Caracterizarea lui Stefan Gheorghidiu - ROMANUL PSIHOLOGIC 

Camil Petrescu, Ultima
noapte de dragoste, intaia noapte de razboi

Adept al modernismului lovinescian, Camil Petrescu (1894-1957), este cel care, prin opera lui,
fundamenteaza principiul sincronismului, altfel spus, contribuie la sincronizarea literaturii
romane cu literatura europeana (europenizarea literaturii romane), prin aducerea unor noi
principii estetice ca autenticitatea, substantialitatea, relativismul si prin crearea personajului
intelectual lucid si analitic, in opozitie evidenta cu ideile samanatoriste ale vremii. Camil
Petrescu opineaz 828d37i 9; ca literatura trebuie sa ilustreze „probleme de constiinta”, pentru
care este neaparata nevoie de un mediu social, in cadrul caruia acestea sa se poata manifesta.

Camil Petrescu propune o creatie literara autentica, bazata pe experienta traita a autorului si
reflectata in propria constiinta „Sa nu descriu - decat ceea ce vad, ceea ce aud, ceea ce
inregistreaza simturile mele, ceea ce gandesc eu Aceasta-i singura realitate pe care o pot
povesti Din mine insumi, eu nu pot iesi Orice as face eu nu pot descrie decat propriile mele
senzatii, propriile mele imagini. Eu nu pot vorbi onest decat la persoana intai ”.

În Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi (1930), Camil Petrescu surprinde drama
intelectualului lucid, insetat de absolutul sentimentului de iubire, dominat de incertitudini,
care se salveaza prin constientizarea unei drame mai puternice, aceea a omenirii ce traieste
tragismul unui razboi absurd, vazut ca iminenta a mortii.

Protagonistul romanului, Stefan Gheorghidiu, este un personaj-narator, deoarece relateaza la

persoana I si analizeaza cu luciditate toate evenimentele si starile interioare prin care trece.

Modalitatea de constructie a personajului este diferita de cea intalnita in romanul traditional,

unde protagonistul intra in scena fie fixandu-i-se de la inceput un portret fizic sau moral, fie
plasandu-l intr-o ierarhie sociala. În romanul subiectiv, constructia personajului se realizeaza
prin insumarea unor trairi, a unor impresii si a unor sentimente si ganduri, fara ca acestea sa
duca la o individualitate bine definita. În romanul psihologic se remarca utilizarea tehnicilor
moderne de analiza psihologica (introspectia, monologul interior, fluxul constiintei, memoria
afectiva).

Lui Stefan Gheorghidiu nu i se face un portret, pentru ca el este naratorul, de aceea se ajunge
la un compromis – autoportretul: „Stiam ca la Universitate trec printre studentii bine. Eram
inalt si elegant.”
Personajul-narator Gheorghidiu se raporteaza la doua planuri temporale: timpul cronologic, in
care consemneaza intamplarile de pe front si timpul psihologic, in care protagonistul
rememoreaza drama iubirii. Modul de a fi al protagonistului se reflecta in modul in care el
povesteste: spirit analitic, intelectualist si critic, personajul-narator va produce o naratiune in
care epicul propriu-zis este subordonat analizei si interpretarii.

Protagonistul traieste doua experiente „definitive” pentru formarea lui ca om: dragostea si
razboiul. „Nu numai in iubire, ci in toate actele existentiale personajul cauta o verificare si o
identificare a eului propriu. E insetat de experienta si, spre a si-o procura, e dispus a plati orice
pret, inclusiv pretul vietii.”(D. Micu)

Prima experienta de cunoastere e traita sub semnul incertitudinii si reprezinta un zbucium

permanent – „monografia indoielii”. Suferinta provine, pe de o parte, din iubirea inselata, iar
pe de alta parte, din faptul ca Gheorghidiu cauta ca mai toti eroii lui Camil Petrescu,
certitudini. Acest conflict interior se grefeaza pe opozitia intre aspiratiile absolute ale
intelectualului si realitatea meschina a societatii.

În incipitul romanului se apeleaza la un artificiu compozitional. Întamplarile din primul

capitol, La Piatra Craiului in munte, sunt posterioare evenimentelor relatate in restul Cartii I.
Capitolul pune in evidenta cele doua planuri temporale din discursul narativ: timpul nararii
(prezentul frontului) si timpul narat (trecutul povestii de iubire).

În primavara anului 1916, personajul principal se afla concentrat, pe Valea Prahovei. La popota
ofiterilor, asista la o discutie despre dragoste si fidelitate, pornind de la un fapt divers aflat din
presa: un barbat care si-a ucis sotia infidela a fost achitat de judecator. Aceasta discutie
declanseaza memoria afectiva a protagonistului, trezindu-i amintirile legate de cei doi ani si
jumatate ai casniciei cu Ela.

Fraza cu care incepe capitolul Diagonalele unui testament: „Eram insurat de doi ani si jumatate
cu o colega de la Universitate si banuiam ca ma insala” concentreaza intriga romanului si
deschide retrospectiva iubirii dintre Stefan Gheorghidiu si Ela. Îndoiala este cu atat mai
dureroasa cu cat Gheorghidiu considera ca „acei care se iubesc au drept de viata si de moarte
unul asupra celuilalt”.

Student la filozofie, Stefan Gheorghidiu este un intelectual care traieste in lumea ideilor, a
cartilor si care are impresia ca „s-a izolat de realitatea materiala imediata. În fapt insa, tocmai
aceasta realitate imediata produce destramarea cuplului. Pana in momentul in care
Gheorghidiu primeste mostenirea de la unchiul Tache, cuplul traieste in conditii modeste, dar
in armonie.
În capitolul Diagonalele unui testament, in secventa narativa de factura balzaciana a mesei de
familie, se poate observa ce anume il determina pe batranul avar sa-i lase cea mai mare parte
din avere nepotului sau, Stefan. De Sfantul Dumitru, Ela si Stefan, impreuna cu mama si
surorile lui si cu celalalt unchi, Nae Gheorghidiu, sunt invitati la masa la unchiul Tache.
Discutand despre casatorie, Nae Gheorghidiu ii reproseaza lui Stefan casatoria din dragoste cu
o fata saraca, ca si a tatalui sau mort, Corneliu, pe care in plus il acuza de a nu-i fi lasat fiului o
mostenire. În incercarea de a-si apara parintele, Stefan isi expune motivul pentru care nu s-a
insurat pentru avere, ca Nae Gheorghidiu: ,,De cele mai multe ori, parintele, care lasa avere
copiilor, le transmite si calitatile prin care a facut averea: un obraz mai gros, un stomac in stare
sa digereze si oua clocite, ceva din slutenia nevestei luate pentru averea ei, neaparat o sira a
spinarii flexibila ca nuiaua (daca nu cumva rahitismul nevestei milionare n-a inzestrat-o cu o
cocoasa rigida ca o buturuga). Orice mostenire e, s-ar putea zice, un bloc.”

Impresionat de izbucnirea lui Stefan, unchiul Tache ii lasa cea mai insemnata parte a averii.
Nae Gheorghidiu remarca ulterior discrepanta dintre aspiratiile intelectualului si „valorile”
societatii, caracterizandu-l direct: ,,N-ai spirit practic Ai sa-ti pierzi averea ( ): cu filozofia
dumitale nu faci doi bani. Cu Kant ala al dumitale si cu Schopenhauer nu faci in afaceri nicio
branza. Eu sunt mai destept ca ei cand e vorba de parale”. Disputa in jurul mostenirii continua
cu procesul intentat atat de Nae Gheorghidiu, cat si de mama si surorile lui Stefan pentru a
obtine o parte cat mai mare din avere. Atitudinea sotiei sale, care se implica cu indarjire in
discutiile despre bani, il surprinde in mod dureros, pentru ca, asa cum marturiseste referitor la
Ela: ,,As fi vrut-o mereu feminina, deasupra discutiilor acestea vulgare, plapanda si avand
nevoie sa fie protejata, nu sa intervina atat de energic interesata.” Dezgustat, Stefan cedeaza o
parte din avere in favoarea familiei, dar se simte tot mai izolat de lumea meschina si egoista in
mijlocul careia traieste, mai ales ca isi da seama ca nici femeia iubita nu-l intelege: „Ma
cuprindea o nesfarsita tristete vazand ca nici femeia asta, pe care o credeam aproape suflet
din sufletul meu, nu intelegea ca poti sa lupti cu indarjire si fara crutare pentru triumful unei
idei, dar in acelasi timp sa-ti fie sila sa te framanti pentru o suma, fie ea oricat de mare, sa
lovesti aprig cu coatele.

Am stiut mai tarziu, ca aveam o reputatie de imensa rautate, dedusa din indarjirea si sarcasmul
cu care-mi aparam parerile, din intoleranta mea intelectuala, in sfarsit.”

Primirea mostenirii are efecte si intr-un plan mult mai profund, deoarece genereaza criza
matrimoniala. Ela se lasa in voia tentatiilor mondene, iar „Gheorghidiu incepe sa fie apreciat in
functie de un cod existential care nu i se potriveste.”(D. Micu) Dintr-un orgoliu exagerat refuza
sa intre in competitie cu ceilalti, fiindca i se pare sub demnitatea lui de intelectual sa-si
schimbe garderoba si sa adopte comportamentul superficial al dansatorilor mondeni apreciati
de Ela. De aceea nici nu intreprinde nimic pentru a recastiga pretuirea pierduta a sotiei.
Dimpotriva, priveste aparent indiferent ceea ce se intampla. Criza de identitate e declansta de
conflictul dintre esenta sa (psihologica, morala) si aparenta sociala, impusa prin conventie. Mai
mult, Stefan traieste iubirea in mod rational, intelectual si o raporeaza continuu la absolut.
Excursia de la Odobesti declanseaza ireversibil criza matrimoniala. Natura reflexiva si
hipersensibila, personajul sufera pentru ca are impresia ca este inselat. Mici incidente, gesturi
fara importanta, privirile pe care Ela le schimba cu domnul G., se amplifica in constiinta
protagonistului: „toata suferinta asta monstruoasa imi venea din nimic.” Principala modalitate
de caracterizare pentru a ilustra zbuciumul sau interior este introspectia prin monologul
interior. Nevoia de absolut il determina sa-si analizeze cu luciditate starile, de unde suferinta.
Pentru eroii lui Camil Petrescu, „Cata luciditate atata constiinta, cata constiinta atata pasiune
si deci atata drama”.

Eroul traieste in lumea ideilor pure, aspirand la dragostea absoluta, cautand in permanenta
certitudini care sa-i confirme profunzimea sentimentului de iubire, dar se simte obosit si
hotaraste sa se desparta definitiv de Ela, pe care o priveste acum cu indiferenta „cu care
privesti un tablou” si careia ii lasa o buna parte din averea la care ea tinea, in mod deosebit.

A doua experienta fundamentala, cea a confruntarii directe cu moartea, lasa definitiv in umbra
experienta iubirii. Drama colectiva a razboiului anuleaza drama personala, a iubirii. Ranit si
spitalizat, Gheorghidiu se intoarce acasa la Bucuresti, dar se simte detasat de tot ce il legase de
Ela. Finalul romanului reprezinta sfarsitul dramei personale, iubirii. Desi ar fi putut sa evite
participarea la razboi, profitand de averea sa, asa cum procedeaza Nae Gheorghidiu, Stefan se
inroleaza voluntar din dorinta de a trai aceasta experienta existentiala si ca act moralmelte
necesar: „N-as vrea sa existe pe lume o experienta definitiva, ca aceea pe care o voi face, de la
care sa lipsesc, mai exact sa lipseasca ea din intregul meu sufletesc.” Alexandru Paleologu
apreciaza ca: 'Gheorghidiu hotaraste sa plece pe front dintr-o aviditate de cunoastere, dar si
dintr-un imperios sentiment al onoarei.”

Confruntat, pe front, cu situatii-limita, protagonistul se autoanalizeaza lucid: „Stiu ca voi muri,

dar ma intreb daca voi putea indura fizic rana care imi va sfasia trupul.”

Stefan Gheorghidiu reprezinta un tip de personaj impus in literatura romana de romanele si

dramaturgia lui Camil Petrescu: intelectualul aspirand spre absolut, ca si Ladima, Gelu Ruscanu
sau Andrei Pietraru. Inadaptat superior, lucid si hipersensibil, Gheorghidiu incearca sa
recompuna lumea in functie de aspiratia sa catre absolut si are orgoliul de a refuza o realitate
care nu i se potriveste. Desi in lumea lui Nae Gheorghidiu, a afaceristului Vasilescu Lumanararu
si a mondenului Grigoriade, Stefan Gheorghidiu pare a fi un invins, in raport cu lumea pura a
ideilor, are taria de a nu accepta compromisul. Constiinta lucida, analiza si confesiunea pun in
evidenta preocuparea personajului-narator pentru problemele profunde ale existentei,
receptate in lumea sa interioara ca experiente definitorii.