Comparatie: senzația, percepția si reprezentarea

Percepţia constituie un nivel superior de integrare şi prelucrare a informaţiilor

senzoriale specifice, care constă în prelucrarea informaţională psihică a stimulului în
unitatea aspectelor şi însuşirilor sale, în momentul acţiunii lui asupra organelor de simţ.
Senzaţiile şi percepţiile sunt produsul activităţii de analiză şi sinteză prin care scoarţa
cerebrală, împreună cu organele de simţ, reconstituite, procesează imaginile obiectelor şi
fenomenelor din mediul ambiant. Imaginea sintetică, unitară a obiectului, obţinută în
percepţie, are la bază nu numai fuzionarea senzaţiilor actuale, ci şi integrarea imaginilor
şi cunoştinţelor pe care ni le-am format în întâlnirile noastre anterioare cu obiectul.
Imaginea perceptivă este mijlocită şi completă, în clipa apariţiei ei, prin stocul de imagini
acumulate în experienţa noastră anterioară. La rândul ei, imaginea actuală îmbogăţeşte,
cu noi elemente, imaginile anterioare ale obiectelor, care s-au păstrat în plan mental, sub
formă de reprezentări.
Spre deosebire de senzaţie, percepţia permite posibilitatea diferenţierii şi
identificării obiectelor. Această particularizare se explică şi prin aceea că percepţia este
rezultatul acţiunii unui stimul complex (cu însuşiri multiple de culoare, formă, mărime,
etc.) care, în mod obişnuit, acţionează concomitent asupra mai multor organe de simţ.
Volumul şi calitatea percepţiei sunt influenţate - pozitiv - de experienţa noastră
anterioară, cunoştinţe într-un domeniu sau altul, cât şi de intervenţia celui de al doilea
sistem de semnalizare. De asemenea, o bună percepţie (clară, completă, exactă) este
condiţionată şi de atitudinea activă pe care o avem faţă de obiectul - fenomenul respectiv,
cât şi de efortul depus în acest scop. Iată de ce spunem că percepţia este un proces
selectiv, orientat şi subordonat unor scopuri concrete ale activităţii de cunoaştere sau
practice.
Prin reprezentare mentală înţelegem procesul psihic de prelucrare psihică
secundară sub formă de imagini mentale ale obiectelor şi fenomenelor percepute anterior,
imagini pe care le păstrăm şi le reactualizăm, fără să mai fim în contact direct cu
obiectele şi fenomenele respective. Conţinutul imaginii din reprezentare are la bază
conţinutul unui şir succesiv de senzaţii şi percepţii cu privire la un obiect (sau la o serie
de obiecte similare), din care s-au selectat şi s-au degajat laturile comune, mai generale şi
caracteristice (omiţându-se, eliminându-se, implicit, o parte din detalii). Reprezentarea
poate fi, în acest sens, mai săracă în elemente de conţinut decât percepţia, poate fi mai
schematică, dar câştigă în schimb un anumit grad de generalitate, făcând astfel tranziţia
spre formele abstracte de procesare, spre noţiuni.
Reprezentarea se deosebeşte de percepţie prin următoarele caracteristici:
- este o imagine produsă şi prelucrată, din care cauză este mai puţin intensă şi mai puţin
clară;
- are un caracter instabil (dacă uneori reţinem imaginile celor percepute mai mult timp,
adesea ele dispar repede, putându-le evoca din nou cu un efort);
- are un caracter fragmentar, în sensul că unele elemente lipsesc; - sporul de cunoaştere
pe care îl aduce reprezentarea faţă de percepţie se datorează faptului că prima este o
reconstrucţie a realităţii cu mijloace operatorii de tip intelectual.