PRĂBUŞIREA VECHIULUI REGIM ÎN FRANŢA

(1774-1789)

Revoluţia franceză este una din mişcările care dau naştere în Occident ideilor ce aparţin
"Luminilor". Provocată de criza financiară a monarhiei franceze, în 1789, în câteva săptămâni,
ea duce la prăbuşirea vechiului regim şi la proclamarea unor principii noi, prin intermediul
"Declaraţiei drepturilor omului şi cetăţeanului": suveranitatea naţiunii, libertate, egalitate civilă,
proprietate, în timp ce se instalează o monarhie constituţională. 1
Vechiul regim francez - o birocraţie monarhică pe fondul rămăşiţelor unei societăţi
medievale şi a unei învălmăşeli de puteri prescriptive - a expus de multe ori semne de slăbiciune
şi instabilitate. Însă aceste neajunsuri nu au însemnat pentru contemporani în nici un fel că
vechiul regim era în pragul unei nelinişti. Monarhia era admisă atât de gânditorii conservatori,
cât şi de cei revoluţionari, iar ambele categorii, fiecare în propriul său mod, au înzestrat
monarhia cu un trecut idilic. Conservatorii, opunându-se inovaţiilor birocraţiei tot mai mari, au
pretins că au descoperit dovada unei vechi constituţii sub care monarhia lucra în armonie cu
celelalte puteri ale regatului. Gânditorii revoluţionari - care sunt, să spunem, cei care doreau să
aducă schimbări radicale în administraţie - gândeau în termenii monarhiei absolute. Ei aveau în
vedere puterea regală deservită de o birocraţie luminată, care să guverneze pentru binele comun,
fără a fi împiedicată de instituţii medievale şi grupuri de interese. Statul despotic însemna pur
şi simplu colectarea de taxe (cu moderaţie), întreţinerea unei armate şi unei marine şi asigurarea
ordinii şi dreptăţii. Trebuia să fie cu adevărat despotic în ceea ce priveşte funcţiile limitate şi
trebuia să menţină condiţii sub care dreptul natural să prevaleze, nestingherit de prejudiciile
medievale şi reglementările inutile. Această idee a unui guvern puternic, care ar reduce şi ar
simplifica sarcinile guvernării, se afla în centrul gândirii liberale franceze din secolul al XVIII-
lea; iar aici chiar şi Jean-Jacques Rousseau găseşte anumite puncte comune cu enciclopediştii
şi cu fiziocraţii. 2
Sfârşitul domniei lui Ludovic al XV-lea a fost marcat de consecinţele diplomatice şi
financiare ale înfrângerii în Războiul de Şapte Ani. Ludovic al XV-lea a dominat puternic
parlamentul care se opunea absolutismului său fiscal şi a început o tentativă de reforme
economice şi instituţionale, împreună cu ministrul său, René Nicolas de Maupeou (1771).
Imaginea monarhiei era degradată (mai ales din punct de vedere moral, partidul susţinător
reproşând prezenţa doamnei de Barry şi influenţa Iluminismului).
Când Ludovic al XVI-lea a urcat pe tronul Franței avea 19 ani. Avea o enormă
responsabilitate devreme ce guvernul avea mari datorii iar resentimentele față de monarhia
despotică erau în creștere. Dar avea un caracter slab, era schimbător, încăpăţânat, şi după
mărturiile contemporanilor, de o inteligenţă mediocră. Sarcinile şi responsabilităţile care îi
reveneau îl copleşeau. În timp ce nimeni nu se îndoia de capacitatea intelectuală a lui Ludovic
de a guverna Franța, a fost destul de clar faptul că, deși crescut ca un Delfin al Franței, era
indecis și nu suficient de ferm pentru domnie.3 În scurtă vreme a ajuns obiectul de batjocură al
curtenilor uşuratici şi lipsiţi de seriozitate. Căsătoria sa la nici 16 cu Marie Antoinette, fiica

1
împărătesei Austriei - Maria Theresa, oferea un bogat material de ironii. Accepta omagiile unor
curteni care se bucurau de cea mai proastă faimă şi se zvonea că frumosul Fersen, colonel în
armata regală suedeză, era amantul ei. Se ştia faptul că Ludovic nu şi-a putut consuma căsătoria
decât la 7 ani după celebrarea sa şi numai în urma unei intervenţii chirurgicale. 4 De altfel,
Ludovic al XV-lea recunoştea faptul că nepotul lui ''nu este prea dezmierdător'' şi că ''nu este
un bărbat ca toţi ceilalţi'' 5. De faţă cu principesele bătrâne, Marie Antoinette îndrăzneşte câteva
nazuri cu soţul ei şi merge până la a-i spune: ''Sunteţi bărbatul meu, când veţi fi soţul meu?''6 A
fost tentată să influențeze politica regelui, de a face și desface miniștrii, întotdeauna la sfatul
prietenilor. Totuși, contrar zvonurilor, rolul ei politic a fost extrem de limitat. Mama sa a
criticat-o pentru incapacitatea ei de a-l controla pe regele Franţei, care nu i-a permis niciodată
să se amestece în politică.
Din punct de vedere politic, Franţa era o moharhie absolută şi centralizată, în care
suveranul exercita puterea prin intermediul miniştrilor, iar pe plan local prin intendenţii care
supervizau perceperea impozitelor şi practicarea cultului. În teorie, monarhul era reprezentant
al lui Dumnezeu pe pământ, iar voinţa lui era lege (Lex Rex). În realitate însă, el nu mai putea
obţine ascultare nici din partea celor mai apropiaţi funcţionari ai săi 7. În plan administrativ-
fiscal şi judiciar, Franţa apărea ca un stat neunificat, feudal, confuz, despotic şi corupt. O frână
în calea progresului era reprezentată şi de împărţirea de tip medieval al societăţii în stări
privilegiate şi non-privilegiate, bazată pe principiul inegalităţii sociale 8.
Marcat de lecturile lui Fenélon şi influenţat de Iluminism, Ludovic a căutat să câștige
dragostea poporului. Dorind să modeleze absolutismul autoritar al predecesorilor săi, Ludovic
al XVI-ea a reinstalat parlamentul în noiembrie 1774. Ludovic l-a numit consilier pe
experimentatul Jean-Frédéric Phélypeaux conte de Maurepas, care, până la moartea sa în 1781,
a fost cel care a luat cele mai importante decizii.
Guvernul era, de altfel, unul extrem de bun, aşa cum Franţa avusese rareori. Ministrul
Étienne François, duce de Choiseul, fusese înlăturat, alături de ceilalţi miniştrii, care nu se
bucurau de o popularitate prea mare. Printre noii miniştrii se aflau Anne Robert Jacques Turgot
- un economist, reprezentant al Şcolii fiziocrate; contele de Vergennes, fost ambasador la
Stockholm şi Constantinopolis; contele de Saint-Germain, vechi ofiţer integru, care a primit
Ministerul de Război; Sartine, numit ministru al Marinei şi Malesherbes, care a primit Casa
regelui9. La venirea lui Turgot, deficitul bugetar anual al Franţei era de 37 milioane de livre.
Regimul absolutist, menţinerea privilegiilor nobilimii şi a sistemului breslelor au dus la
rămânerea în urmă a economiei franceze în comparaţie cu cea a Angliei, aflată în plină revoluţie
industrială10. În secolul care a despărţit Glorioasa Revoluţie de Revoluţia franceză, Anglia a
devenit, treptat, principala putere a Europei şi a lumii. În Franţa, marea nobilime îşi împărţea
33 de miloane de livre, cât însuma anual slujbele casei regelui şi prinţilor, 28 de milioane
reprezentând pensiile înşiruite în coloane strânse în registrul roşu, 46 de miloane plătite ca soldă

2
celor 12000 de ofiţeri ai armatei, apoi urmând numeroasele sinecuri, cum ar fi funcţiile de
guvernatori ai provinciilor. Tot acestor nobili curteni le revin şi marile abaţii pe care regele le
împarte fiilor lor mai mici, preoţiţi adeseori la 12 ani. În 1789, dintre cei 143 de episcopi nu
exista nici unul care să nu fie nobil. Înalta nobilime costa, prin urmare, foarte mult 11.
Principala problemă a lui Turgot era redresarea finanţelor statului, iar pentru aceasta
trebuiau să se facă economii şi să se stabilească un impozit unic - subvenţia teritorială, care să
se aplice tuturor contribuabilor în funcţie de veniturile lor funciare. Ţăranii erau vitele de povară
ale socieţăţii franceze: dijme, cens, zeciuieli, corvezi, impozite regale, serviciu militar, toate
greutăţile veneau să-i copleşească. Însă aceştia nu ştiau să întrezărească mijloacele de
schimbare a orânduirii sociale. 12
Turgot dorea de asemenea desfiinţarea corvezilor, libera circulaţie a grânelor şi libertatea
muncii. Însă aceste lucruri cu siguranţă urmau să aibă parte de o opoziţie impulsivă, mai ales
din partea privilegiaţilor, care primeau o lovitură directă.
Vămile interne constituiau un obstacol temeinic în dezvoltarea comerţului, astfel încât o
marfă transportată din Provence la Paris îşi tripla preţul, din cauza taxelor vamale 13. În
septembrie 1774, Ludovic a impus adoptarea Edictului asupra liberei circulaţii a grânelor, lucru
care a declanşat războiul făinii, care a împins în anul următor răscoala până la Versailles. La 5
ianuarie 1776, corvoada a fost suprimată, iar următorul pas a fost suprimarea corporaţiilor. Însă
claca a devenit şi mai gra în momentul din promulgării desfiinţării sale. Cu acest prilej, s-au
văzut ţărani din Maine invocând cuvântul ministrului pentru a refuza marchizului de Vibraye
plata arenzilor, asediindu-l în castel şi silindu-l să fugă. Abolirea de către Malesherbes a
cercetării pregătitoare, adică recurgerea la tortură în anchetele criminale, făcea ca menţinerea
interogării prealabile (tortura aplicată spre a-l face pe inculpat să-şi denunţe complicii) să pară
şi mai nedreaptă14. Dar lucrurile s-au oprit aici, căci la 13 mai 1776, Turgot a fost demis, lucru
care dovedea faptul că monarhiei îi lipsea dorinţa de a se reforma ea însăşi. Reformele
financiare radicale ale lui Turgot și Malesherbes au înfuriat nobilii, care le-au blocat în
parlament insistând asupra faptului că regele nu are dreptul să perceapă noile taxe. Malesherbes
a demisionat şi el în același an, fiind înlocuit de Jacques Necker, un bancher din Genève,
singurul din cele 36 de persoane care au ocupat fotolii ministeriale din 1774 până în 1789 care
nu a fost nobil. 15
Un alt eveniment cu repercursiuni grave asupra monarhiei franceze a avut loc pe plan
extern, şi anume Declaraţia de independenţă a coloniilor americane, promulgată la 4 iulie 1776.
Necker a hotărât să sprijine Revoluţia americană, cu scopul a-şi lua revanşa în faţa Angliei. În
1777 au început să plece voluntari care să-i sprijine pe americani, dintre aceştia remarcându-se
marchizul de La Fayette. Ludovic era din nou indecis, deoarece pe de o parte, îi displăcea să
sisţină supuşi revoltaţi împotriva suveranului lor legitim, iar pe de altă parte, starea finanţelor
făcea primejdios încă un război16. Însă Bătălia de la Saratoga i-a hotărât pe francezi să intervină.
În anul următor are loc războiul maritim dintre Franţa şi Marea Britanie, în care francezii au

3
obţinut întâietatea prin victorii în Antile şi India, iar în 1779 Vergennes a reuşit să atragă în
război şi pe vechii aliaţi ai francezilor, pe spanioli.
Dar, la 30 noiembrie 1782, fără ştirea lui Vergennes, americanii au semnat pacea cu
englezii, prin care Ohio era cedat Statelor Unite. Acest lucru a dus la semnarea tratatului de la
Versailles, din 3 septembrie 1783, prin care Franţei nu i-au revenit decât nişte avantaje modeste:
restituirea Senegalului şi a câtorva Antile. Tratatul de la Versailles a fost primit rău de publicul
francez, care realizase că după cinci ani de victorii în faţa englezilor, Franţa s-a ales cu mai
nimic17. În schimb, cheltuielile Franţei prin participarea la războiul american de independenţă
au fost evaluate la două miliarde de livre. La sfârşitul razboiului american de indendenţă,
deficitul bugetar anual era de 80 milioane de livre, iar în 1787 ajunsese la 112 milioane.
Dar slăbiciunea internă era cea care crea instabilitate, prin paralizia generală a guvernului.
Cu Necker în funcţia de director general la finanţe, Franţa a cunoscut o perioadă de beatitudine:
Necker împrumuta şi găsea bani cu uşurinţă; regele Franţei era aliatul victorios al rebelilor
americani. Văzut bine de public, Necker nu a riscat să-şi piardă acest statut, nemulţumindu-i pe
curteni şi pe financiari, practic neîncercând să facă reforme. În februarie 1781, Necker face
greşeala de a oferi publicităţii Darea de seamă către rege de domnul Necker. Practic, această
publicaţie era o expunere a situaţiei financiare, până atunci privită ca preocupare exclusivă a
regelui şi miniştrilor săi. Deşi în Franţa se manifestau intens din nou greutăţi financiare, Necker
făcea să apară un excedent al veniturilor de 10 milioane. Bancherii însă nu s-au lăsat amăgiţi
de această expunere himerică. De asemenea, directorul general al finanţelor Franţei estima
pensiile plătite curtenilor la suma de 28 de milioane, adică peste zece procente din buget. Toate
acestea au dus la căderea lui Necker, iar această cădere confirmă faptul că Vechiul regim era
imposibil de reformat.18
În 1783, regele numeşte un nou ministru al finanţelor, pe Charles Alexandre de Calonne,
un om inteligent, abil îndatoritor şi sârguincios, care înţelesese că singura lui misiune era accea
de amâna inevitabilul cât mai mult cu putinţă. Calonne a propus o soluţie inedită pentru a inspira
încredere eventualilor creditori ai statului, şi anume să se cheltuiască cu uşurinţă şi să nu se
refuze nimic. Însă în 1786, criza financiară reapare, mai gravă ca oricând. Calonne, care
prevăzuse situaţia, prezintă regelui un program despre care acesta afirmă că este identic cu cel
al lui Turgot.19 Încheierea tratatului comercial de la Eden cu Anglia din 1786, bazat pe
introducerea reciprocă a clauzei naţiunii celei mai favorizate, ca şi recolta dezastruoasă din
1788, au contribuit în mod inexorabil la agravarea situaţiei economice a Franţei20. În 1789,
datoria publică a Franţei se ridica la 4,5 miliarde de livre.
În 1787, Ludovic a convocat Adunarea notabililor (Assemblée des notables), pentru a
discuta despre noua reformă fiscală propusă de Calonne, dar aceasta a respins planul de reformă,
determinându-l pe rege să-l demită pe Calonne, în luna aprilie. Succesorul acestuia, Brienne, i-
a urmat parţial politica, intrând într-un grav conflict cu parlamentele, pe care a încercat să le
suprime în 1788, fără succes însă.

4
 Eşecul votului parlamentar, urmat de cel al notabililor regatului, au dus la convocarea
Stării Generale, cu ajutorul căreia Ludovic al XVI-lea spera să fie supuse cele două ordine
(nobilii şi clericii) care îl blocau.
Toate aceste eşecuri i-au semnalat lui Ludovic faptul că şi-a pierdut incapacitatea de a
domni ca un monarh absolut, fapt ce i-a cauzat depresie. Dacă blocarea sistematică a reformelor
de către nobilime şi clericii de rang superior a fost problema politică majoră a domniei sale,
deficitul economic în creştere era principala problemă economică. Cheltuielile curţii regale,
cele ale lucrărilor publice de modernizare (de exemplu, drumurile) şi datoria legată de război
(sprijin pentru SUA) făceau ca datoria să devină o problemă crucială. Regele nu credea această
datorie nu putea fi absorbită decât prin reforme majore, afectând anumite privilegii.
La începutul lui august 1788, Brienne a acceptat solicitarea parlamentelor de a se convoca
Stările Generale şi a demisionat în condiţiile în care plăţile din visteria regală fuseseră deja
suspendate. La 25 august, regele îl demite pe Brienne şi se umileşte rechemând-ul pe Jacques
Necker. Revenit în postul de trezorier, acesta a declarat şi el că nu va întreprinde nici o acţiune
până la convocarea Stărilor Generale 21. Simţind că este nevoie de el, bancherul genovez a pus
condiţii: anularea reformei judiciare a lui Lamoignon, rechemarea parlamentelor şi convocarea
Stărilor Generale, lucru pe care Ludovic l-a făcut la 1 mai 1789. Stările Generale (reprezentanţii
clerului, nobilimii şi orăşenilor), convocate de prim-ministru pentru a încerca să le conducă spre
bine, cât mai paşnic posibil, au scăpat rapid de sub control, ceea ce a dus la declanşarea
revoluţiei. Rebeliunea nobilimii a înfrânt coroana, dar a lăsat cale liberă revoluţiei.22
Revoluţia franceză, care prin impetuozitatea ei nestăvilită i-a surprins atât pe cei care au
făurit-o şi au beneficiat de pe urma ei, cât şi pe cei care i-au căzut victimă, a fost pregătită cu
încetul, timp de un secol şi mai bine. Ea este rezultatul discrepanţei de zi în zi mai profundă
dintre realităţi şi legi, dintre instituţii şi moravuri, dintre literă şi spirit. 23
Din examinarea variilor surse s-a putut constata că absolutismul era unanim condamnat.
Preoţii, nobilii şi oamenii de rând erau cu toţii de acord să ceară o Constituţie care să
îngrădească drepturile regelui şi ale funcţionarilor săi şi să garanteze o reprezentare naţională
periodică, singura competentă să voteze impozitele şi să facă legile 24.
În fruntea naţiunii, Constituţia menţinea un rege ereditar. Dar acest rege era oarecum creat
din nou de Constituţia însăşi. Îi este subordonat şi îi depune jurământ de credinţă. Înainte era:
''Ludovic, prin graţia lui Dumnezeu, rege al Franţei şi al Navarrei'', iar acum, de la 10 octombrie
1789, este: ''Ludovic, prin graţia lui Dumnezeu şi a Constituţiei statului, regele francezilor.''
Regele francezilor, noul titlu înseamnă un conducător, şi nu un stăpân 25.
În ceea ce priveşte cauzele care au dus la declanşarea Revoluţiei franceze există şi o
mulţime de speculaţii şi controverse. Potrivit istoriografiei catolico-contrarevoluţionare,
Revoluţia a fost un complot urzit împotriva tronului şi a altarului. Unii istorici vorbesc şi de o
implicare la nivel înalt al masoneriei în prăbuşirea Vechiului Regim în Franţa. Gaston Martin
scria că masoneria a fost cel mai potrivit instrument de propagare a ideilor filozofice şi
adevărata forţă generatoare a practicii revoluţionare. În anii 1780, numele multor loji

5
constituiau sloganuri precum ''Înfrângerea prejudecăţilor'', ''Raţiunea'', ''Perfecta Efalitate''. Mai
mulţi filozofi, printre care şi Voltaire, a făcut parte dintr-o lojă masonică numită Nouă Surori.
Odată cu izucnirea Revoluţiei, această lojă s-a transformat într-un club politic, sub numele de
Societatea Naţională a celor Nouă Surori şi a participat activ la evenimentele revoluţionare. 26

6
 PRĂBUŞIREA VECHIULUI REGIM ÎN FRANŢA

PRĂBUŞIREA VECHIULUI REGIM ÎN FRANŢA

(1774-1789)

Revoluţia franceză este una din mişcările care dau naştere în Occident ideilor ce aparţin
"Luminilor". Provocată de criza financiară a monarhiei franceze, în 1789, în câteva săptămâni,

7
ea duce la prăbuşirea vechiului regim şi la proclamarea unor principii noi, prin intermediul
"Declaraţiei drepturilor omului şi cetăţeanului": suveranitatea naţiunii, libertate, egalitate civilă,
proprietate, în timp ce se instalează o monarhie constituţională. 27
Vechiul regim francez - o birocraţie monarhică pe fondul rămăşiţelor unei societăţi
medievale şi a unei învălmăşeli de puteri prescriptive - a expus de multe ori semne de slăbiciune
şi instabilitate. Însă aceste neajunsuri nu au însemnat pentru contemporani în nici un fel că
vechiul regim era în pragul unei nelinişti. Monarhia era admisă atât de gânditorii conservatori,
cât şi de cei revoluţionari, iar ambele categorii, fiecare în propriul său mod, au înzestrat
monarhia cu un trecut idilic. Conservatorii, opunându-se inovaţiilor birocraţiei tot mai mari, au
pretins că au descoperit dovada unei vechi constituţii sub care monarhia lucra în armonie cu
celelalte puteri ale regatului. Gânditorii revoluţionari - care sunt, să spunem, cei care doreau să
aducă schimbări radicale în administraţie - gândeau în termenii monarhiei absolute. Ei aveau în
vedere puterea regală deservită de o birocraţie luminată, care să guverneze pentru binele comun,
fără a fi împiedicată de instituţii medievale şi grupuri de interese. Statul despotic însemna pur
şi simplu colectarea de taxe (cu moderaţie), întreţinerea unei armate şi unei marine şi asigurarea
ordinii şi dreptăţii. Trebuia să fie cu adevărat despotic în ceea ce priveşte funcţiile limitate şi
trebuia să menţină condiţii sub care dreptul natural să prevaleze, nestingherit de prejudiciile
medievale şi reglementările inutile. Această idee a unui guvern puternic, care ar reduce şi ar
simplifica sarcinile guvernării, se afla în centrul gândirii liberale franceze din secolul al XVIII-
lea; iar aici chiar şi Jean-Jacques Rousseau găseşte anumite puncte comune cu enciclopediştii
şi cu fiziocraţii. 28
Sfârşitul domniei lui Ludovic al XV-lea a fost marcat de consecinţele diplomatice şi
financiare ale înfrângerii în Războiul de Şapte Ani. Ludovic al XV-lea a dominat puternic
parlamentul care se opunea absolutismului său fiscal şi a început o tentativă de reforme
economice şi instituţionale, împreună cu ministrul său, René Nicolas de Maupeou (1771).
Imaginea monarhiei era degradată (mai ales din punct de vedere moral, partidul susţinător
reproşând prezenţa doamnei de Barry şi influenţa Iluminismului).
Când Ludovic al XVI-lea a urcat pe tronul Franței avea 19 ani. Avea o enormă
responsabilitate devreme ce guvernul avea mari datorii iar resentimentele față de monarhia
despotică erau în creștere. Dar avea un caracter slab, era schimbător, încăpăţânat, şi după
mărturiile contemporanilor, de o inteligenţă mediocră. Sarcinile şi responsabilităţile care îi
reveneau îl copleşeau. În timp ce nimeni nu se îndoia de capacitatea intelectuală a lui Ludovic
de a guverna Franța, a fost destul de clar faptul că, deși crescut ca un Delfin al Franței, era
indecis și nu suficient de ferm pentru domnie.29 În scurtă vreme a ajuns obiectul de batjocură al
curtenilor uşuratici şi lipsiţi de seriozitate. Căsătoria sa la nici 16 cu Marie Antoinette, fiica
împărătesei Austriei - Maria Theresa, oferea un bogat material de ironii. Accepta omagiile unor
curteni care se bucurau de cea mai proastă faimă şi se zvonea că frumosul Fersen, colonel în
armata regală suedeză, era amantul ei. Se ştia faptul că Ludovic nu şi-a putut consuma căsătoria
decât la 7 ani după celebrarea sa şi numai în urma unei intervenţii chirurgicale. 30 De altfel,
Ludovic al XV-lea recunoştea faptul că nepotul lui ''nu este prea dezmierdător'' şi că ''nu este

8
un bărbat ca toţi ceilalţi''31. De faţă cu principesele bătrâne, Marie Antoinette îndrăzneşte câteva
nazuri cu soţul ei şi merge până la a-i spune: ''Sunteţi bărbatul meu, când veţi fi soţul meu?''32
A fost tentată să influențeze politica regelui, de a face și desface miniștrii, întotdeauna la sfatul
prietenilor. Totuși, contrar zvonurilor, rolul ei politic a fost extrem de limitat. Mama sa a
criticat-o pentru incapacitatea ei de a-l controla pe regele Franţei, care nu i-a permis niciodată
să se amestece în politică.
Din punct de vedere politic, Franţa era o moharhie absolută şi centralizată, în care
suveranul exercita puterea prin intermediul miniştrilor, iar pe plan local prin intendenţii care
supervizau perceperea impozitelor şi practicarea cultului. În teorie, monarhul era reprezentant
al lui Dumnezeu pe pământ, iar voinţa lui era lege (Lex Rex). În realitate însă, el nu mai putea
obţine ascultare nici din partea celor mai apropiaţi funcţionari ai săi 33. În plan administrativ-
fiscal şi judiciar, Franţa apărea ca un stat neunificat, feudal, confuz, despotic şi corupt. O frână
în calea progresului era reprezentată şi de împărţirea de tip medieval al societăţii în stări
privilegiate şi non-privilegiate, bazată pe principiul inegalităţii sociale 34.
Marcat de lecturile lui Fenélon şi influenţat de Iluminism, Ludovic a căutat să câștige
dragostea poporului. Dorind să modeleze absolutismul autoritar al predecesorilor săi, Ludovic
al XVI-ea a reinstalat parlamentul în noiembrie 1774. Ludovic l-a numit consilier pe
experimentatul Jean-Frédéric Phélypeaux conte de Maurepas, care, până la moartea sa în 1781,
a fost cel care a luat cele mai importante decizii.
Guvernul era, de altfel, unul extrem de bun, aşa cum Franţa avusese rareori. Ministrul
Étienne François, duce de Choiseul, fusese înlăturat, alături de ceilalţi miniştrii, care nu se
bucurau de o popularitate prea mare. Printre noii miniştrii se aflau Anne Robert Jacques Turgot
- un economist, reprezentant al Şcolii fiziocrate; contele de Vergennes, fost ambasador la
Stockholm şi Constantinopolis; contele de Saint-Germain, vechi ofiţer integru, care a primit
Ministerul de Război; Sartine, numit ministru al Marinei şi Malesherbes, care a primit Casa
regelui35. La venirea lui Turgot, deficitul bugetar anual al Franţei era de 37 milioane de livre.
Regimul absolutist, menţinerea privilegiilor nobilimii şi a sistemului breslelor au dus la
rămânerea în urmă a economiei franceze în comparaţie cu cea a Angliei, aflată în plină revoluţie
industrială36. În secolul care a despărţit Glorioasa Revoluţie de Revoluţia franceză, Anglia a
devenit, treptat, principala putere a Europei şi a lumii. În Franţa, marea nobilime îşi împărţea
33 de miloane de livre, cât însuma anual slujbele casei regelui şi prinţilor, 28 de milioane
reprezentând pensiile înşiruite în coloane strânse în registrul roşu, 46 de miloane plătite ca soldă
celor 12000 de ofiţeri ai armatei, apoi urmând numeroasele sinecuri, cum ar fi funcţiile de
guvernatori ai provinciilor. Tot acestor nobili curteni le revin şi marile abaţii pe care regele le
împarte fiilor lor mai mici, preoţiţi adeseori la 12 ani. În 1789, dintre cei 143 de episcopi nu
exista nici unul care să nu fie nobil. Înalta nobilime costa, prin urmare, foarte mult 37.

9
 Principala problemă a lui Turgot era redresarea finanţelor statului, iar pentru aceasta
trebuiau să se facă economii şi să se stabilească un impozit unic - subvenţia teritorială, care să
se aplice tuturor contribuabilor în funcţie de veniturile lor funciare. Ţăranii erau vitele de povară
ale socieţăţii franceze: dijme, cens, zeciuieli, corvezi, impozite regale, serviciu militar, toate
greutăţile veneau să-i copleşească. Însă aceştia nu ştiau să întrezărească mijloacele de
schimbare a orânduirii sociale. 38
Turgot dorea de asemenea desfiinţarea corvezilor, libera circulaţie a grânelor şi libertatea
muncii. Însă aceste lucruri cu siguranţă urmau să aibă parte de o opoziţie impulsivă, mai ales
din partea privilegiaţilor, care primeau o lovitură directă.
Vămile interne constituiau un obstacol temeinic în dezvoltarea comerţului, astfel încât o
marfă transportată din Provence la Paris îşi tripla preţul, din cauza taxelor vamale 39. În
septembrie 1774, Ludovic a impus adoptarea Edictului asupra liberei circulaţii a grânelor, lucru
care a declanşat războiul făinii, care a împins în anul următor răscoala până la Versailles. La 5
ianuarie 1776, corvoada a fost suprimată, iar următorul pas a fost suprimarea corporaţiilor. Însă
claca a devenit şi mai gra în momentul din promulgării desfiinţării sale. Cu acest prilej, s-au
văzut ţărani din Maine invocând cuvântul ministrului pentru a refuza marchizului de Vibraye
plata arenzilor, asediindu-l în castel şi silindu-l să fugă. Abolirea de către Malesherbes a
cercetării pregătitoare, adică recurgerea la tortură în anchetele criminale, făcea ca menţinerea
interogării prealabile (tortura aplicată spre a-l face pe inculpat să-şi denunţe complicii) să pară
şi mai nedreaptă40. Dar lucrurile s-au oprit aici, căci la 13 mai 1776, Turgot a fost demis, lucru
care dovedea faptul că monarhiei îi lipsea dorinţa de a se reforma ea însăşi. Reformele
financiare radicale ale lui Turgot și Malesherbes au înfuriat nobilii, care le-au blocat în
parlament insistând asupra faptului că regele nu are dreptul să perceapă noile taxe. Malesherbes
a demisionat şi el în același an, fiind înlocuit de Jacques Necker, un bancher din Genève,
singurul din cele 36 de persoane care au ocupat fotolii ministeriale din 1774 până în 1789 care
nu a fost nobil. 41
Un alt eveniment cu repercursiuni grave asupra monarhiei franceze a avut loc pe plan
extern, şi anume Declaraţia de independenţă a coloniilor americane, promulgată la 4 iulie 1776.
Necker a hotărât să sprijine Revoluţia americană, cu scopul a-şi lua revanşa în faţa Angliei. În
1777 au început să plece voluntari care să-i sprijine pe americani, dintre aceştia remarcându-se
marchizul de La Fayette. Ludovic era din nou indecis, deoarece pe de o parte, îi displăcea să
sisţină supuşi revoltaţi împotriva suveranului lor legitim, iar pe de altă parte, starea finanţelor
făcea primejdios încă un război42. Însă Bătălia de la Saratoga i-a hotărât pe francezi să intervină.
În anul următor are loc războiul maritim dintre Franţa şi Marea Britanie, în care francezii au
obţinut întâietatea prin victorii în Antile şi India, iar în 1779 Vergennes a reuşit să atragă în
război şi pe vechii aliaţi ai francezilor, pe spanioli.
Dar, la 30 noiembrie 1782, fără ştirea lui Vergennes, americanii au semnat pacea cu
englezii, prin care Ohio era cedat Statelor Unite. Acest lucru a dus la semnarea tratatului de la
Versailles, din 3 septembrie 1783, prin care Franţei nu i-au revenit decât nişte avantaje modeste:

10
restituirea Senegalului şi a câtorva Antile. Tratatul de la Versailles a fost primit rău de publicul
francez, care realizase că după cinci ani de victorii în faţa englezilor, Franţa s-a ales cu mai
nimic43. În schimb, cheltuielile Franţei prin participarea la războiul american de independenţă
au fost evaluate la două miliarde de livre. La sfârşitul razboiului american de indendenţă,
deficitul bugetar anual era de 80 milioane de livre, iar în 1787 ajunsese la 112 milioane.
Dar slăbiciunea internă era cea care crea instabilitate, prin paralizia generală a guvernului.
Cu Necker în funcţia de director general la finanţe, Franţa a cunoscut o perioadă de beatitudine:
Necker împrumuta şi găsea bani cu uşurinţă; regele Franţei era aliatul victorios al rebelilor
americani. Văzut bine de public, Necker nu a riscat să-şi piardă acest statut, nemulţumindu-i pe
curteni şi pe financiari, practic neîncercând să facă reforme. În februarie 1781, Necker face
greşeala de a oferi publicităţii Darea de seamă către rege de domnul Necker. Practic, această
publicaţie era o expunere a situaţiei financiare, până atunci privită ca preocupare exclusivă a
regelui şi miniştrilor săi. Deşi în Franţa se manifestau intens din nou greutăţi financiare, Necker
făcea să apară un excedent al veniturilor de 10 milioane. Bancherii însă nu s-au lăsat amăgiţi
de această expunere himerică. De asemenea, directorul general al finanţelor Franţei estima
pensiile plătite curtenilor la suma de 28 de milioane, adică peste zece procente din buget. Toate
acestea au dus la căderea lui Necker, iar această cădere confirmă faptul că Vechiul regim era
imposibil de reformat.44
În 1783, regele numeşte un nou ministru al finanţelor, pe Charles Alexandre de Calonne,
un om inteligent, abil îndatoritor şi sârguincios, care înţelesese că singura lui misiune era accea
de amâna inevitabilul cât mai mult cu putinţă. Calonne a propus o soluţie inedită pentru a inspira
încredere eventualilor creditori ai statului, şi anume să se cheltuiască cu uşurinţă şi să nu se
refuze nimic. Însă în 1786, criza financiară reapare, mai gravă ca oricând. Calonne, care
prevăzuse situaţia, prezintă regelui un program despre care acesta afirmă că este identic cu cel
al lui Turgot.45 Încheierea tratatului comercial de la Eden cu Anglia din 1786, bazat pe
introducerea reciprocă a clauzei naţiunii celei mai favorizate, ca şi recolta dezastruoasă din
1788, au contribuit în mod inexorabil la agravarea situaţiei economice a Franţei46. În 1789,
datoria publică a Franţei se ridica la 4,5 miliarde de livre.
În 1787, Ludovic a convocat Adunarea notabililor (Assemblée des notables), pentru a
discuta despre noua reformă fiscală propusă de Calonne, dar aceasta a respins planul de reformă,
determinându-l pe rege să-l demită pe Calonne, în luna aprilie. Succesorul acestuia, Brienne, i-
a urmat parţial politica, intrând într-un grav conflict cu parlamentele, pe care a încercat să le
suprime în 1788, fără succes însă.
Eşecul votului parlamentar, urmat de cel al notabililor regatului, au dus la convocarea
Stării Generale, cu ajutorul căreia Ludovic al XVI-lea spera să fie supuse cele două ordine
(nobilii şi clericii) care îl blocau.
Toate aceste eşecuri i-au semnalat lui Ludovic faptul că şi-a pierdut incapacitatea de a
domni ca un monarh absolut, fapt ce i-a cauzat depresie. Dacă blocarea sistematică a reformelor
de către nobilime şi clericii de rang superior a fost problema politică majoră a domniei sale,
deficitul economic în creştere era principala problemă economică. Cheltuielile curţii regale,

11
cele ale lucrărilor publice de modernizare (de exemplu, drumurile) şi datoria legată de război
(sprijin pentru SUA) făceau ca datoria să devină o problemă crucială. Regele nu credea această
datorie nu putea fi absorbită decât prin reforme majore, afectând anumite privilegii.
La începutul lui august 1788, Brienne a acceptat solicitarea parlamentelor de a se convoca
Stările Generale şi a demisionat în condiţiile în care plăţile din visteria regală fuseseră deja
suspendate. La 25 august, regele îl demite pe Brienne şi se umileşte rechemând-ul pe Jacques
Necker. Revenit în postul de trezorier, acesta a declarat şi el că nu va întreprinde nici o acţiune
până la convocarea Stărilor Generale 47. Simţind că este nevoie de el, bancherul genovez a pus
condiţii: anularea reformei judiciare a lui Lamoignon, rechemarea parlamentelor şi convocarea
Stărilor Generale, lucru pe care Ludovic l-a făcut la 1 mai 1789. Stările Generale (reprezentanţii
clerului, nobilimii şi orăşenilor), convocate de prim-ministru pentru a încerca să le conducă spre
bine, cât mai paşnic posibil, au scăpat rapid de sub control, ceea ce a dus la declanşarea
revoluţiei. Rebeliunea nobilimii a înfrânt coroana, dar a lăsat cale liberă revoluţiei.48
Revoluţia franceză, care prin impetuozitatea ei nestăvilită i-a surprins atât pe cei care au
făurit-o şi au beneficiat de pe urma ei, cât şi pe cei care i-au căzut victimă, a fost pregătită cu
încetul, timp de un secol şi mai bine. Ea este rezultatul discrepanţei de zi în zi mai profundă
dintre realităţi şi legi, dintre instituţii şi moravuri, dintre literă şi spirit. 49
Din examinarea variilor surse s-a putut constata că absolutismul era unanim condamnat.
Preoţii, nobilii şi oamenii de rând erau cu toţii de acord să ceară o Constituţie care să
îngrădească drepturile regelui şi ale funcţionarilor săi şi să garanteze o reprezentare naţională
periodică, singura competentă să voteze impozitele şi să facă legile 50.
În fruntea naţiunii, Constituţia menţinea un rege ereditar. Dar acest rege era oarecum creat
din nou de Constituţia însăşi. Îi este subordonat şi îi depune jurământ de credinţă. Înainte era:
''Ludovic, prin graţia lui Dumnezeu, rege al Franţei şi al Navarrei'', iar acum, de la 10 octombrie
1789, este: ''Ludovic, prin graţia lui Dumnezeu şi a Constituţiei statului, regele francezilor.''
Regele francezilor, noul titlu înseamnă un conducător, şi nu un stăpân 51.
În ceea ce priveşte cauzele care au dus la declanşarea Revoluţiei franceze există şi o
mulţime de speculaţii şi controverse. Potrivit istoriografiei catolico-contrarevoluţionare,
Revoluţia a fost un complot urzit împotriva tronului şi a altarului. Unii istorici vorbesc şi de o
implicare la nivel înalt al masoneriei în prăbuşirea Vechiului Regim în Franţa. Gaston Martin
scria că masoneria a fost cel mai potrivit instrument de propagare a ideilor filozofice şi
adevărata forţă generatoare a practicii revoluţionare. În anii 1780, numele multor loji
constituiau sloganuri precum ''Înfrângerea prejudecăţilor'', ''Raţiunea'', ''Perfecta Efalitate''. Mai
mulţi filozofi, printre care şi Voltaire, a făcut parte dintr-o lojă masonică numită Nouă Surori.
Odată cu izucnirea Revoluţiei, această lojă s-a transformat într-un club politic, sub numele de
Societatea Naţională a celor Nouă Surori şi a participat activ la evenimentele revoluţionare. 52

12
13
 PRĂBUŞIREA VECHIULUI REGIM ÎN FRANŢA
(1774-1789)

Revoluţia franceză este una din mişcările care dau naştere în Occident ideilor ce aparţin
"Luminilor". Provocată de criza financiară a monarhiei franceze, în 1789, în câteva săptămâni,
ea duce la prăbuşirea vechiului regim şi la proclamarea unor principii noi, prin intermediul
"Declaraţiei drepturilor omului şi cetăţeanului": suveranitatea naţiunii, libertate, egalitate civilă,
proprietate, în timp ce se instalează o monarhie constituţională. 53
Vechiul regim francez - o birocraţie monarhică pe fondul rămăşiţelor unei societăţi
medievale şi a unei învălmăşeli de puteri prescriptive - a expus de multe ori semne de slăbiciune
şi instabilitate. Însă aceste neajunsuri nu au însemnat pentru contemporani în nici un fel că
vechiul regim era în pragul unei nelinişti. Monarhia era admisă atât de gânditorii conservatori,
cât şi de cei revoluţionari, iar ambele categorii, fiecare în propriul său mod, au înzestrat
monarhia cu un trecut idilic. Conservatorii, opunându-se inovaţiilor birocraţiei tot mai mari, au
pretins că au descoperit dovada unei vechi constituţii sub care monarhia lucra în armonie cu

14
celelalte puteri ale regatului. Gânditorii revoluţionari - care sunt, să spunem, cei care doreau să
aducă schimbări radicale în administraţie - gândeau în termenii monarhiei absolute. Ei aveau în
vedere puterea regală deservită de o birocraţie luminată, care să guverneze pentru binele comun,
fără a fi împiedicată de instituţii medievale şi grupuri de interese. Statul despotic însemna pur
şi simplu colectarea de taxe (cu moderaţie), întreţinerea unei armate şi unei marine şi asigurarea
ordinii şi dreptăţii. Trebuia să fie cu adevărat despotic în ceea ce priveşte funcţiile limitate şi
trebuia să menţină condiţii sub care dreptul natural să prevaleze, nestingherit de prejudiciile
medievale şi reglementările inutile. Această idee a unui guvern puternic, care ar reduce şi ar
simplifica sarcinile guvernării, se afla în centrul gândirii liberale franceze din secolul al XVIII-
lea; iar aici chiar şi Jean-Jacques Rousseau găseşte anumite puncte comune cu enciclopediştii
şi cu fiziocraţii. 54
Sfârşitul domniei lui Ludovic al XV-lea a fost marcat de consecinţele diplomatice şi
financiare ale înfrângerii în Războiul de Şapte Ani. Ludovic al XV-lea a dominat puternic
parlamentul care se opunea absolutismului său fiscal şi a început o tentativă de reforme
economice şi instituţionale, împreună cu ministrul său, René Nicolas de Maupeou (1771).
Imaginea monarhiei era degradată (mai ales din punct de vedere moral, partidul susţinător
reproşând prezenţa doamnei de Barry şi influenţa Iluminismului).
Când Ludovic al XVI-lea a urcat pe tronul Franței avea 19 ani. Avea o enormă
responsabilitate devreme ce guvernul avea mari datorii iar resentimentele față de monarhia
despotică erau în creștere. Dar avea un caracter slab, era schimbător, încăpăţânat, şi după
mărturiile contemporanilor, de o inteligenţă mediocră. Sarcinile şi responsabilităţile care îi
reveneau îl copleşeau. În timp ce nimeni nu se îndoia de capacitatea intelectuală a lui Ludovic
de a guverna Franța, a fost destul de clar faptul că, deși crescut ca un Delfin al Franței, era
indecis și nu suficient de ferm pentru domnie.55 În scurtă vreme a ajuns obiectul de batjocură al
curtenilor uşuratici şi lipsiţi de seriozitate. Căsătoria sa la nici 16 cu Marie Antoinette, fiica
împărătesei Austriei - Maria Theresa, oferea un bogat material de ironii. Accepta omagiile unor
curteni care se bucurau de cea mai proastă faimă şi se zvonea că frumosul Fersen, colonel în
armata regală suedeză, era amantul ei. Se ştia faptul că Ludovic nu şi-a putut consuma căsătoria
decât la 7 ani după celebrarea sa şi numai în urma unei intervenţii chirurgicale. 56 De altfel,
Ludovic al XV-lea recunoştea faptul că nepotul lui ''nu este prea dezmierdător'' şi că ''nu este
un bărbat ca toţi ceilalţi''57. De faţă cu principesele bătrâne, Marie Antoinette îndrăzneşte câteva
nazuri cu soţul ei şi merge până la a-i spune: ''Sunteţi bărbatul meu, când veţi fi soţul meu?''58
A fost tentată să influențeze politica regelui, de a face și desface miniștrii, întotdeauna la sfatul
prietenilor. Totuși, contrar zvonurilor, rolul ei politic a fost extrem de limitat. Mama sa a
criticat-o pentru incapacitatea ei de a-l controla pe regele Franţei, care nu i-a permis niciodată
să se amestece în politică.
Din punct de vedere politic, Franţa era o moharhie absolută şi centralizată, în care
suveranul exercita puterea prin intermediul miniştrilor, iar pe plan local prin intendenţii care
supervizau perceperea impozitelor şi practicarea cultului. În teorie, monarhul era reprezentant

15
al lui Dumnezeu pe pământ, iar voinţa lui era lege (Lex Rex). În realitate însă, el nu mai putea
obţine ascultare nici din partea celor mai apropiaţi funcţionari ai săi 59. În plan administrativ-
fiscal şi judiciar, Franţa apărea ca un stat neunificat, feudal, confuz, despotic şi corupt. O frână
în calea progresului era reprezentată şi de împărţirea de tip medieval al societăţii în stări
privilegiate şi non-privilegiate, bazată pe principiul inegalităţii sociale 60.
Marcat de lecturile lui Fenélon şi influenţat de Iluminism, Ludovic a căutat să câștige
dragostea poporului. Dorind să modeleze absolutismul autoritar al predecesorilor săi, Ludovic
al XVI-ea a reinstalat parlamentul în noiembrie 1774. Ludovic l-a numit consilier pe
experimentatul Jean-Frédéric Phélypeaux conte de Maurepas, care, până la moartea sa în 1781,
a fost cel care a luat cele mai importante decizii.
Guvernul era, de altfel, unul extrem de bun, aşa cum Franţa avusese rareori. Ministrul
Étienne François, duce de Choiseul, fusese înlăturat, alături de ceilalţi miniştrii, care nu se
bucurau de o popularitate prea mare. Printre noii miniştrii se aflau Anne Robert Jacques Turgot
- un economist, reprezentant al Şcolii fiziocrate; contele de Vergennes, fost ambasador la
Stockholm şi Constantinopolis; contele de Saint-Germain, vechi ofiţer integru, care a primit
Ministerul de Război; Sartine, numit ministru al Marinei şi Malesherbes, care a primit Casa
regelui61. La venirea lui Turgot, deficitul bugetar anual al Franţei era de 37 milioane de livre.
Regimul absolutist, menţinerea privilegiilor nobilimii şi a sistemului breslelor au dus la
rămânerea în urmă a economiei franceze în comparaţie cu cea a Angliei, aflată în plină revoluţie
industrială62. În secolul care a despărţit Glorioasa Revoluţie de Revoluţia franceză, Anglia a
devenit, treptat, principala putere a Europei şi a lumii. În Franţa, marea nobilime îşi împărţea
33 de miloane de livre, cât însuma anual slujbele casei regelui şi prinţilor, 28 de milioane
reprezentând pensiile înşiruite în coloane strânse în registrul roşu, 46 de miloane plătite ca soldă
celor 12000 de ofiţeri ai armatei, apoi urmând numeroasele sinecuri, cum ar fi funcţiile de
guvernatori ai provinciilor. Tot acestor nobili curteni le revin şi marile abaţii pe care regele le
împarte fiilor lor mai mici, preoţiţi adeseori la 12 ani. În 1789, dintre cei 143 de episcopi nu
exista nici unul care să nu fie nobil. Înalta nobilime costa, prin urmare, foarte mult 63.
Principala problemă a lui Turgot era redresarea finanţelor statului, iar pentru aceasta
trebuiau să se facă economii şi să se stabilească un impozit unic - subvenţia teritorială, care să
se aplice tuturor contribuabilor în funcţie de veniturile lor funciare. Ţăranii erau vitele de povară
ale socieţăţii franceze: dijme, cens, zeciuieli, corvezi, impozite regale, serviciu militar, toate
greutăţile veneau să-i copleşească. Însă aceştia nu ştiau să întrezărească mijloacele de
schimbare a orânduirii sociale. 64
Turgot dorea de asemenea desfiinţarea corvezilor, libera circulaţie a grânelor şi libertatea
muncii. Însă aceste lucruri cu siguranţă urmau să aibă parte de o opoziţie impulsivă, mai ales
din partea privilegiaţilor, care primeau o lovitură directă.

16
 Vămile interne constituiau un obstacol temeinic în dezvoltarea comerţului, astfel încât o
marfă transportată din Provence la Paris îşi tripla preţul, din cauza taxelor vamale 65. În
septembrie 1774, Ludovic a impus adoptarea Edictului asupra liberei circulaţii a grânelor, lucru
care a declanşat războiul făinii, care a împins în anul următor răscoala până la Versailles. La 5
ianuarie 1776, corvoada a fost suprimată, iar următorul pas a fost suprimarea corporaţiilor. Însă
claca a devenit şi mai gra în momentul din promulgării desfiinţării sale. Cu acest prilej, s-au
văzut ţărani din Maine invocând cuvântul ministrului pentru a refuza marchizului de Vibraye
plata arenzilor, asediindu-l în castel şi silindu-l să fugă. Abolirea de către Malesherbes a
cercetării pregătitoare, adică recurgerea la tortură în anchetele criminale, făcea ca menţinerea
interogării prealabile (tortura aplicată spre a-l face pe inculpat să-şi denunţe complicii) să pară
şi mai nedreaptă66. Dar lucrurile s-au oprit aici, căci la 13 mai 1776, Turgot a fost demis, lucru
care dovedea faptul că monarhiei îi lipsea dorinţa de a se reforma ea însăşi. Reformele
financiare radicale ale lui Turgot și Malesherbes au înfuriat nobilii, care le-au blocat în
parlament insistând asupra faptului că regele nu are dreptul să perceapă noile taxe. Malesherbes
a demisionat şi el în același an, fiind înlocuit de Jacques Necker, un bancher din Genève,
singurul din cele 36 de persoane care au ocupat fotolii ministeriale din 1774 până în 1789 care
nu a fost nobil. 67
Un alt eveniment cu repercursiuni grave asupra monarhiei franceze a avut loc pe plan
extern, şi anume Declaraţia de independenţă a coloniilor americane, promulgată la 4 iulie 1776.
Necker a hotărât să sprijine Revoluţia americană, cu scopul a-şi lua revanşa în faţa Angliei. În
1777 au început să plece voluntari care să-i sprijine pe americani, dintre aceştia remarcându-se
marchizul de La Fayette. Ludovic era din nou indecis, deoarece pe de o parte, îi displăcea să
sisţină supuşi revoltaţi împotriva suveranului lor legitim, iar pe de altă parte, starea finanţelor
făcea primejdios încă un război68. Însă Bătălia de la Saratoga i-a hotărât pe francezi să intervină.
În anul următor are loc războiul maritim dintre Franţa şi Marea Britanie, în care francezii au
obţinut întâietatea prin victorii în Antile şi India, iar în 1779 Vergennes a reuşit să atragă în
război şi pe vechii aliaţi ai francezilor, pe spanioli.
Dar, la 30 noiembrie 1782, fără ştirea lui Vergennes, americanii au semnat pacea cu
englezii, prin care Ohio era cedat Statelor Unite. Acest lucru a dus la semnarea tratatului de la
Versailles, din 3 septembrie 1783, prin care Franţei nu i-au revenit decât nişte avantaje modeste:
restituirea Senegalului şi a câtorva Antile. Tratatul de la Versailles a fost primit rău de publicul
francez, care realizase că după cinci ani de victorii în faţa englezilor, Franţa s-a ales cu mai
nimic69. În schimb, cheltuielile Franţei prin participarea la războiul american de independenţă
au fost evaluate la două miliarde de livre. La sfârşitul razboiului american de indendenţă,
deficitul bugetar anual era de 80 milioane de livre, iar în 1787 ajunsese la 112 milioane.
Dar slăbiciunea internă era cea care crea instabilitate, prin paralizia generală a guvernului.
Cu Necker în funcţia de director general la finanţe, Franţa a cunoscut o perioadă de beatitudine:
Necker împrumuta şi găsea bani cu uşurinţă; regele Franţei era aliatul victorios al rebelilor
americani. Văzut bine de public, Necker nu a riscat să-şi piardă acest statut, nemulţumindu-i pe

17
curteni şi pe financiari, practic neîncercând să facă reforme. În februarie 1781, Necker face
greşeala de a oferi publicităţii Darea de seamă către rege de domnul Necker. Practic, această
publicaţie era o expunere a situaţiei financiare, până atunci privită ca preocupare exclusivă a
regelui şi miniştrilor săi. Deşi în Franţa se manifestau intens din nou greutăţi financiare, Necker
făcea să apară un excedent al veniturilor de 10 milioane. Bancherii însă nu s-au lăsat amăgiţi
de această expunere himerică. De asemenea, directorul general al finanţelor Franţei estima
pensiile plătite curtenilor la suma de 28 de milioane, adică peste zece procente din buget. Toate
acestea au dus la căderea lui Necker, iar această cădere confirmă faptul că Vechiul regim era
imposibil de reformat.70
În 1783, regele numeşte un nou ministru al finanţelor, pe Charles Alexandre de Calonne,
un om inteligent, abil îndatoritor şi sârguincios, care înţelesese că singura lui misiune era accea
de amâna inevitabilul cât mai mult cu putinţă. Calonne a propus o soluţie inedită pentru a inspira
încredere eventualilor creditori ai statului, şi anume să se cheltuiască cu uşurinţă şi să nu se
refuze nimic. Însă în 1786, criza financiară reapare, mai gravă ca oricând. Calonne, care
prevăzuse situaţia, prezintă regelui un program despre care acesta afirmă că este identic cu cel
al lui Turgot.71 Încheierea tratatului comercial de la Eden cu Anglia din 1786, bazat pe
introducerea reciprocă a clauzei naţiunii celei mai favorizate, ca şi recolta dezastruoasă din
1788, au contribuit în mod inexorabil la agravarea situaţiei economice a Franţei72. În 1789,
datoria publică a Franţei se ridica la 4,5 miliarde de livre.
În 1787, Ludovic a convocat Adunarea notabililor (Assemblée des notables), pentru a discuta
despre noua reformă fiscală propusă de Calonne, dar aceasta a respins planul de

18
19