Sunteți pe pagina 1din 7

Finlanda (în finlandeză Suomi; în suedeză Finland; pronunție finlandeză: Pronunție audio /ˈsuo̯ mi/),

denumită oficial Republica Finlanda,[3] este o țară nordică situată în regiunea finoscandică a Europei de
Nord. Se învecinează cu Suedia la vest, cu Norvegia la nord și cu Rusia la est, în timp ce Estonia se află la
sud, peste Golful Finlandei.

În Finlanda trăiesc circa 5,4 milioane de oameni, majoritatea fiind concentrată în regiunile sudice.[4] În
termeni de suprafață, este a opta țară din Europa și cea mai rarefiat populată țară a Uniunii Europene.
Din punct de vedere politic, este o republică parlamentară, cu un guvern central aflat în capitala
Helsinki, și cu guverne locale în cele 336 de comune[5][6] și o regiune autonomă, Insulele Åland. Circa un
milion de locuitori trăiesc în Zona Metropolitană Helsinki (formată din Helsinki, Espoo, Kauniainen și
Vantaa) și o treime din PIB se produce acolo. Alte mari orașe sunt Tampere, Turku, Oulu, Jyväskylä, Lahti
și Kuopio.

Din secolul al XII-lea și până la începutul secolului al XIX-lea, Finlanda a constituit provincia estică a
Suediei. Apoi a devenit Mare Ducat autonom în cadrul Imperiului Rus până la Revoluția Rusă. Aceasta s-a
soldat cu declararea independenței Finlandei, urmată de un război civil în care „roșiii” pro-bolșevici au
fost învinși de „albii” pro-conservatori cu ajutorul Imperiului German. După o scurtă tentativă de a
înființa o monarhie, Finlanda a devenit republică. Experiența Finlandei în al Doilea Război Mondial s-a
centrat pe trei conflicte armate separate: Războiul de Iarnă (1939–1940) și Războiul de Continuare
(1941–1944) împotriva Uniunii Sovietice; și Războiul Laponiei (1944–1945) împotriva Germaniei Naziste.
În fiecare război, Mareșal Mannerheim era comandantul general al armatei finlandeze. După sfârșitul
războiului, Finlanda a aderat la Națiunile Unite în 1955, la OECD în 1969, la Uniunea Europeană în 1995
și la zona euro de la începutul ei în 1999. În această perioadă, a construit un amplu stat social. Finlanda
s-a industrializat târziu, rămânând țară predominant agrară până în anii 1950. După aceea, dezvoltarea
economică a fost rapidă, astfel încât, cu un venit pe cap de locuitori de 49.000 de dolari (2011),[7]
Finlanda este una dintre cele mai bogate țări din lume. Conform unor măsuri,[8][9] Finlanda are cel mai
bun sistem de educație din Europa și este considerată una dintre cele mai pașnice și mai competitive din
punct de vedere economic țări din lume. S-a clasat și ca una dintre țările lumii cu cea mai mare calitate a
vieții.[10][11][12][13]

Cuprins

1 Etimologia și noțiunea de „Finlanda”

1.1 Etimologie

1.2 Concept

2 Istorie

2.1 Preistorie
2.2 Epoca suedeză

2.3 Perioada țaristă

2.4 Războiul civil și independența

2.5 Al Doilea Război Mondial

2.6 Războiul Rece

2.7 Istorie recentă

3 Geografie

3.1 Biodiversitatea

3.2 Clima

3.3 Regiuni

3.4 Diviziuni administrative

4 Politica

4.1 Constituția

4.2 Președintele

4.3 Parlamentul

4.4 Cabinetul

4.5 Sistemul juridic

4.6 Relațiile externe

4.7 Asigurările sociale

4.8 Forțele armate

5 Economia

5.1 Energia

5.2 Transporturile

5.3 Industria

5.4 Politici publice

5.5 Turism

6 Demografie

6.1 Limbile

6.2 Religia
6.3 Sănătatea

6.4 Societatea

7 Cultură

7.1 Educație și știință

7.2 Literatura

7.3 Arte vizuale

7.4 Muzică

7.5 Cinema

7.6 Media și comunicații

7.7 Bucătăria

7.8 Sărbători legale

7.9 Sport

7.10 Patrimoniu mondial

8 Vezi și

9 Note explicative

10 Note bibliografice

11 Legături externe

Etimologia și noțiunea de „Finlanda”

Picturile pe stâncă Astuvansalmi de la Saimaa(d). Cele mai vechi datează din 3000–2500 î.e.n.

Etimologie

Finland

Numele de Finlanda apare pe trei pietre runice. Două s-au găsit în provincia suedeză Uppland și poartă
inscripția finlonti (U 582). A treia s-a găsit în Gotland, în Marea Baltică. Ea poartă inscripția finlandi (G
319) și datează din secolul al XIII-lea.[14]

Suomi

Numele de Suomi are origini incerte, dar un posibil cuvânt asociat este termenul protobaltic *źemē, care
înseamnă „pământ”. Pe lângă limbile finice, înrudite cu finlandeza, acest nume se folosește și în limbile
baltice letonă și lituaniană. Altfel, s-au propus și termenul indo-european *gʰm-on „om” (cf. goticul
guma, latinescul homo), împrumutate ca *ćoma. Cuvântul se referea inițial doar la provincia Finlanda
Propriu-Zisă, și ulterior la coasta nordică a Golfului Finlandei, regiunile nordice ca Ostrobothnia fiind la
început excluse din noțiune. Teorii mai vechi propun o derivare de la suomaa (țara mlaștinilor sau a
ținuturilor umede) sau suoniemi (capul mlaștinii), și paralele între saame (sami, un popor fino-ugric din
Laponia) și Häme (o provincie din interiorul continentului), dar aceste teorii sunt considerate depășite.
[15]

Concept

În secolele al XII-lea și al XIII-lea, termenul „Finlanda” a făcut mai ales referire la zona din jurul orașului
Åbo (Turku), regiune ulterior denumită Finlanda Propriu-Zisă, în vreme ce alte părți ale țării s-au numit
Tavastia și Karelia, dar care puteau fi denumite împreună și „Österland(d)” (ca și Norrland). Politica
medievală implica mai degrabă triburi, cum ar fi finii, tavastienii și karelienii, decât limite geografice.

În secolul al XV-lea, „Finland” devenise un nume generic pentru întregul teritoriu aflat la est de Golful
Botnic, incluzând, posibil, și Ålandul, pe vremea când arhipelagul era considerat a aparține orașului Åbo
(Turku). Ce anume desemnează termenul poate varia însă de la sursă la sursă, limitele la est și la nord
nefiind nici ele foarte exacte. O primă atestare oficială a Finlandei ca unitate, fie doar și cu numele, a
apărut atunci când Ioan al III-lea al Suediei și-a denumit ducatul „Marele Ducat al Finlandei” (pe la 1580),
ca strategie pentru a se opune revendicărilor teritoriale ale țarului Rusiei. Termenul a devenit parte a
titlurilor deținute de regele Suediei, fără a avea însă vreo aplicabilitate practică. Teritoriul finlandez avea
același statut ca și malul vestic al Golfului Botnic, iar partea finlandeză a regatului avea aceeași
reprezentare în parlament ca și cea vestică. În 1637, regina Cristina l-a numit pe Per Brahe cel Tânăr
guvernator general al Finlandei, Ålandului și Ostrobothniei (și alte părți ale Suediei aveau guvernatori
generali).

Granițele moderne ale Finlandei au apărut abia după sfârșitul uniunii Suedia-Finlanda. În 1809, Rusiei i s-
a cedat nu un teritoriu definit denumit „Finlanda”, ci mai degrabă șase provincii, Ålandul, și o mică parte
din comitatul Västerbotten. Limita dintre noul Mare Ducat al Finlandei și restul Suediei urma să se
traseze fie de-a lungul râului Kemijoki, care reprezenta limita dintre comitatele suedeze Västerbotten și
Österbotten (Ostrobothnia) la acea vreme - așa cum au propus suedezii la negocierile pentru pace - fie
de-a lungul râului Kalix, cuprinzând astfel și partea finofonă din valea Torne - așa cum au cerut rușii.
Limita, care urma râul Torne și râul Muonio până la Fjell Saana(d) și Halti(d) în nord-vest, a fost un
compromis, care ulterior a ajuns să definească ceea ce înseamnă Finlanda - cel puțin după ce țarul
Alexandru I al Rusiei a permis ca părțile din Finlanda aflate la est de râul Kymi, anexate de Rusia în 1721
și 1743, denumite „Finlanda Veche”, să fie incluse administrativ în „Finlanda Nouă” în 1812.

Istorie

Articol principal: Istoria Finlandei.


Preistorie

Conform dovezilor arheologice, zona ce cuprinde astăzi Finlanda a fost colonizată în preajma anului 8500
î.e.n. în timpul Epocii Pietrei după retragerea ghețurilor din ultima eră glaciară. Artefacte ale primilor
coloniști prezintă caracteristici comune cu cele din Estonia, Rusia și Norvegia.[16] Primii oameni erau
vânători-culegători, cu unelte de piatră.[17] Primele oale datează din 5200 î.e.n. când a apărut cultura
ceramică a pieptenelui.[18] Apariția culturii ceramice cordate în zona coastei de sud a Finlandei între anii
3000 și 2500 î.e.n. ar putea să fi coincis cu revoluția agrară.[19] Chiar și după introducerea agriculturii,
vânatul și pescuitul au continuat să fie părți importante ale economiei de subzistență.

Epoca Bronzului (1500–500 î.e.n.) și Epoca Fierului (500 î.e.n.–1200 e.n.) s-au caracterizat prin contacte
extensive cu alte culturi din regiunile Baltică și Fennoscandia. Nu există consens privind momentul în
care au fost vorbite pentru prima oară limbile indo-europene și cele uralice în zona Finlandei
contemporane. În mileniul I e.n., o proto-finlandeză s-a vorbit cel puțin în așezările agrare din Finlanda
meridională, în timp ce populațiile vorbitoare de Sami ocupau mare parte din restul țării.

Epoca suedeză

Imperiul Suedez după tratatul de la Roskilde din 1658.

Verde închis: Suedia propriu-zisă, așa cum era reprezentată în Riksdagul Stărilor. Alte tente de verde:
dominioane și posesiuni.

Regii suedezi și-au exercitat dominația începând cu Cruciadele Nordului din secolul al XII-lea(en) și până
la 1249(en).[20] Zona Finlandei de astăzi a devenit o parte din regatul suedez centralizat. Coloniști
suedofoni au sosit în zonele de coastă în Evul Mediu. În secolul al XVII-lea, suedeza a devenit limba
dominantă a nobilimii, administrației și educației; finlandeza a rămas o limbă a țărănimii, clerului și
judecătoriilor din regiunile predominant finofone.

În timpul Reformei Protestante, finlandezii au trecut treptat la luteranism.[21] În secolul al XVI-lea,


Mikael Agricola a publicat primele opere literare scrise în finlandeză. Prima universitate din Finlanda,
Academia Regală din Turku(en), a fost înființată în 1640. Finlanda a suferit o gravă foamete în anii 1696–
1697(en), perioadă în care populația finlandeză a scăzut cu o treime[22] și apoi o epidemie de ciumă
după câțiva ani(en). În secolul al XVIII-lea, războaiele între Suedia și Rusia au dus în două rânduri la
ocuparea Finlandei de către ruși, războaiele fiind denumite de finlandezi Marea Furie(en) (1714–21) și
Mica Furie(en) (1742–43).[22] În acest moment, denumirea de „Finlanda” era termenul predominant
utilizat pentru întreaga zonă dintre granița Suediei cu Rusia și Golful Botnic.

Perioada țaristă

Articol principal: Marele Ducat al Finlandei.


La 29 martie 1809, după ce a fost cucerită de armatele țarului Alexandru I al Rusiei în Războiul
Finlandez(fi), Finlanda a devenit Mare Ducat autonom în cadrul Imperiului Rus până la sfârșitul lui 1917.
În 1811 Alexandru I a incorporat gubernia rusească Vîborg în Marele Ducat al Finlandei. În perioada
dominației rusești, limba finlandeză a început să capete recunoaștere. Din anii 1860, a început să
crească o mișcare naționalistă finlandeză, denumită „Finomanii”(en). Printre reperele acestei mișcări se
numără publicarea a ceea ce avea să devină epopeea națională a Finlandei – Kalevala – în 1835, precum
și obținerea pentru limba finlandeză a aceluiași statut cu suedeza, în 1892.

Foametea finlandeză din 1866–1868(en) a ucis 15% din populație, ea fiind astfel una dintre cele mai
grave crize alimentare din istoria Europei. Foametea a forțat Imperiul Rus să relaxeze reglementările
financiare și investițiile în Finlanda au crescut vreme de câteva decenii. Dezvoltarea economică și politică
a fost rapidă.[23] PIB pe cap de locuitor era, totuși, încă jumătate din cel al Statelor Unite și o treime din
cel al Regatului Unit.[23]

În 1906, în urma revoluției ruse, s-a introdus votul universal și în Marele Ducat al Finlandei. Relația între
Marele Ducat și Imperiul Rus s-a înrăutățit însă, după ce guvernul rus a acționat în sensul restrângerii
autonomiei Finlandei. De exemplu, votul universal a fost făcut, în practică, să-și piardă practic efectul,
întrucât legile adoptate de parlamentul finlandez trebuia să fie aprobate de țar. Dorința de
independență a câștigat teren, la început în rândurile liberalilor radicali[24] și ale socialiștilor.

Războiul civil și independența

Recunoașterea independenței Finlandei de către Rusia sovietică (în rusă).

După Revoluția din Februarie 1917, poziția Finlandei ca parte a Imperiului Rus a fost pusă în discuție, în
principal de către social-democrați. Întrucât șeful statului era țarul Rusiei, nu era clar cine era șeful
executivului Finlandei după revoluție. Parlamentul, controlat de social-democrați, a adoptat așa-numita
Lege a Puterii[25] prin care și-a asumat autoritatea supremă în stat. Legea a fost respinsă de Guvernul
Provizoriu Rus și de partidele de dreapta din Finlanda. Guvernul Provizoriu a dizolvat unilateral
parlamentul, ceea ce social-democrații au considerat a fi ilegal, conform Legii Puterii.

S-au ținut noi alegeri, în care partidele de dreapta au obținut o majoritate fragilă. Unii social-democrați
au refuzat să accepte rezultatul și au continuat să susțină că dizolvarea parlamentului (și deci și alegerile)
au fost ilegale. Cele două blocuri politice de forțe apropiate, partidele de dreapta și partidul social-
democrat, s-au poziționat pe poziții adverse.

Revoluția Rusă din Octombrie a schimbat totul. Dintr-o dată, partidele finlandeze de dreapta au început
să reconsidere decizia de a bloca transferul puterii executive dinspre guvernul rus spre Finlanda, după ce
în Rusia au luat puterea comuniștii radicali. În loc să recunoască autoritatea Legii Puterii dată cu câteva
luni în urmă, guvernul de dreapta a declarat independența țării la 6 decembrie 1917.

La 27 ianuarie 1918, s-au tras primele focuri de armă ale Războiului Civil Finlandez în două evenimente
simultane. Guvernul începuse să dezarmeze forțele rusești în Pohjanmaa. Partidul Social-Democrat
controla sudul Finlandei și orașul Helsinki, dar guvernul alb a funcționat în exil la Vaasa. A urmat scurtul,
dar violentul Război Civil Finlandez. Albii susținuți de Imperiul German, au câștigat în fața Roșiilor.[26]
După război, zeci de mii de roșii și alte persoane suspecte de simpatii bolșevice au fost închiși în lagăre,
unde mii de oameni au murit executați sau de malnutriție și boli. Între roșii și albi a persis