Iubeste numai, si crede cum vrei?

Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan Teologul, ucenicul iubit al Domnului, este cu precădere un model şi un propovăduitor al

iubirii adevărate. Sfânta sa Evanghelie abundă de iubire, epistolele sale sunt pline de lecţii despre iubire, iar viaţa lui este un

exemplu izbitor al acesteia. El a tâlcuit toate tainele iubirii: şi începutul ei negrăit, şi toate ipostazele ei în fapte, şi sfârşitul ei -

culmea duhovnicească la care ne ridică iubirea pe toţi. Din această perspectivă este cunoscut în mod special Sfântul Ioan şi

oricine începe să vorbească despre iubire îşi aminteşte imediat de el ca de un exemplu al iubirii şi face trimitere la el ca la un

învăţător neînşelat al acesteia.

Insă priviţi cum întrebuinţează cuvântul său intelectualii vremurilor noastre. Aceştia au cultivat un soi special de înţelepciune

deşartă, numit indiferentism, a cărei doctrină susţine: „Crede cum vrei, aspectul acesta nu contează, numai iubeşte-i pe oameni ca

pe nişte fraţi, fă-le bine şi să ai asupra lor o influenţă benefică". Adepţii acestui curent ideatic îşi susţin învăţătura mincinoasă,

zicând: „Şi Evanghelistul Ioan Teologul scrie doar despre iubire. La acest Apostol iubirea este lumina, viaţa şi desăvârşirea,

Cine nu iubeşte, acela, potrivit cuvintelor Sfântului Apostol, umblă în întuneric, rămâne în moarte şi este ucigător de oameni.

De asemenea, se ştie că atunci când Evanghelistul acesta a îmbătrânit şi nu mai putea merge singur, era dus la biserică în braţe şi

repeta doar cuvântul acesta: «Fraţilor, să ne iubim unii pe alţii». Iată cum a apreciat Sfântul Ioan Teologul iubirea!". Deci, potrivit

susţinătorilor aceste noi învăţături, şi noi ar trebui doar să iubim, dar avem libertate să credem cum şi în ce dorim. Eu însumi am

ajuns să aud acest tip de filozofare. Poate că şi unii dintre voi au auzit sau vor ajunge să audă ceva similar.

Să comparăm învăţătura lor mincinoasă cu învăţătura adevărată a Sfântului Ioan Teologul şi astfel să delimităm sensul original de

înţelepciunea deşartă în ceea ce priveşte principiile creştine ale indiferentiştilor. Aceşti oameni „deştepţi" vor să le aranjeze pe

toate singuri, dar fără Dumnezeu: şi bunăstarea lor exterioară, dar şi moralitatea lor. Acesta este motivul pentru care reuşesc, în

diverse formule posibile, să ţeasă acest sistem doctrinar în care să nu mai fie nevoie nici să vorbească despre Dumnezeu. Tocmai
de aceea pun accentul pe iubire, acuzându-ne în felul următor: „Dacă vă iubiţi unii pe alţii, de ce să vă mai gândiţi şi la

Dumnezeu?".

Tocmai imperativul iubirii de Dumnezeu îi uimeşte în mod special la Sfântul Evanghelist Ioan, căci, deşi face trimitere neîncetată

la iubirea reciprocă, pune iubirea aceasta într-o astfel de relaţie cu Dumnezeu, cu iubirea de Dumnezeu şi cu cunoaşterea Lui,

încât nu există vreo posibilitate de a le despărţi pe cele două. Priviţi care este originea iubirii potrivit Sfântului Ioan Teologul: El

ne-a iubit pe noi şi L-a trimis pe Fiul Său jertfi de ispăşire pentru păcatele noastre. Apoi adaugă: Iubiţilor, dacă Dumnezeu astfel

ne-a iubit pe noi, şi noi suntem datori să ne iubim unul pe altul (I Ioan 4,10-11). Aşadar, potrivit gândirii apostolice, iubirea de

aproapele ar trebui să se fundamenteze pe lucrare credinţei în Dumnezeu, Care a venit să ne mântuiască. In concluzie, contează în

ce crezi!

Să ne iubim unii pe alţii, pentru că dragostea este de la Dumnezeu (I Ioan 4, 7). De ne iubim unul pe altul, Dumnezeu rămâne

întru noi (I Ioan 4,12). Dumnezeu este Iubire şi cel ce rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne în el (I Ioan 4,

16). Vedeţi, Sfântul Apostol Ioan nu are vreun cuvânt despre iubire în care să nu facă trimitere şi la Dumnezeu, Mântuitorul

nostru. Iubirea vine de la Dumnezeu şi duce la Dumnezeu, de aceea oricine susţine că iubeşte pe fratele său, dar nu-L cunoaşte şi

nu-L iubeşte pe Dumnezeul şi Mântuitorul său, mincinos este! Şi întru el adevărul nu se află (cf. I Ioan 4, 20-24).

Tocmai din pricina aceasta întreaga învăţătură despre iubire a Sfântului Evanghelist Ioan poate fi redusă la următoarele cuvinte:

„Pentru a ne iubi aproapele, trebuie să-L iubim pe Dumnezeu". Or, pentru a-L iubi pe Dumnezeu, se cuvine să-L cunoaştem pe

Domnul şi pe noi înşine, dar şi lucrările Sale mântuitoare în noi. Cu alte cuvinte, se cuvine să-L cunoaştem pe Dumnezeu şi să

credem în El.

Acum s-ar putea să ne întrebăm: Care este voia lui Dumnezeu? In credinţă şi în iubire! Iată ce ne spune porunca dumnezeiască:

Să credem în numele lui Iisus Hristos, Fiul Său, şi să ne iubim unul pe altul (I Ioan 3,23). Nu ni se porunceşte doar iubirea, ci şi

credinţa în Domnul. Mai mult, suntem învăţaţi că credinţa dreaptă reprezintă izvorul iubirii adevărate.

Pe cale de consecinţă, dacă punem la un loc numai fragmentele în care Sfântul Apostol Ioan vorbeşte despre iubire, nici în cazul

acesta nu putem confirma prin învăţătura sa minciunile indiferentiştilor: „Iubeşte numai, dar crede cum doreşti". Pe lângă

învăţătura iubirii, Sfântul Evanghelist propovăduieşte şi învăţătura credinţei, în mod independent de legea iubirii. Priviţi cum

însuşi Sfântul Ioan Teologul îi contrazice pe cei care susţin: „Crede în ce vrei". Incă din primele versete, despre ce predică? Ce

era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit şi mâinile noastre au pipăit despre Cuvântul vieţii [...],

Viaţa de veci, Care era la Tatăl şi s-a arătat nouă (I Ioan 1, 2).

Aceasta ne spune tot Sfântul Ioan: Vă vestim şi vouă, ca şi voi să aveţi împărtăşire cu noi. împărtăşirea noastră este cu Tatăl şi cu

Fiul Său, Iisus Hristos (I Ioan 1, 1-3).

Aşadar, concluzionăm că la Sfântul Ioan Teologul, ca şi în cazul celorlalţi apostoli, esenţială a fost propovăduirea comuniunii cu

Dumnezeu prin Domnul Iisus Hristos, din care decurge şi comuniunea reciprocă a credincioşilor. Cum putem să ne oprim la cea

din urmă, fără a o avea pe prima? Apoi, Sfântul Ioan îşi pune următoarea întrebare: Cine este mincinos? Şi răspunde astfel: Cine

este mincinosul, daca nu cel ce tăgăduieşte că Iisus este Hristosul? Acesta este antihristul, cel care tăgăduieşte pe Tatăl şi pe Fiul.

Oricine tăgăduieşte pe Fiul, nu are nici pe Tatăl. Cine mărturiseşte că Iisus este Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu rămâne întru el şi

el în Dumnezeu (cf. I Ioan 2,22-23 şi 4,15).

Prin urmare, esenţa rezidă în mărturisirea Domnului Iisus Hristos drept Fiu al lui Dumnezeu şi Dumnezeu adevărat. Cum mai

putem spune în cazul acesta: „Crede în ce vrei"? Iată un alt avertisment apostolic: Iubiţilor, nu daţi crezare oricărui duh, ci cercaţi

duhurile dacă sunt de la Dumnezeu, fiindcă mulţi proroci mincinoşi au ieşit în lume. In aceasta să cunoaşteţi duhul lui Dumnezeu:

orice duh care mărturiseşte că Iisus Hristos a venit în trup, este de la Dumnezeu. Şi orice duh, care nu mărturiseşte pe Iisus

Hristos, nu este de la Dumnezeu, ci este duhul lui antihrist, despre care aţi auzit că vine şi acum este chiar în lume (I Ioan 4,1-3).

Oricine susţine „crede cum vrei", acela nu îl mărturiseşte pe Iisus Hristos, căci, dacă L-ar mărturisi, nu ar vorbi în felul acesta.

Aşadar, nici acela nu este de la Dumnezeu. însă de la cine? Şi acesta, cu siguranţă, este părtaş al duhului lui antihrist. în sfârşit,

întreaga esenţă a creştinismului este descrisă de Sfântul Evanghelist Ioan după cum urmează: Dumnezeu ne-a dat viaţa veşnică, şi

această viaţă este în Fiul Său. Cel ce are pe Fiul are viaţă. Şi cel ce nu are pe Fiul lui Dumnezeu nu are viaţă (I Ioan 5, 11-12). Şi

cine îl are pe Fiul lui Dumnezeu? Cel ce crede în numele Său! Tocmai de aceea acestea am scris vouă, care credeţi în numele

Fiului lui Dumnezeu, ca să ştiţi că aveţi viaţa veşnică (I Ioan 5,13). în concluzie, cine nu crede în Fiul lui Dumnezeu, nu are viaţă

veşnică.

Ar putea să nu ne pese în ce credem? Nicidecum! Ştim iarăşi că Fiul lui Dumnezeu a venit şi ne-a dat nouă pricepere ca să

cunoaştem pe Dumnezeul Cel adevărat. Şi noi suntem în Dumnezeul Cel adevărat, adică întru Fiul Său Iisus Fîristos. Acesta este

adevăratul Dumnezeu şi viaţa de veci (I Ioan 5,20). Aceste versete sunt suficiente, cred eu, pentru a le arăta celor nepăsători

(indiferentiştilor) că în zadar vor să găsească argumente pentru minciunile lor în învăţătura Sfântului Ioan Teologul.

Cu siguranţă susţin aceste aberaţii întrucât nu au citit vreodată cap-coadă scrierile sale insuflate de Dumnezeu, dar fac trimitere la

ele fiindcă au auzit că a fost apostolul iubirii. Totuşi, în pofida fragmentelor pe care le folosesc în mod defectuos în apărarea

învăţăturilor lor, nouă, credincioşilor, ne este de ajuns şi un singur cuvânt al ucenicului iubit al lui Hristos pentru a contrazice

doctrina lor şi, fără a ne clinti, a crede în mod exclusiv în ceea ce ne-a fost transmis de la Domnul prin Sfinţii Apostoli, adică în

învăţătura pe care o păstrează Biserica.

La aceste cuvinte decisive ale Apostolului şi Evanghelistului Ioan voi adăuga doar următorul gând. Cu toate că s-au înstrăinat cu

mintea lor de Domnul, necredincioşii neagă lucrarea benefică a credinţei ortodoxe, care reprezintă sursa şi sprijinul iubirii

adevărate. Insă şi pe acest lucru îl fac pentru a se sprijini pe ceva, fără să aibă certitudinea că au găsit un sprijin solid. Căci, dacă

ar fi avut o concepţie sănătoasă despre cum este posibilă lucrarea rodnică, nu s-ar fi oprit deloc la această învăţătură.
Până la urmă, dacă nu suntem în starea potrivită a duhului, nu putem nici săvârşi faptele corect. Pentru a putea să lucrăm cu

dreptate, trebuie să intrăm în starea dreptăţii.

Or, nu putem face acest lucru de unii singuri. Domnul, venind pe pământ, a ridicat umanitatea în starea corectă a duhului, dar nu

a făcut-o pentru Sine, ci pentru ca oamenii să primească de la El firea omenească restaurată şi astfel să aibă posibilitatea de a

făptui drept. Primim darul acesta prin Sfântul Botez, căci câţi în Hristos v-aţi botezat; în Hristos v-aţi îmbrăcat (Galateni 3, 2Z).

Din clipa Botezului, oamenii devin una cu Hristos şi încep să-şi trăiască viaţa şi să lucreze prin puterea Lui. Aşadar, cei care îşi

pun încrederea doar în iubire sau în faptele cele bune (căci dragostea reprezintă împlinirea Legii), trebuie mai întâi să accepte

începutul creştinismului adevărat (dreapta credinţă), pentru a se ridica astfel la posibilitatea de a făptui corect şi, prin urmare, de a

renunţa la înşelările lor.

Or, nu le putem dobândi pe acestea fără credinţa ortodoxă, care constituie în creştinism rădăcina şi începutul tuturor lucrurilor.

Despre aceasta ne spune Hristos însuşi: Rămâneţi în Mine şi Eu în voi. Precum mlădiţa nu poate să aducă roadă de la sine, dacă

nu rămâne în viţă, tot aşa nici voi, dacă nu rămâneţi în Mine. Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cel ce rămâne întru Mine şi Eu

în el, acela aduce roadă multă, căci fără

Mine nu puteţi face nimic. Dacă cineva nu rămâne în Mine se aruncă afară ca mlădiţa şi se usucă; şi le adună şi le aruncă în foc şi

ard (Ioan 15,4-6).

Aşadar, dacă cineva începe să vă vorbească despre iubire sau despre faptele bune, în lipsa credinţei ortodoxe, să-i spuneţi:

„Aşteaptă, mai întâi crede drept. Prin credinţă, împărtăşeşte-te din toate mijloacele mântuitoare ale creştinismului autentic şi, prin

ele, uneşte-te cu Domnul, primeşte de la El darul vieţii şi al puterii ca un plasture tămăduitor - iar apoi vei începe să făptuieşti

faptele cele bune". Este adevărat că faptele bune săvârşite cu iubire reprezintă mărturia unei vieţi sfinte, însă, pentru a ajunge şi a

rămâne în ea, trebuie să primim întregul adevăr al lui Dumnezeu prin credinţă şi să ne împărtăşim din toate lucrările Lui

sfinţitoare.

Doar în aceste condiţii, adică fiind cu adevărat părtaşi ai iubirii curate, putem să creştem întru toate pentru El, care este capul -

Hristos (Efeseni 4,15). Din cele de mai sus concluzionăm că cine nu are dreapta credinţă, acela nu poate să se înalţe la starea

vieţii drepte, iar cine nu poate ajunge la starea aceea, nu poate să făptuiască binele aşa cum se cuvine. Cum mai putem susţine:

„Crede cum vrei"? Credinţa nu constituie doar un mod de a-L cunoaşte pe Dumnezeu şi relaţia noastră cu El. Ea combină toate

mijloacele mântuitoare pe care ni Le-a pus la dispoziţie Hristos.

Mijloacele mântuitoare se dobândesc prin credinţa lucrătoare. Poate că „intelectualii" noştri nu s-ar fi îndepărtat de învăţăturile

creştineşti, dar simt aversiune în mod special faţă de rânduielile creştineşti.

Intrucât acestea nu reprezintă nimic altceva decât credinţa lucrătoare şi mişcătoare, păcatul lor principal rezidă în faptul că nu vor
să acţioneze în duhul credinţei adevărate. Chiar ne surprinde modul cum aceşti oameni vorbesc atât de persistent despre fapte şi

osteneală, iar în domeniul sfintei credinţe sunt de cele mai multe ori înstrăinaţi de lucrarea adevărată. Ceva în neregulă este la

mijloc. La urma urmei, oamenii aceştia nu ştiu cum să-şi ghideze corect fluxul gândirii lor.

Insă, dacă îşi îngăduie o astfel de pervertire în gândire, atunci, cel mai probabil, putem presupune că nu sunt nişte păstori

adevăraţi, ci nişte năimiţi, nişte instrumente ale unei puteri străine. Din păcate, ale unei puteri străine de adevăr. Pe acestea

ştiindu-le, fraţilor, să ne ferim de mincinoasa gândire a veacului acestuia! Doar cei care nu au gustat Adevărul se pot îndoi în

privinţa învăţăturilor ortodoxe. Cu smerenie şi în duhul dreptăţii să le urmăm pe toate pe care ni le cere sfânta noastră credinţă.

Doar atunci vom avea şi vom purta cu adevărat în noi înşine mărturia, în faţa căreia nu există nimic - nicio fărâmă de minciună

adăugată din afară. Domnul să ne sfinţească pe toţi cu adevărul Său! Amin.

26 septembrie 1865

Sfântul Teofan Zăvorâtul

Fragment din cartea "Cum sa traim dupa voia lui Dumnezeu", Editura Egumenita