1. Definiţi dimensiunile nominală, reală, efectivă şi limită.

Dimensiunea nominală este valoarea luată ca bază pentru a

caracteriza o anumită dimensiune. Ea rezultă din calculele de proiectare,
fiind rotunjită la un număr întreg (în mm), sau se exprimă cu un număr
raţional de zecimale, ori se alege constructiv, pe baza unor recomandări. Se
notează, în cazul general cu N, dar şi cu NX, ND, Nd, respectiv cu XN, DN, dN.

Dimensiunea efectivă este valoarea obţinută prin măsurarea directă,

cu o anumită precizie. Ea coincide foarte rar cu dimensiunea nominală şi
permite interschimbabilitatea dacă se află între două valori limită prescrise.
Dimensiunea efectivă se notează cu EX, ED, Ed, sau mai des cu X, D, d.

Dimensiunea reală este valoarea matematică exactă a elementului

geometric respectiv. Această valoare nu poate fi cunoscută prin măsurare,
indiferent de precizia metodei sau a mijlocului de măsurare, deoarece
intervin erorile metodei sau erorile de măsurare. Pentru calculele practice
ea este substituită cu succes de dimensiunea efectivă.

Dimensiunile limită maximă şi minimă sunt cele două dimensiuni

extreme admise pentru un element, între care trebuie să se găsească
dimensiunea efectivă, dimensiunile limită fiind incluse (rel.2.1). Se notează
cu Xmax, Dmax, dmax, respectiv cu Xmin, Dmin, dmin. Dacă dimensiunea efectivă
se găseşte în afara limitelor prescrise, piesa respectivă nu este
corespunzătoare (este rebut)

2. Definiţi abaterile şi toleranţa.

Toleranţa (notată T sau TX) reprezintă diferenţa dintre limitele

maximă şi minimă ale unei mărimi, adică mărimea intervalului în interiorul
căruia poate lua valori dimensiunea respectivă. Conform acestei definiţii,
toleranţa este o mărime strict pozitivă:
TX Xmax Xmin 0
Abaterile dimensiunilor se stabilesc în raport cu dimensiunea
nominală şi pot fi:
abatere efectivă (notată E, e), dată de diferenţa algebrică dintre
dimensiunea efectivă şi dimensiunea nominală respectivă,
E X N ;
abaterea superioară (notată ES, es, sau As, as, după abrevierea din
limba română), reprezentând diferenţa algebrică dintre
dimensiunea maximă şi dimensiunea nominală respectivă,
ES Xmax N ; (2.3)
abaterea inferioară (notată EI, ei, sau Ai, ai, după abrevierea din
limba română), reprezentând diferenţa algebrică dintre
dimensiunea minimă şi dimensiunea nominală respectivă,
EI Xmin N .

3. Suprafeţe conjugate şi asamblări.

Asamblarea reprezintă îmbinarea a două piese care au suprafeţe conjugate.

Aceste suprafeţe poartă numele generice de alezaj, pentru suprafeţele cuprinzătoare şi
de arbore, pentru suprafeţele cuprinse. Asamblările realizate pot fi cu joc sau cu
strângere.
Asamblarea se obţine prin montarea (îmbinarea) a două suprafeţe
conjugate. La o asamblare se deosebesc următoarele suprafeţe:
suprafaţa cuprinzătoare a piesei din exterior, care poartă numele
generic de alezaj, pentru suprafeţele de revoluţie, şi de canal,
pentru suprafeţele plane;
suprafaţa cuprinsă a piesei din interior, denumită generic arbore, în
cazul suprafeţelor de revoluţie, şi pană, pentru suprafeţele plane.
4. Tipuri de ajustaje: definire, valori tipice.

Ajustajul caracterizează raportul care există între două loturi de piese

conjugate, cu aceeaşi dimensiune nominală, în stare montată, din punct de
vedere al jocurilor şi/sau al strângerilor. Cele două loturi de piese sunt
realizate fiecare în câmpul de toleranţă prescris de proiectant. În funcţie de
poziţia relativă a câmpurilor de toleranţă se disting trei tipuri de ajustaje:
ajustajul cu joc, ajustajul cu strângere şi ajustajul intermediar
După valoarea jocului relativ se deosebesc următoarele categorii de
ajustaje:
ajustaje cu jocuri foarte mari, numite şi ajustaje cu joc termic, utilizate
în special la motoare, la turbine, la compresoare etc.;
ajustaje cu joc normal, utilizate la cea mai mare parte a asamblărilor
de mişcare.
5. Sisteme unitare de ajustaje.

Realizarea oricărui tip de ajustaj este posibilă prin poziţionarea

corespunzătoare a câmpurilor de toleranţă ale pieselor conjugate. Numărul
de combinaţii posibile este uriaş, motiv pentru care s-a recurs la limitarea
acestui număr, cu deosebite avantaje tehnice şi economice. În acest sens, în
sistemele de toleranţe şi ajustaje s-au introdus două sisteme unitare:
sistemul de ajustaje cu alezaj unitar, denumit sistemul alezaj
unitar;
sistemul de ajustaje cu arbore unitar, denumit sistemul arbore
unitar.
 6. Sistemul de toleranţe şi ajustaje ISO: baza sistemului, poziţia câmpurilor unitare, zone şi intervale de
dimensiuni, unitatea de toleranţă şi trepte de toleranţă.

Sistemul de toleranţe şi ajustaje ISO (International Standardizing

Organization) este un sistem internaţional care a fost preluat pentru aplicare
în România în anii 1968-1969, prin standardele din seria STAS 8100,
revizuite şi sistematizate ulterior. În prezent, acest sistem este reglementat
prin SR EN 20286/1,2 – 1997 şi SR ISO 1829 – 1997.
Standardizarea toleranţelor şi ajustajelor a avut în vedere, în primul
rând, asamblările cu piese netede, dintre care cel mai des utilizate în
construcţia de maşini sunt asamblările cilindrice netede. Sistemul de
toleranţe şi ajustaje ISO este alcătuit pe baza unor criterii, prezentate în
continuare, cu exemplificări numai în sistemul metric.

De aceea, sistemul de toleranţe şi ajustaje ISO prevede, pentru

fiecare interval de dimensiuni, un şir de trepte de toleranţă, în număr diferit
la cele patru zone de dimensiuni, treptele fiind notate cu simbolul general
ITx şi numite toleranţe fundamentale.
Pentru dimensiunile nominale de până la 500 mm sunt prevăzute 20
de trepte de toleranţă standardizate, notate cu simbolurile IT01, IT0, IT1,
IT2,…,ITx,…,IT18, în ordinea scăderii preciziei (toleranţele sunt din ce în ce mai mari).
Dintre acestea, treptele cele mai precise, IT01 şi IT0 sunt de
uz special, celelalte fiind trepte de uz general. Zona de dimensiuni de la
500 la 3150 mm are prevăzute 18 trepte de toleranţă (IT1,…,IT18), iar
celelalte două zone câte 12 trepte de toleranţe standardizate (IT5,…, IT16).

7. Sistemul de toleranţe şi ajustaje ISO: temperatura de referinţă, simbolizarea toleranţelor şi ajustajelor,

indicarea lor pe desen.

Temperatura de referinţă. În sistemul ISO temperatura

de referinţă este de 20 0C. Toate valorile dimensiunilor şi ale toleranţelor
sunt valabile numai la această temperatură, iar măsurările trebuie executate
la 20 0C.

Criteriul 6. Simbolizarea toleranţelor şi ajustajelor. Toleranţele şi

ajustajele se indică prin simboluri standardizate care cuprind: dimensiunea
nominală, simbolul abaterii fundamentale a câmpului de toleranţă faţă de
linia zero, treapta de toleranţă (precizia).
Simbolizarea abaterii fundamentale a câmpului de toleranţă faţă de
linia zero (poziţia câmpului de toleranţă faţă de linia zero) se face cu
ajutorul literelor alfabetului latin (tabela 2.4 şi figura 2.15). S-a folosit
iniţial o singură literă, dar prin adăugarea ulterioară a unor noi poziţii apar
şi simboluri cu două litere. Pentru poziţiile (abaterile fundamentale) ale
alezajelor se folosesc majuscule, iar pentru arbori minuscule.
Ansamblul format dintr-o abatere fundamentală şi o treaptă de
toleranţă se numeşte clasă de toleranţă (de exemplu: H7; g6; D10; m6; t6).
Poziţia câmpurilor unitare în ISO este simbolizată cu H pentru
alezaje şi cu h pentru arbori, astfel că H este alezajul unitar şi h este
arborele unitar.

8. Stabilirea valorilor abaterilor în sistemul ISO.

Stabilirea valorilor abaterilor în sistemul ISO

Câmpul de toleranţă poate avea diferite poziţii faţă de linia zero.
Fiecare poziţie este precizată prin simbolul abaterii fundamentale (literă),
abaterile fiind calculate cu ajutorul unor relaţii empirice (tab. 2.6). Drept
abatere fundamentală a fost aleasă, de obicei, abaterea cea mai apropiată de
linia zero. Cealaltă abatere limită a câmpului de toleranţă se deduce
cunoscând abaterea fundamentală şi mărimea toleranţei, care este egală cu
toleranţa fundamentală a treptei de precizie respective.
a) Abateri limită ale arborilor se determină astfel:
pentru simbolurile a … h:
- abaterea fundamentală este es (din tabela 2.7);
- abaterea inferioară, ei = es Td=es ITxd; (2.25)
pentru simbolurile j … zc:
- abaterea fundamentală este ei (din tabelele 2.7 şi 2.8);
- abaterea superioară, es = ei + Td = es + ITxd; (2.26)
b) Abaterile limită ale alezajelor se stabilesc astfel (regula generală):
pentru simbolurile A…H:
- abaterea fundamentală EI= es (es este abaterea fundamentală a
arborilor cu acelaşi simbol);
- abaterea superioară ES = EI + TD = EI + ITxD (2.27)
pentru simbolurile J…ZC:
- abaterea fundamentală ES= ei (ei este abaterea fundamentală a
arborilor cu acelaşi simbol);
- abaterea inferioară EI = ES TD = ES ITxD (2.28)

9. Influenţa temperaturii asupra ajustajelor cu joc.

Influenţa temperaturii asupra ajustajelor cu joc

Valorile jocurilor efective ale asamblărilor din cadrul unui ajustaj
prescris se modifică odată cu variaţia temperaturii pieselor conjugate.
Cunoaşterea variaţiei jocurilor cu temperatura este necesară atât pentru
corecta alegere a ajustajelor, care se face la temperatura de referinţă, cât şi
pentru stabilirea jocurilor în condiţii de funcţionare.

10. Influenţa temperaturii asupra ajustajelor cu strângere.

Influenţa temperaturii asupra ajustajelor cu strângere

Modificarea strângerii, odată cu modificarea temperaturii pieselor ce
compun un ajustaj, poate să fie nefavorabilă indiferent de sensul în care se
produce. Creşterea strângerii în mod substanţial la temperatura de
funcţionare (de regim), la asamblările cu strângere iniţială apropiată de cea
maximă, poate să conducă la creşterea eforturilor unitare din asamblare,
având drept efect deformarea sau chiar distrugerea asamblării. Dacă
strângerea se modifică în sensul micşorării ei, există posibilitatea ca
asamblarea să nu mai poată prelua solicitarea pentru care este proiectată,
existând posibilitatea ca între piese să apară o relaţie de joc.

11. Definiţi suprafeţele reală, efectivă, adiacentă şi abaterea de la forma geometrică.

Suprafaţa reală este suprafaţa care limitează un corp şi îl separă de

mediul înconjurător.
Suprafaţa geometrică (nominală) este suprafaţa ideala a cărei formă
nominală este definită în desen şi/sau în documentaţia tehnică.
Suprafaţa efectivă este suprafaţa obţinută prin măsurare, apropiată de
suprafaţa reală.
Suprafaţa adiacentă este suprafaţa de aceeaşi formă cu suprafaţa
geometrică, tangentă exterior la suprafaţa reală şi aşezată astfel încât
distanţa dintre aceasta şi suprafaţa reală să aibă valoarea minimă (fig.3.2).
Suprafaţa de referinţă este suprafaţa în raport cu care se determină
abaterea de formă. Ea poate fi întreaga suprafaţă considerată a piesei sau o
porţiune din suprafaţa considerată a piesei
12. Definiţi şi schiţaţi abaterile de la circularitate şi de la cilindricitate ale suprafeţelor şi notarea lor pe desen

Abaterile de la circularitate şi de la cilindricitate se determină, în

cele mai multe cazuri, prin măsurarea diametrului suprafeţei cu mijloace
universale de măsurare (şublere, micrometre, microscoape)

13. Definiţi următoarele abateri de la poziţia reciprocă a suprafeţelor şi modul lor de notare în desen:
abaterea de la paralelism, de la perpendicularitate şi bătaia radială.

Abaterea de la paralelism (neparalelism – simbol APl) prezintă

următoarele variante:
abaterea de la paralelism a două drepte în plan este diferenţa
dintre distanţa maximă şi distanţa minimă dintre cele două drepte adiacente
în limitele lungimii de referinţă (fig.3.14,a);
abaterea de la paralelism a două drepte în spaţiu este radicalul de
ordinul doi din suma abaterilor (Ax şi Ay) de la paralelismul proiecţiilor
celor două drepte încrucişate, pe două plane reciproc perpendiculare
(fig.3.14,b);
abaterea de la paralelism a unei drepte faţă de un plan este
diferenţa dintre distanţa maximă şi distanţa minimă dintre dreapta adiacentă
şi planul adiacent, considerată în limitele lungimii de referinţă, în planul
perpendicular pe planul adiacent şi care conţine dreapta adiacentă;
abaterea de la paralelism a două plane este diferenţa dintre
distanţa maximă şi distanţa minimă între cele două plane adiacente,
considerata în limitele suprafeţei de referinţă;
abaterea de la paralelism a unei suprafeţe de rotaţie faţă de un
plan este diferenţa dintre distanţa maximă A şi distanţa minimă B dintre
planul adiacent şi axa suprafeţei adiacente de rotaţie, considerată în limitele
lungimii de referinţă (fig. 3.15).
abaterea de la paralelism a două suprafeţe de rotaţie este abaterea
de la paralelism a axelor suprafeţelor adiacente de rotaţie.
Toleranţa la paralelism (simbol TPl) este valoarea maximă admisă
de la paralelism.
b)Abaterile de la perpendicularitate (neperpendicularitate – simbol
folosit APd):
abaterea de la perpendicularitate dintre două drepte, două
suprafeţe de rotaţie sau o suprafaţă de rotaţie şi o dreaptă este diferenţa
dintre unghiul format de dreptele adiacente la profilele reale, respectiv la
axele suprafeţelor adiacente de rotaţie şi unghiul normal de 90, considerată
în limitele lungimii de referinţă (fig.3.16);
abaterea de la perpendicularitate a unei drepte sau a unei
suprafeţe de rotaţie faţă de un plan este diferenţa dintre unghiul format de
dreapta adiacentă sau axa suprafeţei adiacente de rotaţie cu planul adiacent la suprafaţa reală
şi unghiul nominal de 90, considerată în limitele
lungimii de referinţă (fig.3.17);
abaterea de la perpendicularitate a unui plan faţă de alt plan este diferenţa dintre unghiul
format de plane şi unghiul nominal de 90,
considerată în limitele lungimii de referinţă.
Abaterea de la perpendicularitate se exprimă de obicei în unităţi de
lungime, reprezentând mărimea catetei care se opune unghiului abatere de
la valoarea nominală.
Toleranţa la perpendicularitate (simbol TPd) este valoarea maximă
a abaterii de la perpendicularitate
Bătaia radială şi bătaia frontală
Bătaia circulară radială (simbol ABr) reprezintă diferenţa dintre
distanţa maximă şi distanţa minimă de la suprafaţa reală la axa de rotaţie de
referinţă, considerată în limitele lungimii de referinţă (fig.3.23). Dacă nu se
specifică altfel, bătaia circulară radială se determină în plane
perpendiculare pe axa de referinţ

14. Definiţi parametrii rugozităţii Ra şi Rz şi prezentaţi notarea lor pe desen.

Abaterea medie aritmetică a profilului Ra reprezintă valoarea medie

a ordonatelor punctelor profilului efectiv (y1, y2, …, yn) faţă de linia medie a
profilului (fig.3.34):
Înălţimea neregularităţilor profilului în zece puncte Rz reprezintă
distanţa medie dintre cele mai înalte cinci puncte de vârf şi cele mai joase
cinci puncte de fund ale profilului efectiv, cuprinse între linia exterioară şi
cea interioară. Aceste distanţe se măsoară în limitele lungimii de referinţă,
faţă de o paralelă la linia medie, situată în afara liniilor exterioară şi
interioară (fig. 3.35):
 15. Influenţa abaterilor de formă, de poziţie şi rugozităţii asupra ajustajelor.

Abaterile de formă şi de poziţie, ondulaţia şi rugozitatea suprafeţelor

au o influenţă apreciabilă asupra caracterului ajustajelor şi, în final, asupra
comportării acestora la montaj şi în exploatare. Aceste abateri modifică
caracterul teoretic al ajustajelor, în sensul că apar variaţii ale jocului sau ale
strângerii, atât de la o asamblare la alta, cât şi în cadrul aceleaşi asamblări
(în secţiunea transversală sau în lungul acesteia). În continuare se vor
prezenta câteva exemple reprezentative privind aceste influenţe

16. Legea de repartiţie normală.

Legea normală de repartiţie (Gauss)

Variabila aleatorie X urmează o repartiţie normală, de parametrii m şi
, dacă densitatea sa de repartiţie este:

unde xR. Variabila aleatorie X se numeşte normală, de parametrii m şi ,

dacă are funcţia de repartiţie normală. Repartiţia normală se notează prin
N(m, ). Densitatea de repartiţie îndeplineşte condiţia


17. Toleranţele şi ajustajele teoretice şi probabile(practice)

Asamblarea a două loturi de piese care formează ajustaje reprezintă

un caz des întâlnit în practică. Se consideră că loturile de piese au
dimensiunile efective distribuite după legea Gauss şi că au câmpurile de
împrăştiere egale cu toleranţa prescrisă, respectiv:
pentru alezaje 6D = wD = TD ; (4.94)
pentru arbori 6d = wd = Td ; (4.95)
Teoretic, abaterea medie pătratică a ajustajului aj se obţine aplicând
relaţia (4.91),

18. Rezolvarea problemei directe a lanţurilor de dimensiuni prin metoda algebrică.

Rezolvarea lanţului de dimensiuni înseamnă stabilirea tuturor

valorilor care caracterizează elementele lanţului de dimensiuni:
dimensiunile nominale, toleranţele şi abaterile limită. De regulă,
dimensiunile nominale ale elementelor se stabilesc prin calculele de
proiectare, astfel că la rezolvare se stabilesc numai toleranţele şi abaterile
limită.
La rezolvarea lanţurilor de dimensiuni apar două tipuri de probleme:
problema directă şi problema inversă (indirectă).
Problema directă apare atunci când se cunosc dimensiunile
nominale ( X j,N ), toleranţele (Tj ) şi abaterile limită ( ES j ,EI j , j = 1, 2, ...,
n) pentru elementele componente ale lanţului şi trebuie determinate
dimensiunea nominală ( X N ), toleranţa (TX ) şi abaterile limită ( ES,EI )
pentru elementul de închidere (X). Prin rezolvarea acestei probleme se
stabilesc şi relaţiile teoretice fundamentale ale lanţului de dimensiuni.
Această problemă apare mai rar în practică, atunci când este necesară
verificarea unor lanţuri de dimensiuni. Rezolvarea ei este simplă deoarece numărul
necunoscutelor este egal cu numărul ecuaţiilor.
Metoda algebrică asigură elementelor componente ale lanţului de
dimensiuni acele valori pentru care elementul de închidere rezultă
întotdeauna în limitele prescrise. În cadrul subansamblelor şi ansamblelor
piesele componente pot fi introduse fără nici o sortare, o compensare sau o ajustare
prealabilă.
 19. Rezolvarea problemei inverse a lanţurilor de dimensiuni prin metoda algebrică.

Problema inversă (indirectă) apare atunci când se cunosc

dimensiunile nominale ale tuturor elementelor lanţului, toleranţa şiabaterile limită ale
elementului de închidere şi trebuie determinate
toleranţele (Tj ) şi abaterile limită ( EI j ,ES j ) pentru elementele
componente. Această problemă este frecvent întâlnită în practica
proiectării, iar rezolvarea ei necesită ipoteze simplificatoare, deoarece
numărul necunoscutelor este mult mai mare decât al ecuaţiilor disponibile.
Pentru rezolvarea lanţurilor de dimensiuni se folosesc mai multe
metode:
metoda algebrică (a interschimbabilităţii totale);
metoda probabilistică (a interschimbabilităţii parţiale);
metoda sortării;
metoda compensării;
metoda ajustării.

Problema inversă (indirectă). La această problemă cunoaştem

elementul de închidere şi dimensiunile nominale ale elementelor
componente. Rezolvarea acestei probleme presupune rezolvarea sistemului
de ecuaţii:

Sistemul (6.10) are n+3 ecuaţii şi conţine 3n necunoscute:

toleranţele Tj ale celor n elemente componente şi abaterile limită ale
acestora, ESj şi EIj. Relaţia (4) a acestui sistem arată existenţa a n legături
între abaterile limită ale elementelor componente ale lanţului de
dimensiuni, astfel că sistemul conţine 2n necunoscute independente.
Sistemul este multiplu nedeterminat, drept pentru care ecuaţia (1) se
rezolvă folosind ipoteze simplificatoare, iar abaterile limită se determină
din ecuaţiile (2) şi (3), pentru cazuri particulare.

20. Rezolvarea problemei directe a lanţurilor de dimensiuni prin metoda probabilistică.

Metoda probabilistică asigură, în principiu, toleranţe mai mari pentru

elementele componente ale lanţului de dimensiuni, comparativ cu metoda
algebrică. Din punct de vedere teoretic, există posibilitatea ca unele
elemente de închidere să rezulte cu valori în afara câmpului de toleranţă
prescris (o interschimbabilitate parţială). Această posibilitate apare cu
riscuri (probabilităţi) ce pot fi calculate şi menţinute la valori acceptabile,
pe criterii tehnico-economice.

Problema directă. Considerăm un lanţ de dimensiuni având k

elemente măritoare şi (n – k) elemente reducătoare, pentru care se cunosc
toleranţele şi abaterile limită. În figura 6.5 este prezentat un exemplu de
lanţ de dimensiuni cu n+1=4 elemente.
Dimensiunea nominală a elementului de închidere se obţine similar
metodei algebrice.
Câmpul de împrăştiere al elementului de închidere X se obţine
pornind de la regula însumării dispersiilor (relaţia 13.92),

Legătura dintre abaterile medii pătratice j şi câmpurile de

împrăştiere wj, înlocuite cu câmpurile de toleranţă Tj, o face abaterea medie
pătratică relativă (relaţia 13.43), având aici forma

relaţie din care se explicitează abaterile medii pătratice pentru toate

elementele lanţului:

21. Rezolvarea problemei inverse a lanţurilor de dimensiuni prin metoda probabilistică

Problema inversă (indirectă). În cazul problemei inverse se

cunosc elementul de închidere şi dimensiunile nominale ale elementelor
componente ale lanţului de dimensiuni. Se va considera, de asemenea, că
elementele componente au dimensiunile distribuite după aceeaşi lege
(λj=λ), cu repartiţie simetrică (αj=0), că elementul de închidere se distribuie
după legea normală şi că toleranţa impusă elementului de închidere este TX
(abaterile ES şi EI).
Rezolvarea problemei inverse presupune rezolvarea unui sistem de
ecuaţii, folosite şi la problema directă, dar aranjate sub alte forme, care
evidenţiază necunoscutele problemei (în stânga semnului egal):
Toleranţele elementelor componente ale lanţului de dimensiuni pot fi
mărite, în plus, dacă se acceptă ca elementul de închidere să rezulte cu
unele valori în afara câmpului prescris, cu mărimi acceptate ale acestui risc
(R'p0, figura 6.6).
În funcţie de mărimea riscului practic acceptat R'p , variabila zp din
relaţia (1) a sistemului (6.34) ia o valoare pentru care există relaţia

Dacă riscul practic este zero (T'Xp=TX), atunci zp=3. Cu valoarea zp

determinată, se calculează toleranţele Tj din relaţia (1).

22. Precizia şi ajustajele de montaj ale rulmenţilor.

Rulmenţii sunt organe de maşini interschimbabile, îndeplinind rolul

de lagăre cu rostogolire. Aceştia se compun, in general, din două inele,
unul interior şi altul exterior, intre care se află corpurile de rulare (bile sau
role cilindrice, conice, butoi etc.), egal distanţate ce ajutorul unei colivii
Precizia de execuţie a rulmenţilor este reglementată prin standardul
STAS 4207-89, în care sunt stabilite cinci clase de precizie, notate
convenţional cu P0, P6, P5, P4, P2, in ordinea creşterii preciziei, respectiv
a descreşterii mărimii toleranţei.
Alegerea ajustajelor de montaj ale rulmenţilor se realizează in funcţie
de mai multe elemente: tipul şi dimensiunea rulmentului; condiţiile de
exploatare (ungere, temperatură ş.a.); cazurile de incărcare şi mărimea
sarcinilor; elementul care se roteşte (arborele sau carcasa); turaţia
elementului rotitor.