Având o prodigioasă activitate de jurnalist cultural, Lucia

Negoiță publică în volum o serie din interviurile realizate

cu scriitori în ultimii zece ani (cu o excepție notabilă, din

deceniul postrevoluționar). Titlul inspirat, Povești de

trecut vămile, se referă la trecerea granițelor dintre viață și

literatură (sau invers), dar sugerează și faptul că

strângerea într-o carte a efemeridelor poate reprezenta

pașaportul pentru „vămile“ timpului.

Volumul este unul eteroclit. Scriitorii intervievați aparțin

mai multor genuri, generații și rafturi valorice. Pentru a

structura materialul, Lucia Negoiță îi împarte în două

categorii: „seniorii“ și ceilalți, cei din generațiile/

promoțiile următoare (șaizeciști, optzeciști, nouăzeciști și

chiar un douămiist). Povești de trecut vămile se deschide

cu un dialog-document din anul 1994, transcris după o

filmare (Petru Dumitriu acorda, după trei decenii și

jumătate de la fuga din țară, primul său interviu unei

televiziuni din Est). Autorul Cronicii de familie își toarnă

cenușă în cap pentru compromisurile politico-literare cu

regimul comunist, dar își găsește și justificări: „Muream de

foame. La ora aceea, cântăream cu vreo treizeci de

kilograme mai puțin. Eram un schelet ambulant. Făceam

des pneumonii. Și atunci mi-am zis: «Mă fac frate cu dracu’

până trec puntea.» E o înțelepciune a poporului: te faci

frate cu turcii, tătarii, cu rușii și pe urmă tragi o înjurătură.

Asta am făcut eu. Mi-ar fi plăcut să fiu erou, dar muream

sau de boală, sau la pușcărie. Eu eram mai răsărit, am atras

atenția. «Ce-i cu mine, ce fac?» Astea nu sunt scuze,

Doamne, ferește! Dar, în același timp, spun: am plătit cu

peste treizeci de ani de exil. Acum mă simt curățat, spălat.

Dacă s-ar fi putut să n-o fi făcut… dar nu se poate“. Barbu

Cioculescu evocă locuri și figuri de supraviețuitori din

interbelic, Cotroceniul legendar și scriitorii altei lumi,

ajunse la crepuscul, întipăriți în memoria adolescentului

de odinioară: „Coroanele copacilor de pe fiecare latură a

bulevardului se întâlneau alcătuind o boltă de catedrală.

Trecea singuratic – şi-l salutam scoţându-mi şapca de

licean – poetul Adrian Maniu, care locuia încă pe strada Sf.

Elefterie; trecea cu pas sfios doctorul Voiculescu, locuind

de asemenea prin apropiere, pe Dr. Staicovici. Îl

întovărăşisem o dată, două demoazele mergeau răsfăţat

într-un joc al şoldurilor care m-a indignat. «Ce-ai cu bietele

femei?», m-a întrebat cu blândeţe bătrânul. În tramvaiul

14, care trecea pe strada Carol Davila, am purtat cu Ion

Barbu un mic şi de neuitat dialog – l-am mai povestit –,

acolo o zăream şi pe Hortensia Papadat-Bengescu, matură,

îmbătrânită. Cartierul general (al copiilor cartierului) era

ultima casă de dinaintea Palatului Cotroceni, colţ cu

Bulevardul Dr. Marinescu, pe al cărui gard de zid ne

odihneam. În pas legănat se ivea Ion Minulescu, în drum

spre foarte apropiata casă, dacă nu majestuos, Liviu

Rebreanu – îi salutam respectuos. Pe zidul dinspre Dr.

Turnescu al casei, în mândru stil naţional (aparţinuse

prinţului Nicolae se pare, atunci devenise cămin de

studente), o mână nedibace scrisese cu cărbune «Radu e

tâpit» – sărind o literă. Inscripţia a rămas acolo decenii de-

a rândul – semn al inerţiei timpului în Cotroceni“. Niculae

Gheran, editorul lui Rebreanu, își exprimă atașamentul

față de clasici și pledează pentru profesionalismul unei

meserii intrate, azi, în derizoriul comercialului: „Când se

va întocmi vreodată o istorie a culturii româneşti, sper să

se definească perfect şi noţiunea de editor, nu totuna cu

negustor de cărţi, patron de dugheană comercială, precum

cele de legume şi fructe“. Foarte interesante și utile sunt

amintirile unor scriitori și critici despre rolul unor cercuri

literare și reviste în evoluția personală, dar și a literaturii

române, în general. Aurel Rău povestește despre grupul de

la „Steaua“, animat de A.E. Baconsky, iar Nicolae Oprea și

Ioan Moldovan rememorează tinerețea echinoxistă. De

menționat și opiniile lui Al. Cistelecan despre

oportunitatea renunțării la „prejudecata criticii ca

«masculinitate» eminentă“, dar și despre importanța

criticii de întâmpinare, pe fondul constatării unor

dezertări de pe frontul actualității ale unor tineri cu

vocație critică, retrași în domeniul cercetării universitare

„pe puncte“. Gabriela Melinescu aduce la lumină o imagine

insolită a lui Nichita Stănescu, închis o săptămână în

mansardă, fără băutură, să citească Biblia.

Se vede că Lucia Negoiță s-a documentat în privința vieții

scriitorilor pe care îi chestionează, le-a citit cărțile,

întrebările merg drept la țintă, dialogurile scot la iveală

chei de lectură, informații despre experiențe formatoare,

întâlniri memorabile, modelări literare și umane. Din acest

punct de vedere, volumul Povești de trecut vămile devine o

sursă istorico-literară pentru cei interesați de unul sau

altul dintre numele autorilor care vorbesc despre ei înșiși

ori despre lumea pe care au cunoscut-o, mai de aproape

sau mai de departe.