1.1.

Dreptul constituțional

1.1.1. Definiția dreptului constituțional1

Fenomenul de putere instituționalizată, caracteristic societății organizate statal
a determinat o împărțire tradițională a dreptului în drept public și drept privat, încă
din antichitate, după criteriul apartenenței sau non apartenenței subiectelor raportului
juridic la o autoritate publică, în sensul larg de deținător de putere. Dreptul public
este dreptul care se aplică autorităților publice și raporturilor dintre autoritățile publice
și persoanele private, iar Dreptul privat este dreptul care se aplică raporturilor dintre
persoanele private.
Într-o definiție generală, Dreptul public este ansamblul normelor juridice, care
reglementează constituirea și funcționarea autorităților publice, precum și
raporturile dintre autoritățile publice și persoanele private. Rezultă din această
definiție, că cel puțin unul dintre subiectele raportului de drept public este o autoritate
publică. Acest subiect poartă numele de subiect calificat.
Dreptul public prezintă două caracteristici esențiale:
I. Dreptul public promovează interesele generale, care constituie scopul
necesar al autorităților publice, pe când dreptul privat arbitrează interesele
particulare; II. Dreptul public este, în principiu, un drept al raporturilor de inegalitate,
deoarece interesul general trebuie să predomine asupra interesului particular.
Datorită acestei superiorități a interesului general față de interesul individual,
autoritățile publice dispun de mijloace juridice de constrângere și de forța publică,
ceea ce le permite să-și impună voința. În dreptul privat părțile se află pe poziții de
egalitate juridică, operând inițiativa individuală și acordul liber de voință.
În procesul de dezvoltare a dreptului, atât dreptul public cât şi dreptul privat
sau divizat, la rândul lor, în diverse ramuri de drept, după anumite criterii, dintre care
cel mai utilizat este criteriul obiectului sau al materiei reglementării. Astăzi, este
unanim acceptat faptul că, Dreptul constituțional este o importantă ramură a
Dreptului public, existând opinii care consideră dreptul constituțional chiar ramura
principală a dreptului, întrucât prin normele sale consacră şi ocrotește cele mai
importante valori economice, sociale şi politice2.
Din analiza condițiilor istorice în care au apărut primele Constituții scrise, precum şi
din conținutul acestor Constituții, rezultă următoarele aspecte:

1 Ioan MURARU, Simina TANĂSESCU, Op. cit., 2001, p 15 şi p. 23; Ion DELEANU, Op. cit., pp.
4358.
2 Ioan MURARU, Simina TANĂSESCU, Op. cit., 2004, p. 19.
 1. Marii gânditori ai sec.XVIII au conștientizat realitatea că, puterea, pentru a fi
acceptată de societate trebuie să se bazeze pe un sistem de principii fundamentale
care să corespundă sistemului de valori social-politice recunoscut. Astfel, s-a ajuns la

o categorie importantă de norme juridice, normele-principii, care au fost incluse în

Declarații de drepturi sau în Constituții, ca fundament pentru întregul sistem statal.
2. Principiile fundamentale trebuiau însă aplicate, garantate şi promovate
prin intermediul puterii organizate statal. Această putere trebuia să fie eficace pentru
a-și putea realiza misiunea, dar în același timp trebuia să respecte şi să perpetueze
sistemul de valori social-politice. De aici, interesul deosebit pentru organizarea
puterii statale, care a dus la crearea normelor cu caracter specific privind instaurarea,
menținerea şi exercițiul statal al puterii. Întrucât această categorie de norme are cel
puțin aceeași importanță pentru funcționarea întregului sistem social ca şi
normeleprincipii, normele cu caracter fundamental privind instaurarea, menținerea şi
exercițiul puterii statale au fost incluse, de asemenea, în Constituții.
3. O experiență îndelungată a demonstrat că orice putere are tendința să
abuzeze, astfel încât a apărut necesitatea protecției individului împotriva abuzului de
putere. Se ajunge astfel la necesitatea definirii şi garantării drepturilor şi libertăților
fundamentale ale cetățenilor. În mod firesc, s-a considerat că acest deziderat se
poate realiza, în modul cel mai eficient, prin norme juridice incluse în Constituţie.
Ansamblul acestor norme prezintă o configurație proprie şi o permanență
evidentă, caracteristici ce îl individualizează în ansamblul normelor de drept public.
Se cristalizează astfel obiectul unei ramuri distincte a dreptului public, ramură care a
fost denumită "Drept constituţional".
Putem deci, defini dreptul constituţional, într-un mod mai explicit, după cum
urmează: Dreptul constituţional este ramura dreptului public formată din
normele juridice care consfințesc principiile fundamentale, esențiale ale
regimului socialpolitic al unei țări, reglementează relațiile sociale fundamentale
care se stabilesc în procesul instaurării, menținerii şi exercitării statale a
puterii, definesc şi garantează drepturile şi libertățile fundamentale ale
cetățenilor pentru a-i proteja împotriva tendințelor de abuz ale puterii.
La modul cel mai general, Dreptul constituţional poate fi definit ca dreptul
fundamental ce reglementează puterile statului

1.1.2. Izvoarele Dreptului constituţional3

În știința dreptului conceptul de izvor de drept este folosit într-un sens specific, şi
anume acela de formă de exprimare a normei juridice. Este vorba de forma sub care

3 Ioan MURARU, Simina TANĂSESCU, Op. cit., 2001, pp. 41-46; Antonie IORGOVAN, Drept
constituţional şi instituții politice. Teorie generală, Ed. “Galeriile J. L. Calderon”, București, 1994, pp.
43-
46
trebuie să se prezinte o regulă de comportament pentru a fi instituită sau recunoscută
ca normă juridică, deci regulă cu un caracter obligatoriu asigurat, la nevoie, prin
constrângere exercitată de forța publică.
Teoria dreptului recunoaște trei categorii importante de izvoare de drept:
1. legea, în sensul generic de act juridic normativ al Parlamentului, exprimat în
scris şi adoptat după o anumită procedură;

2. obiceiul juridic sau cutuma, care este regula spontană ce devine obligatorie
prin uz îndelungat. Ea poate fi consfințită prin actul scris al puterii publice sau
recunoscută de autorități şi respectată pur şi simplu, fără a fi formulată ca act juridic
scris; 3. practica judiciară sau jurisprudența, care reprezintă activitatea de
precizare şi dezvoltare a principiilor şi prevederilor legii sau cutumei, exprimată prin
hotărârile judecătorești, ca urmare a soluționării litigiilor supuse judecății.
Cât privește Dreptul constituţional, se admite cvasiunanim calitatea de izvor de
drept constituţional a Constituției, scrise sau cutumiare, a legii, ca act juridic al
Parlamentului şi a tratatelor internaționale. Este controversată calitatea de izvor de
drept constituţional a Regulamentelor Parlamentului şi a practicii de contencios
constituţional.
Referitor la regimul constituţional din România, există cel puțin două criterii
care permit identificarea izvoarelor dreptului constituţional: autoritatea publică
emitentă şi conținutul normativ. În principiu, sunt izvoare ale Dreptului constituţional
român numai actele normative adoptate de adunările naționale reprezentative. În
plus, aceste acte normative trebuie să îndeplinească şi condiția de a conține norme
care reglementează relațiile sociale fundamentale care apar în procesul instaurării,
menținerii şi exercitării puterii statale.
În ceea ce privește cutuma ca izvor de drept constituţional, constatăm că
aceasta lipsește din actualul edificiu constituţional românesc. În principiu, nu poate fi
exclusă posibilitatea stabilirii unor reguli de drept constituţional prin practica
parlamentară sau prin practica raporturilor dintre autoritățile publice, cum, de altfel,
sa întâmplat în unele țări. Este însă nevoie de o perioadă de timp îndelungată de
exercițiu democratic al puterii statale, pentru ca, eventual, să se ajungă la cutume
constituționale.
Referitor la practica Curții Constituționale este posibil ca, în timp, deciziile
Curții să creeze anumite reguli care vor reprezenta nu numai o clarificare a principiilor
sau textelor constituționale, dar şi o dezvoltare a acestora, dezvoltare reclamată de
evoluția societății, a democrației constituționale.
În acest fel, practica Curții Constituționale poate dobândi calitatea de izvor de
drept constituţional întrucât deciziile interpretative ale Curții ocupă un loc important în
cadrul dreptului constituţional şi un loc aparte în cadrul izvoarelor acestui drept. În
acest sens, unii autori recunosc calitatea de izvor de drept a acestor decizii, alții nu.
Totuși, dinamica dreptului face ca aceste decizii să fie respectate şi să se țină cont
de ele ca posibile izvoare ale dreptului constituţional 4. În plus, după revizuirea
Constituției art. 147 alin. 4 stabilește că deciziile Curții sunt „general obligatorii”.
În evoluția constituțională a României, cutuma a fost recunoscută ca izvor de
drept sub regimul Constituțiilor din 1866, 1923, 1938. Sub regimul Constituțiilor din
1948, 1952 şi 1965, cutuma era admisă ca izvor de drept în mod excepțional, când
legea o prevedea expres şi în nici un caz în domeniul dreptului public( ex. clasic,
art.600 Cod civil care prevede că înălțimea îngrăditurii dintre două proprietăți se

stabilește după regulamentele particulare sau, în lipsa acestora, după obiceiul

obștesc).
Constituția revizuită merge, în principiu, pe aceeași linie. Singura prevedere
care acceptă cutuma se referă, de asemenea, la dreptul privat şi o întâlnim la art.44
alin. 7, privind protecția proprietății private: "Dreptul de proprietate obligă la
respectarea sarcinilor privind protecția mediului şi asigurarea bunei vecinătăți,
precum şi la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului, revin
proprietarului".
Iată de ce, în literatura de specialitate, pentru Dreptul constituţional român, se admit
numai izvoarele scrise. O altă explicație a acestei atitudini constă în mentalitatea de
a considera izvoarele Dreptului constituţional ca manifestări ale voinței politice
supreme a poporului, care trebuie exprimate prin norme scrise, clare şi precise 5.
În ceea ce privește izvoarele scrise ale Dreptului constituţional, autorii noștri
sunt unanimi în a recunoaște calitatea de izvor de drept constituţional pentru
Constituţie şi lege, ca act juridic al Parlamentului, discuțiile purtându-se, ca de altfel şi
în alte ţări, referitor la calitatea de izvor de drept constituţional a regulamentelor
Parlamentului, a hotărârii de Guvern şi a tratatului internațional.
Să analizăm aceste acte normative, conform Constituției revizuite:
1. Regulamentele Parlamentului. Textele constituționale cu semnificație deosebită
în această materie sunt:
Art.64 (1) "Organizarea şi funcționarea fiecărei camere se stabilesc prin regulament
propriu..."

4 Elena Simina TĂNĂSESCU, Stefan DEACONU, Op.cit., p. 4

5 În principiu, nu poate fi exclusă posibilitatea stabilirii unor reguli de drept constituţional prin practica
parlamentară sau prin practica raporturilor dintre autoritățile publice, cum, de altfel, s-a întâmplat în
unele țări. Este, însă, nevoie de o perioadă de timp îndelungată de exercițiu democratic al puterii
statale, pentru ca, eventual, să se ajungă la cutume constituționale.
 Art.65 (1) "Camera Deputaților şi Senatul lucrează în ședințe separate şi în ședințe
comune. În ședințele comune, lucrările se desfășoară potrivit unui regulament
adoptat cu votul majorității deputaților şi senatorilor."
Art. 67 (1) “Camera Deputaților şi Senatul adoptă legi, hotărâri şi moțiuni, în
prezența majorității membrilor.”
Art. 73 (1) “Parlamentul adoptă legi constituționale, legi organice şi legi
ordinare.”
Art.76 (1) "Legile organice şi hotărârile privind regulamentele Camerelor se adoptă
cu votul majorității membrilor fiecărei Camere." Art.146 "Curtea Constituțională are
următoarele atribuții:
(…) c) se pronunță asupra constituționalității regulamentelor Parlamentului...."
Din analiza acestor texte rezultă:
1) Regulamentele Parlamentului stabilesc organizarea şi funcționarea puterii
legislative, care este o modalitate esențială a exercitării puterii statale,
încadrându-se astfel în definiția Dreptului constituţional;
2) Regulamentele Parlamentului sunt acte de sine stătătoare, distincte de
celelalte acte ale Parlamentului (legi, hotărâri, moțiuni);

3) Regulamentele Parlamentului sunt supuse controlului de constituționalitate

exercitat de Curtea Constituțională.
Față de aceste argumente, apreciem că suntem în prezența unor izvoare de
Drept constituţional.
2. Hotărârile de Guvern
Cât privește hotărârile de Guvern, subscriem la opinia potrivit căreia acestea nu pot
fi reglementări fundamentale ale relațiilor sociale din sfera puterii sau care să creeze
drepturi şi libertăți fundamentale ale persoanei, şi cu atât mai puțin nu pot consfinți
principii fundamentale ale sistemului social-politic.
Potrivit art.108 alin.2 din Constituţie, hotărârile de Guvern se emit "pentru
organizarea executării legilor", ceea ce înseamnă că ele nu pot fi acte normative cu
caracter primar, şi cu atât mai puțin cu caracter fundamental. Or, trebuie să admitem,
pornind de la definiția Dreptului constituţional, că izvoarele de drept constituţional nu
pot fi decât norme care reglementează la modul primar şi fundamental raporturile de
putere sau, după caz, drepturile, libertățile şi îndatoririle fundamentale ale cetățenilor.
Alta este situația pentru Ordonanța Guvernului, având în vedere faptul că, în
sistemul nostru constituţional este admisă delegarea legislativă. Astfel, Ordonanța
intervine în domeniile rezervate legii ordinare, care pot fi şi de ordin constituţional.
Este adevărat că principalele domenii de ordin constituţional sunt reglementate prin
legi organice, dar, teoretic, nu este exclusă reglementarea unor domenii şi prin legi
ordinare. Cu atât mai mult poate fi izvor de drept constituțional Ordonanța de
urgență a Guvernului, întrucât ea poate interveni și în domeniul legii organice 6.
3. Tratatul internațional
Textele constituționale referitoare la tratatele internaționale sunt:
"Art.11 (1) Statul român se obligă să îndeplinească întocmai şi cu bună-credință
obligațiile ce-i revin din tratatele la care este parte.
(2) Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul
intern.
(3) În cazul în care un tratat la care România urmează să devină parte
cuprinde dispoziții contrare Constituției, ratificarea lui poate avea loc numai după
revizuirea Constituției."
Art.20.(1) “Dispozițiile constituționale privind drepturile şi libertățile cetățenilor vor fi
interpretate şi aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului,
cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte.
(2) Dacă există neconcordanțe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile
fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate
reglementările internaționale.”
Art. 146 „Curtea Constituțională are următoarele atribuții:
(…) b) se pronunță asupra constituționalității tratatelor sau altor acorduri
internaționale.”

Față de aceste dispoziții constituționale este evident că tratatul internațional

este izvor de drept constituţional.
De altfel, Constituția României nu a făcut altceva decât să se înscrie în concertul
constituţional postbelic, reglementări ca cele menționate fiind cuprinse şi în alte
constituții europene adoptate după al II-lea război mondial.
În concluzie, vom reține că, de principiu, pot fi izvoare ale dreptului
constituţional român toate cele trei categorii de izvoare consacrate de teoria
dreptului: a) izvoarele scrise; b) cutuma democrației constituționale şi c) practica
Curții Constituționale. La ora actuală, însă, sunt certe şi efective numai izvoarele
scrise. Aceste izvoarele scrise sunt: 1) Constituția şi legile de modificare a
Constituției; 2) legea ca act juridic al Parlamentului (atât cea organică, cât şi cea
ordinară); 3) ordonanțele Guvernului (simple sau de urgență); 4) regulamentele
Parlamentului şi 5) tratatul internațional.

6 Un exemplu elocvent în acest sens îl constituie O.U.G. nr. 1/1999 privind regimul stării de asediu şi
regimul stării de urgență, publicată în M. Of. nr. 22 din 21 ianuarie 1999. Această Ordonanță de
urgență a fost adoptată sub presiunea marșului spre capitală a minerilor din Valea Jiului, conduși de
Miron Cozma.
 1.1.3. Aspecte generale privind raporturile dintre dreptul
internațional şi dreptul intern român

Sediul constituţional principal al raporturilor dintre dreptul internațional şi

dreptul intern român este reprezentat de art. 11 alin. 1 şi 2 din Constituția revizuită.
Din analiza textelor menționate rezultă aplicabilitatea articolului 11 exclusiv
pentru sursele convenționale, adică tratate (internaționale) 7.Aplicabilitatea este una
directă în sensul că tratatele se integrează în ordinea juridică internă, nefiind
necesară o altă lege care să reia în cuprinsul său întreg tratatul. Se adoptă astfel
teoria monistă8 care statuează că dreptul internațional penetrează dreptul intern,
astfel încât dacă se ratifică un tratat, acesta se va integra în ordinea juridică
națională.
Consecința este că pe lângă natura lor de izvoare ale Dreptului internațional,
tratatele prin care statul român este legat din punct de vedere juridic, sunt, în egală
măsură, şi izvoare ale dreptului intern român. Din acest motiv tratatele la care
România este parte dau naștere la drepturi şi obligații pentru subiectele din ordinea
juridică internă şi pot fi invocate şi aplicate direct de autoritățile naționale, inclusiv de
instanțele judecătorești9.
Cât privește modul în care România poate deveni parte la un tratat
internațional, în dezvoltarea normelor constituționale a fost adoptată Legea nr.
590/2003 privind tratatele8 care consacră existența următoarelor tipuri de tratatele
internaționale:
A) tratatele în numele României (la nivel de stat) – încheiate de Președintele
României şi ratificate, la care se aderă sau acceptate de Parlament prin
lege ori de Guvern prin ordonanță;
B) tratatele la nivel guvernamental – ratificate la care se aderă sau acceptate
de Parlament prin lege ori de Guvern prin ordonanță;

C) tratate în formă simplificată încheiate la nivelul Ministerului Afacerilor

externe şi al Ministerului Integrării.
Ca urmare a asimilării tratatelor în dreptul intern, art. 11 alin. 3 prevede că în
caz de contrarietate a unui tratat internațional cu Constituția, tratatul va putea fi
ratificat numai după revizuirea acesteia, pentru punerea de acord a normei
constituționale încălcate cu prevederile tratatului. Este consecința logică a principiului
supremației Constituției înscris în art. 1 alin. 5. Această dispoziție trebuie corelată cu
7 Corneliu Liviu POPESCU, Raporturile dintre Dreptul Uniunii Europene şi Dreptul intern român, în
lumina dispozițiilor constituționale revizuite, Revista Română de Drept comunitar, nr. 2/2004, p. 36 8
Teoria dualistă dimpotrivă susține că nu este suficientă legea de ratificare a unui tratat, este necesară
o « naționalizare » a tratatului printr-o lege internă care să reia tratatul internațional punct cu punct. 9
Corneliu Liviu POPESCU, Raporturile…,p.37
8 Publicată în M. Of. Nr. 23/12.01.2004
art. 148 lit. b conform căreia Curtea Constituțională se pronunță asupra
constituționalității tratatelor şi altor acorduri internaționale.
Concluzia firească a celor expuse este că tratatele internaționale au o poziție
infra constituțională, se află deci sub Constituţie. Subliniem că este vorba de poziția
tratatelor față de dreptul intern în sistemul național de drept, deoarece în planul
dreptului internațional (de ex. în fața instanțelor internaționale) întotdeauna dreptul
internațional are supremație, prioritate față de normele naționale (acest principiu este
înscris în Convenția de la Viena privind dreptul tratatelor).
Cât privește forța juridică a tratatelor, în lipsa unor dispoziții exprese, urmează
a se apela la principii, şi anume la regula conform căreia tratatul internațional
dobândește în dreptul intern, unde este direct aplicabil, forță juridică egală cu actul
prin care statul şi-a exprimat consimțământul de a deveni parte la tratat. Așadar, în
concret, în România un tratat internațional aplicabil poate avea forța juridică egală cu
a legii (ordonanței), cu a unei hotărâri a Guvernului sau cu a unui act administrativ
normativ al ministrului9.
Distinct de situația de drept comun reglementată de art. 11 din Constituţie,
sunt vizate expres raporturile dintre Dreptul internațional al drepturilor omului şi
dreptul naţional român.
Sediul materiei îl reprezintă art. 20 din Constituţie 10. Se poate observa că alin.
1 al art. 20 reglementează raporturile dintre tratatele internaționale în materia
drepturilor omului şi Constituția României, în timp ce alin. 2 vizează raporturile
acestora cu legile interne. Așadar, în continuare vom analiza următoarele chestiuni :
A) Raportul dintre Constituţie şi tratatele internaționale
B) Raportul dintre legislația internă şi tratatele internaționale ;
A. În ceea ce privește forța juridică a Constituției față de tratatul internațional
în materia drepturilor omului, nu se poate da un răspuns general valabil, situația fiind
diferită, de la caz la caz. Vom identifica așadar situații de infra constituționalitate
(situare pe o poziție inferioară, ca forță juridică, a tratatului internațional față de
Constituţie), egalitate de forță juridică şi supraconstituționalitate a tratatului
internațional.

1. Situația poziționării tratatului internațional sub Constituţie se întâlnește în

două ipoteze:

9 Corneliu Liviu POPESCU, Raporturile…,p.38

10 Art. 20 are următoarea redactare : (1) Dispozițiile constituționale privind drepturile şi libertățile
cetățenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului,
cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte.
(2) Dacă există neconcordanțe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale
omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu
excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.
 ▪ Când dispozițiile tratatelor internaționale sunt restrânse, vagi, imprecise,
nedeterminate, iar dispozițiile constituționale sunt clare, precise şi mai
favorabile drepturilor omului, nu vom interpreta dispozițiile interne (mai
favorabile) conform cu dispozițiile internaționale (mai puțin favorabile). Acest
lucru este posibil datorită faptului că tratatele internaționale referitoare la
drepturile omului nu conțin decât un standard minim de garanție a drepturilor
omului pe care statele trebuie să-l respecte, de la care statele nu pot deroga,
dar la care ele pot, la nivel național să adauge o protecție sporită.
▪ Dacă atât norma internațională, cât şi norma constituțională sunt clare şi
precise, dar sunt contradictorii, nu mai e nevoie de interpretarea normei interne
cu ajutorul normei internaționale, deoarece alin. 1 al art. 20 vizează numai
acele dispozițiile constituționale privind drepturile şi libertățile cetățenilor care
au nevoie de interpretare, numai în legătură cu acestea existând obligația de a
fi interpretate şi aplicate în concordanță cu tratatele internaționale. Dar dacă
norma constituțională este limpede şi precisă ea va fi aplicată tocmai în virtutea
clarității sale în mod autonom, fără a se mai face apel la norma internațională,
așa încât nu se va mai face aplicarea art. 20 alin. 1.
2. Relativ la a doua situație, în cazul identității de reglementare
între constituție şi tratatele internaționale nu intervine nici un fel de
problemă de interpretare. În acest caz spunem că tratatele au valoare
constituțională (se află pe aceeași poziție cu constituția).
3. Va exista o situație de supraconstituționalitate a tratatului
internațional atunci când norma constituțională este imprecisă,
nedeterminată, generică (de exemplu referirile la “situații excepționale”,
“siguranță națională”, “pericol public”) şi, distinct există o normă
internațională clară şi mai favorabilă pentru drepturile omului.
B. Alin. 2 al art. 20 se referă la neconcordanța cu o lege, statuând expres
principiul forței supra legislative a tratatului (tratatul are o forță juridică superioară legii
interne). Legea internă contrară tratatului internațional nu este abrogată de tratat, ci
ea devine inaplicabilă. Astfel, în cazul încetării aplicării tratatului internațional, legea
internă redevine activă.11
Concluzionând putem spune că, întotdeauna în caz de conflict între o
normă internațională şi una națională în materia drepturilor omului se va aplica
norma cea mai favorabilă.

DREPT CONSTITUȚIONAL ȘI INSTITUȚII PUBLICE

CURS NR:2

11 Elena Simina TĂNĂSESCU, Stefan DEACONU, Op.cit., p. 47-49.

1.2. Definiția constituţiei
1.3. Formele constituţiei
1.4. Supremația constituţiei
1.5. Elaborarea şi adoptarea constituţiei
1.6. Modificarea constituţiei
1.7. Suspendarea şi abrogarea constituţiei

1.2. Definiția Constituţiei

În istoria omenirii, începând cu secolul al XVIII-lea, s-a impus CONSTITUŢIA ca lege
fundamentală a unui stat. Constituţia reflectă, în primul rând, noua concepție despre
guvernare care a dus la prăbușirea absolutismului monarhic, concepție potrivit căreia
suveranitatea aparține națiunii, iar reprezentanții acesteia o pot exercita numai în
conformitate cu un sistem strict de reguli, şi în special cu respectarea libertății
individuale.
În secolul al XVIII conceptul de "Constituție" a fost înțeles într-o viziune largă, ce
excede accepțiunea juridică şi anume, ca o realitate politică şi statală ce se identifică
cu societatea respectivă. Aceasta pentru că, în constituţie sunt consacrate, ca
manifestare supremă a voinţei naţionale, principiile fundamentale ale întregii vieţi
economice, politice, sociale şi juridice, principii derivate din valorile fundamentale pe
care statul trebuie să le apere şi să le promoveze. Iată de ce, adoptarea constituţiei a
devenit un important eveniment politic, social şi juridic în viaţa statelor moderne.
Rezultă că, noțiunea de Constituție se referă la un fenomen complex, cu faţete
filozofice, sociologice, politice şi juridice, fenomen care a fost denumit
constituționalism.
Cuvântul "constituţie" provine din limba latină, atât de la substantivul constitutio, cât
şi de la verbul constituo,ere, care au mai multe semnificaţii, în speţă însemnând "a
orândui", "a aşeza cu temei". În antichitatea romană, constitutio, sub aspect
tehnicojuridic desemna fie o lege (constituțiile imperiale), fie un complex de legi care
reglementau diferite domenii de organizare şi activitate a statului, denumite şi legi
fundamentale.
Cu timpul, începe să fie preferată expresia "constituţie" pentru a desemna legile de
organizare a statului, ca legi fundamentale, apărând la un moment dat, ideea unei
singure legi fundamentale. Aceasta idee se desăvârșește în secolul al XVIII-lea
(secolul luminilor), când lupta împotriva absolutismului monarhic face necesară
adoptarea unei Carte fundamentale care să fixeze drepturile cetățenilor şi "regulile
jocului" referitoare la putere. Aceasta va fi Constituția, care definind regulile
fundamentale de funcționare a statului şi garantând drepturile fundamentale ale
cetățenilor, apare ca o "barieră" în calea arbitrariului puterii.

Subliniem faptul că întotdeauna o constituţie va avea o încărcătură politică dictată de

prezența şi echilibrul unor forțe politice, precum şi de fluctuația raporturilor dintre ele.
Concepția juridică actuală asupra constituţiei se poate exprima în două sensuri
diferite: în sens material şi în sens formal.
În sens material,(după obiectul, materia reglementării) constituția este ansamblul
normelor fundamentale care
a) reglementează relaţiile sociale privind constituirea, competența şi funcționarea
organelor de stat;
b) consfințește, mai mult sau mai puţin explicit, principiile sistemului social;
c) consacră şi garantează drepturile cetăţenilor, mai mult sau mai puţin detaliat,
în funcţie de realitățile existente în diferitele ţări în momentul adoptării constituţiei,
precum și obligațiile fundamentale ale cetățenilor.
Facem precizarea că, urmând structurile moderne, Constituţia României, enunţă
materiile ce privesc drepturile şi libertăţile înaintea altor problematici, fundamentând
prin aceasta însemnătatea omului – cetăţean şi alegător – pe al cărui consimţământ
se întemeiază însăşi legitimitatea autorităţilor politice şi a întregului eşafodaj al
puterilor statului
În sens formal, constituţia este ansamblul reglementărilor, indiferent de obiect: a)
elaborate în scris;
b) de un organ anume constituit (adunarea constituantă);
c) potrivit unei proceduri specifice, de o exigenţă deosebită.
Aceste elemente de ordin formal conferă constituţiei stabilitatea şi forţa juridică
supremă.
Utilizarea unilaterală a acestor criterii, conduce la definiţii unilaterale, care nu
exprimă suficient de corect fenomenul. Astfel, singur, criteriul formal exclude
posibilitatea existenţei unor norme constituţionale sau chiar a unor constituţii
nescrise, ceea ce contravine realităţii. La rândul său, criteriul material, aplicat pur și
simplu, nu asigură supremația constituției asupra legii ordinare.
În concluzie, cumulând cele două criterii, definim constituţia, în sensul contemporan
al termenului, ca fiind actul juridic normativ suprem, exprimat de regulă în formă
scrisă, care cuprinde normele ce reglementează relaţiile sociale fundamentale privind
instaurarea, menţinerea şi exercitarea puterii, act adoptat, de obicei, printr-o
procedură specifică menită să-i confere forţa juridică supremă. Precizăm că, în
ansamblul normelor constituţionale, un loc important îl ocupă normele ce consfințesc,
explicit sau implicit, principiile fundamentale ale sistemului social şi normele care
definesc şi garantează drepturile şi stabilesc îndatoririle fundamentale ale cetățenilor.

1.3. Formele Constituţiei

Constituțiile cuprind reglementări care se pot prezenta sub două forme ce nu se
exclud reciproc, şi anume:
- norme cutumiare, alcătuind împreună o constituţie cutumiară;
- norme codificate într-un document oficial şi solemn, formând constituţia
scrisă .

A. Constituţia cutumiară. Este constituţia nescrisă care se impune prin uzanţe,

obiceiuri, precedente cu privire la constituirea, competenţa şi funcţionarea organelor
puterii, inclusiv sub aspectul raporturilor dintre aceste organe, precum şi dintre ele şi
cetăţeni.
În literatura de specialitate există un curent formalist exclusivist care neagă atât
"cutuma constituţională" cât şi "constituţia cutumiară". Realitatea istorică impune
însă un alt adevăr. Până în sec.XVIII, când s-a cristalizat conceptul de constituţie şi
s-a impus elaborarea ei în formă scrisă, organizarea politică a diferitelor state s-a
realizat mai mult prin cutume. Este adevărat că acum modelul constituţiei cutumiare
aparţine unei perioade apuse, dar norma constituţională cutumiară continuă să
coexiste cu cea scrisă, îndeplinind o funcţie completivă. Cu alte cuvinte, relaţia dintre
dreptul scris şi dreptul cutumiar nu este una de oponenţă, ci de completare. Cel mai
bun exemplu, în acest sens, îl constituie dreptul constituţional cutumiar englez.
Pentru a fi în prezenţa unei norme constituţionale cutumiare, trebuie îndeplinite
câteva condiţii:
a) repetarea constantă, ceea ce înseamnă multiplicarea identică a aceloraşi
atitudini, având acelaşi sens, când sunt întrunite aceleaşi condiţii (repetitio);
b) durata; repetarea aceleași atitudini trebuie să se întindă pe o perioadă de timp
relativ îndelungată. Ex. pentru formarea regimului parlamentar englez a trebuit să
treacă un secol şi jumătate.
c) claritatea; aceasta impune ca atitudinile, faptele să nu fie susceptibile de mai
multe interpretări sau de echivocuri;
d) consensul; din punct de vedere subiectiv, atitudinea respectivă trebuie să fie
percepută ca legală, conformă cu o normă juridică, atât de către autorități, cât și de
către corpul social.
Constituţia cutumiară este o constituţie flexibilă, în continuă mişcare de adaptare la
cerinţele vieţii sociale, dar, uneori, şi greu de determinat şi de aceea incomodă. În
fapt, este greu de păstrat, perioade îndelungate, sensul originar al cutumei şi este
greu, de asemenea, de stabilit când anume o cutumă a căzut în desuetudine sau
când s-a format o nouă cutumă.
În legătură cu normele constituţionale cutumiare, există două reguli cu valoare de
principii:
1) Cutuma nu poate modifica sau abroga o normă constituţională scrisă, pentru
că dacă am admite o asemenea situaţie am ajunge la un rezultat absurd: regula
constituţională cutumiară se poate forma prin încălcarea repetată a constituţiei
scrise;
2) Cutuma completează constituţia scrisă şi sprijină interpretarea acesteia, cu
condiţia ca rolul completiv şi interpretativ să se manifeste la modul exigent şi
consecvent (altminteri s-ar ajunge la denaturarea constituției scrise)
B. Constituţia scrisă. Aceasta este forma modernă de constituţie şi îşi propune să
substituie unor fapte disparate, uneori fără o coerenţă evidentă, o ordine juridică
clară, sistematică, raţională şi, declarat, voluntară.
Originile noţiunii moderne de constituţie, ce semnifică o manifestare de voinţă sub
formă de act scris, oficial, sistematic, solemn, relativ rigid, clar şi precis, adoptat

articole sau a Indiei – 395 articole. Victor DUCULESCU, Constanţa CĂLINOIU,

Georgeta DUCULESCU, Op.cit., p. 105
de regulă, cu respectarea unui ritual legislativ distinct, se află în mişcarea
constituţionalistă apărută în Franţa secolului XVIII, cu toate că prima constituţie
scrisă a fost Constituţia statului Virginia din 1776. În contextul stării de spirit a
Revoluţiei franceze a apărut evidentă necesitatea înlocuirii cutumelor vagi şi incerte,
generatoare de abuz, prin constituţia scrisă, văzută ca instrument eficient de
protecţie în faţa puterii, dar şi ca un important mijloc de educaţie morală şi politică,
prin intermediul căruia individul este ridicat la rangul de cetăţean.
Constituţiile „nescrise” reflectă tradiţii bogate şi o experienţă dintre cele mai notabile,
în special de ordin parlamentar şi a organelor justiţiei, dar ele nu pot să suplinească
existenţa unui corp de reguli precise, reunite într-un sigur document sistematic şi
integrator, de natură să ofere prezentarea structurii politice a ţării în ansamblul său, a
drepturilor cetăţeneşti, a modalităţilor şi practicilor prin care se înfăptuiesc rapoturile
dintre puterile statului .
În concluzie,
- constituţia cutumiară are o flexibilitate care îi permite continua adaptare la
realitate, însă, uneori, este greu de determinat, ceea ce facilitează abuzul;
- constituţia scrisă are incontestabilul avantaj al preciziei şi coerenţei, și este
mai eficace decât cea cutumiară dacă respectă două condiţii esenţiale: de a exprima
cu adevărat voinţa supremă a naţiunii şi de a fi percepută ca atare; de a urma
dinamica socială. În caz contrar, constituţia scrisă devine o ficţiune.

1.4. Supremaţia Constituţiei

Principiul supremaţiei constituţiei este una dintre cuceririle cele mai importante ale
dreptului constituional modern . În virtutea poziţiei sale din vârful piramidei actelor
juridice Constituţia exercită o influenţă hotărâtoare asupra elaborării şi fundamentării
întregului sistem legislativ.
Constituţia revizuită consacră expres principiul supremaţiei în art. 1 alin. 5 , generând
în acest fel supralegalitatea constituţională, astfel încât legea exprimă voinţa
generală numai cu respectarea normei constituţionale.În sens larg şi constituţia este
o lege, dar nu o lege oarecare.
Alegând drept criterii: obiectul de reglementare, procedura de adoptare, modificare
sau abrogare, precum şi forţa juridică, vom clasifica legile în trei categorii :
1. legi constituţionale ,
2. legi organice; 3. legi ordinare.
Precizăm că, această clasificare este proprie sistemului de drept romanogerman,
caracteristic Europei continentale. În sistemul de drept anglo-saxon, legile au aceeaşi
forţă juridică, chiar dacă sunt de importanță diferită.
1)Legile constituţionale.
a) Din punct de vedere al obiectului de reglementare, legile constituţionale se
referă la instituirea, organizarea şi exercitarea puterii. Altfel spus, ele cuprind regulile

privind guvernarea (determinarea autorităţilor învestite cu puterea publică şi a

modului lor de desemnare sau constituire, repartizarea şi, implicit, delimitarea
competenţelor între aceste autorităţi, stabilirea formelor şi mecanismelor de adoptare
a deciziilor).
Pentru a limita puterea guvernanţilor, constituţia sau legea constituţională
consfiinţeşte, implicit sau explicit, principiile vieţii sociale din ţara respectivă şi
cuprinde reglementarea, de principiu sau detaliată, a drepturilor, libertăţilor şi
îndatoririlor fundamentale ale cetăţenilor. Toate acestea reprezintă expresia culturii,
a sistemului de valori, în ultimă instanţă, pe care se sprijină sistemul politic şi juridic
al statului respectiv. Celelalte legi, chiar dacă reglementează asemenea aspecte,
detaliază doar prescripţiile constituţionale şi se subordonează cu totul acestora.
b) Din punct de vedere formal, legea constituțională este supusă, de regulă, altor
rigori de adoptare sau modificare decât legile ordinare. Ea urmează o procedură
specială proprie. Acesta este criteriul distinctiv cel mai ușor de sesizat.
c) Din punct de vedere al forţei juridice, legea constituțională este superioară
tuturor celorlalte legi, ceea ce atrage stricta aliniere a întregului edificiu normativ la
ceea ce stabileşte legea constituţională.
2)Legile organice Acestea sunt o categorie intermediară între legile constituţionale şi
cele ordinare.
De regulă, ele au ca obiect de reglementare domeniile expres prevăzute de
Constituţie (de ex. sistemul electoral, organizarea justiţiei, organizarea administraţiei
publice). Textul Constituţiei precizează tipurile de legi pe care le poate adopta
Parlamentul României în art. 72. Sunt enumerate mai multe relaţii sociale a căror
reglementare trebuie făcută prin lege organică. Acesta nu epuizează însă domeniul
rezervat legii organice.
Printr-o interpretare sistematică a articolelor Constituţiei se pot identifica şi alte
domenii în care legea organică este cea care trebuie să intervină. Pentru
identificarea acestora Constituţia utilizează două procedee :
1. cel direct, de nominalizare în alt text decât cel al art. 72 a relaţiilor sociale a căror
reglementare se realizează prin lege organică, de ex art. 5 alin. 1 relativ la cetăţenie ;
2. interpretare sistematică a mai multor dispoziţii constituţionale – art. 44 alin. 1
relativ la dreptul de proprietate raportat la art. 72 alin 3 lit. k, regimul juridic al
proprietăţii şi moştenirii.
Prin însumarea acestor procedee Constituţia stabileşte un domeniu rezervat legii
organice destul de vast chiar dacă limitat doar la materiile expres enumerate în art.
72 alin. 3, precum şi la alte articole în care se prevede expres ca domeniul respectiv
este reglementat prin lege organică.
Procedura lor de adoptare diferă de cea a legilor ordinare, fiind mai pretențioasă, fără
a se situa, însă, la nivelul de exigență al procedurii de adoptare a legilor
constituționale. Legea organică are o forță juridică inferioară constituției, dar
superioară legii ordinare.
3)Legile ordinare Sunt toate celelalte legi adoptate de puterea legiuitoare, în baza
prerogativelor sale deliberative obișnuite.
Analizând cele de mai înainte rezultă următoarele:
a) criteriul material (conținutul reglementării) se repercutează asupra procedurii
de adoptare a legilor, adică asupra criteriului formal. Relațiile sociale considerate
importante de adunarea constituantă trebuie reglementate la nivel primar printr-o
procedură specială, mai dificilă decât cea utilizată pentru

reglementarea primară a relațiilor socială apreciate de aceeași adunare constituantă

drept mai puţin importante pentru societatea constituită în stat.
b) criteriul clasificării este în consecinţă unul exclusiv subiectiv, care depinde de
voinţa adunării constituante la un moment dat şi care poate fi schimbat de puterea
constituantă derivată.
Referitor la forţa juridică a actelor normative în România (Constituţie, legi organice,
legi ordinare, ordonanţe ale guvernului, hotărâri ale guvernului, acte ale administraţiei
publice centrale şi locale), facem următoarea observaţie: pe măsură ce scade sfera
destinatarilor, scade proporţional şi forţa juridică.
Supremaţia constituţiei înseamnă că aceasta se află în vârful piramidei actelor
normative, poziţie deţinută, din următoarele considerente:
- legitimează puterea;
- conferă autoritate guvernanţilor și fixează cadrul în care aceștia o pot
exercita ;
- determină funcţiile şi atribuţiile ce revin autorităţilor publice;
- dirijează, la modul esenţial, raporturile dintre autoritățile publice, precum şi
dintre acestea şi cetățeni, consacrând drepturile şi îndatoririle fundamentale; -
indică sensul, scopul activităţii statale, adică valorile sociale (ideologice, politice,
economice) pe care statul se întemeiază şi pe care le serveşte;
- reprezintă fundamentul şi garanţia esenţială a ordinii de drept;
- este, în ultimă instanţă, reperul decisiv pentru aprecierea validităţii tuturor
actelor şi faptelor juridice.

1.5. Elaborarea şi adoptarea Constituţiei

În legătură cu elaborarea şi adoptarea constituţiei prima problemă care se pune
este de a ști cine este puterea constituantă sau în alți termeni, de a stabili care este
organul îndrituit să elaboreze şi să adopte constituția . Practica statelor
demonstrează că această putere se poate prezenta în două moduri: Putere
constituantă originară şi putere constituantă instituită sau derivată.
A. Puterea constituantă originară
Puterea constituantă originară este o putere primară, care creează o nouă ordine de
drept, ca expresie a unei noi concepții filosofice şi politice. Ea este forma de
manifestare a puterii constituante atunci:
- când apare un stat nou
- când se produce o revoluție care înlătură sistemul existent pentru a-l înlocui
cu altul nou.
Constituirea şi manifestarea unei asemenea puteri implică rezolvarea a două
probleme de o complexitate practică deosebită: prima - determinarea titularului
puterii constituante originare, şi a doua - legitimitatea operei sale constituționale.
I. În legătură cu prima problemă, doctrina apreciază că titularul puterii
constituante originare este conducerea grupului care a creat statul sau care a
înfăptuit revoluția , având ca obiectiv , printre altele , instituirea unei noi ordini
politico-juridice.
II. Legitimitatea operei constituționale, adică atitudinea corpului social de a
recunoaşte şi accepta constituția elaborată de cei ce și-au asumat puterea

constituantă originară, este determinată de însuși faptul istoric săvârșit. Cu alte

cuvinte, în această situație, se transformă un fapt istoric într-o nouă ordine de drept.
B. Puterea constituantă instituită sau derivată
Este acea putere constituantă a cărei organizare şi funcționare sunt stabilite printr-o
constituţie preexistentă. O astfel de putere nu va avea posibilitatea de a adopta o
nouă constituţie, ci numai de a o revizui pe cea existentă. Ea este deci o putere
condiționată prin reguli constituționale prestabilite, atât cu privire la organizarea și
funcționarea ei, cât şi cu privire la prerogative.
Analiza elaborării şi adoptării constituţiei se axează pe trei elemente principale: a)
cine are inițiativa elaborării constituției ?
b) cine este puterea constituantă, autoritatea competentă să o elaboreze şi să o
adopte ?
c) care modul de adoptare ?
Folosind aceste elemente drept criterii de clasificare, vom identifica trei procedee de
elaborare şi adoptare a constituţiei:
1) Procedeul monocratic;
2) Procedeul democratic; 3) Procedeele mixte.
Procedeul monocratic conduce la aşa-numita constituţie acordată sau Cartă
concedată. Aceasta este o constituţie acordată de monarh, ca stăpân absolut,
supușilor săi. În acest caz inițiativa şi puterea constituantă aparțin regelui. Doctrina
apreciază că acesta este cel mai rudimentar procedeu de adoptare a constituţiei şi
că aparţine istoriei. Ex. Constituţia franceză acordată de Ludovic al XVIII-lea, în
1814. Procedeul democratic conduce la așa-numita constituţie convenție. În acest
caz, inițiativa aparține forțelor politice care întruchipează, la momentul respectiv,
ideea de drept şi de justiție şi este opera unei adunări reprezentative special
constituite, denumită convenție sau adunare constituantă. Denumirea "convenție"
exprimă acordul intervenit între membrii societății, pentru a-şi desemna reprezentanții
care să elaboreze şi să adopte constituția.
În acest caz, avem de-a face cu o adunare reprezentativă supremă, întrucât ea
stabilește competențele puterilor statului, inclusiv ale parlamentului. Constituţia
convenție este o invenție americană. Începând cu prima constituţie scrisă din 1776
(Constituţia statului Virginia), constituțiile statelor federate americane, precum și
Constituția Statelor Unite ale Americii au fost operele convențiilor.
Constituţia-convenție a cunoscut perfecționări succesive, de la apariția ei şi până în
prezent. Astfel, observându-se la un moment dat că dacă Adunarea constituantă
poate hotărî suveran, ea poate intra în dezacord cu cei care au ales-o, sa adus
corectivul referendumului. Aceasta înseamnă că, după adoptarea ei de către
convenție, cu majoritate calificată, constituția este supusă ratificării populare. De
regulă, constituția intră în vigoare pe data referendumului, evident dacă rezultatul
acestuia este favorabil, fără a mai fi necesară promulgarea de către șeful statului.
Exemplu de astfel de constituţie: Constituţia română din 1991, revizuită în 2003. În
ceea ce privește procedeele mixte se disting două categorii:
1) combinaţia monocraţie - democraţia directă;
2) combinaţia monocraţie - democraţie reprezentativă.
1) În primul caz se obțin așa-numitele constituții Statut sau plebiscitare. Inițiativa
acestor constituții aparține monarhului, puterea constituantă, de asemenea, însă cu
amendamentul acceptării de către popor prin plebiscit. Puterea monarhului se
manifestă şi prin faptul că intrarea în vigoare se face prin sancțiune regală. Există
două diferențe esențiale între referendum şi plebiscit, deși, în materie adoptării
constituţiei, ambele reprezintă o modalitate de consultare a cetățenilor. În cadrul
plebiscitului însă, spre deosebire de referendum, nu se poate vorbi de o voință a
reală a întregii națiunii, deoarece pe de o parte poporul, este reprezentat printr-un
corp electoral restrâns, iar pe de altă parte acest corp electoral este controlat de
monarh, fiind practic pus în situaţia de a accepta voinţa acestuia. Exemplu :
Constituţia dictaturii regale din România, supusă plebiscitului din 24 februarie 1938.
2) Combinația monocraţie - democraţie reprezentativă a produs aşa-numitele
constituţii pact. Constituţia pact este rezultatul unui acord dintre rege şi parlament,
considerat ca reprezentant al poporului. De regulă, clauzele acestui pact, care
exprimă o diminuare a puterii regale în favoarea parlamentului, au fost impuse
monarhului după anumite mişcări revendicative sau cu ocazia ocupării unui tron
vacant. Exemple : Constituţia Franţei din 1830, când Louis Phillippe d'Orleans este
chemat pe tronul vacant, iar acesta acceptă Charta propusă de Parlament ;
Constituţia României din 1866.

1.6. Modificarea Constituţiei

Fiind un rezultat al evoluţiei istorice, constituţia nu se poate situa în afara istoriei,
transformările istorice determinând, în mod necesar, transformări ale constituţiei. În
acelaşi timp, întrucât reprezintă o reformă profundă, constituţia are nevoie de timp
pentru a-şi produce efectele, de unde necesitatea stabilităţii ei. O parte dintre
constituţionalişti, şi puterile constituante au manifestat preocupări deosebite pentru a
asigura constituţiei o cât mai mare stabilitate în timp. S-a manifestat însă şi concepţia
opusă, care apreciază capacitatea constituţiei de a se adapta la schimbări, ca o
necesitatea firească. Rezultatul a fost apariţia unor constituţii bazate pe concepţii de
stabilitate diferite. S-a ajuns astfel, la clasificarea constituţiilor, după criteriul
stabilităţii, în : suple (flexibile) şi rigide.
Iniţial, s-a considerat că supleţea este caracteristică numai constituţiilor cutumiare,
constituţiile scrise fiind rigide prin definiţie.
Fenomenul constituţional a arătat însă că singură, forma de exprimare nu poate
caracteriza pe deplin flexibilitatea constituţiei şi atunci s-a recurs la o departajare
bazată pe 3 considerente:
- cine poate avea iniţiativa revizuirii constituţiei;
- cine are dreptul să o modifice; - care este procedura de revizuire.
S-a convenit că, dacă o constituţie se modifică în acelaşi mod ca şi legile ordinare,
atunci ea este suplă, iar dacă revizuirea se face printr-un procedeu special, diferit, în
sensul de mai exigent, decât pentru legile ordinare, atunci constituţia este rigidă.
O constituţie rigidă este cea care se modifică printr-o procedură mai exigentă decât
procedura prin care se modifică legile obişnuite dintr-un sistem de drept dat – şi nu o
constituţie care se modifică mai greu.
O constituţie suplă este cea care se modifică prin aceleaşi proceduri ca şi legile
obişnuite din respectivul sistem de drept.
Ambele prezintă avantaje şi inconveniente. Constituţiile rigide subliniază valoarea şi
autoritatea Constituţiei promovând un sistem de valori în cadrul căruia o schimbare
constituțională trebuie efectuată întotdeauna în anumite forme. Aceasta are o
deosebită importanță în planul valorilor politice, dar cere timp şi desfășurarea

mai multor operațiuni la mai multe nivele. Sistemul constituțiilor flexibile facilitează
revizuirea, dar punând pe picior de egalitate constituțiile cu legile ordinare – diluează
semnificația constituţiei, a valorii sale de lege fundamentală.
Procedeele de rigidizare utilizate în textul constituțiilor sunt de două feluri: A.
Interdicții:
I) dispoziţii care interzic la modul absolut, pentru totdeauna, modificarea
anumitor prevederi ale constituţiei. O asemenea încercare de rigidizare a fost
criticată în doctrină considerându-se că valoarea unor astfel de prevederi este nulă,
căci puterea constituantă de astăzi nu are nici o putere limitativă asupra puterii
constituante de mâine.Exemple : Constituţia franceză din 1884 stipula că forma
republicană de guvernământ nu poate face obiectul revizuirii. Aceeași prevedere o
regăsim şi în Constituţia Română din 1991.
II) dispoziţii care interzic modificarea constituţiei pentru o anumită perioadă de
timp prestabilită. Exemplu : Constituţia franceză de la 1791 interzicea orice
propunere de modificare pe timpul primelor două legislaturi - ceea ce însemna 4 ani;
Constituţia americană de la 1787 prevedea că nici o modificare nu putea fi adusă pe
o perioadă de 21 de ani. III) dispoziţii care interzic modificarea constituţiei în anumite
situaţii. Exemplu : Constituţia franceză din 1946 a stabilit că nici o procedură de
revizuire nu poate fi folosită în caz de ocupaţie a ţării de către forţe străine.
B. Dispoziţii care stabilesc procedura specială de modificare a constituţiei, având în
vedere reglementarea iniţiativei şi a competenţei de modificare a constituţiei.
Exemplu : Constituţia franceză din 1958 (în vigoare şi în prezent) prevede la art.89
că iniţiativa revizuirii aparţine Preşedintelui Republicii, la propunerea primului
ministru, precum şi membrilor parlamentului. Propunerea sau proiectul de revizuire
trebuie votat în termeni identici, cu majoritate simplă, atât de Adunarea Națională cât
şi de Senat. Pentru a vedea relativitatea eficienței practice a procedeelor de
rigidizare, atunci când constituția nu este corelată cu realitatea socială, vom prezenta
exemplul Constituţiei franceze din 1791. Aceasta prevedea o procedură de revizuire
extrem de complicată care necesita, în cel mai bun caz, 10 ani. În realitate, această
constituţie a durat 10 luni şi jumătate. Continuând exemplificarea, arătăm că, în ciuda
procedeelor complicate de rigidizare utilizate, istoria constituțională a Franţei a
consemnat, în perioada 1791-1944, un număr de 15 constituții, perioade lipsite de
constituţie şi o constituţie care nu a fost aplicată niciodată (cea din 1793). În acest
răstimp, Franța a cunoscut nu numai o varietate, dar şi o alternanță de regimuri
politice: monarhie, regimuri dictatoriale, republică.
 Din cele prezentate, reiese că, rigidizarea formală nu conduce, ea singură, la
stabilitate. Esențiale rămân receptarea Constituţiei de către societate şi stabilitatea
socială.
În funcție de realitățile țării, constituția va trebui să cuprindă reglementări privind
iniţiativa, competenţa şi procedura de revizuire suficient de exigente, pentru a conferi
constituţiei supremaţia asupra legii ordinare şi stabilitatea necesară pentru inducerea
reformei, dar care, în acelaşi timp, să facă posibilă modificarea constituţiei în situațiile
în care se manifestă schimbări importante sub aspect economic şi ideologic, cu o
amploare semnificativă, sub aspect social.
Constituţia română interzice revizuirea pe durata stării de asediu, a stării de urgenţă
sau în timp de război, printr-o astfel de prevedere constituanta urmărind ca revizuirea
constituţiei să se poată face în condiții de calm poilitc în țară, cu excluderea
posibilităţii amestecului sau a intervenției străine.
În fine Constituţia României stabileşte unele domenii în care nicio iniţiativă de
revizuire nu poate fi acceptată. Astfel, potrivit art. 152 nu pot forma obiectul revizuirii
caracterul național, independent unitar şi indivizibil al statului, forma republicană de
guvernământ, integritatea teritoriului, independența justiției, pluralismul politic şi limba
oficială. Nu pot să fie primite nici inițiativele care urmăresc suprimarea drepturilor şi
libertăţilor politice sau a garanţiilor lor. Unul din elementele ce nu pot forma obiectul
revizuirii şi anume caracterul suveran (independent) al statului va ridica unele
dificultăţi în procesul de integrare în Uniunea Europeană, deoarece o astfel de
integrare presupune renunţarea (transferul) la anumite prerogative ale statului în
favoarea structurilor de la nivelul Uniunii.

1.7. Suspendarea şi abrogarea Constituţiei

Istoria omenirii a demonstrat apariția, în viața statelor, a unor perioade de criză
gravă, adică de disfuncție, de perturbare importantă a funcționării sistemului social.
În aceste situații, statul trebuie să facă față unor dificultăți excepționale. Pentru a le
surmonta, se impune sacrificarea libertății, caracteristică stării de normalitate, sub
imperiul necesității.
Mai precis, dacă în condiții normale cerințele vieții sociale pot fi şi trebuie soluționate
cu respectarea tuturor drepturilor constituționale ale cetățenilor, în situațiile de criză
gravă a sistemului social, când se pune problema salvării de la colaps, guvernarea
trebuie să poată lua cu eficacitate maximă şi în timp util măsurile adecvate, ceea ce
presupune îngrădirea libertăților cetățenești. Rezultă că, pentru surmontarea
situațiilor de criză gravă este nevoie de o ordine publică ce se caracterizează prin
reducerea drepturilor constituționale şi prin concentrarea puterii.
Evident, acest mod de guvernare nedemocratic trebuie să fie acceptat de corpul
social. Acesta trebuie să fie animat de voința de a menține regimul statal existent cu
prețul unor sacrificii, şi de convingerea că, acest regim poate fi salvat doar prin
utilizarea temporară a unei puteri de comandă.
Iată, deci, în ce termeni se pune problema suspendării constituţiei. Suspendarea
constituţiei semnifică încetarea, pe o perioadă de timp determinată, a efectelor
tuturor sau doar a unora dintre prevederile constituționale. Indiferent de faptul că
unele constituții permit, altele interzic posibilitatea suspendării, iar o altă categorie nu
conțin prevederi de acest gen, practica a demonstrat că în anumite perioade de
criză, în fapt, suspendarea se produce. Constituțiile se suspendă prin proclamarea
stării de urgență, de necesitate, de asediu sau de război, ori prin lovituri de stat sau
revoluții. Precizăm că, nu toate suspendările de constituții corespund realmente
necesității salvării naționale. Istoria cunoaște destule cazuri când suspendarea s-a
produs doar ca urmare a luptelor pentru acapararea puterii.
În ceea ce privești abrogarea constituţiei, aceasta semnifică încetarea definitivă a
efectelor unei constituții şi se produce prin apariția unei noi constituții.

DREPT CONSTITUȚIONAL ȘI INSTITUȚII PUBLICE

CURS NR.3 și 4

1.8. Controlul constituţionalităţii legilor

1.8.1. Noţiunea de control al constituţionalităţii legilor
Pentru ca supremația constituției să devină realitate, nu este suficient să fie
proclamată, ea trebuie şi garantată. Astfel a apărut necesitatea controlului
constituționalității legilor, adică a verificării conformității lor cu constituția, după o
procedură bine definită, şi a sancționării eventualelor abateri.
S-a pus însă problema: cine să exercite acest control? O primă posibilitate ar fi ca
acest control să fie exercitat chiar de Parlament. Dar în acest fel se ajunge la
confuziunea judecătorului cu partea, ceea ce, în principiu, exclude, de fapt, controlul.
O altă posibilitate ar fi exercitarea controlului de un organ exterior Parlamentului. Dar,
teoretic, este greu de admis, întrucât dă impresia că acest organ s-ar situa deasupra
Parlamentului. Care au fost şi sunt, totuși, soluțiile practice?
Modalitățile controlului de constituționalitate a legilor sunt: absența oricărui control;
controlul exercitat de opinia publică; controlul prin referendum; controlul exercitat de
un organ politic; controlul jurisdicțional şi controlul printr-un organ unic, special şi
specializat.

1.8.2. Modalitățile controlului de constituționalitate a legilor

Absența oricărui control. Se bazează pe ideea că instituționalizarea controlului

constituționalității legilor contravine principiului supremației reprezentanței naționale.
În acest caz funcționează prezumția că reprezentanța națională se caracterizează
printr-o responsabilitate care o determină să se autolimiteze la respectarea
constituției. Această soluție se aplică în Belgia, Olanda, Israel, Noua Zeelandă.
Argumentarea absenței controlului are în vedere considerente politice şi juridice,
dintre care menționăm:
- legea este expresia voinței generale, voința generală este suverană, iar
puterea suverană este prin definiție puterea care nu se supune nici unui control;
- întrucât numai parlamentul reprezintă națiunea, el răspunde exclusiv în fața
poporului pentru activitatea sa şi nici un alt organ nu poate avea un titlu legitim
pentru a infirma voința reprezentanței naționale;
- cu prilejul adoptării legilor, parlamentul realizează implicit şi controlul
conformității lor cu constituția, acest control prealabil şi preventiv, făcând de prisos
un eventual control posterior şi sancționator;
- nimeni nu se poate considera mai competent decât însuși organul legiuitor
pentru a aprecia ce este sau nu constituțional.

Controlul prin opinia publică. A fost proclamat de Adunarea constituantă franceză din
1791, spunându-se că atunci când guvernământul violează drepturile poporului,
insurecția este pentru popor nu numai un drept, ci şi o îndatorire. Rezultă, de aici, că
revolta, insurecția devine sancțiunea neconstituționalității actelor de guvernare. Acest
procedeu a fost calificat ca primitiv, în afara exigențelor pe care le implică o
constituție scrisă, întrucât, sancțiunea neconstituționalității ar putea fi mai arbitrară
decât delictul de neconstituționalitate.
Controlul prin referendum. Apare ca forma de control cea mai democratică.
Ea se practică în unele state ca modalitate de asociere a poporului la procesul
legislativ. Dar câteva inconveniente serioase nu pot fi ignorate:
- consultarea poporului prin referendum se face, mai ales, în considerarea unor
semnificații şi implicații politice, or neconstituționalitatea, în sens strict, este o
problemă de specialitate juridică, și ca atare, este greu de acceptat că soluția
rezultată din referendum va fi indubitabil pertinentă şi corectă, mai ales atunci când
se pun probleme complexe care nu pot fi turnate în tiparul DA sau NU;
- organizarea referendum-ului este laborioasă și costisitoare, devenind practic
imposibilă atunci când se invocă frecvent situații de neconstituționalitate;
Controlul exercitat printr-un organ politic. Acest sistem a fost propus şi experimentat,
cu rezultate discutabile, în Franţa. El are la bază următoarele idei:
- deşi prin obiectul său, controlul constituționalității legilor este de natură
juridică, el vizând asigurarea conformității legilor cu constituția, are totuși şi valențe
de control politic, urmărind asigurarea supremației şi intangibilității așezământului
politic şi juridic fundamental al statului;
- dacă legea este expresia manifestării de voință a unei adunări reprezentative,
atunci controlul conformității legii cu constituția trebuie să aparțină logic, moral şi
politic, tot unui corp reprezentativ.
Controlul exercitat printr-un organ politic rămâne, însă, discutabil sub anumite
aspecte, dintre care menționăm:
- instituirea unei autorități politice, în afara parlamentului, cu drept de control
asupra lui, vine în contradicție cu rolul reprezentativ al parlamentului;
- controlul constituționalității legilor cuprinde, în esența sa, o importantă
componentă juridică, astfel încât el nu poate fi fondat şi desfășurat din perspectiva
unor premise exclusiv politice.
Controlul printr-un organ jurisdicțional. Este considerat, de o mare parte a doctrinei
mai eficace decât controlul politic şi mai potrivit cu natura lucrurilor, din următoarele
considerente:
- problema conformității unei legi cu constituția este o problemă prin excelență
juridică, şi anume de a stabili dacă organul legiuitor, exercitându-şi prerogativele sale
legislative a acționat sau nu în limitele competenței constituționale, or această
operațiune o pot face cel mai bine, datorită statutului lor, magistrații;
- procedura jurisdicțională, chiar dacă s-ar abate de la regulile dreptului comun,
conferă prin sine însăși garanții suficiente pentru soluții echitabile (independența
judecătorilor, şi deci imparțialitatea lor, contradictorialitatea, obligația motivării
soluției).
Controlul jurisdicțional poate funcționa în două sisteme:
- concentrat, atunci când competența acestuia aparține numai instanței
supreme
- difuz, atunci când competența, în acest domeniu, revine tuturor instanțelor
judecătorești, indiferent de gradul lor.
Primul sistem conferă o mai mare autoritate actului de control și poate viza o lege în
ansamblu. Al doilea sistem se limitează la un litigiu prezent şi actual, precum și la
textul de care depinde judecarea cauzei, iar deciziile adoptate în cadrul său se
bucură numai de o autoritate relativă, producând efecte inter partes, care pot fi
extinse, cel mult, prin modalitatea precedentului judiciar.
 Cu toate avantajele lui, acest tip de control nu este scutit de observații critice:
- adesea, judecătorii sunt obligați sau tentați să alunece de la aprecierea
juridică a operei legislative, la aprecierea ei politică;
- procedeul judiciar poate deveni o armă a puterii executive, pentru reglarea
unor diferende cu puterea legiuitoare sau un instrument al puterii judecătorești în
raporturile ei, uneori tensionate, cu celelalte două puteri;
- organele judecătorești devin, vrând-nevrând, o ramură a puterii legislative sau,
ceea ce este şi mai grav, pot deveni o veritabilă putere de guvernare, o autoritate
deasupra tuturor celorlalte;
- puterea judecătorească, alcătuită din persoane care se bucură de
inamovibilitate şi independență, poate fi nu numai imparțială, ci şi discreționară; -
decizia judecătorească, chiar greșită fiind, odată intrată în puterea lucrului judecat,
nu poate fi retractată, ea putând astfel crea şi întreţine o situație de confuzie juridică.
Controlul printr-un organ unic, special şi specializat. A apărut între anii 1920-1930 în
Cehoslovacia şi Austria, răspândindu-se după al doilea război mondial aproape în
toată Europa. Promotorul acestui sistem, care a devenit modelul european, a fost
Hans Kelsen. Controlul printr-un organ unic, special şi specializat prezintă, cel puţin,
următoarele avantaje:
- degrevează jurisdicțiile de drept comun de competența de a verifica, în litigiile
dintre particulari, constituționalitatea legilor, eliminându-se astfel din domeniul
constituționalității practica judiciară contradictorie ;
- confirmarea conformității legii cu constituția, sau dimpotrivă, infirmarea
acesteia este opozabilă tuturor, producând deci un efect mult mai puternic decât
autoritatea lucrului judecat a unei decizii judiciare, care în principiu produce efecte
doar între părți;
- cadrul strict în care se realizează verificarea constituționalității legii reduce
considerabil insecuritatea juridică.
În concluzie, comparând diferitele sisteme, cu avantajele şi dezavantajele lor, rezultă
că, dacă necesitatea controlul constituționalității legilor apare perfect justificată,
modalitățile lui de exercitare rămân imperfecte și discutabile. Aceasta nu împiedică,
însă, utilizarea lor în practică, fiecare stat adoptând modalitatea pe care o consideră
adecvată.

1.9. Controlul constituționalității legilor în România

Prin conținutul şi poziția sa constituția comandă întregului drept. Controlul
constituționalității legilor este o garanție necesară a traducerii în concret a principiilor
şi normelor constituționale.
Constituţia României încredințează controlul constituționalității legilor unei autorităţi
publice denumite Curtea Constituțională. Această instituție își găsește reglementarea
în art.142-147 din Constituţie, precum şi în Legea nr.47/1992 privind organizarea şi
funcţionarea Curţii Constituţionale republicată . Dispoziţii privind competenţa Curţii
Constituţionale se mai găsesc şi în alte legi, ca de exemplu Legea nr. 124/2000
privind structura personalului Curţii Constituţionale sau Legea nr.370/2004 privind
alegerea Preşedintelui României. O dispoziție nou introdusă după revizuire
încredințează Curții Constituționale rolul de garant al supremației
Constituţiei, ceea ce pune în evidență o dată în plus, poziția supraordonată a
Constituţiei în cadrul ierarhiei sistemului juridic

1.9.1.Organizarea Curţii Constituţionale a României

 Curtea Constituţională a României este formată din 9 judecători numiţi pentru o
durată de 9 ani, fără posibilitatea de prelungire sau reînnoire a mandatului.
Judecătorii sunt numiți după cum urmează : 3 de către Camera Deputaţilor, 3 de
către Senat şi 3 de către Președintele României. Președintele Curții Constituționale
este ales, dintre judecătorii Curţii, de către aceștia, prin vot secret, pentru o durată de
3 ani. Membrii Curţii Constituţionale se reînnoiesc, la fiecare 3 ani, cu câte o treime,
procedeu ce permite îmbinarea experienței şi continuității cu noile tendințe
politicojuridice.
Condiţiile constituţionale pentru a putea candida la funcţia de judecător al Curții
Constituţionale sunt următoarele:
1. pregătire juridică superioară;
2. înaltă competenţă profesională;
3. o vechime de cel puţin 18 ani în activitatea juridică sau în învăţământul
superior juridic.
În activitatea lor, judecătorii sunt independenţi în exercitarea mandatului şi
inamovibili pe durata acestuia (imposibilitatea celor ce i-au numit de a-i revoca). Ei
nu pot fi traşi la răspundere pentru opiniile şi voturile exprimate la adoptarea
soluţiilor. De asemenea, judecătorii Curţii Constituţionale nu pot fi arestaţi sau trimişi
în judecată penală decât cu aprobarea Biroului permanent al Camerei Deputaţilor, al
Senatului sau a Preşedintelui României, după caz, la cererea Procurorului General
de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Trebuie observat că activitatea Curţii Constituţionale nu priveşte numai controlul

constituționalității legilor, ci cuprinde şi alte domenii strâns legate de aplicarea şi
respectarea Constituției.
Având în vedere complexitatea şi natura atribuţiilor Curţii Constituţionale, precum şi
prevederile potrivit cărora se realizează aceste atribuții, ea poate fi considerată o
autoritate politico-juridicţională. Caracterul politic rezultă din modul de desemnare a
membrilor Curţii Constituţionale şi din natura unor atribuţii, iar caracterul jurisdicţional
din independenţa şi inamovibilitatea judecătorilor, din principiile de organizare şi
funcţionare. Caracteristice pentru Curtea Constituţională sunt şi dispoziţiile legale
potrivit cărora aceasta este unica autoritate de jurisdicţie constituţională din
România, este independentă faţă de orice altă autoritate publică, iar competenţa sa
nu poate fi contestată de nici o autoritate publică.
1.9.2 Atribuţiile Curţii Constituţionale
Art. 146 din Constituţie stabileşte următoarele atribuţii ale Curţii Constituţionale: I.
controlul de constituţionalitate al anumitor acte normative, după cum urmează:
1. Controlul constituţionalităţii legii, care se poate exercita în două modalităţi:
a) controlul prealabil sau anterior;
b) controlul ulterior (posterior).
a) Controlul prealabil (preventiv) se exercită asupra legilor votate de Parlament
înaintea promulgării lor de către Preşedintele României.
b) Controlul ulterior(sancţionator) priveşte legile intrate în vigoare şi se realizează
prin procedura numită "excepţia de neconstituţionalitate".
Excepţia de neconstituţionalitate este un procedeu juridic care permite părţilor aflate
într-un proces la o instanţă judecătorească sau de arbitraj comercial să ceară Curţii
Constituţionale, prin instanţa în faţa căreia se găsesc, să se pronunţe asupra
constituţionalităţii textului legal de care depinde judecarea cauzei.
Cu alte cuvinte este un procedeu de apărare, defensiv, în care aştepţi să ţi se aplice
legea pentru a o ataca: se atacă actul de aplicare concretă a legii, cerându-se
constatarea faptului că dispoziţia legală pe care se întemeiază actul de aplicare este
neconstituţională şi deci trebuie înlăturată.
Excepţia poate fi invocată numai dacă de ea depinde judecata cauzei, are legătură
directă, adică are relevanţă.
Declanşarea procedurii excepţiei de neconstituţionalitate determină suspendarea
judecăţii, conform art. 29 alin. 5 din lege şi se face printr-o încheiere motivată. Dacă
excepţia este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor art. 29 alin. 1,2 şi 3, potrivit
aceluiaşi articol, alineatul 6, instanţa o respinge printr-o încheiere motivată.
Încheierea poate fi atacată numai cu recurs la instanţa imediat superioară, în termen
de 48 de ore de la pronunţare, iar recursul se judecă în termen de 3 zile.
Acest procedeu are o importanţă deosebită, întrucât permite cetăţenilor accesul, într-
o manieră indirectă, la Curtea Constituţională.

Menţionăm că, potrivit art.29 din Legea privind organizarea şi funcţionarea Curţii
Constituţionale, nu pot face obiectul excepţiei prevederile legale a căror
neconstituţionalitate a fost stabilită printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.
Potrivit art. 146 lit. d din Constituţia României revizuită în anul 2003, excepţia de
neconstituţionalitate poate fi ridicată şi direct de Avocatul Poporului, cu privire la o
lege sau ordonanţă sau a unei dispoziţii dintr-o lege sau ordonanţă.
2. Controlul constituţionalităţii tratatelor sau altor acorduri internaţionale este o
atribuţie nouă, deosebit de importantă, în contextul creşterii numărului şi importanţei
acestora. Pentru a putea determina dacă în cazul acestei atribuţii a Curţii aceasta
efectuează un control prealabil sau ulterior trebuie să se facă trimitere la art. 11 alin.
3 care prevede că, în cazul în care un tratat la care România urmează să devină
parte cuprinde dispoziţii contrare Constituţiei, ratificarea lui poate avea loc numai
după revizuirea Constituţiei. Aşadar, controlul conformităţii unui tratat cu Constituţia
se va efectua anterior ratificării lui de către Parlament, astefl încât vom concluziona
că în acest caz Curtea exercită un control preventiv.
3. Un alt act supus controlului de constituţionalitate este iniţiativa de revizuire a
Constituţiei. În acest caz se constată o situaţie paradoxală întrucât o iniţiativă de
revizuire este prin ea însăşi „contrară” constituţiei.
Paradoxul însă e doar aparent, pentru că, în acest caz, Curţii Constituţionale îi
revine misiunea de a se pronunţa dacă iniţiativa de revizuire s-a făcut cu respectarea
condiţiilor prevăzute de art.150 din Constituţie şi dacă nu depăşeşte limitele revizuirii
impuse de art.152 din Constituţie. Şi în această situaţie controlul efectuat de Curtea
Constituţională este un control preventiv. Menţionăm că aceasta este singura situaţie
în care Curtea Constituţională se autosesizează.
4. Controlul constituţionalităţii regulamentelor Parlamentului. Menţionăm că
Parlamentul elaborează şi adoptă 3 regulamente : Regulamentul Camerei
Deputaţilor,
Regulamentul Senatului şi Regulamentul şedinţelor comune ale celor două camere,
iar controlul constituționalității acestora are un caracter posterior, sancţionator. În
cazul acestui control Curtea poate fi sesizată doar de unul dintre preşedinţii celor
două camere sau de un grup de cel puţin 50 de deputaţi, respectiv 25 senatori.
5. În ceea ce priveşte ordonanţele Guvernului, acestea sunt supuse controlului
de constituţionalitate numai pe calea excepţiei de neconstituţionalitate. Acest fapt
este datorat naturii juridice a ordonanţei care este determinată de art.115

din Constituţie, ce reglementeză instituţia "delegării legislative". Potrivit

textului constituţional Guvernul poate fi abilitat, de către Parlament, printr-o lege
specială să emită ordonanţe în domenii care nu fac obiectul legilor organice. Rezultă
că, ordonanţele conţin, de fapt, norme cu putere de lege. Potrivit art.108 din
Constituţie, ordonanţele intră în vigoare dacă îndeplinesc, cumulativ, următoarele
condiţii:
a) sunt semnate de primul ministru;
b) sunt contrasemnate de miniştrii care au obligaţia punerii lor în executare;
c) sunt publicate în Monitorul Oficial al României.
Se remarcă faptul că, ordonanţele intră în vigoare fără a fi promulgate de
Preşedintele României. Iată motivul pentru care ele nu pot face obiectul unui control
prealabil de constituţionalitate, ci numai al controlului posterior, pe calea excepţiei de
neconstituţionalitate.
6. Controlul constituţionalităţii iniţiativei legislative populare care este reglementat
de art.74 alin.1 şi 2 din Constituţie. Potrivit acestor texte, iniţiativa legislativă se poate
exercita de un număr de cel puţin 100.000 de cetăţeni cu drept de vot. Aceştia
trebuie să provină din cel puţin un sfert din judeţele ţării, iar în fiecare dintre acestea
sau în municipiul Bucureşti, trebuie să fie înregistrate cel puţin 5.000 de semnături în
sprijinul iniţiativei.
De asemenea, se prevede că, nu pot face obiectul iniţiativei legislative a cetăţenilor
problemele fiscale, cele cu caracter internaţional, amnistia şi graţierea. Rezultă că
iniţiativa legislativă populară trebuie să respecte o serie de reguli constituţionale.
Verificarea respectării acestor constrângeri revine Curţii Constituţionale.
În afara celor menţionate, Curtea Constituţională mai are şi alte atribuţii, și anume :
II. veghează la respectarea procedurii pentru alegerea Preşedintelui României şi
confirmă rezultatele sufragiului . Această atribuţie constituţională este detaliată prin
Legea nr. 370/2004 privind alegerea Preşedintelui României. Enumerăm
exemplificativ câteva dintre activităţile efectuate de Curtea Constituţională în
exercitarea acestei atribuţii: înregistrează câte un exemplar din propunerile de
candidatură, soluţionează contestaţiile împotriva soluţiilor date de către birourile
electorale de circumscripţie, validează sau anulează alegerile, publică rezultatul
alegerilor prezidenţiale în presă şi în Monitorul Oficial.
III. constată existenţa împrejurărilor care justifică interimatul în exercitarea
funcţiei de Preşedinte al României şi comunică cele constatate Parlamentului şi
Guvernului ;
IV. avizează propunerea de suspendare din funcţie a Preşedintelui României.
Potrivit art. 95 din Constituţie decizia în acest caz aparţine Parlamentului, dar se cere
şi avizul consultativ al Curţii;

V. atribuţia de a veghea la respectarea procedurii pentru organizarea şi

desfăşurarea referendumului şi de a confirma rezultatele acestuia ;
VI. constatarea neconstituţionalităţii partidelor politice ;
VII. soluţionează conflictele de natură constituţională dintre autorităţile publice;
VIII. alte atribuţii.

1.9.3. Procedura controlului constituţionalităţii legilor

Pentru realizarea atribuţiilor sale, Curtea Constituţională trebuie să se conformeze
unor proceduri stabilite prin Legea nr.47/1992 republicată privind organizarea şi
funcţionarea sa. Potrivit art.14 din această lege, procedura jurisdicţională se
completează cu regulile procedurii civile, în măsura în care ele sunt compatibile cu
natura procedurii în faţa Curţii Constituţionale, compatibilitatea fiind hotărâtă exclusiv
de Curte.
 Regulile procedurale se referă la sesizarea Curţii Constituţionale, operaţiunile
premergătoare şedinţelor, examinarea cauzelor, deliberarea şi comunicarea actelor
Curţii.
Câteva reguli generale trebuie menţionate şi anume:
- sesizarea Curţii Constituţionale se face numai în scris şi motivat;
- plenul Curţii este legal constituit numai dacă sunt prezenţi cel puţin două treimi
din numărul judecătorilor;
- şedinţele Curţii sunt publice, în afară de cazul când din motive întemeiate,
preşedintele Curţii sau completul de judecată hotărăşte şedinţă secretă;
- părţile au acces la lucrările dosarului;
- autorităţile publice, instituţiile, regiile autonome, societăţile comerciale şi orice
alte organizaţii au obligaţia să comunice Curţii, la cererea acesteia, informaţiile,
documentele şi datele pe care le deţin;
- cererile adresate Curţii sunt scutite de taxa de timbru.
În studiul nostru vom face referire în principal la procedura controlului
constituţionalităţii legilor, cu cele două modalităţi ale sale: controlul prealabil şi cel
ulterior, întrucât exercitarea aceastei atribuţii a Curţii Constituţionale are ponderea
cea mai însemnată în activitatea de control a Curţii.
a) Procedura în cazul controlului prealabil. Acest control nu se poate exercita din
oficiu. Curtea Constituţională poate începe controlul numai dacă este sesizată de
unul dintre subiectele expres prevăzute de Constituţie. Acestea sunt:
- Preşedintele României;
- preşedinţii celor două camere ale Parlamentului;
- Guvernul;
- Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie; - Avocatul Poporului; - cel puţin 50 de
deputaţi sau cel puţin 25 de senatori.
Menţionăm că există câteva detalii procedurale prin care cei interesaţi iau la
cunoştinţă de conţinutul legii:
- cu 5 zile înainte de a fi trimisă spre promulgare legea se comunică Guvernului,
Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi Avocatului Poporului;
- cu 2 zile înainte de a fi trimisă spre promulgare pentru legile adoptate în
procedură de urgenţă.
Etapele procedurale sunt următoarele:
Etapa care va declanşa procedura controlului prealabil este sesizarea adresată Curţii
de către unul dintre subiectele de drept enumerate anterior. Potrivit art. 12 (2) din
Legea nr. 47/1992 republicată sesizarea trebuie să fie în formă scrisă şi să fie
motivată.
În vederea rezolvării cauzei, Curtea Constituțională are obligația de comunicare a
sesizării primite către celelalte autorități sau organe care ar fi putut sesiza Curtea.
Până la data dezbaterilor, președinții celor două camere şi Guvernul pot prezenta, în
scris, punctul lor de vedere cu privire la dispozițiile legale care fac obiectul sesizării.
Precizăm că aceste autorități publice nu sunt obligate să-şi expună punctul de
vedere, au doar posibilitatea să o facă, judecarea sesizării putându-se efectua şi în
lipsa acestuia.
Soluționarea sesizării se realizează prin dezbaterea sa în plenul Curţii
Constituționale. Dezbaterile se poartă atât asupra prevederilor menționate în
sesizare, cât şi asupra celor de care, în mod necesar şi evident, nu pot fi disociate.
În urma deliberării, Curtea Constituțională decide, cu votul majorității judecătorilor, iar
dacă s-a constatat constituționalitatea legii, decizia se comunică Președintelui
României pentru ca procedura de elaborare a legii să se definitiveze, prin
promulgarea de către Preşedinte. Dacă, însă, s-a constatat neconstituţionalitatea,
decizia se comunică atât Preşedinţilor celor două camere ale Parlamentului, cât şi
primului-ministru, pentru a se deschide procedura de reexaminare a legii pentru
punerea acesteia de acord cu decizia Curţii Constituţionale, Parlamentul fiind obligat
la reexaminarea acestei dispoziţii.
Ultima etapă este cea a publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I-a. b)
Procedura în cazul controlului ulterior
Controlul ulterior de constituţionalitate a legilor şi ordonanţelor se realizează, după
cum am arătat, prin două modalităţi:
1. ridicarea excepţiei de neconstituţionalitate în cadrul unui proces aflat pe rolul
unei instanţe judecătoreşti sau de arbitraj comercial;
2. sesizarea directă a Curţii Constituţionale de către Avocatul Poporului cu
excepţia de neconstituţionalitate a unei legi sau ordonanţe, ori a unei dispoziţii dintr-o
lege sau ordonanţă.
În cazul unui proces aflat în derulare în faţa unei instanţe judecătoreşti sau de arbitraj
comercial, excepţia de neconstituţionalitate poate fi ridicată de către una dintre părţi,
de către instanţă din oficiu sau de către procuror în cauzele la care participă.
Sesizarea Curţii Constituţionale se dispune de către instanţa în faţa căreia s-a ridicat
excepţia de neconstituţionalitate, printr-o încheiere care va cuprinde punctele de
vedere ale părţilor, pentru susţinerea sau combaterea excepţiei, opinia instanţei
asupra excepţiei, şi va fi însoţită de dovezile depuse de părţi. Dacă excepţia a fost
ridicată din oficiu de instanţă, încheierea trebuie motivată, cuprinzând şi susţinerile
părţilor, precum şi dovezile necesare.
Primind încheierea preşedintele Curţii Constituţionale va desemna pe unul dintre
judecători ca raportor. Acesta va comunica încheierea prin care a fost sesizată
Curtea Constituţională preşedinţilor celor două camere ale Parlamentului şi
Guvernului, indicându-le data până la care pot să depună punctul lor de vedere .
În continuare, judecătorul raportor este obligat să ia măsurile necesare pentru
administrarea probelor la data judecăţii. Judecata are loc la termenul stabilit, pe baza
actelor cuprinse în dosar, cu înștiințarea părților şi a Ministerului Public. Participarea
procurorului la judecată este obligatorie. Părţile pot fi reprezentate prin avocaţi cu
drept de a pleda la Înalta Curte de Casaţie şi de Justiţie.
Completul Curţii va delibera în plen şi va decide cu votul majorității judecătorilor pe
baza raportului prezentat de judecătorul raportor, a încheierii de sesizare a Curţii, a
punctelor de vedere prezentate de cele două camere ale Parlamentului şi
Guvernului, a probelor administrate şi a susţinerilor părţilor. Deciziile pronunţate se
comunică celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului.
Deciziile adoptate pentru soluționarea excepțiilor de neconstituționalitate, se publică
în Monitorul Oficial al României, partea I.
În cazul excepţiei de neconstituţionalitate, ridicată direct de Avocatul Poporului,
procedura de soluţionare este asemănătoare celei prezentate, cu următoarele
diferenţe:
- Nu suntem în prezenţa unui proces aflat în derulare în faţa uei instanţe
judecătoreşti sau de arbitraj comercial, cu toate consecinţele ce decurg de aici;
- Avocatul Poporului îşi exercită această atribuţie din oficiu sau la cererea
persoanelor lezate;
- Sesizarea Curţii trebuie motivată şi însoţită de dovezile necesare.

1.9.4. Efectele juridice ale deciziilor Curţii Constituţionale

Prin Constituţia revizuită s-au conferit efecte juridice speciale deciziilor prin care se
constată neconstituţionalitatea legilor şi a ordonanţelor, precum şi celor care privesc
tratatele sau alte acorduri internaţionale, întărindu-se în acest fel efectul juridic
obligatoriu al deciziilor instanţei constituţionale. O analiză a efectelor juridice ale
actelor Curţii Constituţionale trebuie efectuată avându-se în vedere modalitatea de
control exercitată: control prealabil sau ulterior.

În cazul controlului posterior, decizia prin care se constată neconstituţionalitatea unei

legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau ordonanţă în vigoare este
definitivă şi obligatorie. Pentru a stabili clar forţa juridică a deciziilor Curţii în art. 147
alin. 4 din Constituţia revizuită se precizează că acestea sunt „general obligatorii”. În
consecinţă, deciziile Curţii Constituţionale prin care se se admit excepţii de
neconstituţionalitate a unei legi sau ordonanţe, au ca rezultat obligarea Parlamentului
sau a Guvernuluii, după caz, de a pune de acord prevederile neconstituţionale cu
dispoziţiile Constituţiei.
Aşadar, dispoziţii declarate neconstituţionale nu sunt scoase din vigoare la data
publicării deciziei Curţii, ci sunt suspendate pentru o perioadă de 45 de zile de la
publicarea deciziei, astfel încât încetează să mai producă efecte juridice. În această
perioadă Parlamentul sau Guvernul în vederea evitării producerii unui vid legislativ
poate armoniza prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei.
În cazul în care nu face acest lucru, la epuizarea termenului de 45 de zile de la
publicarea deciziei Curţii prin care se declară anumite dispoziţii neconstituţionale,
acestea încetează de a mai fi în vigoare, în mod definitiv, intrând în fondul pasiv al
legislaţiei .
Din punct de vedere practic acest termen nu are nici o semnificaţie juridică asupra
datei la care dispoziţiile dintr-o lege sau ordonanţă declarate neconstituţionale
încetează să mai producă efecte juridice. Această dată este data publicării deciziei în
Monitorul Oficial al României. Termenul de 45 de zile este un termen de
recomandare pentru legiuitor, care poate corecta neconstituţionalitate dispoziţiei
respective, fie prin modificare acesteia, fie prin renunţarea la ea.
Aceleaşi reglementări sunt valabile şi pentru Regulamentele Parlamentului.
În ceea ce priveşte controlul prealabil asupra legii, decizia de neconstituţionalitate a
Curţii atrage după sine obligaţia constituţională pentru Parlament de reexaminare a
legii respective pentru punerea de acord cu decizia Curţii. S-a eliminat în acest mod
orice posibilitate de interpretare discutabilă a deciziilor Curţii, interpretare ce
conducea la situaţii confuze prin care autorităţile publice puteau neglija deciziile
Curţii.
Controlul de constituţionalitate asupra tratatului sau acordului internaţional care are
ca rezultat constatarea neconformităţii cu Constituţia a acestuia atrage după sine
imposibilitatea ratificării tratatului.
În fine, în caz de neconstituţionalitate a unui partid politic, efectul deciziei Curţii este
radierea partidului respectiv din registrul privind partidele politice din cadrul
Tribunalului Bucureşti.

ORGANIZAREA STATALĂ A PUTERII

1.1. Elementele definitorii ale statului

Societatea umană poate să existe, să se impună şi să se dezvolte numai în structuri
organizate, iar structura care a rezistat şi rezistă, fiind deocamdată de neînlocuit este
STATUL.
În limbaj comun, prin stat se înțelege un ansamblu de instituții, distincte de cetățeni,
care cuprinde persoane învestite cu autoritate pentru a exercita guvernarea, în
sensul larg al termenului. În realitate, fenomenul statal este de o complexitate care
exclude definiția simplă. Statul nu poate fi redus doar la guvernanți, la cei care
exercită puterea politică, ci este în mod necesar, un ansamblu care înglobează atât
guvernanții cât şi guvernații. Dacă nu din alte motive, atunci, cel puțin, pentru motivul
evident că fără guvernați, guvernanții n-ar avea nici un sens.
Această observație ne permite o primă definiție, de maximă generalitate, a statului:
statul este o societate politică, adică o colectivitate umană supusă unei autorități
sociale comune, sau, altfel spus, o societate împărțită în guvernanți şi guvernați.
Această definiție nu este, însă, suficientă, pentru că nu diferențiază statul de
mulțimea celorlalte grupuri sociale care cunosc același fenomen de autoritate . De
aceea, trebuie să căutăm elementele care determină existența statului şi care îl
diferențiază față de toate celelalte societăți politice, îl fac să fie ireductibil la orice alt
tip de societate politică.
Reținem, mai întâi, primele două elemente constitutive ale statului pe care le regăsim
la orice societate politică:
1. factorul uman sau populaţia;
2. existenţa unei autorităţi politice, adică diferenţierea indivizilor în guvernanţi şi
guvernaţi; 3. teritoriu.

Simpla observare a realității demonstrează că statul nu poate exista dacă nu posedă

un teritoriu propriu pe care să fie situată populația asupra căreia își exercită
autoritatea politică . Am găsit astfel, al treilea element, care condiționează existența
statului, şi anume teritoriul .
În ceea ce privește populația, acest cuvânt are două înțelesuri. În sens larg, populația
reprezintă totalitatea indivizilor care trăiesc pe teritoriul statului respectiv şi sunt
supuși legilor acestuia.
În sens restrâns, populația este formată din cetățenii statului respectiv, adică din
totalitatea indivizilor care au, conform dreptului internațional şi dreptului intern, relații
juridice de cetățenie cu statul respectiv şi care beneficiază astfel de un statut special,
diferit de cel al străinilor şi al apatrizilor4.
Populația statului, în sens restrâns este cunoscută sub denumirea de națiune.
Cu privire la națiune, în timp s-au formulat două accepțiuni ale termenului, bazate pe
două concepții fundamental diferite:
I. Concepția obiectivă consideră că națiunea este grupul social care are caracteristici
comune de ordin material (origine etnică, limbă) sau moral (religie). Această
concepție are consecințe politice importante, întrucât a consacrat principiul
naționalităților, în evoluția fenomenului statal. Potrivit acestui principiu, fiecare
națiune are dreptul la un stat propriu.
Principiul naționalităților, consacrat în sec. XIX, a justificat, spre exemplu, reunirea
Italiei, unirea Principatelor Române şi constituirea, după primul război mondial, a
României Mari, prin divizarea Imperiului Austro-ungar şi Ţarist.
O formă extremă a concepţiei obiective este rasismul, care afirmă că unitatea
naţională este dată de rasă. Rasismul a dat naștere statului rasist, care urmărește să
aibă ca populație o rasă pură.
 II. Concepția subiectivă apreciază că națiunea nu se bazează pe caracteristicile
comune de ordin material sau religios ale indivizilor, ci pe voința comună, pe
interesul de a trăi împreună în cadrul aceluiași stat. În această concepție, națiunea
are la bază o istorie şi o cultură (în sensul

de civilizație) comune, apartenența la același sistem de valori, comunitatea de

interese într-o diversitate de identități. Această teorie justifică existența unor state cu
populație eterogenă sub aspectul originii etnice, al limbii şi al religiei. Şi concepția
subiectivă are consecințe politice importante. Ea consacră dreptul popoarelor care se
consideră ca atare, indiferent de neomogenitatea etnică, lingvistică, religioasă, de a
dispune de ele însele. Dar dacă admitem că națiunea se bazează, în principal, pe
voința comună, trebuie să admitem simetric că nu se poate impune unei colectivităţi,
care se consideră naţiune, să rămână integrată unui stat, împotriva voinţei sale.
Subliniem că, ambele concepţii de bază menţionate pot legitima atât constituirea, cât
şi dezmembrarea statelor. De asemenea, precizăm că niciuna dintre cele două
concepţii fundamentale nu are, la modul absolut, corespondent în realitate. Naţiunile
actuale prezintă, într-o proporţie sau alta, caracteristici ale ambelor concepţii.
Mai menţionăm că „naţiunea” este cea care conferă statului caracterul naţional,
subliniind în acest fel originile istorice ale statului. În România, departe de a fi o
trăsătură depăşită, caracterul naţional este consacrat în art. 1 alin.1 din Constituţia
revizuită , având semnificaţia recunoaşterii unei istorii comune, a unei continuităţi şi
a unei comunităţi materiale şi spirituale, fără să se aducă vreun prejudiciu astfel nici
unei persoane care deţine cetăţenia română indiferent de originea ei, de etnie sau de
orice alte criterii . Subliniem lipsa de consistenţă a unor critici care susţin că ideea de
„stat naţional” ar putea trimite la un stat „naţionalist” implicând o politică de
persecuţie faţă de minorităţi .
În ceea ce priveşte al doilea element component al statului, diferenţierea indivizilor în
guvernanţi şi guvernaţi, acesta se manifestă prin organizarea politică şi juridică, care
reprezintă mecanismele de guvernare, şi are ca misiune esenţială menţinerea şi
perpetuarea populaţiei statului pe teritoriul său sau, cu alte cuvinte, asigurarea
dăinuirii statului.
Caracteristic pentru organizarea politică şi juridică a statului este faptul că, dirijarea
comportamentului social se face prin intermediul legii, prin norme de conduită
general obligatorii, a căror respectare este asigurată, în ultimă instanță prin utilizarea
forței publice.

Înțelegerea conceptului de organizare politică şi juridică presupune clarificarea

noțiunii de suveranitate a puterii de stat . Termen polisemantic, suveranitatea
desemnează:
a) pe de o parte caracterul suprem al unei puteri deplin independente, adică o
trăsătură a puterii de stat,
b) pe de altă parte se referă la ansamblul competențelor caracteristice statului,
fiind în
fapt sinonim cu însuși conceptul de putere.
O problemă de maximă importanță a organizării politice şi juridice este cea a
legitimității puterii. Înțeleasă ca trăsătură definitorie a statului, legitimitatea puterii
poate fi definită ca acceptarea interiorizată a unui anumit tip de constrângere care
înlocuiește utilizarea pură şi simplă a forței şi, în orice caz, o justifică . Cu alte cuvinte
referirea la legitimitatea puterii semnifică înțelegerea cauzelor care fac posibilă
dominarea de către unii din membri societăţii a tuturor celorlalţi, în fapt întreaga
problematică reducându-se la justificarea poziţiei
pe care o deţin guvernanţii faţă de guvernaţi. Legitimitatea puterii reprezintă aşadar
recunoaşterea de către guvernaţi a aptitudinii de a guverna a celor care îşi asumă
acest rol.
Pe de altă parte ar fi de dorit ca puterea politică să nu se rezume la dominaţie, alături
de aceasta fiind absolut necesară competenţa, adică aptitudinea de a da soluţii juste
problemelor cu care se confruntă populaţia. De altfel, competenţa este cea care
determină adeziunea populaţiei şi face ca în mod natural, fără recurs la
constrângere, comandamentele puterii să fie urmate .
În privinţa legitimării puterii există două categorii de doctrine principale:
I. Doctrina teocratică sau a dreptului divin, potrivit căreia autoritatea politică este
dată de Divinitate. Cei ce guvernează au o misiune divină, motiv pentru care exercită
puterea în mod legitim. Acţionând din graţie divină, pe de o parte, ei nu pot greşi şi
deci nu pot fi traşi la răspundere, iar pe de alta, toţi ceilalţi membri ai societăţii sunt,
din voinţa divină, supuşii lor. Această doctrină a condus la teoria suveranităţii
monarhului, care nu-şi recunoaşte nici un
"superior", decât pe Dumnezeu.
II. Doctrina democratică, opusă celei teocratice, consideră că suveranitatea,
puterea politică suverană, aparţine poporului sau naţiunii. Guvernanţii şi guvernaţii
sunt unii şi aceeaşi oameni. Astfel, cetăţeanul este guvernant atunci când exercită
puterea politică, şi guvernat

atunci când îşi îndeplineşte obligaţia de a se supune voinţei guvernanţilor.

Conducătorii nu sunt altceva decât reprezentanţi ai poporului şi răspund în faţa lui.
Puterea aparţine poporului, iar exerciţiul ei sau o parte a acestui exerciţiu este
conferit, cu titlu precar (adică în anumite condiţii şi pentru o perioadă limitată),
reprezentanţilor acestuia.
Între doctrina teocratică şi cea democratică a apărut, în cadrul monarhiei, şi o formulă
mixtă redată prin dictonul vox populi vox dei. În această formulă regele rămâne
alesul divinităţii, dar divinitatea se manifestă, mai mult sau mai puţin, şi mai ales în
anumite momente, prin voinţa poporului.
Astăzi conceptul de “putere”, cu referire la stat, cunoaşte diverse exprimări: putere
politică, putere de stat, putere publică , suveranitate şi altele. Toate acestea au
acelaşi gen proxim: capacitatea de a dirija, de a comanda, pe baza normei juridice,
comportamentul social.
Diferenţa specifică o constituie reliefarea anumitor caracteristici ale puterii, avute în
vedere în mod special.
Puterea se raportează în mod necesar la un titular, căruia îi sunt recunoscute
anumite prerogative. Poporul deţine în mod originar puterea politică, fiind titularul
absolut al acesteia, în timp ce statul exercită o putere delegată, circumscrisă
înfăptuirii unor obiective sociale de interes general, puterea de stat, fiind titularul
exerciţiului puterii încredințată în mod legitim de popor . Puterea politică este în fapt
suveranitatea care aparţine poporului şi care exprimă supremaţia puterii statale în
interior şi independența ei în exterior.
Conturarea conceptului de putere politică a fost stimulată de formarea unei conștiințe
sociale a celor guvernați că sunt titularii unei forţe globale şi abstracte, distinctă şi în
același timp superioară puterii la care sunt supuşi de către guvernanţi. În acest fel
poporul s-a situat deasupra statului, deşi fiecare individ consimte de bună voie sau în
mod silit să se supună autorităţii sale.
Între categoria de putere politică şi cea de putere de stat există un raport de la întreg
la parte. Aşadar, puterea de stat este pe de o parte o putere specializată şi
încredinţată de popor anumitor organisme sau autorităţi publice, iar pe de altă parte
este o putere derivată şi condiţionată de puterea politică deţinută de popor.
Pentru a putea diferenţia cât mai clar aceste două concepte prezentăm principalele
deosebiri dintre puterea politică şi puterea de stat:

1. conținutul puterii politice a poporului este foarte general, pe când conținutul

puterii de stat este extrem de specializat şi variat;
2. puterea politică este mai puțin sensibilă la procesul de dezvoltare al unei
naţiuni, pe când puterea de stat îşi modifică conţinutul şi mijloacele de exercitare de
la o etapă la alta a evoluţiei statului potrivit voinței guvernanților;
3. puterea politică se raportează la popor în ansamblul său, pe când puterea de
stat presupune constituirea unei clase politice .
Al treilea element constitutiv al statului, teritoriul propriu delimitează statul şi îi asigură
dăinuirea, deci îi conferă identitate şi stabilitate.
Teritoriul este elementul constitutiv care face ca statul să se deosebească de toate
celelalte societăţi politice. Funcția teritoriului este aceea de a delimita cadrul
geografic în care puterea publică își exercită atribuțiile de putere , dând astfel măsura
întinderii autorității statului.
O caracteristică a teritoriului este inalienabilitatea, care înseamnă imposibilitatea de a
înstrăina, ceda, concesiona sau coloniza teritoriul statal în întregul său. Mai mult,
apărarea sa este o problemă de interes național. Această prevedere este
consacrată şi în art. 3 alin. 1 din
Constituția revizuită a României.
Este important de reținut că teritoriul unui stat trebuie să fie respectat de celelalte
state, pentru că, în caz contrar, existența oricărui stat ar fi periclitată în orice moment.
Din acest motiv s-a ajuns ca respectul integrității teritoriale a fiecărui stat să
constituie astăzi unul dintre principiile fundamentale ale Dreptului internațional public.
Până să se ajungă aici, au existat însă teorii, inacceptabile la ora actuală, care
recunoșteau unui stat dreptul de a se extinde în detrimentul altora. În acest sens
menționăm:
- Teoria frontierelor naturale, care permitea unui stat reclamarea de frontiere
corespunzătoare unor date geografice (cursuri de apă, lanţuri muntoase), pe motiv
că acestea constituie garanţii ale integrităţii teritoriale, în sensul de piedici majore în
calea violării frontierelor.
- Teoria spaţiului vital, potrivit căreia, un stat are dreptul la un teritoriu
proporţional cu dimensiunea numerică a populaţiei, pentru a-şi putea asigura
resursele necesare existenţei.
În concluzie, trăsăturile definitorii generale ale statului pot fi sintetizate astfel: statul
este o societate politică, adică o societate formată din guvernanţi şi guvernaţi, în
sensul de colectivitate umană supusă unei autorităţi politice comune, constituită pe
un teritoriu

propriu. Colectivitatea umană a unui stat este denumită populaţie, fiind constituită din
naţiune şi minorităţi naţionale. Guvernarea se realizează printr-un mecanism tipic,
denumit organizare politico-juridică, a cărei caracteristică esenţială este
suveranitatea.
1.2. Rolul şi funcţiile statului
Cu privire la rolul statului există trei concepţii fundamentale:
a) Statul arbitru - Este statul care are rolul de a asigura elaborarea şi respectarea
regulilor. Activitatea sa se limitează la misiunile de bază: legiferarea, menţinerea
ordinii publice
(poliţia, justiţia), apărarea naţională şi relaţiile internaţionale. În rest, indivizii se
bucură de întreaga libertate de acţiune.
b) Statul intervenţionist - Este statul care reglementează activitatea indivizilor, nu
numai pentru realizarea misiunilor de bază care îi revin, ci şi pentru realizarea unor
scopuri de interes social (echitate, solidaritate, prosperitate economică, protecţie
socială, etc.).
c) Statul totalitar - Este statul care are pretenţia de a controla toate aspectele
activităţii umane, de la problemele economice, la cele intelectuale şi morale. El
determină până şi doctrina religioasă, morală şi socială oficiale, şi încearcă să le
impună cetăţenilor săi.
Definim funcţie a statului ansamblul de activităţi specializate desfăşurate în vederea
realizării unei misiuni determinate a statului.
Potrivit concepţiei tradiţionale, cristalizată în secole de istorie, din punct de vedere
juridic statul are următoarele funcţii fundamentale:
- funcţia legislativă - edictarea legii;
- funcţia executivă - transpunerea în viaţă a legii;
- funcţia jurisdicţională - soluţionarea litigiilor care apar în procesul de aplicare a
legii. Această concepţie privind funcţiile statului este foarte importantă, întrucât stă
la baza organizării statale a puterii şi a teoriei separaţiei puterilor în stat.
Menţionăm că mai există şi alte clasificări ale funcţiilor statului, care utilizează
diverse criterii. Ex. funcţii interne şi funcţii externe; funcţii sociale, culturale,
economice, de apărare, etc.
1.3. Teoria separației puterilor în stat
Puterea statală, în sens juridic, deci capacitatea de a dirija, pe baza normei juridice,
comportamentul social, presupune, în mod necesar, trei categorii de activități
fundamentale:
- activitatea legislativă: crearea legii;
- activitatea executivă: asigurarea executării legii;
- activitatea jurisdicțională: asigurarea aplicării legii în situațiile conflictuale.
Remarcăm că, fiecare dintre aceste activități necesită "putere statală", în sensul de
capacitate de a impune anumite comportamente, de pe o poziție supraordonată
guvernanților:
• prin lege se comandă, la modul general şi impersonal, întreg comportamentul
social.
• executarea legii, transpunerea ei în viaţa socială se face prin acte de
autoritate care traduc regula generală în concret.
• hotărârea judecătorească, prin care se aplică legea este şi ea învestită cu
putere, fiind obligatorie, prin coerciţiune statală, pentru părţi.
Desfăşurarea concomitentă a acestor trei activităţi fundamentale realizează puterea
statală în globalitatea ei, adică dirijarea în ansamblu a comportamentului social, prin
intermediul unui sistem complex bazat pe lege. Iată de ce, modul în care sunt
organizate activităţile legislativă, executivă şi jurisdicţională, fiecare dintre acestea
presupunând putere, este deosebit de important. Acest mod de organizare
determină, în ultimă instanţă, însăşi natura statului respectiv. În acest context,
definim organizarea statală a puterii ca fiind ansamblul de norme juridice care
determină:
- repartiţia puterii statale pe instituţii şi regulile de acces la putere:
- structura instituţiilor, pe verticală şi orizontală;
- relaţiile de guvernare, adică relaţiile din cadrul instituţiilor, dintre instituţii,
precum şi dintre instituţii şi cetăţeni.
Dacă activitatea legislativă, cea executivă şi cea jurisdicţională se concentrează la
nivelul unei singure instituţii, exerciţiul puterii în stat este discreţionar şi va servi
intereselor unor grupuri sau persoane. Dacă, însă, aceste activităţi sunt conferite
unor instituţii distincte, care se bucură de o oarecare independenţă unele faţă de
altele, există posibilitatea exercitării puterii într-o stare de echilibru între interesele
sociale generale, interesele de grup şi interesele individuale.
În acelaşi timp autorităţile trebuie să colaboreze între ele pentru a evita ruperea
însăşi a puterii statului, care, prin natura ei, nu poate fi decât unică, chiar dacă se
manifestă în modalităţi şi forme diferite .

O etapă importantă în evoluţia organizării statale a puterii este deschisă de apariţia

teoriei separaţiei puterilor în stat . În esenţă, teoria separaţiei puterilor instituie
contra-puterea pentru evitarea abuzului de putere.
Această teorie a apărut în Secolul Luminilor (sec.XVIII), ca o reacţie împotriva
monarhiei absolute, în care regele concentrând întreaga putere se considera
personificarea statului (Ludovic al XIV-lea - L`Etat c`est moi).
Teoria separaţiei puterilor în stat a fost enunţată de John Locke (Traité du
gouvernement civil, 1690). Ea este elaborată apoi pe larg şi consacrată de
Montesquieu în lucrarea De l`esprit des lois (1748), lucrare pentru care autorul este
considerat părintele teoriei clasice a separaţiei puterilor în stat.
Principiul separaţiei puterilor în stat a fost considerat mijlocul eficace de a slăbi
atotputernicia statului, împărţindu-i atribuţiunile. Pornind de la premisa că există o
înclinaţie naturală a omului care deţine puterea de a abuza de ea, Montesquieu a
dezvoltat ideea că „puterea trebuie înfrânată de putere” . Pentru a preveni abuzul, au
fost statuate două principii de bază:
• pentru a fi controlabilă, puterea trebuie divizată;
• sistemul de organizare statală a puterii trebuie astfel conceput, încât o putere
să poată fi oprită de alta.
Rezultă că, potrivit teoriei separaţiei puterilor în stat, modul de organizare statală şi
de funcţionare a puterii trebuie să conţină, prin concepţie, garanţii, bazate pe cele
două principii enunţate, pentru limitarea puterii, în vederea asigurării respectării
drepturilor cetăţeanului. În favoarea teoriei separaţiei puterilor în stat au fost aduse
următoarele argumente:
- concentrarea legislativului cu executivul conduce la abuz întrucât, în acest caz
executivul n-ar mai fi ţinut să respecte legea, întrucât ar putea să o modifice după
propria voinţă; - concentrarea puterii judecătoreşti cu cea legislativă sau a
puterii judecătoreşti cu cea executivă ar duce, de asemenea, la abuz, întrucât
judecătorul s-ar transforma din arbitru imparţial în opresor, dacă ar avea posibilitatea
să modifice legea după bunul plac, sau să execute legea şi tot el să cenzureze
executarea legii, dispunând de forţa publică (de ex. controlul jurisdicţional al actului
administrativ: judecătorul emite actul administrativ şi tot el îi controlează legalitatea,
ceea ce, teoretic, este absurd).

Montesquieu a formulat şi câteva reguli privind constituirea şi relaţiile între puterile

statului, dintre care menţionăm:
- corpul legislativ să fie format din două părţi, fiecare având drept de veto,
îngrădinduse astfel posibilitatea de abuz prin control reciproc (bicameralism politic);
- puterea executivă este mai bine să fie exercitată de o singură persoană
întrucât cere acţiuni prompte şi eficace;
- puterea legislativă nu trebuie să aibă dreptul de a ţine în loc puterea
executivă, întrucât aceasta din urmă trebuie să aibă o activitate continuă,
caracteristică imprimată de continuitatea naturală a vieţii sociale;
- pentru a evita blocajul instituțiilor, cele trei puteri sunt nevoite să funcționeze
de comun acord, însă, fiecare respectând rolul celorlalte.
În practica statală, teoria separaţiei puterilor în stat şi-a găsit o recunoaştere
definitivă în experienţa Revoluţiei franceze care a şi consacrat termenii de putere
legislativă, executivă şi judecătorească, dându-le un înțeles mai apropiat de
semnificația lor actuală .
În doctrina Revoluţiei franceze "puterile" erau considerate fracţiuni, porţiuni, ale
exercițiului suveranității naționale. În concret, atunci când naţiunea îşi instituie
reprezentanţii, ea deleagă unora exercițiul puterii sale legislative, altora exerciţiul
puterii sale executive, iar judecătorilor exercițiul puterii sale jurisdicţionale.
Observăm că în locul noţiunii de funcţie s-a preferat noţiunea de putere, în sensul de
exerciţiu delegat al unei părţi a suveranităţii. În această accepţiune accentul cade pe
noţiunea de "putere", în sensul de capacitate de a impune, activitatea specializată
care o utilizează fiind considerată neesenţială.
Accepţiunea dată noţiunii de putere în stat atunci când vorbim de separarea
puterii, este importantă deoarece are următoarele consecinţe practice:
I. Dacă separaţia puterii este o delegare de putere, atribuirea exerciţiului unei
porţiuni din suveranitatea naţională globală, atunci fiecare organ de stat trebuie să
exercite singur, în totalitate, funcţia sa, fiind exclusă colaborarea, întrucât, dacă cei
ce exercită puterile delegate conlucrează, se ajunge la concentrarea puterii, la
reconstituirea exerciţiului suveranităţii unice, în favoarea lor.
II. Dacă separaţia puterii este înţeleasă ca o repartizare a funcţiilor statului, o
încredinţare a unor misiuni strict determinate şi a mijloacelor necesare pentru
îndeplinirea lor, atunci colaborarea între organele care le exercită este posibilă,
întrucât independenţa lor este

asigurată de însăşi natura de activităţi specializate distincte, care se opune

tendinţelor de imixtiune, astfel încât, nu va avea ca efect concentrarea puterii. În
această accepţiune, accentul cade pe activitatea specializată, puterea fiind doar
mijlocul necesar pentru desfăşurarea acesteia.
Conlucrarea, în această situaţie, ar realiza doar o coordonare a guvernării menită să
elimine incoerenţele, o adaptare la caracterul global al realităţii.
Astăzi, cei mai mulţi constituţionalişti împărtăşesc a doua concepţie considerând că
este vorba, de fapt, nu de o delimitare strictă şi riguroasă, ci de un principiu de
echilibru şi colaborare, indispensabil în epoca modernă pentru a se asigura
funcţionalitatea şi eficienţa deplină a tuturor organelor statului .
Teoria separaţiei puterilor în stat este considerată astăzi depăşită deoarece a apărut
întro perioadă în care nu se înfiinţaseră încă partidele politice şi când principalele
temeri faţă de abuzul de puterea vizau organele statului.
Apariţia partidelor complică problema. Ele au tendinţa naturală de a-şi subordona
instituţiile statale, pentru a dobândi o putere globală, în scopul de a-şi impune voinţa.
Rolul deosebit al partidelor politice în configurarea instituţiilor juridice şi politice face
ca astăzi problema echilibrului să nu se mai pună doar între legislativ, executiv şi
jurisdicţional, ci, mai ales, între o majoritate, formată dintr-un partid sau din coaliţia
care a învins în alegeri şi opoziţie.
 Realitatea actuală demonstrează că, de regulă, guvernul aparţine majorităţii
parlamentare şi ca atare, în principiu, parlamentul şi guvernul nu se situeză pe poziţii
adverse. În mod firesc vor conlucra, se vor sprijini reciproc. Această conlucrare nu
este, însă simplă şi lineară, nefiind exclusă apariţia unor contradicţii care pot duce la
demisia guvernului sau la dizolvarea parlamentului. La rândul lor, organele
jurisdicţionale depind atât de parlament, cât şi de executiv, într-o măsură mai mare
sau mai mică, astfel încă şi acestea pot fi influenţate de majoritatea politică.
Mai trebuie să amintim puterea presei, în societatea actuală, care complică şi mai
mult situaţia. Fără a fi învestită cu autoritate statală şi fără a fi prinsă în ecuaţia
separaţiei-echilibrului puterii în stat, presa dispune de o capacitate enormă de dirijare
a opiniei publice. Din acest motiv, partidele caută să influenţeze şi presa, încercând
să utilizeze, în acest sens, alături de alte mijloace, legislativul, executivul şi
jurisdicţionalul.
În ceea ce priveşte accepţiunea actuală a separaţiei puterilor, din momentul în care
s-a acceptat colaborarea între organele statului nu mai poate fi vorba de o separare
propriu-zisă, ci

de un echilibru. Această noţiune desemnează independenţa limitată a autorităţilor

statale. Dacă din punct de vedere funcţional ele trebuie să fie independente, s-a
acceptat necesitatea ca ele să depindă unele de altele în ceea ce priveşte formarea
sau desemnarea lor, şi să se controleze reciproc în exercitarea unor atribuţii.
Aceasta nu este, însă, suficient. Este nevoie şi de o opoziţie parlamentară puternică
pentru a tempera tendinţele de abuz ale majorităţii.
Marea forţă a teoriei separaţiei puterilor în stat constă în imensa sa rezonanță
socială, politică şi morală. Ea a intrat în conştiinţa mulţimilor care au receptat-o ca pe
cea mai eficientă reţetă împotriva despotismului, în favoarea libertăţii şi a
democraţiei .
În România, principiul separaţiei puterilor în stat este proclamat expres în art. 1 alin.
4 al Constituţiei revizuite , articol care face referire nu doar la separaţia puterilor, ci şi
la necesarul echilibru care trebuie să se stabilească între acestea. Se consfințește în
acest mod drept fundament politic pentru întreaga organizare şi activitate a statului
român, principiul mai sus analizat, dar şi democrația constituțională .
Consacrarea expresă a acestui principiu are avantajul pe care întotdeauna o normă
expresă îl prezintă faţă de aceea rezultată din interpretare, anume certitudinea, în
mod strict, şi previzibilitatea, în mod indubitabil24.

1.4. Forma puterii de stat

Forma puterii de stat sau într-o exprimare simplificată forma de stat este o
categorie complexă, având ca elemente componente26:
• structura de stat
• forma de guvernământ
• regimul politic

Structura de stat desemnează organizarea puterii de stat în raport cu teritoriul.

Ea are în vedere relaţiile de tip întreg-părţi componente ce se constituie în cadrul
ansamblului statal.
Forma de guvernământ desemnează modul de organizare, constituire şi funcţionare
a organelor statului, principiile care stau la baza raporturilor dintre acestea,
caracteristicile acestor raporturi, având în vedere, mai ales, relaţiile dintre organul
legiuitor, organele executive şi şeful statului.
 Regimul politic este conceptul care desemnează, într-un mod deosebit de
sintetic, realitatea raporturilor guvernanţi - guvernaţi într-un stat, la un moment
dat, şi anume aspectul esenţial dacă guvernaţii sunt sau nu oprimaţi de guvernanţi,
având drept criteriu concepţia socialmente recunoscută în epoca respectivă, despre
drepturi şi libertăţi.
Regimurile politice se împart în două mari categorii: democratice şi nedemocratice
(autoritare sau totalitare). Limita dintre acestea nu este întotdeauna uşor de trasat.

1.4.1. Structura de stat

După modul de organizare a puterii de stat, în raport cu teritoriul pe care îl ocupă,
distingem statul unitar (simplu) şi statul federativ (compus)
Pe lângă structurile de stat fundamentale (simplu şi compus), pe parcursul
dezvoltării istorice au apărut asociaţii de state şi ierarhii de state.
Statul unitar este statul format dintr-o singură entitate politico-juridică, având un
singur centru de impulsuri politice şi guvernamentale, ceea ce îi conferă următoarele
caracteristici :
▪ constituie o singură formaţiune statală;
▪ are un regim constituţional unic, consacrat printr-o singură constituţie;
▪ îşi constituie un singur rând de organe de vârf (legislative, executive,
judecătoreşti) care exercită autoritatea de la nivel central, în raport cu întregul
teritoriu şi cu întreaga populaţie;
▪ populaţia are, de regulă, o singură cetăţenie;
▪ unităţile administrativ-teritoriale constituite în interiorul său sunt dependente de
organele centrale, chiar dacă beneficiază de autonomie, pe care o exercită prin
organe proprii, întrucât organele locale au competenţele stabilite de organele
centrale şi funcţionează sub controlul acestora;
▪ statul unitar este el însuşi şi numai el subiect de drept internaţional public.

Arhitectura unitară a statului nu este determinată de întinderea lui teritorială, nici de

densitatea sau numărul locuitorilor, nici de existenţa unei singure naţionalităţi, şi nici
de regimul politic . Considerăm că structura unitară a statului este determinată de un
complex de factori obiectivi şi subiectivi, de natură internă şi externă, care au
acţionat în devenirea istorică a statului respectiv.
Deşi statul este unitar, teritoriul său poate fi împărţit în unităţi administrativ teritoriale
care au un caracter eminamente administrativ, neconstituind state în interiorul
statului. Statul unitar nu este incompatibil cu descentralizarea, care semnifică
recunoaşterea competenţei de decizie, în anumite domenii şi între anumite limite, a
organelor constituite în diviziunile şi subdiviziunile teritoriale ale statului (provincii,
regiuni, departamente, judeţe, comune).

Cu toate că modalităţile descentralizării sunt diverse, două elemente se regăsesc

întotdeauna:
1. autonomia locală
2. controlul administrativ asupra autorităţilor teritoriale, cunoscut şi sub numele
de "tutelă administrativă".
Autonomia locală semnifică recunoaşterea, de către puterea centrală, a existenţei
unor autorităţi teritoriale care exercită anumite competenţe de natură administrativă
în nume propriu; controlul administrativ semnifică modalităţile prin care Guvernul
controlează activitatea autorităţilor teritoriale.
Raportul dintre autonomia locală şi controlul administrativ, precum şi formele lor de
exprimare conferă statului unitar, de la caz la caz, diverse particularităţi. Aceste
particularităţi sunt însă elemente de gradaţie, de intensitate a procesului
descentralizării, care nu afectează natura juridică a statului unitar, dacă nu se
depăşesc anumite limite.
Statul federativ, compus sau unional este constituit din două sau mai multe state
membre (state federate) care, în limitele şi condiţiile precizate prin constituţia
federaţiei, îşi transferă o parte dintre atributele suveranității în favoarea statului
compus, dând astfel naştere unui nou stat, distinct de statele care îl alcătuiesc.
Statele federate îşi păstrează însă identitatea şi cealaltă parte a atributelor lor
suverane .

Cercetând statul federativ vom constata existenţa unei situaţii aparte, în sensul că pe
cuprinsul unuia şi aceluiaşi teritoriu (statul federat) se aplică atât normele statului
federal, cât şi normele de drept ale statului federat respectiv.
În relaţiile dintre statul federativ şi statele federate, întâlnim, de regulă, următoarele
elemente definitorii:
a) În termenii dreptului constituţional
➢ statul federativ reprezintă o entitate statală cu următoarele caracteristici:
▪ există o ordine constituţională comună statelor federate, astfel cum aceasta a
fost consacrată prin legea fundamentală a federaţiei;
▪ există o legislaţie comună statelor federate, emanând de la organele cu
competenţă legislativă constituite la nivelul federaţiei;
▪ există organe legislative, executive şi jurisdicţionale la nivelul federaţiei;
▪ populaţia reprezintă un corp unitar, deşi persoanele care o alcătuiesc deţin, de
regulă, două cetăţenii: cetăţenia statului federativ şi cetăţenia unui stat federat (cele
două se implică reciproc);
➢ statul federat prezintă următoarele caracteristici:
▪ sub rezerva respectării constituţiei federaţiei, fiecare stat federat are o ordine
constituţională proprie, consacrată prin constituţia sa;
▪ sub rezerva aceleiaşi condiţii, statul federat are o legislaţie proprie, emanând
de la organele sale legislative;
▪ îşi constituie organe legislative, executive şi jurisdicţionale proprii;
▪ populaţia statului federat reprezintă o comunitate distinctă, având cetăţenia
acestuia, integrată însă în colectivitatea unificată a statului federativ;
▪ statul federat este subiect de drept constituţional şi, în anumite limite, poate fi
şi subiect de drept internaţional;
▪ teritoriul statului federat constituie o parte din teritoriul statului federativ;
▪ în condiţiile stabilite de constituţia federaţiei, statul federat participă la
constituirea principalelor organe federative, la stabilirea ordinii constituţionale
federative şi a legislaţiei comune.
b) În termenii dreptului internaţional public, statul federativ este subiect distinct de
drept internaţional, acţionând ca atare în relaţiile internaţionale.
Menţionăm că adesea, concilierea intereselor federaţiei cu interesele statelor
membre se realizează cu dificultăţi şi tensiuni. În situaţia unor conflicte între statele
federate acestea vor fi soluţionate de către curţile şi tribunalele federale, şi nu pe
cale diplomatică sau prin recurs la organele de jurisdicţie internaţională , întrucât
raporturile dintre statele membre ale federaţiei sunt raporturi de drept intern.
Reţinem aşadar că statul compus este format din mai multe entităţi statale reunite
întrun stat suprapus lor şi legate între ele prin raporturi juridice.
 Asociaţiile de state sunt categorii de relaţii inter-statale, care se deosebesc de
federaţii, prin faptul că nu dau naştere unui nou stat, ci unei uniuni de state, cu regim
juridic de organizaţie internaţională. Aşadar ele sunt forme ale vieţii internaţionale,
constituite şi funcţionând pe baza tratatelor internaţionale.
Principalele forme ale asociaţiilor de state sunt: confederaţia, uniunea personală şi
uniunea reală.
Confederaţia de state este o asociere relativ durabilă între două sau mai multe state
care, păstrându-şi suveranitatea şi calitatea de subiecte ale dreptului internaţional,
convin să-şi creeze unele organe comune şi să-şi unifice legislaţia în anumite
domenii, în vederea rezolvării în comun a unor probleme.
Prin urmare, confederaţia:
▪ este o uniune de tipul organizaţiilor de drept internaţional;
▪ se limitează la câteva domenii de interes comun ale statelor confederate, cum
ar fi apărarea şi integrarea economică;
▪ implică dreptul de secesiune al acestora, sub rezerva respectării clauzelor
tratatului de confederare;
▪ funcţionează potrivit principiului limitării şi al medierii puterii confederate:
➢ pe de o parte, puterea acordată confederaţiei este limitată la prevederile
exprese ale tratatului de confederare;
➢ iar pe de altă parte, actele organelor confederate dobândesc eficacitate prin
confirmarea ulterioară de către organul competent al fiecărui stat confederat.
Confederaţia are acum mai mult un caracter istoric, deoarece cele mai cunoscute
confederaţii s-au transformat ulterior în state federale .
Uniunea personală reprezintă asocierea a două sau mai multe state, prin existenţa
unui şef de stat comun. şeful de stat comun poate să apară fie ca o consecinţă a
legilor de succesiune la tron sau a combinaţiilor matrimoniale dinastice, fie ca o
consecinţă a unor decizii luate de

organe naţionale sau de organizaţii internaţionale, statele uniunii păstrându-şi însă

plenitudinea suveranităţii.
Caracteristicile uniunii personale sunt:
▪ menţinerea independenţei statelor componente;
▪ nu are drept consecinţă juridică formarea unui nou stat.
Uniunea reală reprezintă o asociere mai strânsă a două sau mai multe state care au
nu doar şeful de stat comun, ci şi unul sau mai multe organe comune. Caracteristicile
uniunii reale sunt:
▪ se creează printr-o manifestare de voinţă a statelor ce convin să desfăşoare
anumite activităţi în comun, manifestare de voinţă care poate rezulta din două legi
interne convergente sau dintr-un tratat internaţional;
▪ există unul sau mai multe organe comune;
▪ statele care formează uniunea trebuie să fie vecine;
▪ lasă neschimbate structurile interne ale statelor componente.
Ierarhiile de state s-au constituit după principiul paternalismului, al dominaţiei unui
stat sau a unei coaliţii de state asupra altui stat, ceea ce afectează, pentru acesta din
urmă, exerciţiul suveranităţii. Între statul dominant, respectiv coaliţia dominantă, şi
statul dominat există anumite relaţii de asociere, însă de pe poziţii de inegalitate.
Tipurile de state supuse dominaţiei, cunoscute până în prezent, sunt: statele vasale,
statele protejate, dominioanele britanice, statele sub mandat şi statele sub tutelă
internaţională.
 Statul vasal. Prin vasalitate se înţelege situaţia juridică a unui stat care, deşi are o
structură politico-juridică şi un teritoriu propriu, dispune de o suveranitate incompletă,
datorită faptului că şi-a asumat faţă de alt stat anumite obligaţii care îi îngrădesc
suveranitatea. Obligaţiile statului vasal, impuse acestuia cu caracter perpetuu, sunt,
de regulă, două: de a da asistenţă militară statului căruia îi este vasal în caz de
război şi de a-i plăti anumite contribuţii băneşti. În schimb, statul vasal este protejat şi
ajutat de statul al cărui vasal este.Vasalitatea este caracteristică feudalismului.
Statul protejat (Protectoratul) este varianta modernă a statului vasal. Obligaţiile
reciproce dintre statul protejat şi statul protector sunt însă diferite de obligaţiile din
cadrul raporturilor de vasalitate şi se referă, în principal, la domeniile apărării şi
relaţiilor internaţionale. Esenţa relaţiilor, în cadrul acestei ierarhii de state, constă în
limitarea suveranităţii statului protejat, în favoarea statului protector.

Dominioanele britanice sunt foste colonii care, la ora actuală, dispun de suveranitate
deplină, devenind subiecte independente de drept internaţional (Canada, Australia,
NouaZeelandă, Africa de Sud). După al II-lea război mondial, aceste state au format
Commonwealth of Nations (Comunitatea de naţiuni), fiind în acelaşi timp şi membre
ONU.
Teritoriile sub mandat erau fostele colonii germane şi unele dintre fostele
provincii ale
Imperiului Otoman a căror administrare şi-a asumat-o Liga Naţiunilor, în perioada
interbelică. Aceasta a dat mandat unora dintre puterile membre, pentru a exercita
efectiv administrarea acestor teritorii, sub controlul său.
Statele sub tutelă internaţională. Potrivit Cartei ONU, tutela internaţională se instituie
asupra unor state în scopul sprijinirii evoluţiei lor spre deplina independenţă sau
pentru asigurarea stabilităţii şi a integrităţii lor ori pentru rezolvarea unor conflicte
interne, de regulă interetnice sau pentru garantarea acordurilor convenite. Este, de
fapt, forma actuală a "teritoriilor sub mandat". Evident, suveranitatea acestor state
este limitată, întrucât cea mai mare parte a atributelor suverane se exercită de către
structuri externe anume create.
După ce am trecut în revistă structurile de stat apărute de-a lungul istoriei, inclusiv
asociaţiile şi ierarhiile de state, este interesant de analizat în ce categorie se situează
România. Răspunsul la această problemă ni-l dă art.1 alin. 1 din Constituţia actuală a
României: "România este stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil".
Din textul constituţional rezultă fără echivoc, în primul rând, că România nu face
parte din nici o asociaţie sau ierarhie de state, iar în al doilea rând, că România este
un stat unitar.

1.4.2. Forma de guvernământ

Noțiunea de „formă de guvernământ” exprimă, în esență, modul de organizare şi
exercitare a puterii într-un stat .
Forma de guvernământ este independentă de structura de stat. Diferite forme de
guvernământ se pot succede în cadrul aceleiași structuri de stat, şi invers, aceeași
formă de guvernământ poate exista în state cu structuri diferite.
Forma de guvernământ are ca element determinant titularul suveranității şi
modalităţile în care aceasta se exercită. Configurația formei de guvernământ este
caracterizată de raporturile specifice ce se stabilesc între organul chemat să
îndeplinească atribuţiile de şef de stat şi celelalte categorii de organe, îndeosebi
parlamentul şi guvernul. Atunci când examinăm forma
de guvernământ, trebuie să identificam titularul puterii şi să analizăm modul în care
ea se exercită.
Urmând o clasificare imaginată încă de Aristotel, principalele forme de
guvernământ sunt:
-democraţia;
- monocraţia sau monarhia; - oligarhia.
1.4.2.1. Democraţia
În esenţă, democraţia este forma de guvernământ bazată pe ideea
fundamentală că
suveranitatea aparţine poporului, cu titlu inalienabil, imprescriptibil şi indivizibil, care o
exercită conform principiului majorităţii. Potrivit acestui principiu, poporul exercită
puterea suveran prin corpul său electoral sau, după caz, prin corpul său referendar.
Poporul se înfăţişează astfel ca "putere originară", iar organele constituite de el
pentru a-i exprima şi realiza voinţa sunt "puteri derivate".
Democraţia, ca formă de guvernământ, nu se identifică cu regimul politic democratic,
pentru că, nu de puţine ori, puterile derivate au ajuns să acţioneze conform propriilor
interese, sfidând interesele poporului, adică ale titularului puterii originare.
Democraţia, ca formă de guvernământ se divide în democraţie directă, democraţie
reprezentativă şi democraţie semi-directă.
A. Democraţia directă
Este acea formă de guvernare în care poporul se autoguvernează, adică el însuşi
legiferează şi controlează executarea legilor. Ea semnifică aplicarea integrală a ideii
de democraţie . Democraţia directă, în sensul strict şi originar al acestui concept nu
a existat niciodată şi este puţin probabil să se înfăptuiască într-un viitor apropiat.
B. Democraţia reprezentativă
În condiţiile geografice şi demografice ale majorităţii statelor contemporane, în locul
democraţiei directe s-a impus democraţia reprezentativă, din raţiuni pragmatice:
suveranitatea nu poate fi exercitată direct de titularul ei - populaţia.

În legătură cu democraţia reprezentativă, s-au conturat două concepţii fundamentale,

suveranitatea populară şi suveranitatea naţională, justificând două sisteme de
guvernământ reprezentativ.
Potrivit teoriei suveranităţii naţionale (exprimată în doctrina lui Montesquieu)
naţiunea este o entitate globală, colectivă, cu caracter de continuitate, un ansamblu
constituit din generaţiile trecute, prezente şi viitoare. Puterea aparţine acestei entităţi
globale. Generaţiile actuale îşi desemnează reprezentanţii, aceştia au legitimitatea
guvernării, însă misiunea lor este de a guverna în respect faţă de moştenirea rămasă
de la generaţiile trecute şi având în vedere interesele fundamentale ale generaţiilor
viitoare.
Naţiunea în întregul ei deleagă, printr-un mandat colectiv şi general, reprezentanţei
naţionale, constituită prin sufragiu, exerciţiul suveranităţii. Reprezentanţii desemnaţi
de naţiune nu traduc pur şi simplu voinţa alegătorilor, ci creează voinţa generală,
acţionând pentru binele public general. În acest caz, mandatul, cunoscut şi sub
denumirea de mandat "de drept public" este general şi liber, prezumând, totodată,
exercitarea lui în conformitate cu voinţa mandantului care este populaţia în
ansamblu, nu grupul de alegători. Acest mandat, calificat de unii autori ca "ultra-
reprezentativ" are următoarele consecinţe:
▪ reprezentanţa naţională, în întregul ei, devine mandatara naţiunii;
▪ adunarea naţională fiind reprezentanta deplină a naţiunii nu se poate pune
problema ratificării deciziilor ei de către altcineva;
▪ deputaţii, ca reprezentanţi ai întregii naţiuni, nu pot fi revocaţi de alegătorii lor,
nici nu au obligaţia de a da socoteală în faţa acestora;
▪ deputatul nu poate primi instrucţiuni din partea grupului care l-a ales, întrucât
el trebuie să acţioneze, conform propriei conştiinţe, pentru promovarea interesului
naţional general;
Acest sistem are şi neajunsuri, dintre care menţionăm:
- excluderea oricărei subordonări juridice directe a deputaţilor faţă de alegători:
- posibilitatea şi tendinţa deputatului de a aluneca spre arbitrar şi voluntarism;
- corpul electoral devine doar un instrument de desemnare a deputatului, iar nu
unul de voinţă;
- adunarea reprezentativă, considerată ca depozitară exclusivă a suveranităţii
naţionale, având plenipotenţa de a decide în numele naţiunii, se transformă într-un
interpret infailibil al voinţei generale;
- înlocuirea voinţei generale cu voinţa partidului sau a formaţiunii căreia
deputatul îi aparţine, voinţă la care el trebuie să se conformeze, mai ales dacă
structurile de partid sunt stricte şi au o disciplină severă.
Iată câteva motive pentru care sistemul mandatului ultra-reprezentativ, larg acreditat
de la sfârşitul sec. XVIII, până la începutul sec.XX, a trebuit corectat , în sensul
instituirii unor raporturi de responsabilitate juridică între aleşi şi alegători.
Teoria suveranităţii populare consideră că puterea este atomizată la nivelul fiecărui
individ capabil existent, care îşi exercită părticica lui de suveranitate, în formele
recunoscute de societatea respectivă. Această teorie pune accentul pe prezent.
Această concepţie îşi are originea în doctrina lui J.J. Rousseau şi pornește de la
concepţia civilistă a proprietăţii pe cote-părţi indivize şi a mandatului civil. Potrivit
acestei concepţii, suveranitatea se împarte în cote-părţi indivize egale care revin
tuturor indivizilor ce alcătuiesc corpul electoral.
Instituţiile reprezentative se constituie pe calea exercitării dreptului cetăţenilor de a le
alege, dar cei aleşi nu sunt reprezentanţi autonomi ai intereselor alegătorilor, ci
împuterniciţi în limite stricte, direct legaţi de alegătorii lor. În aceste condiţii,
suveranitatea nu se poate manifesta decât prin voinţa celor ce o deţin, ceea ce face
ca cei aleşi să nu fie decât simpli mandatari ai celor reprezentaţi, care trebuie să
exprime voinţa imperativă a alegătorilor. Suntem în prezenţa aşa numitului mandat
imperativ, din care decurg următoarele consecinţe:
▪ mandatul nu exprimă propria voinţă, ci voinţa celor care l-au acordat (corpul
electoral dintr-o circumscripţie);
▪ conduita mandatarului în adunarea deputaţilor nu poate fi alta decât aceea
care i-a fost prescrisă expres de către mandanţi;
▪ deputatul trebuie să raporteze periodic alegătorilor săi asupra modului cum îşi
îndeplineşte mandatul;
▪ mandanţii pot retrage oricând mandatul, dacă mandatarul nu a îndeplinit
prescripţiile date sau dacă le-a depăşit.
Din acest sistem rezultă cel puţin două neajunsuri:
- imposibilitatea deputatului de a reprezenta interesele generale, el fiind
constrâns să acţioneze în limitele intereselor unei anumite circumscripţii electorale,
ceea ce poate conduce la conflicte între deţinătorii unor părţi de suveranitate;

- îngrădirea libertăţii de acţiune a deputatului, el fiind cu totul subordonat voinţei

alegătorilor săi.
Viciul de fond, originar, al acestei construcţii juridice ingenioase este determinat de
faptul că, prin referire la instituţii esenţialmente de drept civil (proprietatea pe cote-
părţi şi contractul de mandat) se încearcă explicarea unor raporturi de o cu totul altă
natură, şi anume raporturile care iau naştere în procesul exercitării puterii, or între
cele două domenii există deosebiri esenţiale.
În România art. 2 al Constituţiei revizuite, nou introdus, consacră aplicarea teoriei
suveranităţii naţionale, ca şi consecinţă a caracterului naţional al statului. De aceea
suveranitatea aparţine naţiunii, care o exercită, însă nu în mod nemijlocit, ca în
cadrul democraţiei directe, ci prin intermediul organelor sale reprezentative.
Cât priveşte caracterul democratic al reprezentativităţii autorităţilor se precizează în
acelaşi articol că ele vor fi constituite prin alegeri libere, periodice şi corecte. În lipsa
unor astfel de alegeri, organele reprezentative nu ar mai fi ale poporului ci,
dimpotrivă, suprapuse lui .
C. Democraţia semi-directă
Este forma modernă de democraţie. Ea reprezintă un sistem în care coexistă
şi se
realizează, prin mijloace tehnice adecvate, atât democraţia reprezentativă cât şi
democraţia directă. Astfel, pe lângă organul legiuitor ales prin sufragiu universal, sunt
instituţionalizate mijloace de intervenţie directă a poporului în procesul legiferării.
Astfel de mijloace sunt:
iniţiativa populară, veto-ul popular, revocarea mandatului şi referendumul.
Iniţiativa populară este o modalitate de intervenţie a cetăţenilor în procesul
legislativ. Ea face posibilă adoptarea unei legi, la propunerea directă a cetăţenilor.
Iniţiativa populară implică fie obligarea parlamentului să decidă asupra oportunităţii
intervenţiei sale legiuitoare într-un anumit domeniu, fie obligarea acestuia de a se
pronunţa asupra unui proiect de lege deja formulat. Se observă că, în ambele situaţii,
Parlamentul este obligat să ia o decizie, însă nu este obligat să-şi însuşească
iniţiativa populară.
Veto-ul popular presupune stabilirea unui termen pentru intrarea legii în vigoare, de
la data adoptării ei. În cadrul acestui termen un număr determinat de cetăţeni, se
poate opune validării legii adoptate, printr-o petiţie colectivă. Urmează o consultare
generală a corpului electoral, de rezultatul căreia depinde menţinerea sau invalidarea
legii.

Revocarea mandatului are în vedere mandatul parlamentar şi poate fi individuală

sau colectivă. Revocare individuală are în vedere unul sau mai mulţi parlamentari
dintr-o circumscripţie. Revocarea colectivă se referă la întregul parlament. În aceste
situaţii sunt prevăzute proceduri constituţionale care oferă posibilitatea ca, prin
hotărârea corpului electoral dintr-o circumscripţie sau, după caz, a întregului corp
electoral, să se pună capăt, înainte de termen, unuia sau mai multor mandate
parlamentare, sau, după caz, mandatului întregului parlament.
Referendumul este cea mai utilizată formă de manifestare a democraţiei semi-
directe.
În cazul referendumului, corpul electoral este convocat la iniţiativa organului legiuitor,
a şefului statului, a guvernului sau a altor subiecte prevăzute de lege, pentru a
decide asupra unor probleme de interes general, cum ar fi: menţinerea sau
abrogarea unei legi în vigoare, adoptarea sau modificarea constituţiei, adoptarea
unei anumite conduite într-o anumită chestiune a vieţii internaţionale, perfectarea sau
denunţarea unui tratat.
Referendumul poate fi obligatoriu sau facultativ. El este obligatoriu atunci când este
prevăzut în mod imperativ de lege, pentru procedura de adoptare a unui act.
Referendumul este facultativ, atunci când subiecţii, prevăzuţi de lege, pot recurge la
el, doar dacă apreciază că este necesar. Referendumul constituie, în zilele noastre,
forma cea mai expresivă de asociere directă a poporului la procesul exercitării
suveranităţii.
În România referendumul poate fi naţional sau local.
▪ Referendumul naţional constituie forma şi mijlocul de consultare directă şi de
exprimare a voinţei suverane a poporului român cu privire la:
a) revizuirea Constituţiei;
b) demiterea Preşedintelui României;
c) probleme de interes naţional42.
▪ Referendum local se organizează asupra unor probleme de interes deosebit
pentru unităţile administrativ-teritoriale. Proiectele de lege sau propunerile legislative
privind modificarea limitelor teritoriale ale comunelor, oraşelor şi judeţelor se
înaintează Parlamentului

spre adoptare numai după consultarea prealabilă a cetăţenilor din unităţile

administrativteritoriale respective, prin referendum. În acest caz organizarea
referendumului este obligatorie.
Concluzionând putem spune că:
➢ iniţiativa legislativă reprezintă participarea populaţiei la formularea legilor;
➢ revocarea mandatului exprimă o relaţie de dependenţă între ales şi alegător;
➢ veto-ul popular, o formă de abrogare a legilor;
➢ referendumul este o formă de exprimare a voinţei poporului cu privire la cele
mai importante probleme ale ţării.
1.4.2.2. Monocraţia
Potrivit originii cuvântului, monocraţia înseamnă puterea unei singure persoane.
Această formă de guvernământ implică, aşadar, concentrarea puterii în mâinile unei
singure persoane. Monocratul este vârful puterii, celelalte organe ale statului fiind
elemente decorative sau simple servicii auxiliare. Potrivit naturii lor, formele
monocraţiei se clasifică în trei mari categorii:
1. monocraţiile clasice;
2. monocraţiile populiste şi cele religioase;
3. dictaturile militare.
1. Monocraţiile clasice evidenţiate, ca atare, de istorie, sunt: monarhia absolută,
tirania şi dictatura.
a) Monarhia absolută are ca principii: ereditatea şi subordonarea monarhului faţă
de lege, principiu care o deosebeşte de puterea arbitrară. Pentru regi, însă,
subordonarea faţă de lege, se realizează prin propria voinţă, fără a exista vreo formă
de constrângere statală. Din acest motiv, monarhia absolută se poate transforma în
despotism, adică într-un exerciţiu al puterii total subordonat voinţei şi capriciilor
despotului.
b) Tirania sau despotismul are ca notă specifică arbitrariul, adică nerespectarea
nici unei reguli, în ceea ce priveşte:
▪ instaurarea puterii (se utilizează orice mijloace),
▪ transmiterea ei (desemnarea succesorului se face după bunul plac al
tiranului),
▪ exerciţiul puterii (tiranul exercită puterea în mod discreţionar).
c) Dictatura este, de regulă, un remediu pentru situaţiile de criză, când puterea
trebuie să facă faţă unor dificultăţi excepţionale şi este cunoscută încă din antichitate.
Dictatura constă în concentrarea puterii concomitent cu suspendarea exerciţiului
unor drepturi şi libertăţi
cetăţeneşti, sub motivul realizării eficacităţii în rezolvarea unor situaţii de pericol, de
criză. Subliniem că, ea nu este concepută ca o formă de guvernare în sine, ci ca o
metodă de gestiune a situaţiilor de criză, bazată pe eficacitatea conducerii prin
comandă unică. După depăşirea crizei, mai devreme sau mai târziu, dictatura
încetează.
Dictatura poate fi prevăzută prin Constituţie, chiar dacă nu i se dă o asemenea
titulatură, ci se invocă "starea de asediu", "starea de necesitate", "starea de urgenţă"
sau "starea de război". Rezultă că, dictatura este justificată de împrejurări
excepţionale care impun sacrificarea libertăţii, caracteristică stării normale sub
imperiul necesităţii. Mai precis, dacă în condiţii normale problemele vieţii sociale pot
fi şi trebuie soluţionate cu respectarea libertăţilor individuale, în situaţiile de criză, de
ameninţare sau de disfuncţie gravă a sistemului social, cea mai potrivită metodă de
salvare a statului este cea care asigură luarea cu eficacitate maximă a măsurilor
adecvate. Aşa se ajunge la un sistem de guvernare care concentrează puterea şi
reduce drepturile cetăţeneşti la minimul necesar .
Dacă dictatura, ca formă de organizare a puterii, asigură eficacitatea actului de
conducere, gradul de adecvare a deciziilor şi deci rezultatele obţinute de o
asemenea conducere depind, în mare măsură, de personalitatea dictatorului. Trebuie
să atragem atenţia că, uneori, sub masca dictaturii se ascunde o adevărată tiranie.
2. Monocraţia populistă şi cea religioasă semnifică acea formă de guvernământ în
care, pe baza unui exclusivism ideologic agresiv şi dogmatic, asumat de un partid
unic, atotputernic sau de o organizaţie religioasă fundamentalistă, puterea totalitară
se realizează într-un climat de adulare, real sau regizat, de către masele intoxicate
printr-un dogmatism laic sau religios împins la extrem.
Între trăsăturile monocraţiilor populiste sau religioase distingem:
▪ exclusivismul ideologic cu grave accente extremiste şi intoleranţa;
▪ concentrarea şi personificarea puterii;
▪ obstinaţia pentru permanentizarea puterii;
▪ unicitatea adevăratului organ de guvernare (de regulă o organizaţie politică
sau religioasă unică, cu un lider unic);
▪ suportul popular real, realizat prin manipularea maselor sau suportul popular
regizat, impus prin teroare;

▪ omnipotenţa guvernanţilor în toate domeniile vieţii sociale şi chiar ale vieţii

personale, intime.
3. Dictatura militară
Dictatura militară se deosebeşte de celelalte dictaturi, prin faptul că se instituie prin
lovitură de stat realizată de conducerea armatei, de regulă, prin utilizarea forţei
armate. Ca orice dictatură, şi dictatura militara apare în situaţii de criză.
Dictatura militară, din punct de vedere politic, poate fi ➢ reacţionară
(conservatoare); ➢ revoluţionară (reformistă).
Eticheta sub care se prezintă este de multe ori înşelătoare, ascunzând adevăratul
scop, şi anume, realizarea intereselor unor grupuri oligarhice sau ambiţiilor unei
persoane. Şi dictatura militară, ca orice dictatură trebuie să cedeze, la un moment
dat, locul unei guvernări civile.
1.4.2.3. Oligarhia
Se caracterizează prin exercitarea puterii de către un grup restrâns de
persoane .
Principalele modele de oligarhie sunt:
a) Guvernământul pluripersonal, care este un guvernământ exercitat de mai
multe persoane ce nu constituie un grup omogen şi nici o categorie socială distinctă.
Aceste persoane sunt, adesea, alăturate la putere de jocul evenimentelor, fie ca
urmare a unei înţelegeri survenite între ele, fie pentru a neutraliza suspiciunile
guvernaţilor privind pericolul instaurării unei tiranii. Persoanele respective, fie exercită
colectiv puterea, fie partajează atribuţiile ce decurg din aceasta. Ex.: Triumviratul lui
Cezar, Crassus şi Pompei.
b) Aristocraţia
Aristocraţia reprezintă guvernământul unei categorii sociale privilegiate. Acest
guvernământ se exercită numai de către persoane aparţinând acestei categorii, care
are un caracter închis, exclusivist. De regulă privilegiile acestei categorii se transmit
ereditar, ea dobândind astfel caracter de castă. Ex.: Aristocraţia militară spartană. c)
Plutocraţia cenzitară

Plutocraţia reprezintă şi ea guvernământul unei minorităţi sociale privilegiate, numai

că, de această dată, minoritatea guvernantă nu este o categorie socială organic
constituită, ci o simplă reuniune de persoane care au în comun faptul că deţin o
anumită avere. Plutocraţia cenzitară apare ca urmare a acordării drepturilor
electorale pe criterii de avere.
d) Partidocraţia este forma de guvernământ în care, de fapt, puterea aparţine unor
partide politice deosebit de puternice care controlează instituţiile statului.
1.4.2.4. Formele mixte
Formele de guvernământ prezentate, identificate conform concepţiei lui Aristotel,
reprezintă cele trei modele teoretice de bază - monocraţia, oligarhia, democraţia. Prin
combinarea acestora obţinem formele de guvernământ mixte.
Deşi diverse, regimurile mixte pot fi clasificate în două mari categorii:
➢ regimuri mixte prin sistem atunci când sistemul de guvernare este conceput ca
o anumită combinaţie între formele de bază; acestea sunt:
▪ monarhia limitată
▪ parlamentarismul dualist
▪ cezarismul democratic
➢ regimuri mixte circumstanţiale atunci când avem de-a face cu un amestec al
formelor de bază determinat pur şi simplu de circumstanţe.
Monarhia sau monocraţia limitată se diferenţiază de cea absolută prin faptul că
puterea monarhului este restrânsă în exerciţiul ei prin existenţa şi a altor organe,
având atribuţii proprii şi o anumită autonomie. Monarhia limitată combină principiul
monocratic de guvernământ cu participarea la guvernare a aristocraţiei ereditare şi a
oligarhiei cenzitare, acestea formând cele două camere ale parlamentului.
Parlamentarismul dualist derivă din monarhia limitată şi se caracterizează prin faptul
că şeful statului îşi păstrează poziţia şi unele atribuţii, dar, în acelaşi timp trebuie să
accepte politica de guvernare ce emană din compoziţia camerelor ("camera
superioară" de factură aristocratică şi "camera inferioară" de factură cenzitară). Într-
un astfel de sistem rolul principal revine primului-ministru. Pe de o parte el are nevoie
de încrederea şi sprijinul parlamentului, iar pe de alta, el se sprijină pe prerogativele
şefului de stat.
Cezarismul democratic rezultă din combinarea monocraţiei cu democraţia.
Cezarul
exercită puterea nu pe baza propriei suveranităţi, ci în numele poporului care l-a
învestit cu
exerciţiul puterii printr-un plebiscit şi care, din timp în timp, îl aprobă, tot prin
plebiscit. În acest sistem rolul oligarhiei, care se regăseşte în camerele
parlamentului, este mult diminuat. Regimurile mixte circumstanţiale se
caracterizează prin faptul că apar datorită împrejurărilor, fără o voinţă deliberată a
autorilor lor şi fără o concepţie doctrinară. De regulă sunt regimuri de tranziţie.
Menţionăm că toate modelele de formă de guvernământ prezentate sunt concepte
teoretice, elaborate de doctrină, rezultat al unor operaţiuni logice de abstractizare,
generalizare şi sistematizare a formelor de organizare şi exercitare a puterii, conform
unui criteriu în mare parte numeric, vizând identificarea titularului sau a titularilor
puterii, precum şi a titularilor exerciţiului puterii.
Atragem atenţia că, această clasificare nu este singura posibilă şi nu este
ferită de critici.
Are, însă, marele merit de a surprinde anumite trăsături caracteristice generale, în
marea diversitate a formelor de guvernământ, fiind astfel un instrument teoretic util
pentru studiul formelor reale de guvernământ.
Dacă observăm concretul istoric, constatăm că statele reale s-au numit, de obicei,
imperii, regate sau republici. Pentru facilitarea expunerii, imperiile şi regatele le vom
invoca sub denumirea generică de monarhii. Cu toate că există o mare varietate de
monarhii şi republici, deosebirea esenţială dintre aceste două forme de guvernământ
o regăsim la nivelul şefului statului.
În cazul monarhiilor, şeful statului (monarhul) îşi exercită atribuţiile cu titlu perpetuu,
adică le deţine pe viaţă şi le transmite ereditar. Motivaţia acestui statut este de natură
religioasă.
Monarhul este alesul, unsul lui Dumnezeu, calitate în care deţine puterea asupra
oamenilor prin graţie divină, considerată singura sursă legitimă de putere.
În cazul republicii, şeful statului, indiferent de titulatura pe care o poartă, deţine doar
un exerciţiu, mai larg sau mai restrâns, al puterii şi pe acesta cu titlu precar, adică pe
o perioadă limitată şi cu respectarea anumitor condiţii. Concepţia fundamentală care
stă la baza republicii este că puterea aparţine poporului care hotărăşte suveran, cui
şi în ce condiţii conferă exerciţiul acestei puteri.
Dacă ne referim la statele moderne observăm că şi ele se clasifică în republici
şi monarhii.

Monarhia caracteristică epocii moderne este, la începutul secolului, monarhia

constituţională, devenită, după cel de-al doilea război mondial, monarhie
parlamentară. Acest tip de monarhie se caracterizează prin faptul că puterile
monarhului sunt limitate prin constituţie, pe care el este ţinut să o respecte. Iniţial, în
monarhia constituţională rolul monarhului era important. În primul rând, având
puterea cu caracter perpetuu, el se situa deasupra partidelor politice, a cetăţenilor şi
a dreptului comun. De asemenea, atribuţiile sale erau largi în raport cu parlamentul.
Monarhia parlamentară contemporană, întâlnită, de exemplu, în Marea Britanie,
Belgia, Olanda, Suedia şi Danemarca are doar un caracter simbolic, ţinând de istoria
şi tradiţia acestor ţări. Monarhul îndeplineşte anumite atribuţii de şef de stat, însă el
nu guvernează. El nu poate exercita nici o atribuţie fără contra-semnătura
primuluiministru sau a unui ministru.
În ceea ce priveşte republica, epoca modernă a cunoscut patru tipuri :
1. Republica parlamentară;
2. Republica prezidenţială;
3. Republica semi-prezidenţială;
4. Republica socialistă marxist-leninistă.
 Republica parlamentară se caracterizează prin poziţia superioară a parlamentului
faţă de executiv şi prezintă, în principiu, următoarele trăsături:
- disocierea executivului în guvern şi şef de stat ;
- plenitudinea competenţei parlamentului;
- dreptul parlamentului de a anula anumite acte normative emise de guvern;
- desemnarea şi revocarea executivului de către parlament.
Acest tip de republică se întâlneşte, de exemplu, în Italia.
Republica prezidenţială se caracterizează prin egalitatea poziţiilor parlamentului şi
executivului şi prezintă, în principiu, următoarele trăsături:
- monocefalismul executivului şi caracterul reprezentativ al şefului acestuia,
care este şi şeful statului, ales prin sufragiu universal;
- stricta delimitare a atribuţiilor între puterea legislativă şi cea executivă;
- independenţa dintre legislativ şi executiv;
- dreptul de veto al executivului;
- membrii guvernului răspund numai în faţa şefului statului.

potrivit concepţiei lui Aristotel, dar denumirea sub care se prezintă statele nu
corespunde terminologiei utilizate de clasificarea bazată pe concepţia lui Aristotel.
Exemplul clasic de republică prezidenţială îl reprezintă S.U.A.
Republica semi-prezidenţială reprezintă o atenuare a puterii şefului de stat din
regimul prezidenţial şi a apărut din teama ca şeful statului să nu dobândească o
poziţie superioară parlamentului. Prezintă următoarele caracteristici:
- disocierea executivului între guvern şi instituţia şefului de stat;
- atât parlamentul cât şi şeful de stat sunt aleşi prin sufragiu universal;
- atribuţiile şefului de stat sunt limitate;
- învestirea şi revocarea guvernului se face de către parlament.
Exemplu: Franţa.
Republica socialistă marxist-leninistă se caracterizează prin unicitatea puterii în stat,
legislativul, executivul şi jurisdicţionalul îndeplinind funcţiile statului socialist sub
deplinul control al partidului unic.
În concluzie, vrem să precizăm că forma de guvernământ trebuie înţeleasă în
contextul istoric, fiecare dintre forme putând fi, la un moment dat cea mai potrivită
sau dimpotrivă .
1.4.2.5. Forma actuală de guvernământ a României
Potrivit Constituţiei revizuite (art. 1 şi 81), România este o republică în care
Preşedintele se alege prin sufragiu universal direct, intrând, sub acest aspect, în
categoria republicilor semiprezidenţiale, cum este Franţa.
Comparând însă statutul Preşedintelui Republicii Franceze cu statutul Preşedintelui
României, constatăm că puterile acestuia din urmă sunt mai restrânse55. Deşi art.80
din
Constituţie pare să confere Preşedintelui României o poziţie similară cu cea de care
se bucură
Preşedintele Franţei, potrivit Constituţie franceze din 1958, articolele următoare ale
Constituţiei României din 1991( de la art.84 la 90 şi art.93) îi diminuează rolul,
îndepărtându-se de modelul francez:
▪ Preşedintele României nu poate legifera prin referendum ocolind Parlamentul, cum
poate în anumite situaţii Preşedintele Franţei.
• altă deosebire importantă constă în faptul că Preşedintele Franţei numeşte şi
revocă primul-ministru, iar la propunerea acestuia pe membrii Guvernului, pe când
Preşedintele României nu poate numi Primul-ministru şi Guvernul decât pe baza
votului de încredere al Parlamentului şi nu poate revoca Primul-ministru, ci doar pe
unii membrii Guvernului, la propunerea Primului-ministru.,

• În Franţa ordonanţele Guvernului sunt semnate de Preşedinte, pe când în

România ele sunt semnate de Primul-ministru şi ministrul de resort.;
• de asemenea, în Franţa, Preşedintele Republicii poate dizolva Adunarea
Naţională, după consultarea preşedinţilor celor două camere ale Parlamentului şi a
Primului-ministru, pe când Preşedintele României nu poate dizolva Parlamentul
decât într-un singur caz, şi anume atunci când refuză votul de învestitură într-un
termen de 60 de zile de la prima solicitare şi numai după respingerea a cel puţin
două solicitări de învestitură .
• în fine, Preşedintele Franţei are puteri foarte largi în situaţii de criză, spre
deosebire de Preşedintele României.
Viaţa politică, de după intrarea în vigoare a Constituţiei României din 1991, a
demonstrat că rolul Preşedintelui României nu este lipsit de importanţă, însă nici nu
este determinant, mai ales pe plan intern. De aceea, putem afirma că, în România
forma de guvernământ este republica cu un semi-prezidenţialism atenuat sau
parlamentarizat .
1.4.3. Regimul politic
Regimul politic58 semnifică, la modul general, realitatea guvernării unei ţări, sau, cu
alte cuvinte, realitatea relaţiilor dintre guvernanţi, precum şi a relaţiilor dintre
guvernanţi şi guvernaţi.
Regimul politic dintr-un anumit stat este determinat de rezultanta acţiunii forţelor
politice, în principal, a partidelor politice, desfăşurată într-un anumit cadru instituţional
şi este condiţionat de anumite determinări istorice, ideologice şi economice, interne
şi internaţionale .
Regimul politic are în vedere ansamblul relaţiilor existente între elementele ce
alcătuiesc sistemul social-politic, relevând mai ales cui aparţine, la modul real,
suveranitatea, cine o exercită, prin ce metode şi mijloace se înfăptuieşte puterea, şi,
nu în ultimul rând, măsura în care sunt consacrate, garantate şi respectate drepturile
şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor.
În zilele noastre, a stabili regimul politic al unui stat înseamnă a determina, în
esenţă, dacă guvernaţii sunt sau nu oprimaţi de guvernanţi, utilizând drept criteriu
standardele democraţiei, în sens politic, recunoscute de comunitatea internaţională.

Potrivit concepţiilor actuale, regimul politic poate fi democratic sau

nedemocratic.
Bineînţeles, nici unul dintre ele nu este absolut.
Observăm că, în epoca noastră, conceptul „democraţie" a evoluat, faţă de concepţia
aristotelică, dobândind un înţeles politic în sensul că transcede forma de
guvernământ, ataşându-se noţiunii de regim politic, care are un caracter mult mai
complex. În sens sociologic, se consideră că există o democraţie reală şi autentică
atunci când, în societate, cei ce îşi doresc libertatea şi egalitatea îi domină pe cei ce
îşi doresc puterea.
Actualmente, regimul politic democratic (a nu se confunda cu democraţia ca formă
de guvernământ) este considerat regimul în care guvernarea, potrivit standardelor
internaţionale, nu oprimă guvernaţii. Situaţia opusă o reprezintă regimurile
nedemocratice. Graniţa dintre regimul democratic şi cel nedemocratic este relativă şi
dinamică, depinzând de evoluţia concepţiilor despre guvernare şi libertate, de
dezvoltarea economică şi socială, precum şi de momentul istoric luat în considerare.
 Sintagma „nu oprimă", utilizată pentru definirea regimului democratic, are un
caracter general şi de aceea vag. Precizăm că ea nu desemnează lipsa
constrângerii, ci limita de la care îngrădirile la care este supus cetăţeanul devin
oprimante, sau situaţia în care datorită disfuncţiilor instituţiilor statului drepturile
legitime ale cetăţenilor nu se pot realiza într-un mod satisfăcător.
Standardele europene actuale impun unui sistem democratic următoarele condiţii
fundamentale:
- să fie respectat pluralismul ideologic, politic şi instituţional;
- legitimitatea exerciţiului puterii să fie determinată de caracterul reprezentativ
rezultat din alegeri libere;
- instituţiile democratice să funcţioneze în mod satisfăcător; - să fie
respectate drepturile omului.
Statele reale cunosc o mare diversitate şi complexitate, motiv pentru care
determinarea regimului lor politic, reducerea lor la expresia sintetică de democratice
sau nedemocratice este relativ dificilă.
Rezultă că, pentru a putea determina regimul politic, trebuie să realizăm o analiză
complexă a realităţii guvernării din statul respectiv, la un anumit moment, pentru a
stabili măsura în care sunt consacrate, garantate şi respectate drepturile şi libertățile
omului şi cetățeanului.
ORGANELE FUNDAMENTALE ALE STATULUI

Am văzut deja, că celor trei funcții fundamentale ale statului - legislativă, executivă şi
jurisdicțională - le corespund trei categorii de organe, şi anume: organele legislative,
organele executive şi organele judecătoreşti sau jurisdicţionale.
În epoca actuală, în principiu, funcţia legislativă se exercită de parlament, funcţia
executivă de şeful de stat şi/sau de guvern şi funcţia jurisdicţională de instanţele
judecătoreşti.
Le vom studia, în continuare, pe fiecare în parte.

2.1. Parlamentul
Parlamentul este instituţia politică şi juridică, formată din membri aleşi, care are ca
principală misiune adoptarea legii. El reprezintă una dintre verigile esenţiale ale
înfăptuirii democraţiei, ale statornicirii unor rânduieli democratice, în măsură să
garanteze drepturile şi libertăţile cetăţenilor.

2.1.1. Structura parlamentului

Parlamentul poate fi alcătuit dintr-o singură cameră (unicameralism) sau două
camere (bicameralism). Ambele structuri au avantaje şi dezavantaje, adepţi şi
adversari.
Unicameralismul este specific statelor unitare. Parlamentul, având o unică
adunare,
este constituit prin sufragiu universal, egal, direct şi secret. Existenţa unei singure
camere evită prelungirea procesului legislativ, aşa încât puterea legislativă lucrează
cu eficacitate sporită. În plus, sunt reduse considerabil şi costurile parlamentare.
Dezavantajul îl constituie posibilitatea instaurării "despotismului"3 parlamentar,
întrucât nu există o contraputere de acelaşi rang.

Bicameralismul reprezintă regula în cazul statelor federale, exprimând structura

dualistă a acestora. După justificarea ce a stat la baza instituirii lui, bicameralismul
este de trei feluri: bicameralism aristocratic, bicameralism politic şi bicameralism
federal.
a) Bicameralismul aristocratic. Această formulă, utilizată în statele unitare,
asociază camerei inferioare cu caracter reprezentativ, rezultată din sufragiu, o
cameră superioară alcătuită pe criterii aristocratice care este menținută din respect
pentru tradiție. Ex. Camera
Lorzilor în Anglia.
b) Bicameralismul politic este un sistem parlamentar utilizat, de asemenea în
statele unitare, cea de-a doua cameră - Senatul - răspunzând unor concepţii politice
care au în vedere stăvilirea abuzului de putere ce rezultă din "legea numărului", uşor
de comis în cazul camerei unice asigurându-se astfel şi mai multă chibzuinţă în
alcătuirea legii. Într-un cuvânt, bicameralismul politic urmăreşte ponderarea
procesului legislativ printr-o divizare a puterii legislative. Ex. Belgia şi Franţa. Există
două concepţii, în privinţa atribuţiilor recunoscute camerei superioare:
I. Bicameralismul egalitar, care înseamnă conferirea de atribuţii relativ egale,
camerei superioare, cu cele ale camerei inferioare, în scopul instituirii unui adevărat
parteneriat în procesul legislativ. Ex. Belgia.
II. Bicameralismul inegalitar, care înseamnă stabilirea unor atribuţii mai restrânse
pentru camera superioară, decât cele recunoscute camerei inferioare, care devine
astfel predominantă, motivat de faptul că Senatul reprezintă interesele unor
minorităţi, pe când camera inferioară reprezintă interesele națiunii în ansamblu. Ex.
Franţa.
c) Bicameralismul federal este determinat de structura dualistă a statului şi răspunde
necesităţii de a asigura echilibrul şi armonia între statele federate şi statul unional. În
acest sens, existenţa a două camere satisface două exigenţe indispensabile:
reprezentarea uniunii în ansamblu şi reprezentarea statelor membre. Se apreciază
că această dublă reprezentare se poate realiza în mod corespunzător, doar cu
respectarea a două reguli:
▪ reprezentarea egală a fiecărui stat federat indiferent de mărime;
▪ acordarea de prerogative similare, în materie legislativă, ambelor camere.
În concluzie, reţinem faptul că între structura Parlamentului şi structura de stat există
o anumită corelaţie. Dacă în cadrul statelor unitare este posibilă opţiunea pentru un
Parlament unicameral sau bicameral, statul federal presupune obligatoriu existenţa
în cadrul Parlamentului a unei a doua camere care să reprezinte interesele statelor
membre.

2.1.2. Organizarea parlamentară

Pentru a putea funcţiona, adunările parlamentare trebuie să fie organizate, adică să-
şi constituie anumite organe interne şi să-şi stabilească formele în care îşi exercită
atribuţiile. Principalele organele interne care se regăsesc în orice parlament dintr-un
sistem pluripartid sunt: Preşedintele adunării, Comisiile parlamentare şi Grupurile
parlamentare.
a) Preşedintele adunării, ales de adunare are următoarele atribuţii principale:
conduce dezbaterile, veghează la respectarea procedurii parlamentare, asigură
utilitatea şi demnitatea discuţiilor, reprezintă camera în relaţiile interne şi externe,
înlocuieşte şeful statului în anumite situaţii deosebite.
b) Comisiile parlamentare sunt organe interne de lucru care, de regulă, nu au
putere de decizie proprie, ci transmit un proiect, un raport sau un aviz, camerei care
le-a constituit, pentru ca aceasta să decidă.
Aceste comisii asigură cadrul adecvat pentru dezbaterile preliminare într-un grup
restrâns de parlamentari, care are responsabilităţi speciale în domeniul respectiv
asupra problemelor ce vor fi aduse în faţa adunării. Ceea ce determină aşadar
crearea comisiilor este aşadar imposibilitatea unei deliberări cu celeritate asupra
proiectelor de legi de către întreaga adunare (prea numeroasă), fără existenţa unor
studii şi analize prealabile.
Comisiile parlamentare pot fi temporare sau permanente. Cele temporare sunt
constituite pentru examinarea unei probleme date şi îşi încetează activitatea odată cu
depunerea raportului. Comisiile permanente sunt constituite pe durata sesiunii sau
chiar a legislaturii. Ele sunt comisii specializate pe domenii: finanţe, probleme
economice, relaţii externe, educaţie, apărare, sănătate, mediu înconjurător etc. Acolo
unde există parlamente bicamerale se constituie şi comisii mixte ale celor două
camere. Un exemplu de asemenea comisie este comisia de mediere.
Comisiile parlamentare au, în principal, următoarele atribuţii:
▪ întocmesc rapoarte sau avize asupra proiectelor de legi sau asupra altor
probleme ce le sunt date în studiu
▪ întreprind studii şi analize cu privire la aplicarea celor hotărâte de către
parlament
▪ ascultă periodic informări ale unor conducători ai organelor centrale sau locale
ale administraţiei publice
▪ analizează petiţiile ce le sunt adresate de către cetăţeni
▪ exercită, în unele cazuri, dreptul la iniţiativă legislativă în domeniul lor de
activitate.

Un regim special au comisiile parlamentare de anchetă sau control. Ele realizează,

de regulă, controale asupra unor chestiuni de interes naţional, anchete electorale,
anchete legislative şi anchete politice. Problema cea mai delicată, în cazul acestor
comisii, este aceea de a le preciza natura, limitele competenţelor, procedeele
specifice de acţiune, pentru a le delimita de organele jurisdicţionale sau de alte
organe ale statului. În orice caz, în urma anchetei sau controlului efectuat, aceste
comisii nu au dreptul să pronunţe sancţiuni, nici să se substituie organelor
administrative. Ele pot să denunţe faptele constatate şi să comunice organelor
competente, măsurile pe care le consideră legale şi oportune.
c) Grupurile parlamentare. Activitatea partidelor politice în cadrul parlamentului se
manifestă prin formarea grupurilor parlamentare sau a grupurilor politice, alcătuite,
de regulă, din parlamentarii care aparţin aceleaşi formaţiuni sau care subscriu la
acelaşi program politic. Grupurile parlamentare asigură concentrarea diverselor
tendinţe politice existente în cadrul parlamentului. Pentru a preveni dispersia
excesivă a acestor tendinţe, care poate avea repercusiuni negative asupra acţiunii
parlamentare, în unele ţări este fixat numărul minim de parlamentari necesar pentru
constituirea unui grup .
Pentru buna funcţionare a parlamentului nu este suficientă doar constituirea
organelor menţionate, ci este necesară şi stabilirea cadrului de lucru.
Forma de lucru a parlamentului, pe durata legislaturii sale este sesiunea.
În cadrul sesiunii, reunirea efectivă a parlamentului se face în şedinţe, potrivit unui
program de lucru adoptat.
În ceea ce priveşte modul de organizare a sesiunilor, parlamentul însuşi, în baza
independenţei sale, îşi fixează perioadele de exercitare efectivă a funcţiilor ce-i revin.
Sesiunile pot fi:
▪ ordinare, adică, predeterminate pentru perioada fiecărui an
▪ extraordinare, adică, neprevăzute printr-un program, care se convoacă în
situaţii deosebite, la cererea şefului de stat, a guvernului, a preşedintelui camerei sau
a unui anumit număr de deputaţi.
Menţionăm că există şi o altă concepţie cu privire la forma de lucru a parlamentului,
şi anume aceea de a considera parlamentul permanent în funcţiune, fără nici o limită
de durată, bineînţeles, pe timpul mandatului. Dispare astfel distincţia dintre
legislatură (mandat) – perioada de timp pentru care este ales Parlamentul şi sesiune
- perioada în care parlamentul se întruneşte în şedinţe. Ex. Danemarca.

2.1.3. Autonomia adunărilor

Pentru ca parlamentul să-şi poată exercita, în condiţii corespunzătoare, misiunea,
autonomia adunărilor este indispensabilă. Cu alte cuvinte principiul autonomiei
parlamentare este de esenţa parlamentarismului garantându-se astfel plenitudinea
de acţiune şi de decizie.
Această autonomie adunărilor poate fi examinată sub trei aspecte : autonomia
regulamentară, autonomia financiară şi autonomia administrativă.
a) Autonomia regulamentară se manifestă, în plan juridic, prin dreptul fiecărei
camere de a-şi adopta propriul regulament de organizare şi funcţionare, respectând
prevederile Constituţiei. Regulamentul poate fi adoptat pe perioadă nedeterminată,
pe legislatură sau pentru fiecare sesiune în parte. Modificarea lui se face, de regulă,
după procedura urmată pentru adoptare. Autonomia regulamentară este limitată, de
obicei, printr-un control de constituţionalitate.
b) Autonomia financiară se analizează, de obicei, ca un corolar al independenţei
parlamentului, acesta fixându-şi propriul buget şi controlându-şi execuţia bugetară.
Totuşi, bugetul parlamentului trebuie integrat în bugetul general al statului. Acest
lucru se realizează prin procedee diferite: în unele ţări parlamentului i se recunoaşte
un maximum de independenţă în acelaşi sens, în timp ce în altele bugetul
parlamentului este aprobat de executiv sau limita maximă a acestui buget este fixată
de către puterea executivă.
c) Autonomia administrativă semnifică dreptul adunării de a decide ea însăşi, pe
de o parte asupra atribuţiilor administrative ale structurilor principale de conducere
(preşedinte, birou permanent, etc.), iar pe de altă parte asupra aparatului de lucru
aparţinând camerei. Serviciile administrative ale adunării nu sunt subordonate
autorităţilor executive. De regulă, funcţionarii parlamentari constituie un corp special,
cu statut propriu, elaborat de adunare sau de organele sale.

2.1.4. Rolul parlamentului

În literatura de specialitate a fost subliniat faptul că deşi Parlamentul a fost
desemnat, în mod tradiţional prin expresia de putere legiuitoare atribuţiile şi
competenţele sale sunt mult mai

largi, propunându-se pentru definirea mai corectă sintagma de „putere deliberativă”.

Ca atare puterea legislativă este doar o componentă a competenţei Parlamentului. .
Pe lângă aceasta, parlamentele mai exercită, în principal: funcţia de reprezen-tare,
funcţia de constituire a guvernului şi funcţia de control asupra executivului.
a) Funcţia legislativă se realizează prin exercitarea prerogativelor de putere
legiuitoare ale parlamentului, în cadrul procedurii legislative. Cauzele care pot
influenţa în plan politic exercitarea funcţiei legislative a Parlamentului sunt:
▪ inexistenţa majorităţii necesare pentru adoptarea diferitelor categorii de legi,
▪ reorientarea politică prin fenomenul de migraţiune a parlamentarilor de la un
grup parlamentar la altul sau de părăsire a grupului din care fac parte,
▪ conflictul dintre majoritate şi guvern, prin formarea unor curente ostile, dar nu
suficient de puternice pentru a antrena retragerea încrederii acordate guvernului.
Concluzionând, toate aceste fenomene privesc schimbarea raportului de forţe în
cadrul binomului politic de bază al activităţii parlamentare dintre majoritate şi
opoziţie .
Procedura legislativă implică mai multe etape:
1. Iniţiativa legislativă semnifică dreptul unor subiecte determinate de a depune
la parlament proiecte sau propuneri de legi. În mod corelativ parlamentului îi
corespunde obligaţia de a lua proiectele sau propunerile legislative în dezbatere şi de
a se pronunţa asupra lor.
În funcţie de sorgintea ei, iniţiativa legislativă poate aparţine:
- guvernului (poartă denumirea de proiect de lege),
- camerelor parlamentului, comisiilor parlamentului, parlamentarilor şi unui
anumit număr de cetăţeni (sub denumirea de propunere legislativă).
2. Întocmirea unui raport sau aviz asupra proiectului de lege, de către una sau
mai multe comisii ale parlamentului.
3. Dezbaterea proiectului de lege.
4. Votarea, care este actul de cuantificare a voinţei majoritare. Votarea trebuie să
fie clară, neechivocă, ferită de erori sau deformări. Votul este de două tipuri: vot
deschis şi vot secret. Votul deschis se exprimă oral, sau printr-un anumit gest
(ridicarea mâinii, ridicarea în

picioare, aplauze). Votul secret se practică, de obicei, cu buletine sau bile. Votul este,
de regulă, direct sau personal. Numai pe cale de excepţie se permite votul prin
procură sau prin delegare. Pentru înţelegerea deplină a acestei etape trebuie
cunoscute conceptele de cvorum şi majoritate. Cvorum-ul reprezintă numărul de
parlamentari necesar a fi prezenţi în sală pentru ca lucrările Parlamentului să se
poată desfăşura.
Majoritate reprezintă numărul de parlamentari care trebuie să voteze în favoarea unei
legi pentru ca ea sa fie adoptată. Majoritatea cerută pentru adoptarea unei legi poate
fi: simplă
(jumătate+1 din numărul parlamentarilor prezenţi), absolută (jumătate+1 din numărul
total de parlamentari) sau calificată (peste jumătate+1 din numărul total de
parlamentari).
5. Acordul camerelor asupra proiectului de lege, atunci când parlamentul este
bicameral. Dacă cele două camere se află pe picior de egalitate, dezacordul care
poate surveni între ele trebuie conciliat, stabilindu-se în acest sens o procedură
specială. În cazul bicameralismului inegalitar, predomină voinţa camerei inferioare.
Mai există şi formula bicameralismului egalitar funcţional, care funcţionează la ora
actuală în România, potrivit căreia ultimul cuvânt îl are camera de decizie.
6. Promulgarea legii (care îmbracă în sistemele monarhice forma "sancţiunii
regale") şi publicarea ei sunt formalităţile care determină intrarea în vigoare a legii.
În unele sisteme promulgarea este obligatorie, astfel încât şeful statului nu poate face
ineficientă o lege adoptată de parlament (ex. Austria şi Israel).
În alte sisteme, şeful statului dispune de un drept de veto suspensiv. Astfel, el poate
cere adunărilor, cu prilejul transmiterii unei legi spre promulgare, o nouă deliberare
asupra ei. Dacă parlamentul adoptă din nou legea, fiind suficientă aceeaşi majoritate
cu care a adoptat-o prima dată, promulgarea devine obligatorie.
În fine, există sisteme constituţionale care consacră un adevărat drept de veto al
şefului statului. Acesta este un drept caracteristic regimurilor prezidenţiale şi rezultă
din separarea puterilor, egalitatea lor şi controlul reciproc. În acest sistem, dacă şeful
statului returnează o lege parlamentului, aceasta nu va intra în vigoare până când
camera către care a fost returnată nu va delibera a doua oară şi nu o va adopta cu o
majoritate calificată, de regulă, imposibil de atins, iar cealaltă cameră nu o va
reconfirma cu aceeaşi majoritate calificată. Astfel, prin vetoul său, şeful statului
anihilează legea, practic, definitiv.
b) Funcţia de reprezentare. Parlamentul beneficiază de forţa unei legitimităţi
impresionante, întrucât el este, ca urmare a alegerii sale directe, reprezentantul
întregii populaţii.
Subliniem faptul că, însăşi forţa sistemului parlamentar constă în principiul
suveranităţii naţionale, în ideea că parlamentul reprezintă poporul, iar parlamentarii
sunt delegaţii săi. Vorbim astfel de un mandat reprezentativ , parlamentarul
reprezentând nu „o părticică” din suveranitatea naţiunii, ci însăşi acea suveranitate.
Nu trebuie neglijat rolul deosebit al opoziţiei care este elementul critic instituţionalizat
menit să îngrădească eventualele tendinţe ale majorităţii de a se abate de la
reprezentarea corectă a intereselor naţionale.
c) Funcţia de constituire a guvernului. Constă în faptul că, fie toţi miniştrii trebuie
să aparţină uneia din cele două camere (ex. guvernul britanic), fie că, învestitura
guvernului se face de către parlament (România), fie că, în anumite circumstanţe,
una dintre camere, de regulă senatul, trebuie să-şi dea acordul la numirea unor înalţi
funcţionari guvernamentali (ex. S.U.A.). d) Funcţia de control asupra executivului
semnifică supremaţia, preeminenţa, mai mult sau mai puţin evidentă a parlamentului
faţă de executiv şi se realizează atât prin instituţionalizarea responsabilităţii
guvernamentale, cât şi prin alte mijloace. Modalităţile controlului sunt diverse. Le
vom menţiona doar pe cele tipice:
1. Controlul se poate exercita prin rapoarte sau informări periodice din partea
guvernului în faţa parlamentului. Acestea sunt urmate, de regulă, de o dezbatere
generală finalizată printro moţiune (act de manifestare a atitudinii parlamentului)
aprobativă sau negativă.
2. La iniţiativa parlamentului sau a guvernului, sunt organizate dezbateri de
politică generală sau sectorială, urmate, după caz, de un vot de încredere sau de
neîncredere din partea parlamentului, votul de neîncredere determinând demisia
guvernului. În anumite sisteme constituţionale, pentru păstrarea echilibrului între
puteri, guvernul poate, într-o situaţie de divergenţă cu parlamentul, să provoace
dizolvarea acestuia şi să ceară programarea de alegeri anticipate, supunând astfel
divergenţa arbitrajului electoratului.
3. Uneori, guvernul solicită aprobarea parlamentului în legătură cu o iniţiativă a
sa sau referitor la o declaraţie de politică generală, ori cu privire la o problemă
determinată.
4. Adeseori, constituţia prevede necesitatea autorizării guvernului de către
parlament, pentru luarea anumitor decizii. De exemplu: pentru declararea stării de
urgenţă sau de
necesitate, în cazul delegării legislative, pentru declararea stării de război, pentru
ratificarea unor tratate internaţionale.

5. Deschiderea procedurii de punere sub acuzare a unui membru al guvernului, a

primului ministru sau a şefului statului.
6. Interpelarea adresată guvernului sau unuia dintre membrii săi. Interpelările
sunt, de fapt, explicaţii cerute de către parlamentari şefului guvernului sau unui
ministru, în legătură cu o anumită situaţie sau atitudine, urmate de o dezbatere
asupra opţiunilor sau activităţii executivului, care poate duce la aplicarea unei
sancţiuni politice (moţiune de cenzură).
Moţiunea de cenzură reprezintă o dezbatere asupra politicii de ansamblu a
Guvernului şi are drept scop, din punct de vedere al opoziţiei răsturnarea
majorităţilor, adică formarea unui alt guvern pe baza unei alte majorităţi, iar din punct
de vedere al majorităţii fie menţinerea
Guvernului în funcţiune, fie formarea unui alt guvern pe baza aceleiaşi majorităţi.
Sancţiunea juridică a acordului politic dintre majoritate şi guvern se exprimă într-o
modalitate pozitivă, prin confirmarea guvernului şi într-o modalitate negativă, prin
demiterea lui.
7. Întrebarea adresată miniştrilor, care constituie un procedeu prin care
parlamentul poate obţine informaţii de la guvern. În funcţie de răspunsul primit, se
poate formula o interpelare, care are consecinţele arătate.
8. Angajarea responsabilităţii politice a guvernului. Aceasta poate avea loc fie la
iniţiativa parlamentului, fie la iniţiativa guvernului, cu privire la un program, o
declaraţie ori la votarea unui text. Totdeauna va interveni, după caz, o moţiune de
cenzură sau un scrutin de învestitură, adică infirmarea sau confirmarea guvernului de
către parlament.
9. În unele sisteme constituţionale, parlamentul funcţionează şi ca organ de
jurisdicţie faţă de anumiţi membri ai puterii executive, care în exerciţiul atribuţiilor lor
au săvârşit fapte contrare intereselor generale (ex. Brazilia, S.U.A.). O altă soluţie
este constituirea, de către parlament, a unui tribunal extraordinar .
Aşadar, datorită atribuţiilor complexe ale parlamentelor, acestea nu reprezintă doar
cele mai largi foruri democratice naţionale, dar şi laboratoare eficiente de elaborare a
legilor, factori de răspundere ai vieţii publice, elemente de contrapondere faţă de
orice tentative de a diminua drepturile democratice şi valorile statului de drept.

2.1.5. Statutul parlamentarilor

Puterea excepţională ce revine parlamentelor şi calitatea cu totul aparte a celor care
le alcătuiesc au determinat elaborarea unor statute ce garantează existenţa unui
regim special, chemat să le asigure aleşilor independenţa în exercitarea mandatului
parlamentar. Nu este vorba de acordarea unor drepturi excepţionale sau a unor
privilegii particulare, ci de o protecţie a parlamentarilor pentru a putea reprezenta,
nestingheriţi, interesele naţionale.
Fundamentul drepturilor şi prerogativelor parlamentarilor se regăseşte în ipostaza
acestora de reprezentanţi ai poporului. Statutul parlamentarilor cuprinde: imunităţile
parlamentare, incompatibilităţile şi indemnizaţiile.
Imunităţile parlamentare au ca scop protejarea membrilor parlamentului faţă de
acţiunile represive ale forţei publice şi faţă de anumite acţiuni judiciare. Ele sunt
garanţii în faţa eventualelor abuzuri din partea executivului, a organelor admini-
strative sau a organelor judecătoreşti. În acest sens, esenţială este imposibilitatea
privării de liberate şi a tragerii la răspundere juridică a parlamentarului pentru actele
sau faptele săvârşite în limitele mandatului său şi cu prilejul exercitării acestuia.
Incompatibilităţile sunt reguli care interzic parlamentarului să exercite, pe durata
mandatarului său o altă funcţie sau ocupaţie, atât în scopul garantării independenţei
şi al asigurării disponibilităţii sale, cât şi pentru a-l feri de tentaţia abuzului şi a
corupţiei. Regulile, în această materie, sunt diferite, în funcţie de sistemul
constituţional.
Indemnizaţiile parlamentarilor reprezintă sume de bani pe care aceştia le primesc pe
durata mandatului . Deşi mandatul parlamentarilor este considerat pretutindeni
gratuit şi onorific, practica a creat un sistem de indemnizare, pentru a compensa
veniturile de care este privat parlamentarul pe timpul exercitării man-datului şi pentru
a i se asigura condiţiile materiale necesare îndeplinirii mandatului.

2.1.6. Caracteristicile Parlamentului României

A. Structura Parlamentului României. Constituţia României instituie un parlament
bicameral alcătuit din Camera Deputaţilor şi Senat (art. 61 alin.2). Atât deputaţii cât şi
senatorii se aleg prin sufragiu universal direct, egal şi liber exprimat. Rezultă că
ambele camere au aceeaşi legitimitate şi, pe cale de consecinţă, reiese că în
România funcţionează un

bicameralism politic egalitar. Legiuitorul constituant a ales această formulă din

dorinţa de a tempera tendinţele autoritare ale parlamentului, de a atenua eventualele
poziţii extremiste ale unei singure camere în aprecierea unor stări de fapt şi în
alegerea variantelor decizionale.
Revizuirea Constituţiei, din anul 2003, a inaugurat încă un bicameralism egalitar de
tip special , numit „bicameralism egalitar funcţional”.
B. Organizarea Parlamentului României se înscrie în modelul prezentat. Astfel,
fiecare cameră are un preşedinte, ales de adunarea respectivă, pe durata
mandatului. De asemenea, fiecare Cameră alege 4 vicepreşedinţi şi 4 secretari. La
aceştia se adaugă 4 chestori la Camera Deputaţilor şi 2 chestori la Senat. Aceştia se
aleg la începutul fiecărei sesiuni.
Preşedintele, vicepreşedinţii, secretarii şi chestorii fiecărei camere alcătuiesc Biroul
permanent al acesteia. În general, nu există diferenţe între atribuţiile pe care le
îndeplinesc preşedintele, vicepreşedinţii, secretarii, chestorii şi biroul permanent de
la Camera Deputaţilor şi atribuţiile pe care le îndeplinesc omologii lor de la Senat.
Cele mai importante atribuţii ale Preşedintelui Camerei sunt : convoacă parlamentarii
în sesiuni, conduce lucrările Camerei (acordă cuvântul deputaţilor, moderează
discuţiile, stabileşte ordinea votării, anunţă rezultatul votului), conduce Biroul
permanent, reprezintă camera în raporturile cu terţii, atât pe plan intern cât şi
internaţional.
Vicepreşedinţii îndeplinesc, în ordinea stabilită de Biroul permanent, atribuţiile
preşedintelui, în caz de absenţă, precum şi alte sarcini încredinţate de Biroul
permanent.
Principalele responsabilităţi ale secretarilor sunt : asigurarea întocmirii
proceselorverbale ale şedinţelor şi a listei parlamentarilor înscrişi la cuvânt,
efectuarea apelului nominal şi consemnarea rezultatului votului.
Chestorii au atribuţii în rezolvarea problemelor financiare ale Camerei, asigurarea
ordinii în sediul Parlamentului şi gestionarea patrimoniului camerelor.
Biroul permanent are competenţe de natură politică şi competenţe de natură
administrativă. Dintre competenţele de natură politică menţionăm : elaborarea
proiectului regulamentului Camerei, organizarea relaţiilor Camerei cu alte
parlamente, propunerea componenţei delegaţiilor pe care le trimite Camera la diferite
organizaţii internaţionale. Cea mai importantă competenţă de natură administrativă
este aceea de conducere a serviciilor Camerei .
 Parlamentul României înfiinţează comisii pentru fiecare Cameră, alcătuite numai din
deputaţi, respectiv numai din senatori, şi comisii comune alcătuite atât din deputaţi
cât şi din senatori. Comisiile parlamentare pot fi permanente sau temporare.
Fiecare Cameră îşi constituie comisii permanente pe domeniile specificate în
regulamentul său. Comisiile temporare aparţin fie unei Camere, fie ambelor.
Comisiile temporare care aparţin uneia dintre Camere sunt comisiile de anchetă şi
comisiile speciale. Rolul comisiilor de anchetă a fost deja prezentat. În ceea ce
priveşte comisiile speciale, acestea pot fi constituite pentru avizarea unor iniţiative
legislative complexe, pentru elaborarea unor propuneri legislative de interes
deosebit, sau pentru desfăşurarea altor activităţi specificate în hotărârea de înfiinţare.
Comisiile temporare comune în Constituţia nerevizuită au fost comisiile de mediere.
Ulterior revizuirii comisiile de mediere mai subzistă numai pentru adoptarea legilor
constituţionale, deci pentru îndeplinirea funcţiei de constituantă derivată.
Trebuie menţionat că, indiferent de felul comisei, aceasta trebuie să reflecte
configuraţia politică a Camerei.
Ca în orice parlament ales într-un sistem pluripartid, şi în Parlamentul României
funcţionează grupuri parlamentare. Acestea se constituie separat pentru fiecare
cameră. Constituţia se rezumă doar la recunoaşterea posibilităţii organizării de
grupuri parlamentare, lăsând la latitudinea Camerelor reglementarea acestora, prin
regulamentul propriu. Potrivit regulamentelor celor două camere, pentru constituirea
unui grup parlamentar, în cadrul Camerei Deputaţilor este nevoie de cel puţin 10
aderenţi, iar în cadrul Senatului este nevoie de cel puţin 5, cu precizarea că aceştia
trebuie să fi fost aleşi pe lista aceluiaşi partid, formaţiune politică, alianţă politică sau
alianţă electorală. După constituire, fiecare grup îşi alege un lider, numit preşedinte şi
unul sau mai mulţi locţiitori ai liderului, numiţi vicepreşedinţi.
Atribuţiile grupului parlamentar sunt: propune candidaţii pentru alegerea preşedinţilor
celor două Camere, îşi dă acordul pentru desemnarea membrilor comisiilor
parlamentare, poate cere modificarea ordinii de zi a şedinţelor şi poate prezenta
amendamente la proiectele sau propunerile de lege.

Mandatul celor două camere este de 4 ani. Însă, potrivit art. 63 alin.1, introdus prin
Legea de revizuire, termenul la care mandatul parlamentarilor ar expira se
prelungeşte de drept pe perioada stării de mobilizare, de război, de asediu sau de
urgenţă. Procedura legislativă începută şi neterminată în cadrul unui mandat
continuă în mandatul următor.
Camera Deputaţilor şi Senatul lucrează în două sesiuni ordinare anuale simultane
şi în sesiuni extraordinare . Prima sesiune ordinară începe în luna februarie şi nu
poate depăşi sfârşitul lunii iunie, iar a doua sesiune ordinară începe în luna
septembrie şi nu poate depăşi sfârşitul lunii decembrie (art.66, alin.1 din Constituţie).
Sesiunile extraordinare pot fi convocate pentru rezolvarea unor probleme care nu
suferă amânare, ele fiind justificate de cerinţa îndeplinirii unor sarcini deosebite sau
de producerea unor evenimente neprevăzute.
Durata lor nu este prevăzută de Constituţie, singura limitare fiind cea determinată de
începerea sesiunii ordinare.
Pe parcursul sesiunii, Camerele lucrează efectiv în şedinţe plenare. Sedinţele pot fi
separate, pentru fiecare Cameră, sau comune. De regulă, şedinţele sunt
publice, însă camerele pot hotărî, în anumite situaţii, şedinte secrete.
În ceea ce priveşte cvorumul, constituţia stabileşte în art. 67 următoarele : Camera
Deputaţilor şi Senatul adoptă legi, hotărâri şi moţiuni, în prezenţa majorităţii
membrilor.
Constituţia stabileşte majoritatea necesară pentru adoptarea:
▪ legilor ordinare – majoritatea membrilor prezenţi – majoritate simplă ;
▪ legilor organice – majoritatea membrilor fiecărei camere – majoritate absolută
▪ legilor constituţionale - majoritatea calificată reprezentând votul a cel puţin
două treimi din numărul membrilor fiecărei camere. C. Autonomia Camerelor
Parlamentului.
a) Autonomia regulamentară este limitată doar de Constituţie. Aceasta înseamnă
că, cele două Camere ale Parlamentului îşi stabilesc independent regulile de
organizare şi funcţionare, cu respectarea prevederilor constituţionale, iar împreună
elaborează regulamentul şedinţelor comune, întrucât, potrivit Constituţiei, anumite
atribuţii se exercită în şedinţă comună. Potrivit art.146 lit. c din Constituţie,
constituţionalitatea regulamentelor camerelor este asigurată prin controlul exercitat
de Curtea Constituţională, la sesizarea unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a
unui grup parlamentar sau a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin
25 de senatori.

b) Autonomia financiară înseamnă, în principiu, capacitatea fiecărei Camere de

a-şi stabili propriul buget şi de a-i controla execuţia, fără ingerinţa celeilalte Camere
sau a altui organ al statului. Dar Camerele nu dispun de surse proprii de venit,
depinzând astfel de resursele ce li se alocă din bugetul statului, pentru alcătuirea
căruia iniţiativa aparţine exclusiv Guvernului şi a cărui adoptare depinde de acordul
ambelor camere. Practic, autonomia bugetară a camerelor se reduce la faptul că
fiecare cameră îşi stabileşte plafonul resurselor bugetare necesare acoperirii
cheltuielilor. Ele nu vor putea fi însă asigurate decât prin bugetul general al statului,
care trebuie votat în şedinţa comună a celor două camere. Aşa fiind, cum în
şedinţele comune ale camerelor, ponderea voturilor deputaţilor este de aproximativ
două ori mai mare decât cea a voturilor senatorilor, autonomia bugetară a Camerei
deputaţilor va putea deveni o realitate certă, în timp ce resursele puse la dispoziţia
Senatului vor depinde în bună măsură de votul deputaţilor .
c) Autonomia administrativă. Pentru a-şi putea desfăşura activitatea, fiecare
Cameră trebuie să dispună de funcţionari administrativi organizaţii în diverse servicii.
Parlamentul
României dispune de o autonomie administrativă deplină, întrucât regulamentele
celor două Camere prevăd că organigrama serviciilor proprii se aprobă de plenul
Camerei, iar statele de funcţii şi regulamentul de funcţionare a serviciilor se aprobă
de Biroul permanent.
Atât la Camera deputaţilor cât şi la Senat serviciile sunt conduse de un secretar
general numit de plenul Camerei respective. Funcţionarilor parlamentari nu li se
aplică statutul general al funcţionarilor publici.
D. Rolul Parlamentului României
În regimul nostru constituţional Parlamentul are un loc central, de funcţionarea sa
depinzând, în ultimă instanţă, eficienţa întregii activităţi statale şi, implicit, social
economice. Parlamentul este o instituţie centrală a dezvoltării democraţiei , fiind
unicul organ legiuitor26, aceasta rezultând atât din monopolul elaborării şi adoptării
legii, cât şi din abilitarea, în termen limitat a Guvernului de a emite ordonanţe simple,
pe care le supune apoi aprobării sale.
Potrivit prevederilor Constituţiei, rolul Parlamentului României este conceput în
concordanţă cu principiile parlamentarismului european actual, astfel încât pe lângă
funcţia
legislativă şi cea de control asupra executivului, consacrate ca esenţiale încă de la
începutul secolului , Parlamentul României mai exercită funcţia de reprezentare şi
funcţia de desemnare a unor autorităţi publice.
a) Funcţia legislativă se exercită în principiu după procedura clasică, ce reclamă
parcurgerea etapelor deja prezentate. Vom prezenta în continuare doar
particularităţile procedurii legislative în România.
Prin revizuirea Constituţiei, din anul 2003, pentru optimizarea procesului decizional
sa reformat procedura legislativă. În noua concepţie se păstrează egalitatea
camerelor dar în sensul unei specializări funcţionale, acestea fiind pe rând Cameră
decizională şi Cameră de reflecţie .
Iniţiativa legislativă a cetăţenilor este definită de art. 74 din Constituţie. Ea trebuie să
provină de la cel puţin 100.000 de cetăţeni cu drept de vot, din cel puţin un sfert din
judeţele ţării. Nu pot forma obiectul iniţiativei populare problemele fiscale, cele cu
caracter internaţional, amnistia şi graţierea. Efectul juridic al exercitării iniţiativei
legislative cu respectarea tuturor condiţiilor de fond şi formă este sesizarea
Parlamentului .Dacă anterior modificării legii fundamentale iniţiatorul putea depune
proiectul de lege (propunerea legislativă) preşedintelui oricăreia dintre cele două
camere, Constituţia revizuită stabileşte că acesta va trebui depus la Camera
competentă să îl adopte ca primă Cameră sesizată.
Mecanismul decizional este următorul: prima cameră sesizată este Camera de
reflecţie, obligată să dezbată proiectul de lege sau propunerea legislativă în termen
de cel mult 45 de zile, respectiv cel mult 60 de zile pentru legile deosebit de
complexe. Legea astfel adoptată se trimite celeilalte camere care va decide definitiv
cu privire la aspectele din lege ce ţin de competenţa sa, trimiţând eventual înapoi
Camerei prime sesizate prevederile din lege cu privire la care a ajuns la o formulare
diferită şi pentru care competenţa decizională revine celeilalte camere.
Aceasta din urmă este obligată să se pronunţe în procedură de urgenţă. Dacă
termenele au fost depăşite se consideră că proiectul de lege sau propunerea
legislativă a fost adoptată în forma prezentată de iniţiator.
Competenţa decizională a fost distribuită în aşa fel încât:
▪ Camera Deputaţilor să aibă rolul de cameră decizională de drept comun;

▪ Senatul să aibă competenţă de cameră decizională pentru ratificarea tratatelor

şi a altor acorduri internaţionale, precum şi în domeniul unor legi organice care
privesc exclusiv organizarea şi funcţionarea statului.
Revizuirea Constituţiei a eliminat aşadar „naveta legislativă” prin precizarea camerei
decizionale pentru fiecare categorie de legi .
Constituţia permite Preşedintelui României ca înainte de promulgarea legii să ceară o
singură dată reexaminarea legii (art. 77 alin. 2), după reexaminare promulgarea
făcându-se în cel mult 10 zile de la primirea legii.
Potrivit art. 78 din Constituţie, după promulgare legea se publică în Monitorul Oficial
al României şi intră în vigoare la 3 zile de la data publicării sau la o dată ulterioară
prevăzută în textul ei.
b) Funcţia de reprezentare este consacrată expres în art.61 alin.1 din
Constituţie: „Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român..." .
Acest fapt are multiple semnificaţii:
În primul rând, aceasta înseamnă că Parlamentul României trebuie să aibă o
componenţă izvorâtă din manifestarea suveranităţii naţionale, să dea expresie puterii
poporului, unicul titular al puterii politice. Prin urmare, componenţa Parlamentului nu
poate fi decât cea rezultată din voinţa manifestată de electorat la urne.
 În al doilea rând, Parlamentul, odată constituit, trebuie să se manifeste ca un
exponent al intereselor politice ale întregului popor, disociindu-se prin mandatul
încredinţat de orice înclinare spre protejarea unor interese personale, particulare,
locale sau de grup, care ar intra în contradicţie cu cele generale, ale societăţii.
În al treilea rând, Parlamentul nu este doar unul din organele reprezentative ale
poporului român, ci este chiar organul său reprezentativ suprem, ceea ce este de
natură să justifice nu atât o preeminenţă a acestei instituţii în raport cu celelalte
autorităţi statale, cât mai ales prerogativele de control care îi sunt puse la dispoziţie,
prin Constituţie, în raport cu Preşedintele României, Guvernul sau alte autorităţi
publice, în vederea asigurării echilibrului puterilor .

c) Funcţia de desemnare a unor autorităţi publice. Precizăm, de la început, că

prin "desemnare" înţelegem învestire, alegere sau numire . Ca regulă, această
funcţie se exercită de şedinţa comună a celor două Camere. Există însă şi
atribuţii de desemnare a unor autorităţi publice care se exercită de o singură
cameră.
Principalele atribuţii de desemnare, exercitate de Camerele Parlamentului în
şedinţă comună sunt:
- învestitura Guvernului (art. 103 din Constituţie) - cea mai importantă
atribuţie;
- numirea Directorilor Serviciilor de Informaţii (art. 65, lit. h din Constituţie);
- numirea avocatului poporului (art. 65, lit. i din Constituţie);
- numirea membrilor Curţii de Conturi (art.140, alin.4 din Constituţie);
- alegerea Preşedintelui şi a preşedinţilor de secţii ai Consiliului legislativ (art.9
alin.2 din Legea nr.73/1993 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Consiliului
legislativ republicată ).
Atribuţiile de desemnare care se exercită de o singură cameră sunt :
- numirea a 3 judecători la Curtea Constituţională de către Senat (art.142 alin.3
din Constituţie)
- numirea a 3 judecători la Curtea Constituţională de către Adunarea Deputaţilor
(art.142 alin.3 din Constituţie)
- numirea a doi reprezentanţi ai societăţii civile în Consiliul Superior al
Magistraturii de către Senat (art. 133 al. 2, lit.b din Constituţie).
d) Funcţia de control asupra executivului este la fel de importantă ca şi funcţia
legislativă. Sintetic, procedurile de control parlamentar sunt :
a) încuviinţarea de către forul legislativ a măsurilor excepţionale luate de şeful
statului, potrivit art.92 alin.2 din Constituţie. În această categorie de proceduri se
include, de asemenea, şi dezbaterea mesajului prezidenţial prin care se aduc la
cunoştinţa Parlamentului măsurile luate de preşedintele României pentru respingerea
agresiunii împotriva ţării ; b) acordarea şi retragerea încrederii acordate Guvernului ;
c) întrebările şi interpelările ;
d) anchetele parlamentare ;
e) angajarea răspunderii guvernului asupra unui program, a unei declaraţii de
politică generală sau a unui proiect de lege ;

f) suspendarea din funcţie a Preşedintelui României ;

g) punerea sub acuzare a Preşedintelui României ;
h) solicitarea urmăririi penale a membrilor Guvernului pentru faptele săvârşite în
exerciţiul funcţiei lor.
Referitor la îmbinarea funcţiei legislative şi a celei de control, deosebit de
semnificative sunt procedurile mixte, legislative şi de control parlamentar în acelaşi
timp, şi anume:
▪ legiferarea prin intermediul ordonanţei Guvernului - Parlamentul abilitează
guvernul să reglementeze într-un anumit domeniu ce face parte din sfera legii
ordinare
▪ angajarea răspunderii guvernului pentru un proiect de lege - Guvernul
prezintă un proiect de lege care, ca urmare a angajării răspunderii sale se consideră
adoptat dacă o moţiune de cenzură nu a fost iniţiată în următoarele trei zile şi
aprobată potrivit legii
În cazul primei proceduri mixte a controlului parlamentar al executivului, latura
legislativă absoarbe pe cea politică deoarece prima etapă a legii de abilitare depinde
de obiectivul politic urmărit, care circumscrie însăşi împuternicirea acordată, iar a
doua etapă a legii de aprobare sau respingere a ordonanţei depinde de modul de
realizare a abilitării acordate, deci de controlul îndeplinirii legii de abilitare.
În cazul celei de-a doua proceduri latura politică a controlului parlamentar absoarbe
pe aceea legislativă, întrucât prin efectul angajării răspunderii guvernului se produce
o deplasare de la dezbaterea proiectului prezentat spre disputa politică şi spre
necesitatea unor negocieri politice, ceea ce reprezintă o consecinţă a faptului că
miza în această situaţia nu o constituie proiectul de lege, ci însăşi rămânerea sau nu
în funcţiune a Guvernului .
Instituţia angajării răspunderii Guvernului intervine pe fondul unui conflict politic între
Guvern şi majoritatea parlamentară reprezentând un joc politic în forţă al Guvernului,
o provocare a Parlamentului de către Guvern, joc din care Guvernul poate ieşi fie
înfrânt, în cazul adoptării unei moţiuni de cenzură, fie victorios, prin refortificarea
încrederii în Guvern a
Parlamentului şi a electoratului, în situaţia nedepunerii sau respingerii moţiunii de
cenzură .
E. Statutul parlamentarilor în România
Vom examina statutul parlamentarilor români sub cele trei aspecte esenţiale pentru
îndeplinirea mandatului lor de reprezentanţi ai poporului, şi anume: imunităţile,
incompatibilităţile şi indemnizaţiile.

Imunitatea parlamentară, reglementată de Constituţia actuală a României, constă în

două categorii de garanţii excepţionale de care se bucură parlamentarii, prin
derogare de la principiul egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a justiţiei, şi anume:
inviolabilitatea şi iresponsabilitatea juridică . Imunitatea defineşte practic dreptul
democratic al parlamentarilor la liberă exprimare în exercitarea atribuţiilor lor .
Inviolabilitatea, reglementată de art.72 alin.2 din Constituţia revizuită este garanţia
specială acordată parlamentarilor de a nu putea fi reţinuţi, arestaţi, percheziţionaţi
sau trimişi în judecată penală , decât cu încuviinţarea camerei din care fac parte şi
după ascultarea lor .
Faţă de reglementarea inviolabilităţii se impun câteva observaţii. În primul rând, ea
funcţionează numai pe durata mandatului: când acesta a încetat, regulile dreptului
comun devin pe deplin aplicabile . În al doilea rând, inviolabilitatea nu este absolută:
ea poate fi ridicată printr-o hotărâre a Camerei din care face parte parlamentarul în
două situaţii:
1. când urmărirea şi trimiterea în judecată penală se fac doar de Parchetul de pe
lângă
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, iar competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi
de Casaţie şi Justiţie.
2. când e vorba de o infracţiune flagrantă. În acerastă situaţie deputatul sau
senatorul poate fi reţinut şi supus percheziţiei, ministrul justiţiei fiind obligat să
informeze neîntârziat pe preşedintele adunării asupra reţinerii sau percheziţiei.
Evident, Camera poate hotărî meţinerea sau revocarea măsurii. Dacă iviolabilitatea
unui parlamentar a fost ridicată, el va fi judecat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Concluzionând, se poate spune că inviolabilitatea parlamentară nu suprimă în nici un
caz represiunea penală, ci doar întârzie momentul trimiterii în judecată, momentul
urmăririi penale sau al cercetării judecătoreşti .
Iresponsabilitatea juridică a Parlamentarilor este reglementată în art.72 alin.1 din
Constituţie, care prevede că deputaţii şi senatorii nu pot fi traşi la răspundere juridică
pentru voturile sau opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului.
Spre deosebire de inviolabilitate care protejează parlamentarii numai în materie
penală şi numai pe durata mandatului, iresponsabilitatea juridică operează şi în cazul
răspunderii civile, nu numai pe durata mandatului, ci şi după încetarea lui.

şi iresponsabilitatea juridică este limitată, întrucât se referă doar la faptele şi actele

săvârşite în exerciţiul mandatului. Aceste reguli ocrotesc parlamentarii împotriva unor
abuzuri, unor urmăriri judiciare nejustificate, arbitrare, declanşate de executiv sau de
adversarii politici.
Pentru faptele şi actele săvârşite ca simplu particular, parlamentarul nu se bucură de
protecţie. De aceea, eventualele insulte sau calomnii proferate de la tribuna
Parlamentului nu pot fi considerate ca săvârşite în exerciţiul mandatului de deputat
sau senator şi pot atrage răspunderea juridică.
Aşadar, imunitatea nu conferă parlamentarului privilegii absurde în raport cu cerinţele
legii penale. Ea nu îl protejează la modul absolut decât în ceea ce priveşte opiniile şi
voturile exprimate în virtutea mandatului încredinţat în mod democratic de către
alegători.
Incompatibilităţile parlamentarilor români sunt stabilite de art. 71 din Constituţie.
Primul alineat al acestui articol dispune: "Nimeni nu poate fi în acelaşi timp deputat şi
senator". Acest text este neechivoc. Dacă aceeaşi persoană este aleasă atât deputat
cât şi senator, trebuie să renunţe la unul dintre mandate.
Cel de-al doilea alineat al articolului menţionat declară incompatibil mandatul de
deputat sau senator cu exercitarea oricărei funcţii publice de autoritate, cu excepţia
celei de membru al Guvernului, întrucât aceştia sunt învestiţi de Parlament.
Aşadar, în sistemul nostru constituţional este permis cumulul mandatului parlamentar
cu cel guvernametal.
Cât priveşte regula, care interzice cumulul mandatului parlamentar cu exercitarea
oricărei funcţii publice de autoritate, deşi Constituţia nu defineşte "funcţia publică de
autoritate", Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei
în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri,
prevenirea şi sancţionarea corupţiei reglementează această chestiune, făcând o
enumerare amplă a funcţiilor considerate incompatibile cu calitatea de deputat sau
senator.
În doctrină, anterior apariţiei legii mai sus-menţionate, prevederea constituţională
amintită a stârnit controverse, opinia dominantă considerând funcţii publice de
autoritate, acele funcţii publice care conferă titularului capacitatea legală de a emite
acte unilaterale obligatorii.
Indemnizaţiile parlamentarilor români sunt prevăzute de art.73 alin.3 lit. c din
Constituţie, care este o normă de trimitere la lege. Practic, după cum arată
I.Deleanu47,

parlamentarii români beneficiază de indemnizaţii principale, indemnizaţii secundare şi

de indemnizaţii pentru activitatea desfăşurată în circumscripţia electorală în care au
fost aleşi.
Indemnizaţiile principale sunt o sumă fixă lunară, diurna pentru perioada în care
parlamentarul este prezent la lucrările în plen sau în comisii, costul cazării, pe
perioada sesiunilor, pentru cel ce nu domiciliază în Bucureşti.
În sfera indemnizaţiilor secundare se înscriu: diurnele de deplasare, gratuitatea
transportului feroviar, auto, naval şi pe liniile aeriene interne, rambursarea taxelor de
poştă şi telecomunicaţii interne.
În fine, pentru desfăşurarea activităţii în circumscripţia electorală, parlamentarul
beneficiază de o sumă forfetară egală cu indemnizaţia lunară, din care trebuie să
suporte cheltuielile biroului său parlamentar.

2.2. Organele executive

2.2.1. Aspecte generale
În sensul general al termenului, executivul sau puterea executivă asigură executarea
legii. Funcţia de asigurare a executării legii înglobează astăzi activităţi diverse cum
sunt: exercitarea funcţiei de şef al statului, coordonarea acţiunii administraţiei publice
pentru punerea în aplicare a legii, desfăşurarea unor acţiuni directe de aplicare sau
de organizare a aplicării legii, exercitarea unor atribuţii care privesc impulsionarea
procesului legislativ, conducerea generală a statului, în sens larg, conform legii.
Organele statale care realizează activităţile menţionate sunt organele executive.
Spre deosebire de Parlament, care este un organ reprezentativ, întrucât este învestit
cu exerciţiul puterii direct de naţiune, executivul exercită o putere derivată de la
organele reprezentative, cu excepţia unor organe alese ale administraţiei publice
locale (primari, consilii locale, consilii judeţene).
Cu toate acestea, astăzi, se poate considera că organele executive, departe de a fi
asimilate sensului etimologic originar – elemente secundare şi subordonate
legislativului – reprezintă elementul motor şi dinamic al întregului sistem politic .

Executivul nu trebuie confundat cu administraţia de stat, primul fiind, prin excelenţă,

un organ politic, în timp ce administraţia numai în modelul american dobândeşte
relief politic, în celelalte sisteme politice funcţionarul de stat care exercită
administraţia de stat fiind beneficiarul unui statut de stabilitate în funcţie, şi, prin
aceasta, un factor de opoziţie în raport cu structurile politice ale executivului .
Puterea executivă se caracterizează prin relaţii ierarhice. Unul dintre subiecţi are
drept de comandă, iar celălalt obligaţia de supunere.
Realizând o inventariere a atribuţiilor puterii executive, enumerăm :
▪ definirea politicii generale a ţării;
▪ elaborarea proiectelor de legi necesare înfăptuirii acestei politici;
▪ adoptarea actelor normative şi individuale necesare aplicării legilor;
▪ luarea deciziilor necesare funcţionării serviciilor publice;
▪ adoptarea unor măsuri de executare materială în domeniul ordinii publice;
▪ dispunerea teritorială a forţelor armate şi a celor de poliţie;
▪ conducerea relaţiilor internaţionale.
 Executivul cuprinde, în mod tradiţional, două categorii de organe: şeful statului şi
guvernul. Ţinând seama de structura executivului, se poate face distincţie între
executivul monocratic (monist) şi executivul dualist.
Executivul monocratic(monist)
Regimul executivului monocratic sau monist reprezintă o reminiscenţă a antichităţii
imperiale şi a absolutismului monarhic, adaptată la regulile constituţionale actuale.
Executivul monocratic se caracterizează prin deţinerea funcţiei executive de către o
singură entitate statală. Aceasta poate purta, de regulă, denumirea de rege sau
preşedinte. Menţionăm că, în decursul istoriei, executivul monocratic a înregistrat şi
forme colegiale, care presupun exercitarea atribuţiilor executive în mod colectiv de
către două sau mai multe persoane, egale în drepturi.
În sistemele politice bazate pe monocraţia executivului, problemele se prezintă în
mod diferit, după cum şeful statului este monarh sau preşedinte de republică. În
forma sa clasică, monocraţia monarhică se caracteriza printr-o preponderenţă, mai
mult sau mai puţin formală, a şefului statului - monarhul - care exercita concomitent
puterea executivă şi o parte din puterea legislativă.

Monocraţia prezidenţială este cea mai rigidă expresie contemporană a

separaţiei
puterilor în stat. În aceste regimuri, executivul este condus de preşedintele statului,
acesta fiind şeful guvernului şi având responsabilitatea executării legii, fiind, totodată,
independent de parlament (ex.SUA).
Executivul dualist
Reprezintă modelul de executiv caracteristic, în primul rând, regimurilor
parlamentare, în cadrul cărora funcţia executivă este disociată şi încredinţată în parte
unei persoane, şeful statului, cealaltă revenind guvernului, ca organ colegial, fiecare
exercitându-şi atribuţiile întrun mod mai mult sau mai puţin autonom.
În acest sistem, şeful de stat este desemnat de parlament sau ales direct prin vot
universal, iar guvernul are în frunte un premier sau prim-ministru, considerat, uneori
şi şeful executivului.
Atunci când şeful statului este desemnat de parlament, această funcţie este
influenţată de poziţia partidelor politice din componenţa parlamentului. Funcţia de şef
al guvernului este, la rândul ei, influenţată de majoritatea parlamentară.
Executivul dualist comportă nuanţări de la stat la stat, şi chiar în cadrul
aceluiaşi stat, în funcţie de situaţia concretă a raporturilor dintre partidele politice.

2.2.2.Organele executive ale României potrivit actualei Constituţii

După cum am arătat deja, forma de guvernământ a României este republica de tip
semiprezidenţial atenuat sau parlamentarizat. Prin urmare, avem un executiv dualist,
format din : ▪ Preşedinte ales prin sufragiu universal direct, dar cu puteri limitate; ▪
Guvern.
Această organizare bicefală a executivului în România face ca autoritatea publică
unipersonală - Preşedintele României - să exercite funcţia de şef al statului, în
schimb, organul colegial - Guvernul - să poarte întreaga răspundere în faţa
Parlamentului pentru exercitarea funcţiei executive, în condiţiile unei democraţii
parlamentare . În acest demers, Guvernul are ca suport acţional administraţia
publică, asupra căreia exercită funcţia de conducere generală.
Aşadar, Preşedintele României este şeful statului, calitate care se revendică din
prerogativa de a reprezenta statul român şi de a fi garantul independenţei naţionale,
al unităţii şi al integrităţii teritoriale a ţării .
Este important de menţionat că alegerea directă de către popor a Preşedintelui nu-i
conferă acestuia puteri sporite, conţinutul şi întinderea atribuţiilor acestuia
nedepăşind sfera de prerogative ale unui şef de stat din regimurile parlamentare .
Astfel, Preşedintele României nu numeşte, ci doar desemnează un candidat pentru
funcţia de prim-ministru, şi numai în urma votului de încredere acordat de parlament
poate numi guvernul care este răspunzător politic numai în faţa parlamentului.
O problemă interesantă legată de instituţia prezindenţială din România este
determinată de textul art. 84 alin.1 din Constituţie :"În timpul mandatului, Preşedintele
României nu poate fi membru al unui partid…", care exprimă voinţa legiuitorului
constituant român de a avea un Preşedinte neutru faţă de partidele politice .
În practică, această dispoziţie face ca Preşedintele ales să renunţe la calitatea de
membru de partid şi eventual la funcţia pe care a deţinut-o în cadrul acestuia; însă
ruptura de doctrina partidului care l-a susţinut în alegeri este însă una artificială.
La fel de interesantă şi controversată este şi ipoteza inversă, a preşedintelui în
funcţiune care intenţionează să candideze pe listele unui partid pentru un mandat de
deputat sau senator. Este adevărat că prin revizuirea Constituţiei mandatul
Preşedintelui s-a prelungit de la 4 la 5 ani, astfel încât o situaţie în care alegerile
parlamentare să se suprapună peste cele prezidenţiale mai poate fi întâlnită o dată la
20 de ani.
Cu toate acestea, Curtea Constituţională s-a pronunţat deja în legătură cu această
chestiune prin Decizia nr. 339 din 17 septembrie 200457. Curtea constată, pe de o
parte că normele constituţionale nu îl privează pe Preşedintele României de dreptul
electoral de a fi ales, iar pe de altă parte că neutralitatea politică a mandatului
prezidenţial nu este afectată de candidatura acestuia pe listele unui partid politic,
alianţe politice ori alianţe electorale.
Această neutralitate este necesară pentru îndeplinirea corectă a atribuţiilor ce revin
Preşedintelui potrivit Constituţiei, dintre care menţionăm exemplificativ:

▪ reprezentarea statului român ;

▪ garantarea independenţei naţionale, a unităţii şi integrităţii teritoriale a ţării ;
▪ asigurarea respectării Constituţiei şi a bunei funcţionări a autorităţilor publice;
▪ medierea între puterile statului, precum şi între stat şi societate ; ▪ numirea
magistraţilor.
Referitor la cea de a doua componentă a executivului dualist din România, şi
anume
Guvernul, statutul acestuia este determinat, în primul rând, de textele constituţionale
care reglementează: rolul şi structura, învestitura, incompatibilităţile, încetarea
funcţiei de membru al Guvernului, atribuţiile primului-ministru, actele Guvernului,
răspunderea membrilor acestuia şi încetarea mandatului. Nu trebuie, însă ignorate
nici celelalte texte constituţionale referitoare la Guvern, cum sunt cele referitoare la
raporturile sale cu Parlamentul sau cele care, reglementând atribuţiile Preşedintelui
României, au în vedere şi raporturile dintre Preşedinte şi Guvern .
În ceea ce priveşte structura, Guvernul este alcătuit din prim-ministru, miniştri şi alţi
membri stabiliţi prin lege organică (art.102 alin.3 din Constituţie). El funcţionează ca
autoritate colegială, în cadrul căreia primul-ministru are puteri exorbitante . De
asemenea, există mai multe prevederi constituţionale care conferă primului-ministru
o autoritate de sine stătătoare.
Astfel, pe lângă alte atribuţii proprii, primul-ministru intră în relaţii directe cu
Preşedintele, Parlamentul şi Curtea Constituţională. Din acest motiv, el este în
măsură să influenţeze atât politica statului, cât şi deliberările din cadrul Guvernului .
Este necesară punerea în evidenţă a un element esenţial al regimului juridic al
Guvernului, şi anume deplina sa responsabilitate în faţa Parlamentului. Astfel, rolul
Guvernului constă, de fapt, în realizarea programului său de guvernare acceptat de
Parlament. Acordarea încrederii Guvernului şi acceptarea programului său de
guvernare au drept consecinţă obligativitatea realizării « programului » de către
Guvern. Răspunderea pentru îndeplinirea lui îi aparţine exclusiv. Parlamentul, prin
votul acordat, şi-a exprimat încrederea în acest program, încredere pe care oricând o
poate retrage prin adoptarea unei moţiuni de cenzură, dacă motivele pentru care ea
a fost acordată la învestitură au dispărut ulterior. Astfel, Guvernul apare ca organ «
dependent » de Parlament, el fiind o adevărată « putere » numai dacă este sprijinit
de o largă majoritate parlamentară .
Printre atribuţiile Guvernului este şi cea cuprinsă în art. 102, şi anume, faptul că
guvernul asigură realizarea politicii interne şi externe a ţării, deşi în realitate el este
cel care stabileşte această politică şi o expune spre aprobare parlamentului.

2.3. Organele jurisdicţionale

2.3.1. Aspecte generale
Organele jurisdicţionale sunt autorităţile publice care aplică legea în cazul litigiilor.
Această categorie de organe este cunoscută sub terminologii diferite: instanţe
judecătoreşti, putere judecătorească, putere jurisdicţională, autoritate jurisdicţională.
Însă, indiferent de denumire, este vorba întotdeauna de organele care înfăptuiesc
justiţia, prin justiţie înţelegânduse activitatea de soluţionare a proceselor civile,
administrative, comerciale, penale, de muncă etc., aplicarea de sancţiuni şi
restabilirea drepturilor şi intereselor legitime încălcate. Termenul "justiţie"
desemnează, totodată, şi sistemul organelor judecătoreşti. Competenţa instanţelor
judecătoreşti este stabilită prin constituţie şi legi .
În limbaj obişnuit, "justiţie" se traduce prin a face dreptate. Dacă la început justiţia se
ocupa numai cu soluţionarea proceselor şi cu reprimarea persoanelor care produc
pagube şi suferinţe altora, prin încălcarea normelor de drept, ulterior, ea şi-a
îmbogăţit conţinutul ajungând să cenzureze chiar exerciţiul puterii, în sensul
exercitării controlului asupra modului cum guvernanţii respectă dreptul. Astfel, s-a
ajuns la principiul legalităţii în activitatea organelor statului .
Statul de drept, care presupune ca puterea să respecte prima legea, este de
neconceput fără justiţie. Lipsa unei justiţii veritabile face imposibil primatul dreptului,
or acolo unde dreptul nu primează se instalează arbitrariul şi nedreptatea. Statul de
drept semnifică subordonarea statului faţă de drept sau limitarea puterii prin drept66.
Puterea jurisdicţională trebuie să fie independentă şi imparţială, accesibilă şi eficace,
întrucât numai în aceste circumstanţe cetăţeanul va percepe justiţia ca pe o instituţie
care îl apără, atunci când drepturile şi interesele sale legitime sunt încălcate.

O practică îndelungată a demonstrat că judecătorii, pentru a aplica legea la cazurile

concrete ce le sunt supuse spre rezolvare, trebuie mai întâi să stabilească starea de
fapt, apoi trebuie să interpreteze legile, cutumele sau contractele ce sunt invocate,
pentru a le înţelege conţinutul, urmează încadrarea în drept a stării de fapt, şi în final
se dă verdictul, exprimat prin hotărârea judecătorească. Prin aceasta se constată
drepturi şi obligaţii pentru subiectele de drept participante în proces, se aplică
sancţiuni, se stabilesc despăgubiri, se dau ordine de executare, atât părţilor în
proces, cât şi autorităţilor publice.
Ansamblul hotărârilor judecătoreşti formează jurisprudenţa sau practica
judecătorească. Prin aceasta se limpezesc, uneori, textele legale obscure, ambigue
sau lacunare şi chiar se completează. În aceste condiţii, este important de ştiut până
unde pot merge judecătorii cu completarea lacunelor legii, pentru că rolul justiţiei este
să aplice dreptul, nu să-l creeze. Dacă justiţia ajunge, totuşi, să creeze drept, cum se
întâmplă în unele sisteme constituţionale, trebuie stabilită limita la care judecătorul
este obligat să se oprească pentru a nu se substitui parlamentului.
Pentru ca justiţia să-şi poată îndeplini misiunea, ea cunoaşte o anumită organizare şi
anumite principii. Organizarea justiţiei se face pe grade de jurisdicţie. Aceste grade
de jurisdicţie permit, în principiu, atât soluţionarea în fond a litigiilor, cât şi
posibilitatea de recurs, ca mijloc de îndreptare a erorilor, de reevaluare a probelor şi
situaţiilor. Se consideră că, cele mai multe garanţii le oferă organizarea justiţiei pe 3
grade de jurisdicţie: fond, apel, recurs. Dezavantajul este durata mai lungă a
proceselor.
Pentru a-şi putea îndeplini misiunea, justiţia trebuie să respecte anumite principii ,
rezultate dintr-o experienţă îndelungată. Acestea sunt68 :
1. Principiul legalităţii
Atunci când se referă însăşi la justiţie, acest principiu prezintă două aspecte
principale:
▪ legalitatea instanţelor judecătoreşti - înseamnă că pot îndeplini activităţi
jurisdicţionale numai acele autorităţi statale cărora constituţia şi legile le recunosc
această capacitate. De asemenea, instanţele judecătoreşti pot rezolva litigii numai în
limita competenţei conferite de lege. În fine, procedura de rezolvare a litigiilor poate fi
numai cea stabilită de lege.
▪ legalitatea infracţiunilor şi pedepselor – înseamnă că nu există infracţiune
dacă nu este prevăzută de lege şi nu există pedeapsă dacă nu este prevăzută de
lege. 2. Justiţia este unică şi egală pentru toţi

Este un principiu care valorific în domeniul justiţiei, principiul egalităţii în drepturi a

cetăţenilor. În sinteză, acest principiu cere ca toţi cetăţenii să fie judecaţi de aceleaşi
instanţe, în situaţii similare. Unicitatea şi egalitatea justiţiei interzice existenţa unor
tribunale excepţionale, indiferent de denumire, precum şi existenţa unor privilegii în
administrarea justiţiei. De asemenea, acest principiu presupune folosirea în speţe
similare a aceloraşi reguli procedurale şi acordarea drepturilor procesuale, în mod
egal tuturor participanţilor la proces.
3. Dreptul la apărare
Acesta este şi unul dintre drepturile fundamentale ale omului şi constă în faptul că
orice parte în proces trebuie să aibă posibilitatea de a-şi apăra poziţia şi de a
beneficia de avocat.
4. Prezumţia de nevinovăţie
Este principiul potrivit căruia orice persoană este considerată nevinovată atâta timp
cât împotriva sa nu s-a pronunţat o hotărâre definitivă de condamnare. Prezumţia de
nevinovăţie este una dintre cele mai puternice garanţii ale demnităţii şi libertăţii
umane.
5. Independenţa judecătorului şi supunerea lui numai legii
Potrivit acestui principiu, în activitatea sa, judecătorul se supune numai legii şi
conştiinţei sale. Ca atare, în rezolvarea litigiilor, judecătorul nu poate cere sau primi
nici un fel de ordine, instrucţiuni, indicaţii, sugestii sau alte asemenea impulsuri
privind soluţia pe care trebuie să o dea. În acest context, un interes aparte îl prezintă
statutul judecătorilor.
Prima problemă, privind statutul judecătorilor, o constituie recrutarea acestora.
Recrutarea trebuie să garanteze independenţa şi competenţa profesională a
judecătorilor, ştiut fiind că administrarea justiţiei este o activitate calificată.
În unele state judecătorii sunt aleşi prin vot universal la fel ca deputaţii. Ex. În S.U.A.,
la nivelul statelor federate. În acest sistem, judecătorii trebuie să se alieze cu
partidele politice, cu toate dezavantajele ce decurg de aici.
Un alt sistem, mai potrivit, credem noi, este recrutarea judecătorilor prin concurs, deci
pe criteriul competenţei profesionale. Punctul nevralgic al acestui sistem îl constituie
componenţa comisiilor de concurs. Pentru a se ajunge la rezultatele dorite, comisiile
de concurs trebuie să fie compuse din persoane a căror competenţă profesională,
onestitate şi imparţialitate să nu poată fi puse la îndoială şi care să beneficieze de un
mare grad de independenţă în desemnarea câştigătorilor concursului, cum ar fi
universitarii şi magistraţii de mare prestigiu. Problema de ordin tehnic a acestui
sistem o constituie alegerea modalităţilor de organizare şi desfăşurare a
concursurilor şi criteriile de evaluare a candidaţilor.
Se remarcă, deci, că judecătorii dobândesc exerciţiul puterii judiciare, în funcţie de
sistem, fie prin vot, fie pe baza unui concurs profesional. Totdeauna, însă, puterea
judiciară se exercită în numele legii.
O importanţă deosebită, pentru statutul judecătorului, o are inamovibilitatea, întrucât
este considerată o garanţie solidă a independenţei acestuia. Inamovibilitatea face ca
judecătorul să nu poată fi nici revocat, nici retrogradat, nici transferat şi nici avansat
fără consimţământul său. Fac excepţie cazurile de abateri grave, care, însă, pot fi
stabilite şi sancţionate numai de către o autoritate specială din cadrul corpului
magistraţilor, după o procedură riguroasă. În ceea ce priveşte avansarea
magistraţilor în profesie, menţionăm că, pentru asigurarea independenţei
judecătorilor faţă de cel ce are puterea de avansare, s-au impus două reguli:
I. Avansarea să fie numai de competenţa corpului magistraţilor;
II. Numărul treptelor (gradelor) profesionale să fie limitat, şi la fel, să fie limitate
consecinţele avansării, în scopul de a face cât mai puţine diferenţieri în carieră,
pentru a se înlătura eventualele condiţionări imorale din cariera judecătorilor.
Tot în legătură cu independenţa judecătorilor se pune şi problema controlului
hotărârilor judecătoreşti, întrucât se ştie că, de regulă, controlatul depinde de
controlor. Pentru a evita această dependenţă, hotărârile judecătoreşti pot fi controlate
numai de alte instanţe judecătoreşti, şi numai după proceduri jurisdicţionale.
Respectarea principiilor prezentate poate crea independenţa justiţiei în faţa
legislativului şi a executivului.

2.3.2. Organele jurisdicţionale din România, potrivit reglementărilor actuale

Constituţia României cuprinde mai multe texte care exprimă preocuparea
legiuitorului constituant român pentru garantarea principiilor care stau la baza
justiţiei. Astfel, principiul legalităţii este consacrat de următoarele texte constituţionale
:
▪ art.23 alin. 12, potrivit căruia nici o pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată
decît în condiţiile şi în temeiul legii;
▪ art.73 alin.3, lit.h şi l, conform cărora se stabilesc prin lege organică, pe de o
parte, infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora, iar pe de alta,
organizarea şi funcţionarea instanţelor judecătoreşti ;
▪ art.124 alin.1, care prevede c justiţia se înfăptuieşte în numele legii;
▪ art.126 alin.2, potrivit căruia competenţa şi procedura de judecată sunt
stabilite de lege.
Din textele menţionate rezultă fără echivoc garantarea principiului legalităţii, sub cele
două aspecte ale sale, legalitatea instanţelor judecătoreşti şi legalitatea infracţiunilor
şi pedepselor.
Principiul unicităţii şi egalităţii justiţiei este expres prevăzut în:
▪ art.124 alin.2 din Constituţie care afirmă : "Justiţia este unică, imparţială şi
egală pentru toţi",
▪ art.126 alin.5 din Constituţie, care interzice înfiinţarea de instanţe
extraordinare.
Dreptul la apărare, un alt principiu al justiţiei, este consacrat constituţional prin art.24,
potrivit căruia dreptul la apărare este garantat, şi în tot cursul procesului, părţile au
dreptul să fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu.
Principiul prezumţiei de nevinovăţie este clar exprimat de art.23 alin.11 din
Constituţie :"Până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare,
persoana este considerată nevinovată."
În fine, independenţa judecătorilor şi supunerea lor numai legii, este consemnată ad
literam în art. 124 alin.3 din Constituţie, iar art.125 alin.1 dispune că judecătorii numiţi
de Preşedintele României sunt inamovibili, potrivit legii.
În ceea ce priveşte organizarea judecătorească, potrivit art.125 alin.1 din
Constituţie,
"justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe
judecătoreşti stabilite de lege".
De aici rezultă că, stabilirea instanţelor judecătoreşti inferioare Înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţe aparţine domeniului legii, mai precis a legii organice, dacă avem în
vedere şi prevederile art. 73 alin.3, lit.l din Constituţie.
Legea organică ce reglementează această materie este Legea nr. 304/2004
republicată privind organizarea judiciară republicată ..
În România justiţia se înfăptuieşte prin instanţele judecătoreşti. Acestea sunt: Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie, Curţile de Apel, Tribunalele, Tribunalele specializate şi
judecătoriile .

În cadrul Curţilor de apel şi a Tribunalelor funcţionează secţii sau, după caz,

complete specializate pentru cauze civile, penale, comerciale, cauze cu minori şi de
familie, cauze de contencios administrativ şi fiscal, cauze privind conflicte de muncă
şi asigurări sociale, precum şi, în raport cu natura şi numărul cauzelor, secţii maritime
şi fluviale sau pentru alte materii .
Aşadar, instanţele judecătoreşti sunt reprezentarea în concret a puterii judecătoreşti.
Trebuie însă făcută o distincţie între puterea judecătorească şi autoritatea
judecătorească, cea din urmă fiind compusă din Înalta Curte de Casaţie şi de Justiţie
şi celelalte instanţe judecătoreşti, Ministerul public şi Consiliul Superior al
Magistraturii . Nu toate aceste organisme se integrează în puterea judecătorească, ci
doar instanţele judecătoreşti .
În concluzie, denumirea de autoritate judecătorească nu se identifică cu cea de
putere judecătorească deoarece o excede ca sferă .
2.4. Relaţiile dintre organele fundamentale ale statului
2.4.1. Aspecte generale
O realitate complexă, care demonstrează relativitatea separaţiei şi independenţei
puterilor statului, o constituie relaţiile ce se stabilesc între organele fundamentale.
Vom prezenta o scurtă analiză a relaţiilor dintre justiţie şi celelalte organe ale statului,
precum şi o scurtă analiză a relaţiilor dintre legislativ şi executiv.

A. Raporturile dintre justiţie şi celelalte organe fundamentale ale statului În ceea ce

priveşte relaţiile justiţiei cu legislativul şi cu executivul, este important ca acestea să
nu afecteze independenţa judecătorului.
Raporturile justiţiei cu parlamentul sunt determinate, în primul rând, de faptul că,
organizarea şi funcţionarea instanţelor judecătoreşti se reglementează prin lege.
Deci parlamentul este cel ce stabileşte organele judecătoreşti, competenţa lor şi
procedura după care vor judeca. În continuare, tot parlamentul este cel care
stabileşte, prin lege, infracţiunile şi pedepsele. Este evident că toate acestea nu
afectează puterea judecătorului de a decide independent în cauza care îi este supus
judecăţii, cu singura restricţie, de altfel firească, de a se supune legii.
Justiţia, la rândul ei, poate interveni în activitatea legislativă, în statele în care
controlul constituţionalităţii legilor este de competenţa instanţelor judecătoreşti.
Raporturi ale justiţiei cu executivul apar în situaţia în care numirea şi avansarea
magistraţilor este de competenţa unor organe executive, cum ar fi şeful statului.
Aceasta dă o dependenţă a judecătorilor faţă de executiv, care poate fi contracarată
prin consacrarea reală a criteriului competenţei şi probităţii profesionale, atât pentru
numire cât şi pentru avansări.
De asemenea, raporturi între justiţie şi executiv, apar atunci când judecătorii pot
controla legalitatea actelor puterii executive. Bineînţeles, ei vor putea să judece
corect, doar atunci când au suficiente garanţii pentru a fi feriţi de presiunile
executivului. B. Raporturile dintre legislativ şi executiv
Examinarea raporturilor legislativ-executiv o vom face sub 3 aspecte: rolul
legislativului în formarea executivului, raporturile legislativ-executiv care apar în
procesul de guvernare şi compatibilitatea exerciţiului concomitent al unui mandat
parlamentar şi a unei funcţii executive. 1. Rolul legislativului în formarea executivului
Pretutindeni, parlamentul deţine anumite competenţe privind formarea
executivului.
Aceste competenţe diferă de la un sistem constituţional la altul şi depind de forma de
guvernământ şi de structura executivului. Ele se referă la desemnarea şefului
statului, şi la desemnarea şefului de guvern şi a membrilor guvernului. a)
Desemnarea şefului statului
Rolul parlamentului în desemnarea şefului de stat diferă în funcţie de forma de
guvernământ. În cazul monarhiei, intervenţia parlamentului este rară, funcţia de şef al
statului transmiţându-se ereditar. În republica prezidenţială, şeful statului este ales
prin vot universal, ceea ce face ca rolul parlamentului să fie nesemnificativ. El se
reduce doar la solemnitatea depunerii jurământului, în momentul preluării funcţiei.
În republica parlamentară, însă, şeful statului este ales de parlament, ceea ce face
ca rolul acestuia să fie decisiv.
b) Desemnarea şefului de guvern şi a membrilor guvernului.
 Şi în acest domeniu situaţiile sunt diferite de la ţară la ţară. Cu toate acestea,
distincţia între şeful şi membrii guvernului este evidentă pretutindeni, şeful guvernului
având un regim

juridic distinct. Şeful guvernului este desemnat pe criterii politice şi el alcătuieşte lista
membrilor guvernului.
În regimurile prezidenţiale (ex.S.U.A.), preşedintele cumulează funcţiile de şef de
stat şi şef al guvernului. În unele regimuri prezidenţiale (ex.Finlanda) numirea
miniştrilor este de competenţa şefului statului, în timp ce în altele (ex.S.U.A.) ea se
realizează de către şeful statului, cu acordul camerei superioare a parlamentului. O
situaţie asemănătoare, în sensul că, rolul parlamentului în desemnarea şefului
guvernului este redus, o întâlnim şi la unele monarhii, cum este în Kuweit. Acolo,
emirul desemnează primul-ministru, după consultarea Adunării Naţionale, a
preşedintelui şi ex-preşedintelui acestei adunări, precum şi a unui număr de
personalităţi marcante. Decretul prin care emirul desemnează primul-ministru nu este
supus aprobării parlamentului. Tot emirul desemnează şi membrii guvernului, fără ca
parlamentul să se poată opune.
În regimurile semiprezidenţiale de tipul Franţei, şeful statului numeşte şeful
guvernului, şi, la propunerea acestuia pe ceilalţi membri ai guvernului, fără a fi
necesar un vot de încredere al parlamentului.
În regimurile parlamentare se pot identifica mai multe situaţii:
I. Într-o primă situaţie, şeful de guvern se alege de către parlament. O dată ales,
acesta propune membrii guvernului, care sunt, de asemenea, aleşi de parlament. Ex.
În R.F.Germania, Cancelarul este ales de Dietă la propunerea Preşedintelui
federaţiei. Ceilalţi membrii ai guvernului se numesc şi se revocă de Dietă, la
propunerea Cancelarului.
II. Într-o a doua situaţie (ex. Anglia), şeful partidului majoritar în camera inferioară
este invitat de şeful de stat să formeze guvernul. Practic, aici şeful de stat proclamă
oficial rezultatul votului şi calitatea de şef al executivului a liderului partidului care a
câştigat majoritatea mandatelor parlamentare. Se poate afirma că în acest sistem
şeful guvernului este ales prin vot universal indirect.
III. O a treia situaţie, ilustrată de Italia, are în vedere dificultatea obţinerii unei
majorităţi parlamentare, datorită numărului mare de partide. În acest caz, un rol
important în desemnarea guvernului revine şefului de stat. Acesta însărcinează cu
formarea guvernului un membru al parlamentului considerat a avea şanse reale
pentru a obţine învestitura parlamentară. Dacă reuşeşte, devine prim-ministru. Cât
priveşte membrii guvernului, aceştia sunt desemnaţi de partidul lor, pe baza
acordurilor între partidele membre ale coaliţiei guvernamentale.
2. Raporturile legislativ-executiv ce apar în procesul de guvernare
În procesul de guvernare, rolul determinant în adoptarea şi aplicarea hotărârilor
politice majore revine legislativului şi executivului. Participarea lor la actul guvernării
este complexă

şi nuanţată, astfel încât, uneori, este dificil de identificat cât reprezintă în guvernare
intervenţia legislativului şi cât cea a executivului . Pentru orientare, vom evidenţia
câteva modalităţi prin care cele două puteri se influenţează reciproc.
a. Intervenţia legislativului în activitatea executivului se realizează prin intermediul
mai multor mecanisme, şi anume :
I) Parlamentul adoptă legea pe care executivul trebuie să o aducă la îndeplinire.
II) Parlamentul aprobă programul executivului. În cele mai multe sisteme
constituţionale guvernul acţionează pe baza unui program de guvernare. Acest
program trebuie aprobat de parlament. Respingerea, de către parlament, a
programului de guvernare, conduce, de regulă, la neînvestirea sau la demisia
guvernului.
III) Parlamentul aprobă delegarea legislativă. De regulă, constituţiile permit ca, în
anumite condiţii, guvernul să poată fi abilitat să emită norme juridice în domenii
rezervate legii. Această abilitare se acordă de parlament, care şi controlează modul
în care a fost exercitată delegarea legislativă.
IV) Parlamentul controlează activitatea guvernului. Modalităţile prin care
parlamentul controlează activitatea executivului au fost deja prezentate. Trebuie însă
subliniat că, eficacitatea acestui control depinde de majoritatea de care guvernul
dispune în adunări. Experienţa a demonstrat că sunt rare cazurile în care un guvern
a fost constrâns să demisioneze pentru că responsabilitatea sa a fost pusă în
discuţie de către parlament. Crizele ministeriale survin nu din cauza votului de
neîncredere al parlamentului, exercitat ca modalitate de control, ci datorită deciziilor
luate de statele majore ale partidelor politice (neînţelegerile din cadrul coaliţiei
guvernamentale). Totuşi, chiar şi atunci când guvernul dispune de o majoritate
confortabilă în Parlament, procedurile de control parlamentar constituie un instrument
important la îndemâna opoziţiei pentru a pune în mişcare presa şi a sensibiliza opinia
publică.

b. Intervenţia executivului în activitatea legislativului

Aceasta, se manifestă, îndeosebi, prin intermediul iniţiativei legislative, al promulgării
legilor şi al dizolvării parlamentului.
I) Iniţiativa legislativă. În toate sistemele constituţionale, printre subiectele
dreptului la iniţiativă legislativă, se numără şi Guvernul, care, de fapt, este cel mai
activ .

II) Promulgarea legilor. Promulgarea legii este ultima etapă a procesului

legislativ, şi aparţine, de regulă, şefului statului. Cu toate că, promulgarea presupune
semnarea legii ca ultimă formalitate pentru publicare, ea nu se reduce la atât. Deşi
promulgarea este obligatorie, ca principiu, în unele sisteme constituţionale şeful
statului are posibilitatea de a cere o nouă deliberare sau exercitarea controlului
prealabil de constituţionalitate, ceea ce constituie un veto suspensiv. În anumite ţări,
cum este cazul S.U.A. şeful statului dispune de un drept de veto care are ca efect
practic blocarea definitivă a legii.
III) Dizolvarea parlamentului. Există o serie de ţări ale căror constituţii permit
dizolvarea parlamentului de către şeful statului. Ex. Belgia, Grecia, Danemarca,
Franţa etc. Dizolvarea parlamentului intervine atunci când se ajunge la un conflict
ireconciliabil între parlament şi guvern, de regulă, ca urmare a destrămării coaliţiei
guvernamentale. Dizolvarea parlamentului are ca scop tranşarea conflictului prin
votul electoratului.
c. Compatibilitatea exerciţiului concomitent a unui mandat parlamentar şi a unei
funcţii în guvern.
În această privinţă, practica statelor evidenţiază 3 soluţii de principiu.
1. Sunt sisteme constituţionale în care exerciţiul unei funcţii ministeriale este
incompatibil cu exerciţiul unui mandat parlamentar (ex. Franţa). În acest caz, dacă un
parlamentar doreşte să ocupe o funcţie în guvern, el trebuie să demisioneze din
parlament. Raţiunea acestui sistem este asigurarea separaţiei puterilor.
2. Al doilea sistem permite cumularea mandatului de parlamentar cu funcţia
ministerială, acceptându-se colaborarea între parlament şi guvern (ex. Belgia).
3. Al treilea sistem condiţionează funcţia ministerială de existenţa calităţii de
parlamentar urmărind o colaborare strânsă între parlament şi guvern (ex. Anglia).
Toate aceste sisteme, care se bazează pe viziuni diferite asupra separaţiei-
echilibrului puterilor în stat au avantajele şi dezavantajele lor. Ceea ce contează este
ca soluţia aleasă să corespundă culturii politice din ţara respectivă.

2.4.2. Relaţiile dintre organele fundamentale ale statului român

A. Raporturile dintre justiţie şi legislativ
I. În principal, intervenţia parlamentului în domeniul justiţiei se înfăptuieşte, potrivit
schemei clasice, prin legile care reglementează acest domeniu:
• Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară republicată reglementează
organizarea şi funcţionarea instanţelor judecătoreşti, stabileşte condiţiile pentru
numirea şi revocarea magistraţilor, drepturile, îndatoririle şi răspunderea acestora.
• Infracţiunile şi pedepsele sunt stabilite prin Codul penal,
• Procedura judiciară este reglementată prin Codul de procedură civilă şi Codul
de procedură penală.
Este evident faptul că nu se afectează în nici un fel dreptul judecătorului de a decide
independent în cauza ce-i este supusă judecăţii. Legea elaborată de Parlament
creează condiţiile unei reale independenţe .
II. O intervenţie aparte a Parlamentului în domeniul justiţiei o constituie numirea unor
membri în Consiliul Superior al Magistraturii , care reprezintă garantul independenţei
justiţiei.
Astfel, potrivit art.133 din Constituţie, din totalul de 19 membri câţi alcătuiesc
Consiliul Superior al Magistraturii, 14 membri aleşi de adunările generale ale
magistraţilor sunt validaţi de Senat, care va şi numi 2 reprezentanţi ai societăţii civile,
specialişti în domeniul dreptului.
De altfel, Consiliul Superior al Magistraturii are atribuţii deosebit de importante pentru
buna desfăşurare a justiţiei, propunând Preşedintelui României numirea în funcţie a
judecătorilor şi a procurorilor, cu excepţia celor stagiari81. Totodată, acest organism
îndeplineşte rolul de instanţă de judecată în domeniul răspunderii disciplinare a
judecătorilor şi procurorilor . În cazul în care se constată că sesizarea privind
abaterea disciplinară a magistratului este întemeiată, se aplică una dintre sancţiunile
disciplinare prevăzute de lege, în raport cu gravitatea abaterii disciplinare săvârşite şi
cu circumstanţele personale ale acestuia. III. În sistemul nostru constituţional,
justiţia nu poate interveni în activitatea legislativă, deoarece controlul
constituţionalităţii legilor este încredinţat unui organ special şi specializat - Curtea
Constituţională - situat în afara autorităţii judecătoreşti.
B. Raporturile dintre justiţie şi executiv
a) Intervenţia executivului în domeniul justiţiei. Ingerinţele executivului în materia
justiţiei au fost, până la revizuirea Constituţiei, după părerea noastră, exagerate. Din
acest motiv a fost nevoie de intervenţia constituantului, care prin modificările aduse
constituţiei, a redus semnificativ imixtiunile executivului în acest domeniu.

Principala intervenţie a executivului în domeniul justiţiei este numirea magistraţilor de

către Preşedintele României.
Până la revizuirea Constituţiei, preşedintele şi ceilalţi judecători ai Curţii Supreme de
Justiţie erau numiţi de Preşedintele României, pe o perioadă de 6 ani, la
propunerea Consiliului Superior al Magistraturii, dar la recomandarea ministrului
justiţiei, care făcea parte din guvern, deci din puterea executivă. Rezultă astfel cu
claritate rolul determinant pe care îl avea executivul prin ambele sale organe
componente – preşedinte şi guvern - în numirea magistraţilor.
Potrivit noilor reglementări membrii consiliului de conducere al înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie – format din preşedinte, vicepreşedinte şi preşedinţii de secţii -
sunt numiţi de către Preşedintele României, la propunerea Consiliului Superior al
Magistraturii, dintre judecătorii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care au funcţionat la
această instanţă cel puţin 2 ani, fără să mai existe vreo ingerinţă a guvernului în
acest sens.
În ceea ce priveşte admiterea în magistratură a judecătorilor şi procurorilor, acesta se
face prin concurs, pe baza competenţei profesionale, a aptitudinilor şi a bunei
reputaţii .
Dacă potrivit dispoziţiilor legislative anterioare revizuirii Constituţiei regulamentul de
organizare şi desfăşurare a examenului se aproba de către ministrul justiţiei, rolul
semnificativ al executivului manifestându-se astfel şi în selecţionarea viitorilor
magistraţi, noile dispoziţii în materie elimină integral intervenţia executivului. Se
acordă în acest fel Institutului Naţional al Magistraturii şi Consiliului Superior al
Magistraturii competenţă deplină în materia admiterii în profesia de magistrat,
admitere care se face cu respectarea principiilor transparenţei şi egalităţii, exclusiv
pe bază de concurs, potrivit regulamentului adoptat de Institutul Naţional al
Magistraturii şi aprobat prin hotărâre a Consiliului Superior al Magistraturii.
Mai mult, şi iniţiativa cu privire la cariera judecătorilor aparţinea executivului, astfel
încât promovarea, delegarea, detaşarea şi suspendarea din funcţie a judecătorilor,
precum şi încetarea funcţiei acestora se făcea la propunerea ministrului justiţiei. În
urma modificărilor aduse statutului magistratului, astăzi, promovarea judecătorilor şi
procurorilor se face numai prin concurs organizat la nivel naţional, în limita posturilor
vacante, de către Consiliul Superior al Magistraturii, prin Institutul Naţional al
Magistraturii. Şi celelalte aspecte menţionate privind cariera magistratului sunt
reglementate de Consiliul Superior al Magistraturii, autoritate centrală în materie, a
cărui poziţie în sistemul judecătoresc a cunoscut în acest fel o consolidare
semnificativă ca urmare a revizuirii constituţiei, care-i acordă rolul de “garant al
independenţei justiţiei” .
Consiliul Superior al Magistraturii este şi instanţă disciplinară pentru judecători şi
procurori, în cazul în care aceştia comit abateri disciplinare . În consecinţă, acţiunea
privind răspunderea disciplinară a magistraţilor nu se mai exefcită de către ministrul
justiţiei, aşa cum prevedeau vechile reglementări în materie.
b) Intervenţia justiţiei în activitatea executivului. Statul de drept nu poate fi conceput
dacă actele emise de puterea executivă nu sunt supuse controlului jurisdicţional,
deoarece numai aşa puterea executivă poate fi obligată să respecte legea. Rezultă
că, intervenţia justiţiei în activitatea executivului constă în controlul legalităţii actelor
administrative, la sesizarea celor interesaţi.
Temeiul constituţional al intervenţiei justiţiei în activitatea executivului se regăseşte în
textul art.52, care prevede că persoana vătămată într-un drept al său ori într-un
interes legitim de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin
nesoluţionarea în termen a unei cereri, este îndreptăţită să obţină recunoaşterea
dreptului pretins, anularea actului şi repararea pagubei.
Este adevărat că, textul constituţional lasă la latitudinea legii organice stabilirea
modalităţilor de exercitare a acestui drept, fără a nominaliza justiţia. Dar Legea
nr.554/2004 privind contenciosul administrativ, dă aceste litigii în competenţa
instanţelor judecătoreşti. Soluţionând speţa, acestea pot anula, total sau în parte,
actul respectiv sau să oblige autoritatea administrativă să emită un anumit act.
O problema importantă, în acest domeniu, soluţionată actualmente a fost aceea a
numeroaselor excepţii, stabilite la art.2 din vechea lege a contenciosului administrativ
, de la regula controlului judecătoresc. Noua lege a limitat excepţiile şi le-a
circumscris cu mai mare precizie, pentru ca justiţia să devină un garant eficace al
statului de drept.
Astfel, art. 5 din noua lege prevede că nu pot fi atacate în contencios administrativ
următoarele acte: actele administrative ale autorităţilor publice care privesc
raporturile acestora cu Parlamentul; actele de comandament cu caracter militar;
actele administrative pentru modificarea sau desfiinţarea cărora se prevede prin lege
organică o altă procedură judiciară şi actele emise în situaţii excepţionale ce privesc
apărarea şi securitatea naţională, restabilirea

ordinii publice, război, asediu, stare de urgenţă, acte adoptate pentru înlăturarea
consecinţelor calamităţilor naturale, epidemiilor şi epizootiilor, cu excepţia cazului în
care aceste acte au fost adoptate utilizând un exces de putere.
C. Raporturile dintre legislativ şi executiv
a) Intervenţia legislativului în activitatea executivului şi în cazul României, cel mai
important mijloc de intervenţie a Parlamentului în activitatea executivului este legea,
care este determinantă pentru executiv, sub două aspecte:
• pe de o parte, prin lege se reglementează însăşi organizarea şi funcţionarea
executivului,
• iar pe de alta, aducerea la îndeplinire a legii este chiar raţiunea de existenţă a
executivului.
În sistemul constituţional român, Preşedintele Republicii este ales prin vot universal
direct, astfel încât, Parlamentul nu are nici o influenţă în desemnarea lui. Rolul
Parlamentului se reduce, în acest caz, la cel de cadru în care Preşedintele depune
jurământul.
În ceea ce priveşte Guvernul situaţia este diferită. Acesta este numit de Preşedinte,
dar numai în baza votului de încredere acordat de Parlament, asupra listei
Guvernului şi a programului de guvernare. Rezultă că, în numirea Guvernului rolul
Parlamentului este semnificativ.
O altă modalitate de intervenţie a Parlamentului în activitatea executivului se
manifestă în cazul demiterii Preşedintelui României. Astfel, potrivit art.95 din
Constituţie, în cazul săvârşirii unor fapte grave prin care se încalcă prevederile
Constituţiei, Preşedintele României poate fi suspendat din funcţie de Camera
deputaţilor şi Senat în şedinţă comună, cu votul majorităţii parlamentarilor, după
consultarea Curţii Constituţionale. Dacă propunerea de suspendare este aprobată, în
cel mult 30 de zile se organizează un referendum pentru demiterea Preşedintelui.
În ceea ce priveşte activitatea Guvernului, posibilităţile de intervenţie a Parlamentului
sunt mai largi, întrucât Guvernul este responsabil în faţa Parlamentului pentru
realizarea programului de guvernare aprobat. În acest sens, Parlamentul României
poate utiliza toate instrumentele de control prezentate anterior, mergând până la
demiterea Guvernului. Până în prezent, însă, în România nici un guvern nu a fost
demis ca urmare a aprobării unei moţiuni de cenzură.
Delegarea legislativă este, în principiu, o altă modalitate de intervenţie a legislativului
în activitatea executivului, deoarece, în mod normal, Parlamentul este cel ce
abilitează guvernul să emită ordonanţe în domenii rezervate legii, şi tot el controlează
modul în care a fost utilizată această abilitare. În România însă, delegarea legislativă
a devenit mai mult un mijloc de intervenţie a Guvernului în activitatea Parlamentului,
prin utilizarea frecventă a ordonanţelor de urgenţă, care nu se emit în baza unei legi
de abilitare. De aceea, ne vom ocupa de acest fenomen în cadrul subdiviziunii
privind intervenţia executivului în activitatea legislativului. b) Intervenţia executivului
în activitatea legislativului
I. În acest domeniu, un prim aspect vizează dizolvarea Parlamentului. În această
privinţă, prevederile Constituţiei sunt deosebit de restrictive. Astfel, Preşedintele
României nu poate dizolva Parlamentul decât într-un singur caz, şi anume atunci
când acesta refuză votul de învestitură a Guvernului, într-un termen de 60 de zile de
la prima solicitare şi numai după respingerea a cel puţin două solicitări de învestitură.
II. O altă formă de intervenţie a executivului în activitatea Parlamentului o
reprezintă iniţiativa legislativă. Sub acest aspect, România se încadrează în curentul
european, în sensul că majoritatea covârşitoare a legilor adoptate sunt de origine
guvernamentală.
III. Un fenomen aparte, privind intervenţia Guvernului în activitatea legislativă, îl
constituie, în România, după cum am mai arătat, utilizarea ordonanţelor de urgenţă.
Singura reglementare în acestă materie se regăseşte în art.115 din Constituţie.
Guvernul poate adopta ordonanţe de urgenţă numai în situaţii extraordinare, a căror
reglementare nu poate fi amânată, având obligaţia de a motiva urgenţa în cuprinsul
lor. Acestea intră în vigoare numai după depunerea lor spre dezbatere în procedură
de urgenţă la Camera competentă a Parlamentului. Dacă Parlamentul nu se află în
sesiune, el se convoacă în mod obligatoriu în termen de 5 zile de la depunerea sa.
O problemă deosebit de importantă legată de ordonanţele de urgenţă se referă la
înţelesul sintagmei "situaţii excepţionale" care, aşa cum era, prevăzut în Constituţie
înainte de revizuire, justifica instituirea unei stări de asediu sau de urgenţă,
conferindu-i astfel legitimitate.
În noua concepţie situaţia exraordinară constă într-o stare de urgenţă în
reglementarea unui aspect ce nu comportă în nici un fel amânarea.
În legătură cu această problemă, Curtea Constituţională a adus câteva precizări.
Astfel, Curtea a arătat că justificarea „cazului excepţional” se bazează „pe
necesitatea şi urgenţa reglementării unei situaţii care, datorită circumstanţelor sale
excepţionale, impune adoptarea unei soluţii imediate, în vederea evitării unei grave
atingeri aduse interesului public” . „Cazul excepţional are un caracter obiectiv, în
sensul că existenţa sa nu depinde de voinţa Guvernului,

care, în asemenea împrejurări, este constrâns să acţioneze prompt pentru apărarea

unui interes public, pe calea ordonanţei de urgenţă” .
Într-un asemenea context este greu de susţinut că toată mulţimea de ordonanţe de
urgenţă a fost emisă în cazuri excepţionale, şi se poate ridica problema unei uzurpări
de către executiv a funcţiei legislative, pe fondul unei pasivităţi a Parlamentului.
Dincolo de conotaţiile politice ale fenomenului, stricta considerare a implicaţiilor
tehnico-juridice, ne arată că utilizarea excesivă a ordonanţelor de urgenţă, ca de
altfel a tuturor ordonanţelor, determină o instabilitate pronunţată a raporturilor juridice
. Astfel, ordonanţa de urgenţă produce efecte de la data publicării, evident sub
condiţia de a fi fost depusă spre dezbatere în procedură de urgenţă la Parlament.
Dar ea trebuie aprobată ulterior de organul legislativ. Cu această ocazie, de regulă,
Parlamentul operează modificări care vor produce efecte o dată cu publicarea legii
de aprobare a ordonanţei. Dacă mai adăugăm şi faptul că există ordonanţe de
urgenţă care modifică alte ordonanţe de urgenţă, rezultă că suntem în prezenţa unor
succesiuni de dispoziţii normative, adoptate la date diferite în aceeaşi materie, ceea
ce inevitabil generează confuzii şi insecuritate juridică.
IV. O ultimă formă de intervenţie a executivului în activitatea legislativă o
constituie promulgarea legii. În această privinţă, Preşedintele României dispune de
un drept de veto suspensiv. Astfel, potrivit art.77 din Constituţie, înainte de
promulgare, Preşedintele României poate cere, o singură dată, Parlamentului,
reexaminarea legii, sau poate declanşa controlul prealabil de constituţionalitate. În
acest fel, el poate împiedica pentru o perioadă intrarea în vigoare a legii. Dacă
Parlamentul adoptă legea care a fost supusă reexaminării, în aceeaşi formă şi cu
aceeaşi majoritate, sau, dacă s-a confirmat constituţionalitatea legii de către Curtea
Constituţională, Preşedintel României este obligat să o promulge.
V. În fine, menţionăm că, sistemul nostru constituţional admite cumulul
mandatului parlamentar cu exerciţiul unei funcţii guvernamentale (membru al
Guvernului).