Curs 1 – Istoria EFS

ORIGINILE EXERCIŢIILOR FIZICE

Obiectivele, importanţa şi problematica istoriei exerciţiilor fizice

Istoria este o reflectare a lumii sociale, economice, politice, culturale,
sportive, o oglindă, o bancă de date şi informaţii prelucrate, o cronologie a ideilor
şi faptelor umane, un „aide-memoire", un inventar al întâmplărilor provocate sau
trăite de colectivitatea umană; ea este în fond conştiinţa lumii şi cartea revenirii ei.
Orice ştiinţă poate prezentată după două metode: logică şi istorică.
Metoda logică expune lucrurile în ordinea în care ele se înfăţişează
percepţiilor şi raţiunei noastre, iar fenomenele în raporturile lor cauzale.
Metoda istorică prezintă faptele nu în aşezarea lor spaţială ori în înlănţuirea
lor logică, ci în succesiunea cu care s-au dispus în timp, în ordinea în care ele au
fost cucerrite pas cu pas de inteliogenţa omenească.
De aceea folosirea metodei istorice ca auxiliară a metodei logice are un
întreit folos şi anume ştiinţific, educativ şi filosofic.
Ştiinţific pentru că ne prezintă convingeri şi clarificări.
Educativ pentru că ne face să preţuim valoarea muncii perseverente.
Filosofic pentru că ne dă material de gândit asupra izvoarelor şi evoluţiei
cunoaşterii, asupra continuităţii civilizaţiei, asupra mersului progresiv al culturii.
Fiecare domeniu de activitate şi creaţie omenească îşi are propria sa istorie,
care valorifică, însă, aceeaşi ţesătură a timpului, viaţa cumulând astfel mai multe
tipuri de istorie, toate corelate într-un mozaic complex care este lumea cu trecutul,
prezentul şi viitorul său.
Istoria apariţiei exerciţiului fizic, diversificării, dezvoltării şi
instituţionalizării lui, a apariţiei sistemelor, metodelor şi categoriilor fundamentale
- educaţia fizică şi sportul - reprezintă obiectul cursului de faţă.
Cursul este o sinteză selectată a concepţiilor şi realităţilor practicării
exerciţiilor fizice, acolo unde ele au strălucit, au constituit un model şi au marcat
praguri noi de progres şi afirmare pe planuri multiple - filosofic, social, pedagogic.
Pe cât va fi posibil, vom integra această evoluţie a exerciţiilor fizice în
contextul social, ca parte a istoriei universale. Vom prezenta instituţiile,
categoriile, evenimentele, ideile, doctrinele, sistemele, metodele şi efectele pe
care, în principal, ele le-au dăruit vieţii omului în evoluţia sa filogenetică, lumii
dinainte şi după Hristos, până în zilele noastre.
Interrelaţia exerciţiu fizic - civilizaţie - cultură - sanogeneză şi echilibru
ecologic, ca dovadă a faptului că omul rămâne marele său obiectiv, în planul
ameliorării acestuia în toate componentele ce-1 definesc, va impune structura
cursului şi orientarea sa. Aşa se explică şi capitolele ei de bază, care corespund
periodizării istoriei universale. Aceasta, în general, şi cea a domeniului nostru, în
particular, se supun legilor economice, sociale, politice, ce au suferit modificări
profunde în dialectica lor milenară, influenţând fenomenele suprastructurii în care
se încadrează şi exerciţiul fizic, educaţia fizică şi sportul.
Istoria exerciţiilor fizice nu este contemplativă, reflexivă, sau doar
comparativă şi descriptivă, ea se doreşte a fi formativă, educativă şi
prospectivă.
Istoria Educaţiei fizice ne va arata ca interesul pentru fiinţa fizică a omului,
pentru ameliorarea ei, pentru sporirea potenţialului ei energetic, a constituit
totdeauna unul din aspectele civilizaţiei popoarelor, de la populaţiile primitive până
la cele mai ridicate pe scara civilizaţiei din diferitele epoci ale istoriei. Varietatea si
bogăţia de forme cu care au fost practicate exerciţiile fizice - elevate de istorie -
este surprinzatoare. Ele au alcatuit aproape totdeauna un punct permanent din
programul de conducere a popoarelor, împreună cu celelalte preocupari ale
vietii de stat, cu care s-au găsit în strânsă conexiune. Istoria Educatiei fizice
alcătuieste un capitol din Istoria educaţiei generale. Şi deoarece sistemele de
educatie au fost totdeauna influenţate de concepţiile despre om si despre lume
şi strans legate de instituţiile politice şi religioase, Istoria Educaţiei fizice nu
poate fi concepută altfel decât ca un aspect al istoriei civilizaţiei omenirii,
mergând mână în mânăcu istoria politică, religioasă, militară, socială, a ştiinţelor,
artelor si a educaţiei generale.
Istoria kinetoterapiei este ştiinţa despre gândirea şi creaţia ştiinţifică şi tehnică
în timp cu privire la ameliorarea sănătăţii şi integrităţii fiinţei umane prin toate
mijloacele cunoscute: exerciţiu, aer, apă, cuvânt, sacru etc.
In filmul evolutiei ei istorice, Educaţia fizica şi kinetoterapia se infăţisează cu
epoci de strălucire şi cu perioade de umbră. A fost pusă uneori în slujba
idealurilor de libertate, alteori a fost instrument de asuprire; a servit religiei
frumosului sau instinctelor bestiale; a fost preţuită sau persecutată; a fost
practicată empiric sau ştiinţific. Niciodată însă nu a incetat să fie prezentă in
preocupările omului, ori de câte ori a trebuit să se caute a alege sau a
completa elementele unui plan de realizare a ceea ce este util, să nătos, frumos.

Periodizarea istoriei exerciţiilor fizice

Periodizarea actuală a istoriei renunţă la cea impusă arbitrar de
materialismul istoric, care considera că studierea dezvoltării forţelor de producţie
şi relaţiilor de producţie ar fi singura care ar oferi o înţelegere şi o explicaţie
ştiinţifică a procesului evoluţiei societăţii omeneşti. Potrivit acestei concepţii
filosofice, modificărilor produse în baza economică a societăţii le corespund tot
atâtea perioade de dezvoltare în evoluţia societăţii omeneşti şi, implicit, în istoria
ei universală, sau a domeniilor ei de manifestare (militară, politică, ştiinţifică,
culturală, sportivă etc.).
Corespunzător acestor modificări în structura economică a societăţii s-au
diferenţiat următoarele perioade: perioada comunei primitive; perioada orânduirii
sclavagiste; perioada orânduirii feudale; perioada orânduirii capitaliste; perioada
orânduirii socialiste.
Inconsistenţa acestei periodizări constă în aceea că ea diferenţiază etape
inegale ca timp pentru societatea omenească, care îşi are manie sale inegalităţi,
ritmurile proprii de dezvoltare atât de diferenţiate.
Iată de ce se impune a fi reaşezată în drepturile ei periodizarea clasică a
istoriei, bazată pe două mari epoci - preistorică şi istorică.
– Revoluţia neolitică 6000 – 2900
– Orientul antic 2900 – sec. III d.Hr.
– Vechea Eladă şi Roma antică 2000 – sec. IV
– Bizanţul şi Islamul sec. V – sec. XIV
– Umanismul şi Renaşterea sec. X – sec XVII
– Epoca Modernă sec. XVII – 1918
– Epoca Contemporană 1918 – până azi

2. EXERCIŢIILE FIZICE ÎN EPOCA PREISTORICĂ

Activităţile corporale ale omului tuturor timpurilor imemoriabile, nescrise şi
apoi scrise, dezvăluite de descoperirile arheologice, etnografice, geologice,
geografice şi ştiinţifice, izvorăsc din necesitatea supravieţuirii lui filogenetice şi
ontogenetice, ca specie şi individ, a adaptării sale la mediul înconjurător, pentru
întreţinerea vieţii de relaţie cu acesta.
 Apariţia şi existenţa omului preistoric sau primitiv cu 600.000 de ani în urmă
(primi hominizi, apoi tipul preuman Homo primigenius-omul din Neanderthal,
continuat prin tipul uman actual - Homo sapiens ) şi evoluţia lui în paleolitic şi
neolitic (încheiată către anul 4500 î. Hr.) au fost marcate şi chiar condiţionate de
activităţile fizice, de acţiunile sale motorii indispensabile existenţei. De aceea, în
plan didactic şi, presupunem noi, în plan istoric, în sens cronologic, distingem mai
multe momente probabile de manifestare motrică.
2.1. Însuşirea mişcărilor condiţionate, naturale ale deplasării şi
verticalităţii
Avem în vedere, în acest sens, ridicarea capului, dobândirea poziţiei de
şezând, stând, ca premise ale dinamicii omului, evidenţiată do târâre, de mers,
alergare, aruncare, căţărare, echilibru, purtatul greutăţilor. Acest bagaj motric
modifică şi salvează totodată existenţa umana, îi amplifică potenţialul biologic,
sistemul locomotor şi aparatul nouro-muscular, dobândind, prin repetare, o
funcţionalitate sporită, stimulatoare şi generatoare de creştere şi dezvoltare în acest
plan.
Aceste aptitudini motrice i-au asigurat omului preistoric viaţa sa de relaţie
cu mediul înconjurător, posibilitatea de comunicare cu semenii, sursă a
îndeplinirii celorlalte activităţi indispensabile existenţei şl supravieţuirii sale.
Avem în vedere gândirea, afectivitatea, voliţionalul şi moralitatea sa. Dar,
pe lângă viaţa sa de relaţie, există şi viaţa de întreţinere a omului.
1. Viaţa de întreţinere a omului preistoric
Aceasta se realizează pe două căi distincte:
- Vânătoarea şi pescuitul (în epoca paleoliticului) îi conferă hrana pe care
trebuia s-o dobândească în medii climatice diferite - uscat, apă, zăpadă, gheaţă
ş.a.
- Practicarea agriculturii (în neolitic) implică un efort fizic periodic şi
diferenţiat, realizat pe o treaptă nouă, superioară de existenţă, care modifică
poziţia omului preistoric faţă de natură, de hrana sa care se diversifică. El acum
o produce, o determină, nu o aşteaptă, deşi nu va renunţa la vânat şi pescuit.
2. Apărarea vieţii în faţa stihiilor naturii şi adversităţii semenilor
O dată cu apariţia primelor forme de proprietate asupra pământurilor
necesare agriculturii, a păşunilor reclamate de creşterea animalelor domestice, a
spaţiilor de vânătoare şi de hrană, ca şi a pretenţiilor de prioritate, de hegemonie,
se impun treptat, relaţii de adversitate şi, apoi, de supunere, apar primii germeni a
unor noi relaţii interumane.
În aceste situaţii dramatice, călăria, mânuirea armelor albe, a arcului,
bumerangului, suliţei, praştiei, obiectelor de piatră, apoi de fier şi de bronz tot mai
ascuţite şi mai eficace amplifică gestul motric, îl obligă să fie mai viguros, mai
exact, mai repetat, mai perfecţionat.
3. Sărbătorile legate de natură
Aceste sărbători, legate de anotimpurile naturii, de bucuria recoltelor, de
reuşita vânatului, de victoria în confruntările militare, de căsătorie, naştere şi
moarte, de cult, de credinţe magico-religioase reclamă mişcării umane noi forme
de exprimare. Dansul, mişcările ritmice, nuanţate, însoţite de mimică, de cânt şi
sunete onomatopeice vor îmbogăţi arsenalul motric uman. Pe lângă mişcările cu
caracter natural, utilitar, militar, vor apare şi cele stilizate, de cult, emoţionale,
cuprinse în ritual.