuirii justiţiei şi nu în cel al infracţiunilor contra patrimoniului întrucât, prin conţinutul său,
această faptă afectează în primul rând desfăşurarea actului de justiţie prin îngreunarea sau împiedicarea identificării
ori a recuperării bunurilor tăinuite şi, în plus, nu toate bunurile care formează obiectul tăinuirii provin din comiterea
unei infracţiuni contra patrimoniului ceea ce face dificil de explicat cum poate fi considerată tăinuirea infracţiune
contra patrimoniului în cazul în care aceasta ar privi de exemplu, o sumă de bani primită de tăinuitor în schimbul
ascunderii unor acte de identitate false ori a unor mari sume de bani provenite din traficul de droguri sau de persoane.
În privinţa conţinutului, s-a subliniat în mod explicit că fapta constituie infracţiune nu numai în cazul în care
tăinuitorul a cunoscut provenienţa ilicită a bunurilor dar şi atunci când din împrejurările concrete acesta a putut în mod
rezonabil să prevadă că bunurile provin dintr-o faptă prevăzută de legea penală. De altfel doctrina este unanimă în
susţinerea acestei soluţii însă practica judiciară a manifestat unele rezerve. În acest sens este şi art. 231 din codul penal
portughez.

16Ibidem, p. 573.
17Ibidem, p. 573.
18 Ibidem, p. 573.
19 S. Bogdan, Drept penal…, op. cit., p. 286.
20 Sergiu Bogdan (coordonator), Doris Alina Şerban, George Zlati, Noul Cod penal, Partea specială, Analize, explicaţii, comentarii,

Perspectiva clujeană, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2014, p. 341.

Secţiunea Ştiinţe Penale, Criminologie 435

În plus, este suficientă reprezentarea că bunul provine din comiterea unei fapte interzise de legea penală fără să
fie necesară cunoaşterea naturii acesteia (furt, tâlhărie, înşelăciune etc)”21.
În doctrina noastră recentă, într-o examinare amplă se susţine că „Principalele modificări din noua reglementare
se regăsesc în planul laturii subiective a faptei.
Astfel, o primă modificare sub acest aspect constă în aceea că legiuitorul a prevăzut în mod explicit că fapta
constituie infracţiune nu doar atunci când autorul tăinuirii a cunoscut provenienţa ilicită a bunurilor, dar şi atunci când,
din împrejurările concrete, a prevăzut că acesta provine din săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală.
Credem că precizarea legiuitorului a fost făcută şi cu intenţia de a tranşa definitiv controversa din doctrina şi
practica judiciară cu privire la posibilitatea comiterii faptei de tăinuire de către cel care, deşi nu a cunoscut cu
certitudine că bunul tăinuit provine dintr-o faptă prevăzută de legea penală, a acceptat că aceasta ar putea fi
provenienţa bunului (altfel spus, controversele erau legate de posibilitatea comiterii faptei de tăinuire cu intenţie
eventuală).
Deşi răspunsul promovat de către legiuitor este afirmativ (în acord cu opinia majoritară din doctrină raportată la
reglementarea anterioară), formularea aleasă pentru a reda în normă această poziţie este una nefericită. Astfel, verbul a
prevăzut aminteşte mai mult de culpa cu prevedere, ca latură subiectivă, şi mai puţin de intenţia eventuală. Se
generează astfel o altă confuzie, cu privire la faptul dacă fapta, în noua sa configuraţie, ar putea fi comisă şi din culpă
cu prevedere? În mod evident, răspunsul este negativ [inclusiv în considerarea prevederilor art. 16 alin. (6) NCP].
Aşadar, utilizarea verbului a prevăzut constituie doar o redare incompletă a cerinţelor intenţiei eventuale, formularea
corectă şi completă fiind aceea „a prevăzut şi acceptat că bunul s-ar putea să provină (…)”. În considerarea celor
anterior menţionate, apreciem că, din motive ce ţin de claritatea textului, se impune modificarea sa în sensul mai sus
arătat.
O altă modificare este aceea că legiuitorul a precizat în mod expres că este suficientă reprezentarea autorului că
bunul provine/s-ar putea să provină din comiterea unei fapte penale, fără a fi necesar ca autorul tăinuirii să cunoască în
mod exact încadrarea juridică ce ar putea fi atribuită acesteia. Nu credem că o asemenea precizare era strict necesară,
dat fiind că, din cunoştinţele noastre, în doctrina sau practica judiciară nu s-a pledat niciodată pentru o asemenea
condiţie, respectiv cunoaşterea exactă a naturii faptei din care provine bunul sau valenţa ce i-ar putea fi atribuită din
punct de vedere penal.
Un element de noutate, poate chiar cel mai important, este că legiuitorul a renunţat la scopul special al tăinuirii
din vechea reglementare, respectiv cel al obţinerii unui folos material pentru sine sau pentru altul. O asemenea
modificare doreşte să aşeze în acelaşi plan infracţiunea de tăinuire cu cea de favorizare a infractorului (care nu
prevedea şi nu prevede o asemenea condiţie), constituindu-se astfel un paralelism „mai exact” între cele două, de tipul
normă generală-normă specială. Astfel, în noua reglementare, va fi indiferent, din perspectiva tipicităţii faptei, scopul
cu care autorul tăinuirii a acţionat, împrejurarea existenţei scopului special al obţinerii unui folos material pentru sine
sau pentru altul putând fi valorificată exclusiv în procesul de individualizare judiciară a pedepsei”22.
Sintetizând, apreciem că între cele două reglementări există următoarele elemente de diferenţiere:
- sub aspect subiectiv, în noua lege este incriminată şi situaţia care constă în faptul că făptuitorul a prevăzut din
împrejurările concrete că bunul provine din comiterea unei fapte prevăzute de legea penală, faţă de textul anterior care
incrimina numai situaţia în care făptuitorul cunoştea că bunul provine din comiterea unei fapte prevăzute de legea
penală;
- în noua lege nu mai este prevăzută cerinţa ca făptuitorul să urmărească obţinerea pentru sine sau pentru altul a
unui folos material, fapta fiind tipică şi în ipoteza în care făptuitorul nu urmăreşte obţinerea unui folos material pentru
sine sau pentru altul;
- în noua lege beneficiază de cauza de nepedepsire membrul de familie, în timp ce în legea anterioară nu era
pedepsit soţul sau o rudă apropiată;
- în noua lege limita maximă a pedepsei a fost redusă (de la 7 ani la 5 ani închisoare sau amendă), în timp ce
limita minimă a fost majorată (de la 3 luni la un an închisoare).
Ca elemente de identitate semnalăm menţinerea titlului marginal, menţinerea acţiunilor incriminate şi menţinerea
dispoziţiei potrivit căreia pedeapsa aplicată nu poate fi mai mare decât pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta comisă
de autorul favorizat.

7. Consecvenţa legiuitorului român în incriminarea acestei fapte

În decursul timpului, începând cu primul Cod penal adoptat de România în epoca modernă, legiuitorul român a
manifestat o preocupare constantă pentru incriminarea anumitor fapte care aveau o legătură directă sau uneori
tangenţială cu grupul de infracţiuni contra înfăptuirii justiţiei.
Deşi la adoptarea primului Cod penal nu s-a avut în vedere menţionarea infracţiunilor prin care se aduce atingere
activităţii complexe de înfăptuire a justiţiei într-un capitol sau titlu special, şi nici nu era posibil acest aspect, având în
21 Valerian Cioclei, Codul penal (Legea nr. 286/2009), Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2009, pp. 53 şi 54.
22 Sergiu Bogdan (coordonator), Doris Alina Şerban, George Zlati, op. cit., pp. 341 şi 342.
436 Dreptul românesc la 100 de ani de la Marea Unire. Dimensiuni şi tendinţe

primul rând în vedere etapa istorică în care se afla România în evoluţia sa, totuşi unele dintre aceste infracţiuni de
acest gen au fost prevăzute în cuprinsul altor titluri sau capitole.
Printre aceste infracţiuni se numără şi infracţiunea de tăinuire, care aşa cum am menţionat anterior, a fost
prevăzută pentru prima dată în legislaţia penală a României moderne odată cu adoptarea primului Cod penal.
Examinarea incriminării acestei fapte prin raportare la menţionarea permanentă a acesteia în legea penală
română, evidenţiază evoluţia incriminării în ceea ce priveşte conţinutul juridic, evoluţie legată direct de evoluţia de
ansamblu a dreptului penal român.
De asemenea, se observă şi opţiunea legiuitorului român, începând cu adoptarea Codului penal Carol al II-lea, de
a menţiona într-un capitol sau titlu distinct grupul de infracţiuni contra înfăptuirii justiţiei.
Fără îndoială că din acest grup nu a lipsit infracţiunea de tăinuire, cu o singură excepţie, respectiv Codul penal
din 1969 care, în mod inexplicabil, a prevăzut-o în grupul de infracţiuni contra avutului personal sau particular (Titlul
III cu aceeaşi denumire marginală).
Prin adoptarea noului Cod penal s-a revenit asupra locului acestei infracţiuni în legea penală română, infracţiunea
examinată revenind în grupul de infracţiuni contra înfăptuirii justiţiei.
Consecvenţa incriminării acestei fapte evidenţiază şi importanţa acordată de legiuitorul român asigurării unui
cadru legislativ coerent menit să sancţioneze unele fapte prin care se aducea atingere activităţii de înfăptuire a justiţiei.

8. Concluzii
Examinarea realizată a evidenţiat importanţa acordată de legiuitorul român pentru instituirea unui grup de norme
juridice penale cu menirea clară de a asigura înfăptuirea actului de justiţie şi implicit de a sancţiona atingerile aduse
acestei activităţi prin atitudinea manifestată de unele persoane care se concretizează într-un ajutor dat autorilor unor
infracţiuni în scopul de a evita răspunderea penală.
Pe de altă parte, examinarea realizată a evidenţiat consecvenţa legiuitorului român pentru incriminarea acestei
fapte, precum şi includerea ei în grupul de infracţiuni contra înfăptuirii justiţiei.
De asemenea, nu lipsită de importanţă este şi analiza evoluţiei incriminării care evidenţiază progresele
înregistrate de dreptul penal român în diferite etape de dezvoltare a societăţii române.
Toate aceste elemente surprinse în conţinutul prezentului studiu, relevă în esenţă, legătura dreptului penal român
cu dreptul european în ceea ce priveşte importanţa ce trebuie acordată unor categorii de infracţiuni, printre care se
regăseşte şi infracţiunea de tăinuire.