Criza Orientală 

este o perioadă în istoria Europei caracterizată prin încercările de rezolvare a

problemelor diplomatice și politice generate de decăderea Imperiului Otoman. Expresia nu este
aplicată unei probleme anume, dar include o varietate de chestiuni apărute între secolele al XVIII-lea
și al XX-lea, în special cele care au generat instabilitate în regiunile europene aflate sub dominația
turcilor.
„Criza Orientală” are ca dată de declanșare anul 1774, când Imperiul Otoman a fost înfrânt la
sfârșitul războiului început în 1768. În acel moment, disoluția Imperiului Otoman părea o certitudine,
iar puterile europene au declanșat o luptă pentru putere pentru a-și proteja interesele militare,
strategice și comerciale din regiune. Imperiul Rus era primul interesat în acapararea cât mai multor
teritorii al căror control ar fi fost pierdut de turci. Pe de altă parte, Austro-Ungaria și Regatul
Unit erau interesate în păstrarea puterii otomanilor, pentru apărarea intereselor lor în regiune.
„Chestiunea Orientală” a încetat să mai existe la sfârșitul primei conflagrații mondiale, care a avut
printre altele ca efect dezmembrarea Imperiului Otoman.
Chestiunea Orientală a apărut odată ce puterea Imperiului Otoman a intrat în declin după 1683,
când forțele sale au fost înfrânte în bătălia de la Viena de către forțele aliate austriece și polono-
lituaniene conduse de Ioan Sobieski. Prin tratatul de la Karlowitz semnat în 1699, Imperiul Otoman a
fost obligat să cedeze o serie de posesiuni europene, printre care și Ungaria. Expansiunea otomană
spre vestul Europei a încetat, iar turcii au încetat să mai fie o amenințare pentru Austria, care a
devenit în schimb puterea dominantă în sud-estul Europei.
Chestiunea Orientală a devenit cu adevărat evidentă doar în timpul războaielor ruso-turce din
secolul al XVIII-lea. Primul dintre aceste războaie din 1768 – 1774 s-a încheiat cu
semnarea tratatului de la Kuciuk-Kainargi. Acest tratat a permis țarului să devină „protector”
al creștinilor ortodocși aflați sub suzeranitatea sultanului și a asigurat Imperiului Rus statutul de
putere navală la Marea Neagră. Un nou conflict ruso-turc a izbucnit în 1787. Împărăteasa Ecaterina
a II-a semnat o alianță cu împăratul Iosif al II-lea. Cei doi au căzut de acord asupra împărțirii
Imperiului Otoman, alarmând prin această alianță o serie de puteri europene – Regatul Unit, Franța
și Prusia. Austria a fost forțată să se retragă din război în 1791. Tratatul de la Iași din 1792 a dus la
creșterea dominației ruse în zona Mării Negre.
Poziția marilor puteri europene față de Imperiul Otoman a devenit clară la începutul secolului al XIX-
lea. Rusia era cea mai interesată în Chestiunea Orientală. Imperiul Rus dorea să dețină controlul în
Marea Neagră și să obțină accesul la Marea Mediterană (în principal prin
ocuparea Constantinopolului și a strâmtorilor Bosfor și Dardanele). Rusia dorea cu ardoare să își
asigure drepturi de navigație liberă în regiune pentru vasele comerciale și militare, negând însă
aceste drepturi altor puteri europene. Rusia se arăta interesată și de apărarea intereselor creștinilor
ortodocși din Imperiul Otoman, dat fiind faptul că era cea mai mare putere ortodoxă. Faptul că cea
mai importantă patriarhie ortodoxă, cea a Constantinopolului era sub stăpânirea otomană, oferea
rușilor un motiv în plus pentru acțiunile lor militare și politice împotriva otomanilor.
Austria era puterea care se opunea cel mai puternic intereselor rușilor în Imperiul Otoman. În ciuda
faptului că habsburgii fuseseră cei mai mari inamici ai otomanilor în trecut, Austria considera că
amenințarea turcilor la Dunăre era mai puțin importantă decât cea a rușilor. Austria se temea de
asemenea că dezintegrarea Imperiului Otoman ar fi dus la crearea mai multor state naționale, ceea
ce ar fi dus la creșterea naționalismului în rândul etniilor din imperiu. Din toate aceste motive, Austria
și-a făcut un țel principal din menținerea unității Imperiului Otoman.
Pe de altă parte, Regatul Unit considera că limitarea puterii Imperiului Rus este vitală pentru
asigurarea securității posesiunilor coloniale din India. De asemenea, britanicii considerau că în cazul
în care Rusia ar deține controlul asupra strâmtorilor Bosfor și Dardanele, aceasta ar putea afecta
dominația Londrei în estul Mediteranei și ar pune în pericol importanta rută navală prin Canalul
Suez. Regatul Unit considera de asemenea că echilibrul puterilor ar fi fost grav afectat în cazul
prăbușirii Imperiului Otoman.
Epoca napoleoniană[modificare | modificare sursă]
Articole principale: Războiul ruso-turc 1806–1812 și Războiul anglo-turc 1807–1809.

„Flota rusă după bătălia de la Athos”, tablou de Alexei Bogoliubov

Atenția puterilor europene a fost îndreptată spre contracararea acțiunilor lui Napoleon Bonaparte la
începutul secolului al XIX-lea. Napoleon a semnat în 1807 Tratatul de la Tilsit cu Rusia, prin care
urmărea să-și asigure dominația în vestul Europei. Această alianță urma să-i asigure lui Napoleon
sprijinul Rusiei în războiul cu Regatul Unit. În schimb, Rusia avea permisiunea să
ocupe Moldova și Muntenia. În cazul în care sultanul s-ar fi opus ocupării acestor teritorii, Franța și
Rusia urmau să îi atace pe otomani, iar posesiunile turcilor din Europa urmau să fie împărțite între
cei doi aliați. Acest aranjament era o amenințare nu doar la adresa Imperiului Otoman, ci și la
adresa Regatului Unit, Austriei și Prusiei, care erau aproape lipsite de capacitatea de reacție
împotriva unei alianțe atât de puternice. Austriecii erau poate cei mai afectați de un posibil atac
franco-rus împotriva turcilor, care ar fi dus la distrugerea Imperiului Otoman și de aceea au încercat
să prevină o asemenea amenințare cu ajutorul manevrelor diplomatice. În cazul eșecului măsurilor
diplomatice, Klemens Wenzel von Metternich a hotărât să sprijine împărțirea Imperiului Otoman, o
soluție care dezavantaja Austria, dar era mai puțin defavorabilă decât cucerirea sud-estului
european de către Imperiul Rus.
Plănuitul atac împotriva Imperiului Otoman nu a mai avut loc, alianța semnată la Tilsit a fost anulată
practic de invadarea Rusiei de către Napoleon în 1812. După înfrângerea lui Napoleon de alianța
marilor puteri în 1815, reprezentanții învingătorilor au negociat un nou aranjament european
la Congresul de la Viena. În timpul acestor negocieri nu s-a reușit să se ia niciun fel de decizie în
legătură cu soarta Imperiului Otoman. Neabordarea acestei probleme, ca și neinvitarea otomanilor
să participe la Sfânta Alianță a fost interpretat de observatori ca o indicație a faptului că puterile
europene considerau Chestiunea Orientală drept un subiect de politică internă a Rusiei, care nu
putea să intereseze pe niciunul dintre aliați.

Revoluția Sârbă[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Revoluția Sârbă.
Revoluția Sârbă sau Serbia Revoluționară este un termen folosit pentru prima oară de istoricul
german Leopold von Ranke în cartea Die Serbische Revolution (1829) [1] prin care se referă la
revoluția națională și socială din 1804 – 1815, în timpul căreia sârbii au reușit să se emancipeze de
sub dominația otomană și să fondeze un stat național suveran. După 1815, a urmat o perioadă de
negocieri intense între sârbi și otomani, care a culminat cu fondarea Serbiei moderne [2]. Dacă prima
fază a revoluției (1804-1815) a fost în fapt un război de independență, cea de-a doua fază (1815-
1833) a dus la recunoașterea oficială a suveranității Serbiei de către Înalta Poartă[3]. În perioada de
timp menționată mai sus, istoricii au identificat mai multe faze: Prima Revoltă Sârbă (1804-1813)
condusă de Karađorđe Petrović; Revolta lui Hadži Prodanova (1814);A doua Revoltă Sârbă (1815)
condusă de Miloš Obrenović și recunoașterea oficială a statului sârb de către Înalta Poartă (1815–
1833). Proclamația[4] din 1809 a lui Karađorđe Petrović făcută publică la Belgrad reprezintă cel mai
important moment al revoluției. Acest document chema sârbii la unitate, sublinia importanța
principiilor libertății religioase, respectării istoriei naționale și a statului de drept, principii pe
care Imperiul Otoman nu putuse, sau nu dorise să le respecte, datorită
caracterului musulman nonsecular[4]. Proclamația mai cerea sârbilor să înceteze să mai plătească
taxe otomanilor, deoarece acestea erau în principal funcție de afilierea religioasă a contribuabililor.
Rezultatul final al răscoalelor sârbilor a fost câștigarea suveranității. A fost fondat Principatul Serbiei,
cu propriul parlament, guvern, cu propria constituție și casă regală[5]. Din punct de vedere social,
revoluția a introdus valorile societății burgheze [6]. Din acest motiv, unii istorici consideră Revoluția
Sârbă drept cea mai estică revoltă burgheză[7], care a culminat cu abolirea feudalismului în 1806 – la
doar 15 ani de la Revoluția Franceză [8]. Printre realizările importante ale acestei revoluții s-au
numărat prima constituție și fondarea Universității din Belgrad (1808)[9]. Serbia a fost recunoscută în
1833 ca stat tributar Porții, condus de o monarhie ereditară. Independența Serbiei a fost
recunoscută internațional de jure în a doua jumătate a secolului al XIX-lea.

Independența Greciei[modificare | modificare sursă]

Articole principale: Războiul de Independență al Greciei și Războiul ruso-turc (1828–1829).

Bătălia de la Vassilika din 1821, unul dintre cele mai importante momente ale Războiului de Independență

Chestiunea Orientală a revenit în prim-planul politicii europene în momentul în care Grecia și-a

proclamat independența în 1821. Cu acest prilej a fost folosită pentru prima oară expresia
„Chestiunea Orientală”. Încă de la înfrângerea lui Napoleon în 1815, au existat zvonuri cu privire la
planurile rușilor cu privire la invadarea Imperiului Otoman, iar rebeliunea grecilor părea prilejul
potrivit pentru o asemenea acțiune. Miniștrii de externe britanic, Robert Stewart, și austriac,
Metternich, l-au sfătuit pe împăratul rus Alexandru I să nu intre în război. Ei au pledat pentru
păstrarea conceptului „concertului european” (colaborarea extinsă în Europa existentă din timpul
războaielor împotriva lui Napoleon). Alexandru I era la rândul lui un susținător al cooperării pașnice
în Europa, el fiind cel care inițiase Sfânta Alianță, care avea ca deziderat tocmai păstrarea păcii pe
continent. De aceea, împăratul Rusiei a amânat să ia o decizie și până la urmă nu i-a mai ajutat pe
greci.
Alexandru I a murit în 1825, fiind urmat pe tronul Rusiei de Nicolae I. El a adoptat o poziție mai
activă în politica externă și a decis că nu va mai tolera noi negocieri și conferințe, alegând în schimb
să intervină în Grecia. Regatul Unit s-a văzut nevoit să se implice la scurtă vreme în conflict, fiind
interesat să-și apere interesele într-un nou stat elen, pe care nu îl dorea în sfera de influență a
Imperiului Rus. Spiritul romantismului care domina viața culturală în Europa Occidentală a asigurat
de asemenea un sprijin important pentru ideea unei Grecii independente. Franța s-a declarat de
partea elenilor, dar Austria, încă îngrijorată de expansiunea politică și teritorială a Rusiei, s-a plasat
de partea otomanilor.
Sultanul Mahmud al II-lea s-a declarat scandalizat de-a dreptul scandalizat de intervenția Marilor
Puteri și a proclamat Rusia ca inamic al islamului. Ca urmare, sultanul a închis Dardanelele pentru
ruși și a denunțat Convenția de la Akkerman. Imperiul Rus a răspuns în 1828 declarând război
otomanilor. Austria a încercat în zadar să formeze o alianță anti-rusă, dar toate tentativele sale au
fost sortite eșecului. În timpul acestui nou război, rușii au câștigat relativ rapid un important avantaj
asupra otomanilor. Cu toate acestea, rușii au devenit rapid conștienți că nu pot continua războiul
prin care urmăreau distrugerea Imperiului Otoman, deoarece Austria amenința să se implice în lupte
de partea turcilor, iar Regatul Unit începea să aibă o atitudine tot mai ostilă continuării conflictului. În
acest moment, regele Franței, Carol al X-lea, a propus o împărțire a Imperiului Otoman între Austria,
Rusia și alte părți interesate, dar această schemă a fost prezentată prea târziu pentru a mai produce
vreun rezultat.
Din toate aceste motive, Rusia nu a reușit nici să obțină Imperiul Otoman, nici să-și înfrângă în mod
hotărâtor inamicul. În schimb, rușii au ales calea transformării treptate a Imperiului Otoman într-o
semicolonie. În 1829, rușii au semnat cu turcii Tratatul de la Adrianopol. Prin acest tratat, Imperiul
Rus primea o serie de avantaje: noi teritorii cu ieșire la Marea Neagră, dreptul de liber tranzit al
vaselor comerciale ruse prin Dardanele și noi privilegii comerciale în Imperiul Otoman. Războiul de
Independență al Greciei s-a încheiat la scurtă vreme după aceasta, elenilor fiindu-le recunoscută
independența prin semnarea tratatului de la Constantinopol din 1832.

Muhammad Ali[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Muhammad Ali al Egiptului.
Chiar în perioada în care Războiul pentru Independența Greciei se apropia de sfârșit, a izbucnit un
conflict între sultan și vasalul său, viceregele Egiptului, Muhammad Ali. Egiptenii își dezvoltaseră o
armată modernă, care părea capabilă să pună în dificultate forțele armate otomane. Împăratul
Rusiei, urmând politica subordonare a sultanului, i-a propus acestuia din urmă să semneze o alianță.
Cei doi monarhi au negociat în 1833 Tratatul de la Hünkâr İskelesi, prin care Rusia a reușit
subordonarea otomanilor intereselor țariste. Imperiul Rus și-a asumat răspunderea protejării
Imperiului Otoman împotriva atacurilor externe. În schimb, sultanul a fost de acord să închidă
strâmtorile Bosfor și Dardanele pentru navele militare ori de câte ori Rusia era în stare de război.
Această prevedere a tratatului a dat naștere unei noi probleme internaționale cunoscute drept
„Chestiunea Strâmtorilor”. Tratatul prevedea interzicerea accesului tuturor vaselor militare, dar cei
mai mulți lideri europeni au înțeles greșit că înțelegerea ar fi permis libera mișcare a marinei ruse.
Cei mai vehemenți s-au dovedit a fi Regatul Unit și Franța, care se temeau de continua creștere a
influenței ruse în regiune. Cele două puteri europene aveau însă puncte de vedere diferite cu privire
la rezolvarea situației. Britanicii îl susțineau pe sultan, dar francezii erau de părere că Muhammad Ali
ar fi fost mai competent în poziția de conducător al întregului Imperiu Otoman. Intervenția rușilor i-a
permis sultanului să negocieze pacea în 1833, dar Muhammad Ali a redeschis conflictul în 1839. În
același an avea să moară sultanul Mahmud al II-lea, lăsându-l pe tron pe fiul său, Abdul-Medjid.
Starea imperiului era critică în momentul în care pe tron s-a urcat noul sultan. Armata otomană
fusese înfrântă categoric de cea egipteană. Întreaga flotă otomană a fost luată în stăpânire de
forțele lui Muhammad Ali. Regatul Unit și Rusia au intervenit în acest moment pentru împiedicare
colapsului Imperiului Otoman, dar Franța a continuat să îl sprijine pe Muhammad Ali. Marile puteri
au ajuns în 1840 la un compromis: Muhammad Ali a depus jurământul de supunere, iar sultanul i-a
recunoscut acestuia controlul ereditar asupra Egiptului.
Singura problemă nerezolvată a acestei perioade a fost Chestiunea Strâmtorilor. În 1841, Rusia a
fost de acord cu abrogarea tratatului de la Hünkâr İskelesi și a acceptat prevederile Convenția de la
Londra cu privire la Strâmtori. Marile Puteri – Imperiul Rus, Regatul Unit, Franța, Austria și Prusia –
au căzut de acord cu privire la reinstaurarea vechii legi otomane, care prevedea închiderea
Strâmtorilor pentru toate navele de luptă în caz dă război, cu excepția celor ale sultanului și aliaților
lui. După semnarea Convenției Strâmtorilor, împăratul Nicolae I a renunța la ideea subordonării
sultanului și a reluat lupta pentru împărțirea teritoriilor otomane din Europa. După încheierea
rebeliunii egiptene începute în 1831, slăbitul Imperiu Otoman nu a mai fost dependent în totalitate de
Rusia. Imperiul Otoman nu era un stat pe de-a întregul independent, fiind nevoit să se bazeze pe
intervențiile marilor puteri pentru supraviețuire. Otomanii au încercat să revitalizeze imperiul prin
reforme interne, dar declinul nu a putut fi oprit. De pe la jumătatea secolului al XIX-lea, Imperiul
Otoman a devenit „Bolnavul Europei”, iar disoluția sa a început să pară inevitabilă.

Revoluțiile de la 1848[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Revoluția de la 1848.
După ce marile puteri au găsit un compromis pentru încetarea revoltei lui Muhammad Ali,
Chestiunea Orientală a trecut pe planul al doilea al politicii timp de un deceniu, până la
izbucnirea Revoluțiilor de la 1848. Rusia ar fi putut profita de faptul că Austria și Franța erau
bulversate de valul revoluționar european și să atace Imperiul Otoman, dar a ales să nu îi atace pe
turci. În schimb, țarul Nicole a hotărât să-și trimită trupele să înăbușe revoluția din Austria,
presupunând că bunăvoința dovedită față de Casa de Habsburg o va face pe aceasta să fie
recunoscătoare și să nu se mai opună ocupării de către Rusia a posesiunilor europene ale
otomanilor.
După înăbușirea revoluției din Austria, un atac austro-rus împotriva Imperiului Otoman părea
iminent. Împărații austriac și rus au cerut sultanului să extrădeze rebelii austrieci care obținuseră azil
în Imperiul Otoman, dar au fost refuzați. Austria și Rusia și-a retras ambasadorii în semn de protest
și au amenințat cu declanșarea războiului. Aproape imediat, Regatul Unit și Franța și-au trimis
vasele de război în sprijinul otomanilor. Împărații austriac și rus și-au dat seama că miza refugiaților
politici era prea mică în comparație cu primejdia unui război între marile puteri și și-au retras cererile
de extrădare a revoluționarilor.

Războiul din Crimeea[modificare | modificare sursă]

Principal|Războiul_Crimeii}} În deceniul al șaselea al secolului al XIX-lea a izbucnit un nou conflict,
care a fost generat formal de o dispută religioasă minoră. În conformitate cu tratatele negociate în
secolul al XVIII-lea, Franța era protectoarea catolicilor din Imperiul Otoman, iar Rusia era
protectoarea ortodocșilor. Între cele două comunități religioase a apărut un conflict cu privire la
dreptul de proprietate asupra bisericilor Nașterii Domnului și a Sfântului Mormânt din Palestina. La
începutul deceniului al șaselea, cele două tabere aveau pretenții pe care sultanul nu le putea rezolva
simultan. În 1853, sultanul a dat câștig de cauză francezilor, în ciuda protestelor vehemente ale
călugărilor locali ortodocși.
Împăratul Nicolae I a trimis un prințul Menșikov cu o misiune diplomatică specială la Poarta
Otomană. În conformitate cu tratatele semnate de Imperiul Otoman și cel Rus, sultanul se obliga să
„protejeze religia creștină și bisericile ei”, dar Menșikov a încercat să negocieze o nouă înțelegere,
care ar fi permis Rusiei să intervină ori de câte ori ar fi găsit protecția sultanului ca fiind
necorespunzătoare.
În același timp, guvernul britanic și-a trimis la Constantinopol ambasadorul lord Stratford Canning,
care a aflat despre noile cereri ale rușilor în momentul în care a ajuns în capitala otomană. Lordul
Stratford a reușit să-l convingă pe sultan să respingă tratatul propus de Menșikov, care aducea
atingere suveranității otomane. Imediat după ce a aflat de eșecul misiunii diplomatice a trimisului
său, împăratul Nicolae I și-a trimis trupele în Moldova și Muntenia, (principate vasale otomanilor, în
care Rusia le considera gardianul bisericii ortodoxe), folosind ca pretext incapacitatea sultanului să
apere locurile sfinte. Nicolae I a considerat că puterile europene nu aveau să se opună prea energic
la anexarea celor două principate, în special având în vedere contribuția Rusiei la reprimarea
revoluțiilor de la 1848.
După ce trupele ruse au ocupat Principatele Dunărene, Regatul Unit a trimis o flotă în Dardanele,
unde i s-a alăturat ceva mai târziu și vasele franceze, cu scopul declarat al asigurării securității
Imperiului Otoman. În ciuda unor asemenea mișcări belicoase, puterile europene au sperat să poată
rezolva conflictul prin metode diplomatice. Reprezentanții unor puteri europene „neutre” – Regatul
Unit, Austria, Franța și Prusia – s-au întâlnit la Viena, unde au redactat un document de compromis,
care părea acceptabil pentru ruși și otomani. Dacă împăratul Rusiei a fost de acord cu termenii noii
înțelegeri, sultanul Abdul Mejid a considerat că redactarea lasă loc pentru prea multe interpretări.
Dacă britanicii, francezii și austriecii au fost de acord să introducă amendamentele sugerate de
sultan, aceste modificări au fost respinse de curtea de la Sankt Petersburg.
Regatul Unit și Franța au renunțat la ideea continuării negocierilor, în timp ce Austria și Prusia au
considerat că respingerea amendamentelor propuse justificau abandonarea procesului diplomatic.
Sultanul s-a simțit suficient de sigur pe el pentru a declanșa războiul, iar armatele sale le-au atacat
pe cele rusești în apropiere de Dunăre. Țarul a răspuns organizând un atac al flotei militare, care a
distrus întreaga flotă otomană în Bătălia de la Sinop de pe 30 noiembrie 1853. După această
victorie, rușii aveau mână liberă să debarce pe plajele controlate de otomani și să-și aprovizioneze
nestingheriți trupele. Distrugerea flotei otomane și amenințarea expansiunii Rusiei au alarmat atât
Regatul Unit cât și Franța, care au decis să ia parte activ la apărarea Imperiului Otoman. În 1854,
după ce țarul a ignorat un ultimatum franco-britanic, Regatul Unit și Franța au declarat război
Imperiului Rus.
În aceste condiții, împăratul Nicolae I a presupus că Austria, recunoscătoare pentru intervenția
Rusiei pentru înăbușirea revoluției din 1848, avea să i se alăture, sau cel puțin urma să rămână
neutră în conflict. Realitatea era că Austria se simțea amenințată de prezența trupelor țarului din
Principatele Dunărene. Când Franța și Regatul Unit au cerut țarului să-și retragă trupele din
Muntenia și Moldova, Austria s-a alăturat celor două puteri și, deși nu a declarat imediat război
Rusiei, a refuzat să se garanteze neutralitatea în conflictul care avea să izbucnească. Când Austria
a mai făcut o cerere în vara anului 1854 pentru retragerea trupelor ruse de la Dunăre, țarul, care
dorea să împiedice intrarea Vienei în război, s-a conformat.
Deși principalul motiv de război încetase să mai existe atunci când Rusia și-a retras trupele din
Principatele Dunărene, Regatul Unit și Franța nu au dorit să înceteze ostilitățile. Ele au încercat să
rezolve Chestiunea Orientală și să pună capăt amenințării Rusiei la adresa Imperiului Otoman. Aliații
au propus ca, în schimbul încetării ostilităților, Rusia să renunțe la protectoratul asupra Principatelor
Dunărene, la pretențiile de amestec în afacerile interne ale otomanilor în sprijinul creștinilor
ortodocși, să fie de acord cu revizuirea Convenției Strâmtorilor din 1841 și să acorde drept de liber
trafic pe Dunăre tuturor națiunilor europene. Țarul a refuzat să se supună celor „Patru Puncte”
și Războiul Crimeii a continuat.
Negocierile de pace au început în 1856, la cârma Imperiului Rus fiind succesorul lui Nicolae
I, Alexandru al II-lea. Prin Tratatul de Pace de la Paris din 1856, planul celor „Patru Puteri” propus
ceva mai înainte a fost acceptat de toate părțile. În ceea ce privește privilegiile Rusiei în Principatele
Dunărene, acestea au fost transferate Marilor Puteri, ca grup. De asemenea, prezența vaselor
militare ale tuturor națiunilor în Marea Neagră a fost exclusă pentru totdeauna, în condițiile în care
flota Imperiului Rus din regiune fusese distrusă. În plus, țarul și sultanul au fost de acord să nu mai
construiască niciun fel de arsenal naval sau militar în zona litorală a Mării Negre. Clauzele care
priveau Marea Neagră erau profund în dezavantajul Rusiei, deoarece anulau orice amenințare
navală la adresa Imperiului Otoman, ale cărei independențe și integritate teritorială erau garantate
de Marile Puteri.
Acest tratat de pace și-a încetat valabilitatea în 1871, când Franța a fost zdrobită în timpul războiului
franco-prusac. În timp ce Prusia și alte câteva state germane s-au unit formând mult mai
puternicul Imperiu German, împăratul francez Napoleon al III-lea a fost detronat, ceea ce a permis
formarea Republicii Franceze. În timpul domniei sale, (începută în 1852), Napoleon al III-lea s-a
arătat dispus să sprijine Regatul Unit și să se opună Rusiei în cazul Chestiunii Orientale. Amestecul
rușilor în afacerile Imperiului Otoman nu amenințase însă în niciun moment interesele Franței în
regiune. De aceea, Franța a abandonat poziția napoleoniană față de Rusia după stabilirea republicii.
Bucurându-se de sprijinul lui Otto von Bismarck și încurajată de modificarea de politică a Franței,
Rusia a denunțat clauzele care priveau Marea Neagră în tratatul din 1856. Imperiul Rus și-a
reînființat o flotă în Marea Neagră, dat fiind faptul că Regatul Unit, fără sprijinul altor puteri europene,
nu putea să impună respectarea tratatului.

Marea Criză Răsăriteană[modificare | modificare sursă]

Articole principale: Răscoala din Herțegovina, Revolta Bulgară din 1876, Conferința de la
Constantinopol și Războiul Ruso-Turc (1877-1878).
În 1875, teritoriul Herțegovinei s-a răsculat împotriva suvernaului ottoman, în ceea ce este cunoscut
ca Răscoala din Herțegovina, care a condus mai apoi la o insurecții în Bosnia și Bulgaria. Marile
Puteri au considerat că intervenția lor este nu este necesară, deoarece nu ar fi făcut decât să
declanșeze un război sângeros în Balcani. Germania și Austria erau membre ale Liga celor Trei
Împărați (alături de Rusia). Atitudinea acestora față de Chestiunea Orientală a fost sintetizată în
„Nota Andrassy” (numită astfel după diplomatul austro-ungar Julius Andrassy). Acest document
chema la evitarea unui conflict generalizat în sud-estul Europei și îl sugera sultanului să instituie o
serie de reforme, printre care și garantarea libertății religioase a creștinilor. Pentru punerea în
practică a reformelor ar fi trebuit să fie instituită o comisie mixtă musulmano-creștină. Nota, care se
bucura de susținerea britanicilor și francezilor, a fost transmisă sultanului, care și-a dat acordul pe
31 ianuarie 1876 pentru punerea ei în practică. Lideri din Herțegovina au respins însă propunerile,
amintind că sultanul mai făcuse propuneri pentru instituirea de reforme, dar nu reușise să le pună în
practică.
Reprezentanții celor trai împărați ai Ligii s-au întâlnit la Berlin, unde au aprobat așa-numitul
Memorandum de la Berlin. Pentru a-i convinge pe conducătorii din Herțegovina că sultanul avea să-
și respecte promisiunile de această dată, Memorandumul propunea formarea unei comisii
internaționale care să supravegheze aplicarea reformelor în provinciile răsculate. Mai înainte ca
Memorandumul să fie aprobat de Înalta Poartă, Imperiul Otoman a fost zguduit de luptele interne,
care au dus la detronarea sultanului Abdul-Aziz. Cel care i-a urmat la conducerea imperiului, Murad
al V-lea, a fost detronat la rândul lui trei luni mai târziu, datorită problemelor de sănătate. Pe tronul
imperiului s-a urcat Abdul Hamid al II-lea. În toată această perioadă, starea imperiului s-a deteriorat
tot mai mult: trezoreria nu mai avea bani și, în afară de Bosnia și Herțegovina, se revoltau și
Muntenegru, Bulgaria și Serbia (așa-numita Revoltă din Aprilie). Otomanii au reușit să zdrobească
insurgenții în august 1876. Acest fapt nu a convenit Rusiei, care nu renunțase la planurile de
ocupare a unor teritorii otomane din sud-estul Europei.
Chiar în timpul luptelor pentru înăbușirea rebeliunilor, zvonurile despre atrocitățile înfăptuite de
otomani împotriva populației civile au șocat opinia publică europeană. Astfel de vești erau un motiv
suficient pentru Imperiul Rus ca să se implice în conflict de partea rebelilor. O nouă tentativă de
pace a fost făcută de delegații Marilor Puteri (în rândurile cărora fusese admisă și Italia), care s-au
întâlnit în cadrul Conferinței de la Constantinopol din 1876. Sultanul a refuzat însă să-și compromită
independența prin acceptarea supravegherii internaționale a aplicării reformelor în Bosnia și
Herțegovina. În 1877, Marile Puteri au mai făcut o încercare să negocieze cu Imperiul Otoman, dar
propunerile lor au fost respinse din nou.
Europa de sud-est după Congresul de la Berlin din 1878

Rusia a declarat război Imperiului Otoman pe 24 aprilie 1877. Diplomatul Alexadr Gorciakov a reușit
să obțină neutralitatea Austriei în conflict prin semnarea unei înțelegeri prin care rușii primeau în caz
de victorie în război mână liberă în Basarabia și Caucaz, austriecii își asigurau în schimb dreptul să
ocupe Bosnia și Herțegovina, iar cele două puteri promiteau creștinilor din Balcani o mai mare
libertate și independență limitată. Deși Regatul Unit continua să se teamă de creșterea influenței
rușilor în Asia de sud, nu s-a implicat în conflict. Totuși, atunci când Rusia a amenințat siguranța
Constantinopolului, premierul britanic Benjamin Disraeli a cerut Austriei și Germaniei să se alăture
britanicilor într-o alianță împotriva rușilor. Aceste manevre diplomatice i-a obligat pe ruși să
semneze păcii de la San Stefano. Acest tratat de pace impunea condiții grele Imperiului Otoman:
recunoașterea independenței României, Serbiei și Muntenegrului și a autonomiei Bulgariei,
instituirea de reforme în Bosnia și Herțegovina și cedarea în favoarea rușilor a Dobrogei și a unei
părți a Armeniei. Influența Rusie creștea considerabil în sud-estul Europei prin semnarea acestui
tratat de pace. Pentru a limita influența țaristă în regiune, Marile Puteri (în special Regatul Unit) au
insistat ca acest tratat să fie revizuit. Congresul de la Berlin a redus în mod semnificativ avantajele
obținute de Rusia la sfârșitul războiului.
Tratatul de la Berlin a modificat granițele noilor state independente în favoarea Imperiului Otoman. În
plus, Bulgaria a fost împărțită în două state separate, deoarece un stat unit bulgar ar fi asigurat o
dominație evidentă a Rusiei în regiune. Prin acest tratat, Bosnia și Herțegovina, deși rămâneau
oficial în cadrul Imperiului Otoman, treceau de facto sub controlul Austriei. Insula Cipru a fost cedată
de otomani Regatului Unit prin semnarea unei înțelegeri secrete. Manevrele făcute de premierul
Disraeli i-au adus acestuia admirația lui Otto von Bismarck, care avea să spună despre el: „Bătrânul
evreu, ce bărbat”[10].

Germania și Imperiul Otoman[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Calea ferată Bagdad.
În ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, pozițiile unora dintre marile puteri europene, cât și relațiile
lor cu Imperiul Otoman au început să se schimbe. Liga celor Trei Împărați s-a destrămat, Germania
refuzând să mai înnoiască tratatul, iar Rusia fiind nemulțumită de poziția primei în cazul
revizuirii Tratatului de la San Stefano. Germania și Austro-Ungaria s-au apropiat din punct de vedere
politico-militar până la a semna „Dubla Alianță” din 1879. În același timp, Germania s-a arătat tot mai
prietenoasă cu Imperiul Otoman, care a devenit la rândul lui un aliat al Reichului. În cadrul acestei
alianțe, Germania s-a ocupat de reorganizarea sistemului militar și financiar otoman. În schimb,
germanii au primit o serie de concesiuni comerciale, inclusiv permisiunea de construire a căii ferate
„Bagdad”, care le asigura accesul la o serie de piețe de materii prime și desfacere importante.
Germania a urmărit nu doar satisfacerea unor interese economice, dar și rezolvarea unor
rivalități imperialiste și militariste cu Regatul Unit. Regatul Unit semnase între timp Entente
Cordiale cu Franța în 1904, reușind să-și rezolve toate diferendurile cu vechiul său rival continental.
În 1907, Regatul Unit a reușit să obțină reconcilierea cu Imperiul Rus, semnând Antanta anglo-rusă
în 1907.

Criza bosniacă[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Criza bosniacă.
În 1908, Comitetul Unității și Progresului (cunoscuți și ca Junii Turci) a condus o revoltă împotriva
domniei absolutiste a sultanului Abdul Hamid al II-lea. Partidul reformator al Junilor Turci l-au
detronat pe sultan în 1909, înlocuindu-l cu Mehmed al V-lea. În anii care au urmat au fost făcute o
serie de reforme constituționale și politice, care nu au reușit să stopeze procesul de decădere a
Imperiului Otoman.
În regiunea Balcanilor se confruntau interesele Austro-Ungariei și Serbiei, care conta pe ajutorul
Imperiului Rus. Rusia nu mai era capabilă însă să acorde un ajutor amplu aliaților sârbi, după
înfrângerea din Războiul ruso-japonez și în condițiile în care Imperiul German amenința că, în cazul
unui război, ar fi ajutat Austro-Ungaria. Regatul Unit și Franța, care nu erau direct interesate de o
posibilă anexarea a Bosniei, s-au păstrat departe de conflict. Din acest motiv, Serbia a fost obligată
să renunțe la opoziția sa la anexarea de către austrieci a acestor teritorii.