1 Ideea unităţii europene a apărut în condiţiile preocupărilor în evul mediu a europenilor faţă de pericolele

ce veneau dinspre Răsărit. Ea a rămas multă vreme aspiraţia unor literaţi, filosofi, sfătuitori de cabinete.
Primele incercari de constituire a unei Europe unite a fost facute de Imperiul Carolingian, În plan teoretic
apar numeroase proiecte de organizare a păcii. Pierre Dubois în lucrarea De recuperatione Terrae Sanctae
cere o reformă a bisericii, un învăţământ laic şi a propus unificarea europeană în forma unei federaţii, spre a
recuceri pământurile sfinte căzute sub musulmani. În 1303 marile poet italian Dante în De monarhia,
preconiza o soluţie de tip federalist a Europei, o pace universală prin subordonarea monarhilor europeni unui
conducător suprem, unei unice şi legitime autorităţi. Kant schiţează o veritabilă teorie pacifistă şi
internaţionalistă. El încearcă pentru prima dată studierea ştiinţifică a cauzelor războiului propunând cerinţa
conformităţii constituţionale a statelor membre, el leagă pentru prima dată democraţia şi internaţionalismul.
Abia după primul război mondial ideea s-a convertit într-o mişcare politică ce viza unificarea ţărilor
europene. Dar istoria propriu-zisă a acestei idei, momentul în care nu mai este doar un refugiu consolator, ci
un reper de acţiune precisă a guvernelor, începe după al doilea război mondial.
2.Declaratia Schuman 9 mai 1950 Ministrul francez al Afacerilor Externe Robert Schuman, a condus la
crearea a ceea ce este acum Uniunea Europeana. Guvernul francez propune ca productia franco-germana de
carbune si otel sa fie plasata sub incidenta unei inalte Autoritati, in cadrul unei organizatii deschise si altor
state europene.
Controlul productiei de carbune si otel ar trebui sa conduca imediat la construirea unei baze comune pentru
dezvoltarea economica, ca un prim pas in realizarea unei federatii europene, schimband in acelasi timp
destinele acelor regiuni care s-au dedicat in trecut fabicarii de munitie de razboi, ale carui victime nu au
intarziat sa devina.
Solidaritatea in productie astfel stabilita va demonstra ca orice conflict intre Franta si Germania devine nu
doar inimaginabil, ci chiar imposibil. Infiintarea acestei unitati de productie puternice, deschisa tuturor
tarilor care doresc sa colaboreze si care se angajeaza sa le ofere tarilor membre elementele principale de
productie industriala in conditii egale, va pune bazele reale pentru unificarea economica. Aceasta productie
va fi oferita lumii intregi, fara diferentieri sau exceptii, pt. a contribui la cresterea nivelului de trai si pentru a
promova realizarile pasnice.
In acest mod se va realiza intr-un mod simplu si rapid acea fuziune a intereselor care este indispensabila
pentru crearea unui sistem economic comun; aceasta ar putea fi piatra de temelie a unei comunitati mai largi
si mai complexe intre tari care s-au aflat multa vreme in conflict.
Prin controlul productiei de baza si prin instituirea unei Inalte Autoritati, ale carei decizii vor uni Franta,
Germania si alte state membre, aceasta propunere va conduce la crearea unei prime baze concrete a
federatiei europene, indispensabila pentru mentinerea pacii.
3. Valorile si principiile UE
Valorile UE sunt comune tuturor statelor membre, într-o societate în care au întâietate toleranța, justiția,
solidaritatea și combaterea discriminării. Aceste valori sunt parte integrantă din modul european de viață:
Demnitatea umană
Demnitatea umană este inviolabilă. Trebuie să fie respectată și protejată și constituie baza propriu-zisă a
drepturilor fundamentale.
Libertatea
Libertatea de mișcare le dă cetățenilor dreptul de a se deplasa și stabili în mod liber pe teritoriul Uniunii.
Libertățile individuale, cum ar fi respectul față de viața privată, libertatea de gândire, libertatea religioasă,
libertatea de întrunire, dreptul la informație și libertatea de exprimare, sunt protejate de Carta drepturilor
fundamentale a UE.
Democrația
Funcționarea Uniunii se întemeiază pe democrația reprezentativă. Statutul de cetățean european implică și
exercitarea unor drepturi politice. Fiecare cetățean adult din UE are dreptul de a candida și de a vota la
alegerile pentru Parlamentul European, fie în țara de reședință, fie în țara de origine.
Egalitatea
Egalitatea presupune drepturi egale în fața legii pentru toți cetățenii. Principiul egalității între femei și bărbați
stă la baza tuturor politicilor europene și reprezintă piatra de temelie a integrării europene. Se aplică în toate
domeniile. Principiul plății egale pentru muncă egală a fost integrat în tratatul din 1957. Deși mai există încă
inegalități, UE a făcut progrese semnificative.
Statul de drept
Uniunea Europeană este întemeiată pe statul de drept. Tot ce face UE se bazează pe tratate, asupra cărora au
convenit toate statele membre, în mod voluntar și democratic. Dreptul și justiția sunt protejate de un
organism judiciar independent. Țările membre au conferit competență judiciară definitivă Curții Europene de
Justiție, ale cărei hotărâri trebuie respectate de toată lumea.
Drepturile omului
Drepturile omului sunt protejate de Carta drepturilor fundamentale a UE. Acestea includ dreptul de a nu fi
discriminat pe motive de sex, origine etnică sau rasială, religie sau convingeri, handicap, vârstă sau orientare
sexuală, dreptul la protecția datelor cu caracter personal și dreptul de a obține acces la justiție.
Principii fundamentale
1. Delimitarea competenţelor Uniunii are la bază principiul atribuirii. Exercitarea competenţelor Uniunii are
la bază principiile subsidiarităţii şi proporţionalităţii.
2. În temeiul principiului atribuirii, Uniunea acţionează în limitele competenţelor ce i-au fost atribuite prin
Tratatele europene de către statele membre în vederea atingerii obiectivelor stabilite de către aceasta. Orice
altă competenţă neatribuită Uniunii prin Tratatele europene aparţine statelor membre.
3. În temeiul principiului subsidiarităţii, în domeniile ce nu ţin de competenţa sa exclusivă, Uniunea
intervine numai şi în măsura în care obiectivele acţiunii preconizate nu pot fi atinse în mod satisfăcător de
către statele membre nici la nivel central, nici la nivel regional şi local, dar pot fi, datorită dimensiunilor şi
efectelor preconizate, mai bine atinse la nivelul Uniunii.
Instituţiile Uniunii aplică principiul subsidiarităţii conform Protocolului privind aplicarea principiilor
subsidiarităţii şi proporţionalităţii anexat la Tratatele europene. Parlamentele naţionale veghează la
respectarea acestui principiu conform procedurii prevăzute în Protocolul menţionat.
4. În temeiul principiului proporţionalităţii, conţinutul şi forma de acţiune a Uniunii nu depăşesc ceea ce este
necesar pentru atingerea obiectivelor.
4 Obiectivele Uniunii
1. Scopul Uniunii este de a promova pacea, valorile sale şi bunăstarea popoarelor sale.
2. Uniunea oferă cetăţenelor şi cetăţenilor săi un spaţiu de libertate, securitate şi justiţie, fără frontiere
interne, precum şi o piaţă unică unde concurenţa este liberă şi nedenaturată.
3. Uniunea acţionează pentru dezvoltarea durabilă a Europei, bazată pe o creştere economică echilibrată, pe
o economie socială de piaţă foarte competitivă, vizând ocuparea deplină a forţei de muncă şi progresul
social şi un înalt nivel de protecţie şi de îmbunătăţire a calităţii mediului. Uniunea promovează progresul
ştiinţific şi tehnic.
Combate excluderea socială şi discriminările şi promovează justiţia şi protecţia socială, egalitatea între
femei şi bărbaţi, solidaritatea între generaţii şi protecţia drepturilor copilului.
Promovează coeziunea economică, socială şi teritorială, precum şi solidaritatea între statele membre.
Uniunea respectă bogăţia diversităţii sale culturale şi lingvistice şi veghează la păstrarea şi dezvoltarea
patrimoniului cultural european.
4. În relaţiile cu restul lumii, Uniunea afirmă şi promovează valorile şi interesele sale.
Contribuie la pacea, la securitatea, la dezvoltarea durabilă a planetei, la solidaritatea şi respectul reciproc
între popoare, la comerţul liber şi echitabil, la eliminarea sărăciei şi la protecţia drepturilor omului, în
special ale copilului, precum şi la respectarea strictă şi la dezvoltarea dreptului internaţional, în special
la respectarea principiilor Cartei Naţiunilor Unite.
5 La scurt timp după lansarea Declaraţiei la Paris a fost inaugurată o conferinţă
având drept scop să elaboreze Tratatul instituind Comunitatea Europeană a
Cărbunelui şi Oţelului (CECA). Tratatul a fost semnat la Paris la 18 aprilie 1951 şi
a intrat în vigoare după ce a fost ratificat în cele şase state membre la 25 iulie 1952. Tratatul de la Paris
(1951), semnat în 18 aprilie 1951 între Belgia, Franța, Germania de Vest, Italia, Luxembourg și Olanda a
creat Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (European Coal and Steel Community sau ECSC),
care a devenit ulterior parte a Uniunii Europene. Tratatul a expirat în 23 iulie 2002, la exact 50 de ani după
ce intrase în vigoare.
Inalta Autoritate al cărei prim preşedinte a fost Jean Monnet şi-a ţinut prima sa
reuniune la Luxemburg la 10 august 1952.
6 Tratatul de la Roma se referă la tratatul prin care a fost instituită Comunitatea Economică Europeană
(EEC) și a fost semnat de Franța, Germania de Vest, Olanda, Italia, Belgia și Luxemburg la 25 martie 1957.
Comunitatea Europeană a fost înființată la Roma sub numele de Comunitatea Economică Europeană (CEE),
la data de 25 martie 1957, de către cele șase state membre (Belgia, Germania, Franța, Italia, Luxemburg,
Olanda) ale Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului (CECO). Constituirea CE a avut la bază Tratatul
privind constituirea Comunității Europene.
Comunitatea Europeană a Energiei Atomice, sau EURATOM, este o organizație internațională cu scopul
folosirii pașnice a energiei atomice
7 Tratatul de la Bruxelles sau Tratatul de fuziune,[1] a fost un tratat european care a reunit cele trei
organisme executive ale Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului (CECO), Comunității Europene a
Energiei Atomice (Euratom) și Comunității Economice Europene într-o structură instituțională unică. Acesta
a stabilit că Comisia Europeană și Consiliul Uniunii Europene ar trebui să înlocuiască Comisia și Consiliul
Euratom, precum și Înalta Autoritate și Consiliul CECO.
8 Prima extindere Danemarca, Irlanda, Regatul Unit
A doua extindere Grecia 1981 Greciei, Portugalia, Spania
9 Actul unic european a revizuit Tratatul de la Roma și a introdus Piața Unică Europeană și Cooperarea
Politică Europeană. Noile completări aduse de Actul Unic European (tratat semnat în 1986) au asigurat
obligativitatea ca Parlamentul să-şi dea avizul conform înainte ca o nouă țară să poată adera la UE. Tratatul de
la Amsterdam (semnat în 1997) a conferit Parlamentului o poziție mult mai puternică în adoptarea legislației,
împreună cu Consiliul, pentru o serie întreagă de domenii care fac obiectul legislației UE (protecția
consumatorului, posibilitatea de a lucra legal într-o altă țară şi chestiunile de mediu ar fi doar câteva dintre ele).
Prima Conferință interguvernamentală a fost deschisă sub preşedinția Italiei la 9 septembrie 1985 şi a culminat
cu adoptarea Actului Unic European la 28 februarie 1986 la Bruxelles.
Actul Unic European a adus modificări la Tratatele de instituire a Comunităților Europene şi a stabilit
cooperarea politică europeană. Odată cu intrarea în vigoare a Actului Unic European (AUE), denumirea de
„Parlament European” (pe care Adunarea o utilizase din 1962) a devenit oficială. AUE a sporit, de
asemenea, puterile legislative ale PE, prin introducerea procedurilor de cooperare şi aviz conform.
Semnat la: Luxemburg (Luxemburg) la 17 februarie 1986 şi la Haga (Țările de Jos) la 28 februarie 1986
10 Tratatul privind Uniunea Europeană a fost semnat la Maastricht în prezența Preşedintelui
Parlamentului European, Egon Klepsch. Conform acestui tratat, Uniunea este întemeiată pe Comunitățile
Europene (primul pilon), având două domenii suplimentare de cooperare (pilonii doi şi trei): Politica Externă
şi de Securitate Comună (PESC) şi Justiția şi Afacerile Interne (JAI).
La intrarea în vigoare a Tratatului privind Uniunea Europeană, CEE devine Comunitatea Europeană (CE).
Puterile legislativă şi de supraveghere ale PE sporesc odată cu introducerea procedurii de codecizie şi cu
extinderea procedurii de cooperare.
Conform noului tratat, Parlamentul European are dreptul de a solicita Comisiei să prezinte o propunere
legislativă pentru chestiuni care, în opinia sa, impun elaborarea unui act comunitar. De asemenea, întreaga
Comisie trebuie acum să fie aprobată de PE, care desemnează şi Ombudsmanul European.
Semnat la: Maastricht (Țările de Jos) la 7 februarie 1992
11 Tratatul de la Amsterdam a fost adoptat de șefii de stat și de guvern ai Uniunii Europene (UE) la 16-17
iulie 1997 și semnat la 2 octombrie 1997. A intrat în vigoare la 1 mai 1999. Tratatul de la Amsterdam a
amendat Tratatul de la Maastricht, fără însă a-l înlocui. Scopul lui inițial a fost de a asigura capacitatea de
acțiune a UE și după extinderea spre est. Tratatul de la Nisa de modificare a Tratatului UE, a Tratatelor de
instituire a Comunităților Europene şi a anumitor acte conexe a fost semnat în prezența Preşedintelui
Parlamentului European, Nicole Fontaine. Obiectivul Tratatului de la Nisa era acela de a modifica structura
instituțională a Uniunii Europene pentru a face față provocărilor noii extinderi. Odată cu Tratatul de la Nisa,
puterile legislativă şi de supraveghere ale Parlamentului au fost sporite, iar votul cu majoritate calificată în
cadrul Consiliului a fost extins la mai multe domenii.
12 Instituţiile comunitare
Structura acţională cea mai importantă a Uniunii Europene o reprezintă instituţiile
comunitare. Acestea sunt in număr de şase, după cum urmează:
Consiliul Uniunii Europene (Consiliul de miniştri),
Comisia europeană,
Parlamentul european,
Curtea de justiţie
Curtea de conturi. Acestora li se adaugă, incepand cu anul 1988,
Tribunalul de primă instanţă, ca instituţie asociată Curţii de justiţie.
Instituţiile comunitare, avand rol esenţial in cadrul construcţiei comunitare, prezintă
următoarele caracteristici:
A. Fiecare instituţie ocupă un loc distinct in structura organizatorică a Comunităţilor,
răspunzand unor necesităţi fundamentale, şi anume:
a. Consiliul Uniunii Europene reprezintă interesele statelor membre;
b. Comisia europeană apără interesul Comunităţilor, in ansamblul lor;
c. Parlamentul european reprezintă interesele popoarelor statelor membre;
d. Curtea de justiţie şi T.P.I. asigură respectarea regulilor de drept comunitar;
e. Curtea de conturi, deşi nu are importanţa primelor 4, asigură legalitatea
folosirii resurselor financiare, şi, prin urmare, controlul in domeniu.
13 Parlamentul European (abreviat PE) este o autoritate legislativă a Uniunii Europene (UE). Parlamentul
este ales prin vot direct o dată la cinci ani. Împreună cu Consiliul Uniunii Europene și cu Comisia
Europeană, exercită puterea legislativă a UE.
Funcționare
În temeiul tratatelor, Parlamentul își organizează activitatea în mod independent. Acesta își adoptă
Regulamentul de procedură cu majoritatea voturilor deputaților săi (articolul 232 din TFUE). Cu excepția
cazului în care tratatele dispun altfel, Parlamentul hotărăște cu majoritatea voturilor exprimate (articolul 231
din TFUE). Acesta decide ordinea de zi pentru perioadele sale de sesiune, care sunt destinate în principal
adoptării rapoartelor pregătite de comisiile sale, întrebărilor adresate Comisiei și Consiliului, dezbaterilor de
actualitate și urgente, precum și declarațiilor președinției. Reuniunile comisiilor și ședințele plenare sunt
publice și transmise pe internet.
Organizare
A. Președintele
În conformitate cu Regulamentul de procedură, Președintele Parlamentului este ales dintre deputații în PE
pentru un mandat de doi ani și jumătate, care poate fi reînnoit. Președintele reprezintă Parlamentul în relațiile
externe și cu celelalte instituții ale UE. Președintele supraveghează dezbaterile în plen și se asigură că
Regulamentul de procedură al Parlamentului este respectat. În deschiderea fiecărei reuniuni a Consiliului
European, Președintele Parlamentului European prezintă punctul de vedere și preocupările instituției
referitoare la punctele înscrise pe ordinea de zi și la alte subiecte. După adoptarea de către Parlament a
bugetului Uniunii Europene, Președintele îl semnează, acesta devenind astfel operațional. Președintele
Parlamentului semnează, alături de Președintele Consiliului, toate actele legislative adoptate prin procedura
legislativă ordinară. Președintele poate fi înlocuit de unul dintre cei 14 vicepreședinți (articolul 23 din
Regulamentul de procedură).
B. Plenul
Plenul este stricto sensu Parlamentul European, iar reuniunile sale sunt prezidate de Președinte. Parlamentul
se întrunește în fiecare lună (cu excepția lunii august) în sesiune plenară la Strasbourg, perioada de sesiune
durând patru zile, de luni până joi. La Bruxelles au loc perioade de sesiune suplimentare. Perioada de sesiune
se împarte în ședințe zilnice [articolul 145 alineatul (3) din Regulamentul de procedură]. Distribuția locurilor
deputaților în hemiciclu se face în funcție de apartenența politică, de la stânga la dreapta, cu acordul
președinților de grup. Președintele este cel care deschide ședința, uneori prin aducerea unui omagiu sau
printr-un discurs pe o temă de actualitate. În îndeplinirea acestei sarcini, Președintele este asistat de 14
vicepreședinți, care pot prelua conducerea reuniunii. Pentru facilitarea cooperării dintre instituții în cadrul
procesului de luare a deciziilor, la ședințe participă și Comisia Europeană și Consiliul Uniunii Europene. La
cererea Parlamentului, reprezentanții celor două instituții pot fi invitați să facă declarații sau să își prezinte
activitățile.
C. Organismele politice
Organismele politice ale Parlamentului sunt Biroul (articolul 24 din Regulamentul de procedură -
președintele și 14 vicepreședinți), Conferința președinților (articolul 26 din Regulamentul de procedură -
Președintele și președinții grupurilor politice), cei cinci chestori (articolul 28 din Regulamentul de procedură
- responsabili pentru chestiunile administrative și financiare ale deputaților), Conferința președinților de
comisie (articolul 29 din Regulamentul de procedură) și Conferința președinților de delegație (articolul 30
din Regulamentul de procedură). Durata mandatului Președintelui, al vicepreședinților și al chestorilor,
precum și al președinților de comisie și de delegație este de doi ani și jumătate (articolul 19 din
Regulamentul de procedură).
D. Comisii și delegați
Deputații sunt organizați în 20 de comisii, două subcomisii și 39 de delegații (delegații interparlamentare și
delegații la comisii parlamentare mixte, comisii parlamentare de cooperare și adunări parlamentare
multilaterale)[5]. Parlamentul trimite o delegație și la Adunarea Paritară înființată în baza acordului dintre
statele din Africa, Caraibe și Pacific (ACP) și UE[6]. Parlamentul poate înființa și comisii speciale (articolul
197 din Regulamentul de procedură) sau comisii de anchetă (articolul 226 din TFUE și articolul 198 din
Regulamentul de procedură).
În temeiul articolului 204 din Regulamentul de procedură, fiecare comisie sau delegație își alege propriul
birou, alcătuit dintr-un președinte și până la patru vicepreședinți.
E. Grupuri politice
Deputații nu sunt organizați în delegații naționale, ci, în funcție de afinitățile politice, în grupuri
transnaționale. În temeiul Regulamentului de procedură, un grup politic trebuie să cuprindă deputați aleși din
cel puțin un sfert dintre statele membre și să fie alcătuit din cel puțin 25 de deputați (articolul 32 din
Regulamentul de procedură). Grupurile politice organizează reuniuni regulate în săptămâna care precedă
perioada de sesiune și în săptămânile de sesiune, precum și seminarii pentru a stabili principiile de bază ale
activității lor. Anumite grupuri politice corespund partidelor politice supranaționale care activează la nivelul
UE.
F. Partide și fundații politice europene
Parlamentul recomandă crearea unui mediu favorabil dezvoltării unor adevărate partide și fundații politice
europene, inclusiv adoptarea unei legislații-cadru. Articolul 224 din TFUE prevede un temei juridic pentru
adoptarea, în conformitate cu procedura legislativă ordinară, a unui statut pentru partidele politice de la nivel
european și a unor norme privind finanțarea acestora. În 2003, a fost creat un sistem de finanțare a partidelor
politice europene, care a permis înființarea fundațiilor politice la nivelul UE[7]. Ca răspuns la anumite
practici abuzive, aceste norme au fost modificate recent prin Regulamentul (UE, Euratom) 2018/673 din 3
mai 2018[8], în vederea consolidării dimensiunii europene a partidelor politice europene, asigurând o
distribuție mai echitabilă a fondurilor și îmbunătățind punerea în aplicare.
Partidele europene existente în prezent sunt: Partidul Popular European (PPE), Partidul Socialiștilor
Europeni (PSE), Alianța Liberalilor și Democraților pentru Europa (ALDE), Partidul Ecologist European
(EGP), Alianța Conservatorilor și Reformiștilor Europeni (ACRE), Partidul Stângii Europene (EL),
Europenii Uniți pentru Democrație (EUD), Partidul Democrat European (PDE), Alianța Liberă Europeană
(ALE), Alianța Europeană pentru Libertate (AEL), Alianța Mișcărilor Naționale Europene (AEMN),
Mișcarea Politică Creștină Europeană (ECPM) și Alianța pentru Democrație Directă în Europa (ADDE).
Aceste partide supranaționale cooperează strâns cu grupurile politice corespunzătoare din cadrul
Parlamentului European.
Printre cele mai importante fundații politice europene se numără: Centrul pentru Studii Europene „Wilfried
Martens”, Fundația pentru Studii Progresive Europene, Forumul Liberal European, Fundația Ecologistă
Europeană, Institutul Democraților Europeni, Transformă Europa și Noua Direcție – Fundația pentru
Reformă în Europa.
La 22 noiembrie 2012, Parlamentul a adoptat o rezoluție[9] prin care îndeamnă partidele politice europene să
numească candidați pentru postul de președinte al Comisiei, pentru a întări legitimitatea politică atât a
Parlamentului, cât și a Comisiei. Aceste dispoziții au fost puse în aplicare înainte de alegerile din 2014, când
candidații cap de listă au candidat pentru prima dată. În urma respectivelor alegeri, unul dintre candidații cap
de listă, Jean-Claude Juncker, a fost ales președinte al Comisiei de către Parlament la 22 octombrie 2014. În
Decizia sa din 7 februarie 2018 privind revizuirea Acordului-cadru privind relațiile dintre Parlamentul
European și Comisia Europeană[10], Parlamentul a declarat că este gata să respingă orice candidat la funcția
de președinte al Comisiei care nu este numit în calitate de candidat cap de listă (Spitzenkandidat) al unui
partid politic european, în perspectiva alegerilor europene din 2019.
G. Secretariatul Parlamentului
Secretariatul Parlamentului este condus de Secretarul General, care este numit de Birou (articolul 222 din
Regulamentul de procedură). Biroul hotărăște, de asemenea, componența și organizarea Secretariatului, care,
în prezent, este alcătuit din 12 direcții generale și Serviciul Juridic. Secretariatul are misiunea de a coordona
activitatea legislativă și de a organiza sesiunile plenare și reuniunile. De asemenea, acordă asistență tehnică
și juridică, precum și consultanță de specialitate organelor parlamentare și deputaților din PE pentru a-i
sprijini în exercitarea mandatelor lor. Secretariatul pune la dispoziție servicii de interpretare și traducere
pentru toate reuniunile și documentele oficiale.

14. Președintele este ales pentru o perioadă de doi ani și jumătate reînnoibilă, adică jumătate din
legislatura parlamentară. Deputații sunt repartizați în 22 comisii care pregătesc lucrările sesiunilor plenare
ale Parlamentului. Deputații ocupă un loc în hemiciclu în funcție de grupul politic căruia îi aparțin. Aceștia
nu se grupează în funcție de naționalitate, ci în funcție de afinitățile lor politice

Subiectul 15: Puterile si competentele Parlamentului European. Competentele bugetare ale

Parlamentului European
Parlamentul European: competențe
Președinte: David-Maria Sassoli iulie 2019 – decembrie 2021
Competențe de tip constituțional și de ratificare
În urma semnării Actului unic european, încheierea oricărui tratat de aderare a unui nou stat membru precum
și a oricărui tratat de asociere necesită avizul conform al Parlamentului. Pe baza acestui act, procedura se
aplică, de asemenea, acordurilor internaționale cu implicații bugetare importante pentru Uniune (înlocuind
procedura de conciliere instituită în 1975). Tratatul de la Maastricht a extins procedura în cauză la acordurile
care instituie un cadru instituțional specific sau care implică modificarea unui act adoptat în temeiul
procedurii de codecizie. Parlamentul trebuie, de asemenea, să-și dea avizul conform pentru actele privind
procedura electorală (odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht). De la intrarea în vigoare a
Tratatului de la Amsterdam, avizul conform al PE este solicitat în cazul în care Consiliul dorește să declare
că există un pericol evident de încălcare gravă de către un stat membru a principiilor fundamentale ale
Uniunii, înainte de a adresa recomandări sau de a impune sancțiuni statului membru în cauză. În schimb,
orice revizuire a Statutului deputaților în Parlamentului European trebuie să fie aprobată de către Consiliu.
De la intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, Parlamentul poate avea inițiativa revizuirii tratatelor și
are ultimul cuvânt în privința convocării sau nu a unei Convenții pentru pregătirea unei viitoare modificări a
tratatelor [articolul 48 alineatele (2) și (3) din Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE)].
Participarea la procesul legislativ (1.2.3)
Parlamentul participă la adoptarea actelor legislative ale Uniunii în proporții diferite, în funcție de temeiul
juridic pertinent pentru fiecare dintre acestea. Rolul său a evoluat, treptat, de la o participare exclusiv
consultativă la codecizie, ceea ce îl plasează pe picior de egalitate cu Consiliul.
A. Procedura legislativă ordinară
De la intrarea în vigoare a Tratatului de la Nisa (1.1.4), procedura de codecizie a fost aplicată pentru 46 de
temeiuri juridice din Tratatul CE. În principiu, această procedură a pus Parlamentul pe picior de egalitate cu
Consiliul. În cazul în care cele două instituții ajungeau la un acord, actul era adoptat în prima sau în a doua
lectură. În caz de dezacord, actul respectiv putea fi adoptat doar în urma succesului concilierii.
După intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona (1.1.5), procedura de codecizie a devenit procedura
legislativă ordinară (articolul 294 din TFUE). Peste 40 de noi politici sunt supuse acestei proceduri, de
exemplu cele privind libertatea, securitatea și justiția, comerțul exterior, politica de mediu și politica agricolă
comună (PAC)
B. Consultare
Procedura de consultare se aplică în continuare în cazul articolelor 27, 41 și 48 din TUE și fiscalității,
dreptului concurenței, armonizării legislațiilor care nu privesc piața internă și unor aspecte ale politicii
sociale.
C. Cooperare (abolită)
D. Avizul conform
După intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht, procedura de aviz conform se aplică câtorva domenii
legislative asupra cărora Consiliul hotărăște în unanimitate și care se limitează, începând cu Tratatul de la
Amsterdam, la fondurile structurale și de coeziune.
E. Dreptul la inițiativă
Tratatul de la Maastricht a acordat Parlamentului dreptul la inițiativa legislativă, care se limitează la a cere
Comisiei să prezinte o propunere. Acest drept a fost menținut în Tratatul de la Lisabona (articolul 225 din
TFUE) și este explicat în mod mai detaliat într-un acord interinstituțional dintre Parlament și Comisie.
Competențe de control asupra executivului
Parlamentul dispune de mai multe instrumente de control. În special, el dezbate raportul general anual
prezentat de Comisie (articolul 233 din TFUE) și supraveghează, împreună cu Consiliul, actele de punere în
aplicare și actele delegate ale Comisiei (articolele 290 și 291 din TFUE).
A. Învestitura Comisiei
Începând din 1981, Parlamentul a început să aprobe, în mod informal, învestitura Comisiei, prin examinarea
și aprobarea programului acesteia. Cu toate acestea, doar în momentul intrării în vigoare a Tratatului de la
Maastricht (1992), desemnarea de către statele membre a Președintelui și a membrilor Comisiei, în calitate
de colegiu, a fost supusă aprobării prealabile a Parlamentului.
B. Moțiunea de cenzură
Tratatul de la Roma prevedea deja o moțiune de cenzură (denumită și „vot de neîncredere”) împotriva
Comisiei. În prezent, dispozițiile generale care îi conferă Parlamentului dreptul de a vota cu privire la o
moțiune de cenzură împotriva Comisiei sunt prevăzute la articolul 17 alineatul (8) din TUE și la articolul
234 din TFUE. Adoptarea acesteia necesită o majoritate de două treimi din voturile exprimate și majoritatea
voturilor membrilor adunării parlamentare.
C. Întrebările parlamentare
Orice deputat poate adresa întrebări cu solicitare de răspuns scris Președintelui Consiliului European,
Consiliului, Comisiei sau Vicepreședintelui Comisiei/Înaltului Reprezentant al Uniunii pentru afaceri
externe și politica de securitate.
D. Comisiile de anchetă
Potrivit articolului 226 din TFUE, Parlamentul are competența de a constitui o comisie de anchetă temporară
pentru a cerceta presupusele încălcări ale normelor de drept sau proasta administrare în aplicarea dreptului
Uniunii
Competențe bugetare (1.2.5)
Tratatul de la Lisabona elimină distincția dintre cheltuielile obligatorii și cele neobligatorii. Acesta conferă,
de altfel, Parlamentului aceeași poziție cu cea a Consiliului în cadrul procedurii bugetare anuale, care se
apropie în prezent de procedura legislativă ordinară.
Parlamentul rămâne una dintre cele două componente ale autorității bugetare (articolul 314 din TFUE).
Acesta este implicat în procedura bugetară încă din stadiul pregătitor, în special în ce privește stabilirea
principalelor linii directoare și a naturii cheltuielilor. Parlamentul adoptă bugetul și monitorizează execuția
acestuia (articolul 318 din TFUE). Parlamentul aprobă descărcarea de gestiune pentru execuția bugetară
(articolul 319 din TFUE).
În cele din urmă, Parlamentul trebuie să aprobe cadrul financiar multianual (CFM) (articolul 312 din TFUE).
CFM 2014-2020 este primul cadru de acest tip care face obiectul normelor TFUE.
Parlamentul dispune de trei puteri importante:
 Puterea legislativă, prin care împreună cu Consiliul Uniunii Europene adoptă legislația
europeană (directive, ordonanțe, decizii). Această coparticipare la procesul legislativ
asigură legitimitatea democratică a textelor de lege adoptate. PE nu are drept de inițiativă,
adică nu poate înainta propriile proiecte de legi
 Puterea bugetară. Parlamentul European împreună cu Consiliul sunt organele bugetare ale
UE. Comisia Europeană întocmește un proiect de buget. În faza de aprobare a bugetului
Parlamentul și Consiliul au posibilitatea de a efectua modificări. La capitolul de venituri
bugetare ultimul cuvânt îl are Consiliul, la cel de cheltuieli îl are Parlamentul
 Puterea de control democratic asupra Comisiei Europene. Înainte de numirea membrilor
acesteia, Parlamentul analizează în comisiile sale competența și integritatea comisarilor
desemnați (propuși). Parlamentul poate aproba numirea membrilor comisiei, sau impune
retragerea unuia din comisari prin neacordarea votului de încredere. În afară de acestea,
Parlamentul exercită un control politic prin Consiliul de Miniștri și Consiliul European,
cu precădere în afara CE, acolo unde aceste instituții au funcții executive.

Subiectul 16: Modalitatea de formare si componenta Consiliului de Ministri

Consiliul de Miniştri este institutia UE care reprezinta direct statele membre si în care participa fiecare - prin
reprezentanti la şedinţele care se tin, de obicei la Bruxelles. Conform Tratatului Comunitatii Europene,
Consiliul a fost creat pentru a asigura coordonarea politicilor economice generale pentru a actiona ca organ
de luare a deciziilor si pentru a defini operatiile de management general ale Comisiei. Aceste atributii îi
confera Consiliului rolul de principal organism de luare a deciziilor.
Modul de organizare şi componenţa Consiliului
Consiliului de Miniştri este format din miniştri delegaţi de către guvernele statelor membre. Deşi
terminologia oficiala nu prevede limite stricte, s-a convenit să se facă o diferentiere intre denumirile
diferitelor reuniuni ale Consiliului, in funcţie de domeniile specifice abordate.
Consiliul este compus din câte un reprezentant pentru fiecare stat membru.
Tratatul de la Maastricht precizeaza ca reprezentantii statelor sunt la nivel ministerial si trebuie sa fie abilitati
sa angajeze guvernul ţării pe care o reprezinta.
In cazul in care un membru al Consiliului nu poate participa la reuniunea Consiliului, el poate fi reprezentat
de un functionar naţional de rang inalt, de reprezentantul permanent sau de adjunctul acestuia (reprezentantul
permanent este ambasadorul ţarii respective la UE). Funcţionarul respectiv poate lua parte la dezbaterile din
Consiliu însă nu are drept de vot, acesta putand fi delegat doar unui alt membru al Consiliului. De la 1
ianuarie 2007, Consiliul este compus din 27 de membrii.
Compus din reprezentanţii statelor membre, Consiliul, în principiu organ unic, fiuncţionează de fapt în mai
multe “consilii”: agricultură, economie şi finanţe, exteme, comerţ etc. Fiecare guvern este reprezemat de
ministml său în sectorul respectiv.
Consiluil este asistat de un secreţăriat general instalat la Bruxelles. În pregătirea lucrărilor Consiliului, rolul
major îl deţine Comitetul reprezentanţilor permanenţi (COREPER), comitet creat din 1958 şi al cărui rol a
fost fixat prin Tralalml de fuzionare a executivelor din 1965 (art. 4): „sarcina sa este de a pregăti lucrările
Consiliului. Organ supleant. COREPER-ul este compus din delegaţi ai statelor membre (cu rang de
ambasador), fiecare dintre aceştia fiind legătura continuă dintre statul său şi Comunitate.
. De fapt, COREPER-ul funcţionează şi el în două formaţiuni – COREPER I în care se reunesc
reprezentanţii permanenţi adjuncţi care se ocupă de dosarele tehnice, şi COREPERUL II, reuniunea
ambasadorilor, aceştia ocupându-se de dosarele politice. În linii mari, un acord de vederi la nivel de
COREPER trece pe la Consiliu numai spre ratificare. În cazul în care persistă dezacorduri majore, urmează
ca soluţiile să fie căutate, negociate şi hotărâte între miniştri.
Începând din 1970 Comitetul reprezentanţilor permanenţi este concurat — fară însă a pune în discuţie
existenţa acestuia — de către diverse comitete specializate, compuse şi ele din reprezentanţi ai ministerelor
naţionale, şi care au un rol consultativ, cu precădere în probleme tehnice.
Subiectul 17: Presedentia Consiliului de Ministri, competente si modul de functionare a Consiliului.
Sistemul de Vot al Consiliului de Ministri
Cu excepția Consiliului „Afaceri Externe”, Consiliul este prezidat de reprezentantul statului care exercită
președinția Uniunii Europene: aceasta se schimbă la fiecare șase luni în funcție de ordinea stabilită de
Consiliu, hotărând în unanimitate [articolul 16 alineatul (9) din TUE]. Președinția fiecărei formațiuni a
Consiliului, cu excepția formațiunii Afaceri Externe, este asigurată de grupuri prestabilite de trei state
membre pentru o perioadă de 18 luni, fiecare membru al grupului asigurând, pe rând, președinția pentru o
perioadă de șase luni.
În următorii cinci ani, președinția va fi exercitată conform ordinii următoare: Finlanda pentru al doilea
semestru al anului 2019, Croația și Germania în 2020, Portugalia și Slovenia în 2021, Franța și Republica
Cehă în 2022, Suedia și Spania în 2023. Consiliul European poate modifica ordinea de deținere a
președinției [articolul 236 litera (b) din TFUE].
Consiliul UE, în cadrul căruia se reunesc miniştrii statelor membre pentru a discuta despre legislaţia
europeană, nu are un preşedinte permanent. Lucrările sale sunt conduse de către ţara care deţine preşedinţia
Consiliului, iar aceasta se schimbă o dată la 6 luni. De exemplu, reuniunile pe o anumită temă vor fi
prezidate de către reprezentanţii responsabili de tema respectivă din ţara care deţine preşedinţia Consiliului
UE.
Modul de votare
În funcție de domeniu, Consiliul ia decizii, cu majoritate simplă, majoritate calificată sau unanimitate de
voturi. Atunci când Consiliul acționează în capacitatea sa legislativă, reuniunile sunt deschise publicului
[articolul 16 alineatul (8) din TUE]. Secretarul general al Consiliului este numit de Consiliu în temeiul
articolului 240 din TFUE. Reuniunile Consiliului au loc la Bruxelles și la Luxembourg (sesiunile
din aprilie, iunie și octombrie). În prezent, Consiliul are 10 formațiuni, dintre care trei se reunesc în mod
regulat [Afaceri generale, Relații externe, Afaceri economice și monetare (ECOFIN)].
1. Majoritatea simplă
Majoritatea simplă este întrunită atunci când o decizie se adoptă dacă sunt mai multe voturi pentru decât
împotrivă. Fiecare membru al Consiliului are un vot. Regula majorității simple se aplică atunci când tratatul
nu prevede altfel [articolul 238 alineatul (1) din TFUE]. Așadar, aceasta este modalitatea standard de luare a
deciziilor
2. Majoritatea calificată. În practică, aceasta se aplică doar în cazul unui număr restrâns de decizii:
Regulamentul de procedură al Consiliului, organizarea Secretariatului General al Consiliului și normele care
reglementează activitatea comisiilor prevăzute în tratat.
a. Mecanism
În multe cazuri, tratatul prevede ca Deciziile să fie adoptate cu majoritate calificată, care necesită mai multe
voturi decât majoritatea simplă. În acest caz însă, nu mai există egalitatea numărului de voturi de care
dispune fiecare țară. Fiecare țară dispune de un anumit număr de voturi, în funcție de populația sa
[articolul 205 alineatul (2) TCE și, din noiembrie 2014, articolul 238 din TFUE]. La 1 ianuarie 2007 a fost
introdusă o nouă ponderare a voturilor, majoritatea calificată fiind atinsă dacă o decizie primește cel puțin
260 de voturi dintr-un total de 352 de voturi (73,86%), dacă este aprobată de majoritatea statelor membre,
reprezentând cel puțin 62% din populația Uniunii (verificarea îndeplinirii ultimului criteriu trebuie să fie
solicitată de un stat membru).
Tratatul de la Lisabona a renunțat la sistemul de voturi ponderate și aplică o regulă simplă a dublei
majorități: 55 % din membrii Consiliului (72 % dacă propunerea nu vine din partea Comisiei sau a Înaltului
Reprezentant), cuprinzând cel puțin 16 dintre aceștia (sau 21 în cazul lipsei unei inițiative din partea
Comisiei sau a Înaltului Reprezentant) și reprezentând cel puțin 65 % din populația totală a Uniunii. Noul
sistem se aplică de la 1 noiembrie 2014.
b. Domeniul de aplicare
Tratatul de la Lisabona a extins din nou sfera hotărârilor cu majoritate calificată (VMC). Majoritatea
calificată este fie introdusă, fie extinsă la 68 de temeiuri juridice, în majoritatea cazurilor împreună cu
introducerea procedurii legislative ordinare (printre altele, în multe dintre domeniile care țineau înainte de
pilonul al treilea). Majoritatea calificată se aplică și pentru numirea președintelui și membrilor Comisiei, a
membrilor Curții de Conturi, ai Comitetului Economic și Social European și ai Comitetului Regiunilor (1.2.3
și 1.2.4).
3. Unanimitatea
Tratatul prevede unanimitatea numai pentru un număr restrâns de decizii, însă dintre cele mai importante
(fiscalitate, politică socială etc.). Unanimitatea pentru aceste chestiuni este păstrată în Tratatul de la
Lisabona. Cu toate acestea, articolul 48 alineatul (7) din TUE prevede o clauză pasarelă care îi permite
Consiliului să decidă cu majoritate calificată în loc de unanimitate în anumite domenii. În plus, în cazul
anumitor politici, Consiliul poate decide (în unanimitate) să extindă utilizarea majorității calificate [de
exemplu, articolul 81 alineatul (3) din TFUE privind măsurile referitoare la dreptul familiei care au
implicații transfrontaliere].
În general, Consiliul încearcă să obțină unanimitatea chiar și atunci când nu este obligatorieMai recent,
exista, în același sens, posibilitatea de a amâna introducerea noului sistem bazat pe dubla majoritate din 2014
până la 31 martie 2017, ceea ce permitea, de asemenea, la cererea unui stat membru, aplicarea vechii norme
privind obținerea majorității calificate prevăzute în Tratatul de la Modul de functionare
Atribuţii si funcţii
Conform art. 202 din Tratatul privind Uniunea Europeană:
"Pentru asigurarea realizarii obiectivelor fixate de prezentul Tratat si in condiţiile prevazute de acesta,
Consiliul:
- asigura coordonarea politicilor economice generale ale statelor membre;
- dispune de puterea de decizie;
- prin actele pe care le adopta, confera Comisiei atributiile de executare a normelor stabilite de Consiliu.
Consiliul poate supune exercitiul acestor atributii unor modalităţi. De asemenea, in anumite cazuri
specifice, el îşi poate rezerva dreptul de a exercita direct atributii de executare. Modalitatile susmenţionate
trebuie sa corespundă principiilor si normelor stabilite in prealabil de Consiliu, hotarand în unanimitate, la
propunerea Comisiei şi cu avizul prealabil al Parlamentului European."

Subiectul 18: Modalitatea de Formare si Componenta Comisiei Europene

Președinte: Ursula von der Leyen decembrie 2019 - octombrie 2024
Comisia este instituția UE care are monopolul inițiativelor legislative și al competențelor executive
importante în domenii precum concurența și comerțul exterior. Este principalul organ executiv al Uniunii
Europene și este formată dintr-un colegiu de membri care reunește câte un comisar pentru fiecare stat
membru. Comisia controlează punerea în aplicare a dreptului Uniunii și respectarea tratatelor de către statele
membre; Comisia conduce, de asemenea, și comitetele responsabile de punerea în aplicare a dreptului
Uniunii. Fostul sistem de comitologie a fost înlocuit de noi instrumente juridice, respectiv actele de punere
în aplicare și actele delegate
Componență și statut juridic
A. Numărul de membri
O perioadă îndelungată, Comisia a fost alcătuită din cel puțin un comisar, dar nu mai mult de doi comisari
pentru fiecare stat membru. Inițial, Tratatul de la Lisabona prevedea un număr de membri ai Comisiei egal
cu două treimi din numărul statelor membre, începând cu 1 noiembrie 2014. În paralel, a fost introdus un
element de flexibilitate care permite Consiliului European să stabilească numărul de membri ai Comisiei
[articolul 17 alineatul (5) din TUE]. În 2009, Consiliul European a hotărât ca Comisia să fie alcătuită în
continuare dintr-un număr de membri egal cu numărul de state membre.
B. Modalitatea de desemnare
Tratatul de la Lisabona stipulează că Consiliul European, hotărând cu majoritate calificată, propune
Parlamentului European candidatul său pentru funcția de Președinte al Comisiei, după ce a procedat la
consultările necesare și ținând seama de alegerile pentru Parlamentul European [după cum se prevede în
Declarația 11 privind articolul 17 alineatele (6) și (7) din TUE, anexată la tratat]. Candidatul pentru funcția
de președinte este ales de Parlament cu majoritatea membrilor care îl compun [articolul 17 alineatul (7) din
TUE].
Consiliul Uniunii Europene (numit în continuare „Consiliul”), hotărând cu majoritate calificată și de comun
acord cu candidatul ales, adoptă lista cu ceilalți candidați la posturile de comisar, stabilită în conformitate cu
propunerile făcute de fiecare stat membru.
Președintele și ceilalți membri ai Comisiei, inclusiv Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și
politica de securitate, sunt supuși, în ansamblu, unui vot de aprobare al Parlamentului European și sunt apoi
numiți de Consiliul European, care hotărăște cu majoritate calificată.
Începând cu Tratatul de la Maastricht, mandatul unui comisar corespunde legislaturii de cinci ani a
Parlamentului și poate fi reînnoit.
Membrii Comisiei:
 Își exercită funcțiile în deplină independență, în interesul general al Uniunii; în special,
aceștia nu pot cere sau primi instrucțiuni de la niciun guvern sau alt organism extern;
 Nu pot să exercite nicio altă activitate profesională, remunerată sau nu.
Comisarii pot fi destituiți de Curtea de Justiție, la cererea Consiliului sau a Comisiei, în caz de încălcare a
obligațiilor sau dacă au comis o abatere gravă (articolul 247 din TFUE).
2. Responsabilitate colectivă
Comisia este responsabilă colectiv în fața Parlamentului în conformitate cu articolul 234 din TFUE. Dacă
Parlamentul adoptă o moțiune de cenzură împotriva Comisiei, toți membrii acesteia trebuie să demisioneze,
inclusiv Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate, care trebuie să
demisioneze din funcțiile pe care le exercită în cadrul Comisiei.
Subiectul 19: Competentele Comisiei Europene. Initiativele legislative. Functiile Comisiei Europene
Competențe
A. Competența de inițiativă
De regulă, Comisia deține monopolul asupra inițiativei în procesul legislativ la nivelul UE [articolul 17
alineatul (2) din TEU]. Ea elaborează propuneri legislative pentru a fi adoptate de cele două instituții cu
competențe decizionale, Parlamentul și Consiliul.
1. Inițiativa deplină: competența de a face propuneri
a. Inițiativa legislativă
Competența de a face propuneri reprezintă forma completă a puterii de inițiativă deoarece, pe de o parte,
aceasta este întotdeauna exclusivă și, pe de altă parte, este relativ restrictivă pentru autoritatea decizională,
care nu poate lua o decizie fără existența unei propuneri, Decizia trebuind să aibă la bază propunerea
prezentată.
Comisia elaborează și înaintează Consiliului și Parlamentului toate propunerile legislative (regulamente și
directive) necesare pentru punerea în aplicare a tratatelor (1.2.3).
b. Inițiativa bugetară
Comisia elaborează proiectul de buget, care este prezentat Consiliului și Parlamentului în conformitate cu
articolul 314 din TFUE (1.2.5).
c. Relațiile cu țările terțe
Pe baza unui mandat din partea Consiliului, Comisia este însărcinată cu negocierea acordurilor internaționale
în conformitate cu articolele 207 și 218 din TFUE, care sunt apoi prezentate Consiliului spre încheiere.
Aceasta include și negocierile pentru aderarea la Convenția europeană privind Protecția drepturilor omului și
a libertăților fundamentale [articolul 6 alineatul (2) din TUE Comisia prezintă și recomandări privind
deschiderea negocierilor referitoare la retragerea din Uniunea Europeană.
2. Inițiativă limitată: competența de recomandare sau aviz
a. În contextul uniunii economice și monetare (2.6.2)
Comisia joacă un rol în gestionarea uniunii economice și monetare (UEM). Aceasta prezintă Consiliului:
 Recomandări pentru elaborarea unui proiect privind orientările generale ale politicilor
economice ale statelor membre și avertismente
 Propuneri de evaluare, de către Consiliu, legate de existența unui deficit excesiv într-un
stat membru [articolul 126 alineatul (6) din TFUE];
 Recomandări privind măsurile care trebuie luate în cazul în care un stat membru din afara
zonei euro are dificultăți pentru balanța de plăți, în temeiul articolului 143 din TFUE;
 Recomandări privind cursul de schimb între moneda unică și alte monede, precum și
orientări generale privind politica cursului de schimb, în temeiul articolului 219 din
TFUE;
 Evaluări ale planurilor de politică națională și prezentări de proiecte de recomandări
specifice fiecărei țări în cadrul semestrului european.
b. În cadrul Politicii externe și de securitate comune
În acest domeniu, multe atribuții au fost transferate de la Comisie Înaltului Reprezentant al Uniunii pentru
afaceri externe și politica de securitate și Serviciului European de Acțiune Externă (SEAE). Cu toate acestea,
Comisia poate sprijini Înaltul Reprezentant (ÎR) să prezinte Consiliului orice decizie privind politica externă
și de securitate comună (articolul 30 din TUE). ÎR este, de asemenea, vicepreședintele Comisiei.
B. Competența de monitorizare a punerii în aplicare a legislației Uniunii
Tratatele conferă Comisiei competența de a asigura punerea în aplicare în mod corespunzător atât a tratatelor
însele, cât și a oricărei decizii luate în aceste scop (legislația secundară). Acesta este rolul Comisiei de
„gardian al tratatelor”. Comisia îndeplinește acest rol prin „procedura de constatare a neîndeplinirii
obligațiilor”, aplicată statelor membre, în temeiul articolului 258 din TFUE.
C. Competențele de executare
1. Competențele de executare conferite de tratate
Principalele competențe conferite Comisiei sunt următoarele: execuția bugetului (articolul 317 din TFUE);
autorizarea statelor membre cu privire la luarea măsurilor de salvgardare prevăzute în tratate, în special în
timpul perioadelor de tranziție (de exemplu, articolul 201 din TFUE) și aplicarea normelor privind
concurența, în special prin verificarea ajutoarelor acordate de stat, în conformitate cu articolul 108 din
TFUE.
În cazul pachetelor financiare de salvare care abordează criza datoriilor din unele state membre, Comisia este
responsabilă de gestionarea fondurilor colectate și garantate de bugetul UE. Ea are și competența de a
schimba procedura de vot din Consiliul guvernatorilor Mecanismului european de stabilitate (MES), de la
unanimitate la majoritatea calificată specială (85%) dacă hotărăște, împreună cu BCE, că neadoptarea unei
decizii de acordare a asistenței financiare amenință sustenabilitatea economică și financiară a zonei euro
[articolul 4 alineatul (4) din Tratatul privind MES] (2.6.8).
2. Delegările acordate de Parlament și Consiliu
În conformitate cu articolul 291 din TFUE, Comisia își exercită atribuțiile conferite pentru punerea în
aplicare a actelor legislative adoptate de Parlament și Consiliu.
Tratatul de la Lisabona a introdus norme și principii generale noi privind „mecanismele de control de către
statele membre al exercitării competențelor de executare de către Comisie” [articolul 291 alineatul (3) din
TFUE și Regulamentul (UE) nr. 182/2011]. Ele înlocuiesc mecanismele anterioare privind comitetele cu
două instrumente noi, și anume procedura de consultare și procedura de examinare. Dreptul de control al
Parlamentului și al Consiliului este inclus în mod oficial și se prevede o cale de atac în cazul în care există
un conflict.
3. Acte delegate
Tratatul de la Lisabona a introdus, de asemenea, o nouă categorie de acte legislative, care se situează între
actele legislative și actele de punere în aplicare. Aceste „acte nelegislative delegate” (articolul 290 din
TFUE) sunt acte „cu domeniu de aplicare general, care completează sau modifică anumite elemente
neesențiale ale actului legislativ” (denumite și „acte de bază”). În principiu, Parlamentul se bucură de
aceleași drepturi de control ca și Consiliul.
D. Competențele de reglementare și competențele consultative
Tratatele acordă rareori Comisiei competențe depline de reglementare. Un exemplu este articolul 106 din
TFUE, care autorizează Comisia să asigure aplicarea normelor Uniunii cu privire la întreprinderile publice și
întreprinderile care prestează servicii de interes economic general și să adreseze statelor membre
Directivele sau Deciziile corespunzătoare în acest sens.
Tratatele conferă Comisiei puterea de a formula recomandări sau de a elabora rapoarte sau avize în
numeroase cazuri. Acestea prevăd, de asemenea, consultarea Comisiei cu privire la anumite decizii, cum ar
fi admiterea unor noi state membre în Uniune (articolului 49 din TUE). Comisia este consultată și cu privire
la modificările aduse statutelor altor instituții și organe, cum sunt Statutul deputaților în Parlamentul
European, al Ombudsmanului European și al Curții de Justiție.
Functiile comisiei

Propune noi acte legislative

Comisia este singura instituție a UE abilitată să propună acte legislative, pe care le înaintează spre adoptare
Parlamentului și Consiliului, având ca scop:
 protejarea intereselor UE și ale cetățenilor săi cu privire la chestiuni care nu pot fi
abordate în mod eficient la nivel național
  soluționarea unor chestiuni tehnice prin consultarea experților și a cetățenilor.
Gestionează politicile UE și alocă fonduri europene
 Stabilește prioritățile de cheltuieli ale UE, împreună cu Consiliul și Parlamentul.
 Elaborează bugetele anuale în vederea aprobării de către Parlament și Consiliu.
 Controlează cheltuielile, care sunt verificate de Curtea de Conturi.
Garantează respectarea legislației UE
 Alături de Curtea de Justiție, Comisia are responsabilitatea de a se asigura că legislația
UE se aplică în mod adecvat în toate statele membre.
Reprezintă UE pe scena internațională
 Se exprimă în numele tuturor țărilor din UE în cadrul instanțelor internaționale, în special
în domeniul politicii comerciale și al ajutorului umanitar.
 Negociază acorduri internaționale în numele UE.
 Faza de stabilire a priorităților legislative
 În fiecare toamnă, Comisia își fixează prioritățile politice pentru anul următor, ca parte a
programului său de lucru. Pe baza acestuia, ea stabilește, în consultare cu Consiliul și
Parlamentul European, prioritățile legislative pe care le include într-o declarație comună
anuală.
 Faza de planificare și propunere a reglementărilor
 Ca parte a Agendei sale pentru o mai bună reglementare, persoanele fizice și juridice și
grupurile părților interesate pot urmări inițiativele Comisiei în toate fazele procesului.
 Faza de adoptare
 Părțile interesate pot urmări evoluția inițiativelor Comisiei atât prin procesul legislativ
european, cât și prin cele naționale. Procesul debutează cu prezentarea unei propuneri
legislative, continuă cu negocierile în Parlamentul European și în Consiliu și se încheie
cu adoptarea finală și transpunerea în legislația națională.
 Modificările neesențiale la inițiativele UE, pentru care nu este nevoie să se parcurgă tot
acest proces legislativ, se efectuează prin așa-numitele acte delegate și acte de punere în
aplicare. La rândul lor, acestea pot fi urmărite de-a lungul întregului ciclu de viață.
 Faza de punere în aplicare
 Puteți urmări și măsurile pe care le iau statele membre pentru a transpune legislație UE în
legislație națională, precum și procedurile de constatare a neîndeplinirii obligațiilor
inițiate de Comisia Europeană împotriva statelor membre.

 Faza de evaluare și îmbunătățire a legislației în vigoare

 Comisia Europeană analizează permanent dacă normele UE răspund nevoilor cetățenilor
și întreprinderilor, cu costuri minime. Evaluările, verificările adecvării și programul
REFIT reduc din complexitatea și costurile aplicării legislației UE.
 Pentru aceasta, Comisia a înființat și Platforma REFIT, care reunește experți din mediul
privat, parteneri sociali, societatea civilă și guvernele statelor membre. Aceștia sugerează
modalități prin care normele UE pot deveni mai eficace și mai eficiente, astfel încât să se
reducă sarcina de reglementare și să se îndeplinească în același timp obiectivele
politicilor.
Subiectul 20: Consiliul European. Caracteristica Generala
Preşedintele Consiliului European - Charles Michel
ecembrie 2019 - mai 2022
Consiliul European, format din șefii de stat sau de guvern ai statelor membre, furnizează impulsul necesar
pentru dezvoltarea Uniunii Europene și prevede orientările politice generale. Președintele Comisiei este, de
asemenea, membru fără drept de vot. Președintele Parlamentului European se adresează Consiliului
European la începutul reuniunilor sale. Tratatul de la Lisabona a instituit Consiliul European ca instituție a
Uniunii și l-a înzestrat cu o președinție pe termen lung.
Convocat de președintele său, Consiliul European reunește șefii de stat sau de guvern ai celor 28 de state
membre și președintele Comisiei Președintele este ales de însuși Consiliul European, pentru un mandat de
doi ani și jumătate, care poate fi reînnoit o singură dată, și acesta reprezintă UE pe plan internațional.
În general, Consiliul European ia deciziile prin consens, însă multe numiri importante se fac cu o majoritate
calificată (în special în ceea ce privește președintele său, alegerea candidatului la funcția de președinte al
Comisiei Europene și numirea Înaltului Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de
securitate și a președintelui Băncii Centrale Europene).
Consiliul European se reunește în mod normal de cel puțin patru ori pe an. Din 2008, Consiliul European s-a
reunit mai des, în special în timpul crizei financiare și a crizei ulterioare a datoriilor în zona euro. Mai recent,
fluxurile de migranți cu destinația UE și aspectele de securitate internă au ținut foarte ocupat Consiliul
European.
Rol
rolul său este mai degrabă să asigure un impuls politic general decât să acționeze ca un organism cu putere
de decizie în sensul juridic al cuvântului. Acesta ia decizii cu consecințe juridice pentru Uniune numai în
cazuri excepționale), însă a căpătat o serie de competențe decizionale instituționale. În prezent, Consiliul
European este autorizat să adopte acte cu caracter obligatoriu care pot fi atacate la Curtea de Justiție, inclusiv
în cazurile în care acesta se abține să hotărască (articolul 265 din TFUE).
Consiliul European ia decizii deplin independent și, de cele mai multe ori, nu necesită o inițiativă din partea
Comisiei sau implicarea Parlamentului.. Președintele Consiliului European asigură reprezentarea externă a
Uniunii în chestiuni referitoare la politica sa externă și de securitate comună, fără a aduce atingere
atribuțiilor Înaltului Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate.
C. Competențe
1. La nivel instituțional
Consiliul European oferă UE „impulsurile necesare dezvoltării acesteia” și îi definește „orientările și
prioritățile politice generale” [articolul 15 alineatul (1) din TUE]. De asemenea, acesta decide cu majoritate
calificată cu privire la formațiunile Consiliului și calendarul președințiilor rotative.
2. Chestiuni de politică externă și de securitate (5.1.1) și (5.1.2)
Consiliul European definește principiile și orientările generale ale politicii externe și de securitate comune
(PESC) și adoptă deciziile privind strategiile comune de punere în aplicare a acesteia.
3. Guvernanța economică și cadrul financiar multianual (CFM) (1.4.3)
Din 2009, criza datoriilor suverane a transformat Consiliul European și summiturile țărilor din zona euro în
actori principali în ce privește confruntarea repercusiunilor crizei bancare mondiale. Mai multe state membre
au primit pachete de ajutoare financiare prin acorduri ad-hoc sau temporare asupra cărora s-a hotărât la
nivelul de șefi de stat sau de guvern și care au fost, mai apoi, ratificate de statele membre.
Consiliul European joacă, de asemenea, un rol important în semestrul european. La reuniunea sa de
primăvară, emite orientări politice privind reforma macroeconomică, fiscală și structurală și politicile de
sporire a creșterii economice. La reuniunea sa din iunie, aprobă recomandări care decurg din evaluarea
programelor naționale de reformă elaborate de Comisia Europeană și discutate în cadrul Consiliului.
Este implicat, de asemenea, în negocierea CFM, în care joacă un rol esențial în atingerea unui acord politic
privind chestiunile politice cheie din Regulamentul privind CFM, precum limitele cheltuielilor, programele
de cheltuieli și (resurse de) finanțare.
4. Cooperarea polițienească și judiciară în materie penală (4.2.6)
La solicitarea unui membru al Consiliului, Consiliul European decide dacă poate fi stabilită o cooperare
consolidată într-un domeniu conex cu acesta (articolul 20 din TUE). Tratatul de la Lisabona a introdus mai
multe clauze-pasarelă noi care permit Consiliului European să schimbe formula de luare a deciziilor în
cadrul Consiliului de la unanimitate la majoritate (1.2.4).
Realizări
Consiliul European a fost eficace în adoptarea orientărilor generale de acțiune a UE. La 27 iunie 2014,
Consiliul European a stabilit cinci domenii prioritare care să constituie un punct de orientare în activitatea
UE în următorii cinci ani: (1) locuri de muncă, creștere economică și competitivitate; (2) autonomizarea și
protejarea cetățenilor; (3) politicile privind energia și clima; (4) libertate, securitate și justiție; și (5) UE ca
actor mondial puternic. Aceste priorități figurează într-un document intitulat „Agenda strategică pentru
Uniune într-o lume în schimbare”. El este folosit pentru a planifica activitatea Consiliului European și, de
asemenea, stă la baza programelor de lucru ale altor instituții ale UE.
Consiliul European a contribuit, de asemenea, la depășirea impasului produs în procesul de luare a deciziilor
la nivelul UE. Cu toate acestea, componența sa interguvernamentală și procedurile de luare a deciziilor pot
reduce dezvoltarea federală a integrării europene în general. Schimbările cu caracter instituțional introduse
de Tratatul de la Lisabona nu au fost, încă, evaluate. Merită menționat faptul că președintele Consiliului
European prezintă în mod regulat rapoarte Parlamentului European
.
Subiectul 21: Componenta si modul de functionare a Curtii de Justitie. Functiile Curtii de Justitie
Curtea de Justiție
Curtea de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) este una dintre cele șapte instituții ale UE. Ea reunește două
instanțe: Curtea de Justiție propriu-zisă și Tribunalul. și are ca responsabilitate jurisdicția Uniunii Europene.
Aceste instanțe asigură interpretarea corectă și aplicarea corespunzătoare a dreptului primar și a dreptului
secundar al Uniunii pe teritoriul acesteia. Curtea de Justiție verifică legalitatea actelor emise de instituțiile
Uniunii și hotărăște cu privire la respectarea de către statele membre a obligațiilor ce le revin în temeiul
dreptului primar și al celui secundar. De asemenea, Curtea oferă interpretări ale dreptului Uniunii, la
solicitarea judecătorilor naționali.
Componență și statut
1. Componența
a. Numărul membrilor (articolul 19 din TUE și articolul 252 din TFUE)
Câte un judecător pentru fiecare stat membru (28). Curtea este asistată de opt avocați generali, numărul
acestora putând fi mărit de Consiliu, la cererea Curții. Judecătorii Curții de Justiție își aleg dintre ei un
președinte și un vicepreședinte, pentru un mandat reînnoibil de trei ani.
c. Procedura de numire (articolul 253 din TFUE)
Judecătorii și avocații generali sunt numiți de comun acord de guvernele statelor membre, după consultarea
unui comitet care își dă avizul cu privire la capacitatea candidaților de a exercita funcțiile respective
(articolul 255 din TFUE).
2. Caracteristicile mandatului
a. Durata (articolul 253 din TFUE și Statut)
 Șase ani. Înlocuire parțială la fiecare trei ani, jumătate dintre judecători și avocații
generali sunt înlocuiți alternativ.
Judecătorii și avocații generali care își încheie mandatul pot fi numiți din nou.
Funcționare
Curtea își stabilește Regulamentul de procedură, care este supus aprobării Consiliului, ce hotărăște cu
majoritate calificată. Curea de Justiție se poate întruni în plen, cu 28 de judecători, în complet de Mare
Cameră, cu 15 judecători, sau în camere cu trei sau cinci judecători. Instituția este finanțată de la bugetul UE,
în cadrul căruia dispune de o secțiune proprie (Secțiunea 4).
Tribunalul
1. Componența
a. Numărul judecătorilor (articolul 19 din TUE și articolul 254 din TFUE)
Articolul 254 din TFUE prevede că numărul de judecători se stabilește în Statutul Curții de Justiție a Uniunii
Europene. Articolul 48 din Protocolul nr. 3 la acest statut, modificat ultima dată prin Regulamentul (UE,
Euratom) 2016/1192 al Consiliului din 6 iulie 2016, prevede că Tribunalul este compus din 47 de judecători
începând cu 1 septembrie 2016 și din câte doi judecători pentru fiecare stat membru începând cu
1 septembrie 2019. Judecătorii sunt numiți de comun acord de guvernele statelor membre, după consultarea
unui comitet care își dă avizul cu privire la capacitatea candidaților de a exercita această funcție. Durata
mandatului acestora este de șase ani, reînnoibil. Judecătorilor li se poate solicita să exercite funcția de avocat
general, întrucât, spre deosebire de Curtea de Justiție, Tribunalul nu dispune de avocați generali permanenți.
C. Organizare și funcționare
Judecătorii își desemnează din rândul lor președintele, pe o perioadă de trei ani, precum și un grefier, al cărui
mandat este de șase ani, iar pentru acoperirea nevoilor sale administrative și lingvistice Tribunalul recurge la
serviciile Curții de Justiție.
De comun acord cu Curtea de Justiție, Tribunalul își stabilește Regulamentul de procedură. Tribunalul se
întrunește în complet de trei sau cinci judecători. În 2018, au fost aduse în fața Tribunalului 834 de cauze și
au fost finalizate 1 009 de cauze. O parte care nu poate să acopere cheltuielile de judecată poate solicita
asistență juridică gratuită.
Functiile CJUE
 interpretarea legislației (hotărâri preliminare) - instanțele naționale ale țărilor UE sunt
obligate să garanteze aplicarea corespunzătoare a legislației europene, dar există riscul ca
instanțele din țări diferite să interpreteze legislația în mod diferit. Dacă o instanță
națională are îndoieli cu privire la interpretarea sau valabilitatea unui act legislativ al UE,
aceasta poate să solicite opinia Curții de Justiție. Același mecanism poate fi utilizat și
pentru a determina dacă un act legislativ sau o practică națională este compatibilă cu
dreptul UE.
 respectarea legislației (acțiuni în constatarea neîndeplinirii obligațiilor sau proceduri de
infringement) - este vorba despre acțiuni introduse împotriva unui guvern național care
nu își îndeplinește obligațiile prevăzute de legislația europeană. Aceste acțiuni pot fi
inițiate de Comisia Europeană sau de altă țară din UE. În cazul în care țara vizată se
dovedește a fi vinovată, ea are obligația de a remedia situația imediat. În caz contrar, se
poate introduce o a doua acțiune împotriva ei, care poate conduce la aplicarea unei
amenzi.
 anularea unor acte legislative ale UE (acțiuni în anulare) - dacă un stat membru, Consiliul
UE, Comisia sau (în anumite condiții) Parlamentul European consideră că un anumit act
legislativ al UE încalcă drepturile fundamentale sau tratatele Uniunii, îi poate cere Curții
de Justiție să anuleze actul respectiv.
Persoanele fizice pot, de asemenea, să solicite Curții anularea unui act al UE care le
privește în mod direct.
 garantarea unei acțiuni din partea UE (acțiuni în constatarea abținerii de a acționa) -
Parlamentul, Consiliul și Comisia au obligația de a adopta anumite decizii în anumite
situații. Dacă nu fac acest lucru, guvernele statelor membre, celelalte instituții ale UE și
(în anumite condiții) persoanele fizice sau întreprinderile pot înainta o plângere Curții.
 sancționarea instituțiilor UE (acțiuni în despăgubire) - orice persoană sau întreprindere
care a avut de suferit de pe urma unei acțiuni sau a lipsei de acțiune din partea instituțiilor
UE sau a angajaților acestora poate introduce o acțiune împotriva lor prin intermediul
Curții.
Subiectul 22: Curtea de Conturi. Componenta, Functionarea, Competentele
Curtea de Conturi Europeana este cea mai tânara institutie a Uniunii Europene. A luat fiinta în urma
initiativei parlamentarului german, Dr. Heinrich Aigner (presedintele Comisiei de Control Bugetar), si a fost
prevazuta în Tratatul de la Bruxelles din 22 iulie 1975. Si-a început activitatea în 1977. Are sediul propriu în
Luxemburg din anul 1988.
  Curtea de Conturi contribuie la îmbunatatirea sistemului administrativ si la eficienta folosirii mijloacelor
financiare ale UE, în avantajul contribuabililor (platitorilor de impozit); ea garanteaza o mai buna folosire a
finantelor Comunitatii si este pentru contribuabilul european cel mai bun izvor de informatie despre modul
de folosire a fondurilor comunitare. Autonomia ei vis-à-vis de celelalte organe ale UE si de statele membre îi
ofera garantarea îndeplinirii în cele mai sigure conditii a functiei de control pe care o exercita.

  Curtea de Conturi Europeana are ca obiective de baza realizarea expertizelor bugetului UE, a expertizei
contabile si a verificarii legalitatii tuturor cheltuielilor si redistribuirilor efectuate de UE, precum si de
organele sale, reflectarea cu acuratete a înregistrarilor contabile în EURO si contribuie prin activitatile pe
care le desfasoara la consolidarea monedei unice comunitare

Curtea de Conturi Europeană răspunde de controlul finanțelor UE. În calitate de auditor extern al Uniunii
Europene, aceasta contribuie la îmbunătățirea gestiunii financiare a UE și joacă rolul de gardian independent
al intereselor financiare ale cetățenilor Uniunii.
Componența
1. Numărul de membri
Un membru pentru fiecare stat membru (Tratatul de la Nisa a formalizat ceea ce era până atunci doar
procedura recunoscută), adică 28 de membri în prezent.
2. Calificări
Membrii Curții de Conturi:
 trebuie să facă parte ori să fi făcut parte, în statul lor, din instituțiile de control financiar
extern sau să aibă o calificare deosebită pentru această funcție;
Competențe
A. Auditurile efectuate de Curtea de Conturi
1. Domeniul de responsabilitate
Mandatul Curții de Conturi vizează examinarea tuturor conturilor de venituri și cheltuieli ale Uniunii și ale
tuturor organelor Uniunii. Curtea realizează auditurile pentru a obține o asigurare rezonabilă privind:
 fiabilitatea conturilor anuale ale Uniunii Europene;
 legalitatea și regularitatea operațiunilor subiacente; și
 buna gestiune financiară.
2. Metodele de audit
Auditul efectuat de Curtea de Conturi este continuu; acesta poate fi efectuat înainte de închiderea conturilor
pentru exercițiului financiar examinat. Auditul se bazează pe înregistrări și poate fi efectuat, de asemenea, la
fața locului, în:
 instituțiile UE,
 orice organ care gestionează venituri sau cheltuieli în numele Uniunii Europene,
 spațiile de lucru ale oricărei persoane fizice sau juridice care beneficiază de fonduri
provenite de la bugetul UE.
În urma auditurilor sale, Curtea de Conturi prezintă Parlamentului European și Consiliului o declarație de
asigurare anuală (cunoscută sub denumirea „DASˮ, din termenul în franceză „déclaration d'assuranceˮ)
privind fiabilitatea conturilor și legalitatea și regularitatea operațiunilor subiacente. Curtea de Conturi
publică:
 un raport anual privind execuția bugetului UE aferent fiecărui exercițiu financiar, inclusiv
declarația de asigurare, pe care îl transmite instituțiilor UE și îl publică în Jurnalul Oficial
împreună cu răspunsurile instituțiilor la observațiile Curții de Conturi;
 o declarație de asigurare privind Fondul european de dezvoltare (FED);
 rapoarte speciale privind chestiuni de interes deosebit, în special chestiuni legate de buna
gestiune financiară;
 rapoarte anuale specifice privind organismele Uniunii Europene;
 documente de analiză:
o analize panoramice, care examinează tematici vaste referitoare la aspecte legate
direct de mandatul Curții de Conturi, efectuate pe baza cercetărilor sale și a
experienței acumulate,
o note de informare, acestea fiind documente descriptive și analitice referitoare la
politici sau la gestiune și axate pe teme precise, precum și
o analize rapide de caz privind aspecte sau chestiuni foarte precise și specifice.
B. Competențe consultative
În temeiul articolului 287 alineatul (4) din TFUE, celelalte instituții pot solicita avizul Curții de Conturi
oricând consideră oportun. Avizul Curții de Conturi este obligatoriu atunci când Consiliul:
 adoptă regulamente financiare care specifică procedura de stabilire și execuție a bugetului
și de prezentare și auditare a conturilor;
 determină metodele și procedura prin care resursele proprii ale UE sunt puse la dispoziția
Comisiei;
 stabilește reguli cu privire la responsabilitatea controlorilor financiari, a ordonatorilor de
credite și a contabililor; sau
 adoptă măsuri pentru combaterea fraudelor.
Funcții
Funcțiile Camerei de Conturi au următoarele direcții:
 verificarea rapoartelor de venituri și cheltuieli ale Uniunii Europene și ale tuturor
instituțiilor și organismelor sale care au acces la fonduri ale Uniunii Europene;
 controlul calității managementului financiar;
 întocmirea unui raport privind activitatea lor după încheierea fiecărui an fiscal, precum și
prezentarea de către Parlamentul European și Consiliu a opiniilor sau a observațiilor cu
privire la aspecte specifice;
 asistență pentru Parlamentul European în monitorizarea execuției bugetului Uniunii
Europene.
Pentru a îndeplini funcțiile atribuite camerei de conturi, auditorii efectuează inspecții la fața locului la alte
instituții UE, țări din UE sau alte state care beneficiază de asistență financiară din partea UE. Cu toate
acestea, această instituție nu are autoritate reală. Dacă auditorii constată încălcări, le informează.

Subiectul 23: Banca Europeana de Investitii. Competente si modul de functionare

  Rol: oferă finanțare pentru proiecte care contribuie la atingerea obiectivelor UE, atât în
interiorul, cât și în afara Uniunii
 Președinte: Werner Hoyer
 Consiliul de administrație: câte un administrator din fiecare stat membru, plus un
reprezentant al Comisiei Europene
 Înființare: 1958
 Sediu: Luxemburg
Toate statele membre ale Uniunii Europene sunt membre ale Băncii Europene de Investiții (BEI). Scopul său
este:
 să consolideze potențialul UE în materie de locuri de muncă și creștere
 să sprijine acțiunile menite să atenueze efectele schimbărilor climatice
 să promoveze politicile UE în afara Uniunii.
Ce face BEI?
Banca contractează împrumuturi pe piețele de capital și acordă finanțări, în condiții avantajoase, pentru
proiecte care sprijină obiectivele UE. Aproximativ 90 % din finanțări se acordă în interiorul UE. Aceste
fonduri nu provin niciodată de la bugetul UE.
BEI oferă 3 tipuri principale de produse și servicii
 credite - aproape 90 % din angajamentul financiar. Banca acordă împrumuturi pentru a
sprijini creșterea economică și crearea de locuri de muncă, iar acest sprijin contribuie, de
multe ori, la atragerea altor investitori.
 finanțare mixtă - clienții pot combina fondurile acordate de BEI cu investiții adiționale.
 consiliere și asistență tehnică - pentru a valorifica la maxim fondurile disponibile.
Împrumuturile de peste 25 de milioane de euro sunt acordate direct de BEI. În cazul împrumuturilor cu o
valoare mai mică, BEI deschide linii de credit pentru instituțiile financiare care ulterior acordă credite
beneficiarilor.
ComponențăAcționariiBEI sunt statele membre ale UE. Deciziile sunt luate de către următoarele organisme:
 Consiliul guvernatorilor este alcătuit din miniștri (de obicei de finanțe) din toate statele
membre. Acesta stabilește politica generală de creditare a Băncii.
 Consiliul de administrație, prezidat de președintele BEI, este alcătuit din 28 de membri
numiți de statele membre și unul desemnat de Comisia Europeană. Acesta aprobă
operațiunile de contractare și acordare a împrumuturilor.
 Comitetul de direcție, organul executiv al Băncii, gestionează activitățile de zi cu zi.
Comitetul de auditverifică dacă operațiunile BEI se derulează în mod corespunzător.
Diverse directii ale Băncii pun în aplicare deciziile manageriale.
Cum funcționează BEI?
Banca adoptă decizii de împrumut și creditare, ținând cont de punctele forte ale fiecărui proiect și de
oportunitățile oferite de piețele financiare. În cadrul UE, creditele se acordă în funcție de anumite priorități
În afara Uniunii, BEI sprijină politicile de dezvoltare și cooperare din diverse țări ale lumii.
BEI este un organism independent și adoptă propriile decizii în materie de împrumut și creditare.
Colaborează cu alte instituții ale UE, în special cu Comisia Europeană, Parlamentul European și Consiliul
UE.
BEI și cetățenii
În cazul în care conduceți o întreprindere sau lucrați în sectorul public și aveți un proiect care ar putea
contribui la atingerea obiectivelor UE, ați putea fi eligibil pentru un împrumut de la BEI. Oferiți cât mai
multe informații, pentru a-i permite Băncii să stabilească dacă proiectul dumneavoastră îndeplinește criteriile
de creditare și dispune de un plan managerial bine pregătit.
Fondul european de investiții (FEI)
BEI este acționar majoritar al Fondului European de InvestițiiEN, care acordă finanțare întreprinderilor mici
și mijlocii (IMM) prin instrumente de capital de risc. Ceilalți acționari sunt Comisia Europeană și
diverse instituții financiare din toată Europa. Înființat în 1994, Fondul este activ în toate statele membre ale
UE, în țările candidate, în Liechtenstein și Norvegia.
FEI propune următoarele produseleEN:
- capital de risc și microfinanțare pentru IMM-uri, în special pentru companii noi și inovatoare
- garanții pentru instituțiile financiare destinate să acopere împrumuturile acordate IMM-urilor
- ajutor pentru țările UE și țările în curs de aderare în vederea consolidării piețelor de capital de risc.
Dacă sunteți antreprenor și aveți nevoie de finanțare, contactați intermediarii FEI din țara
dumneavoastrăEN pentru a afla care sunt condițiile pentru a obține instrumente de capital și de creanță
FEIEN

Subiectul 24: Comitetul Regiunilor. Competente si modul de Functionare

 Rol: organism consultativ reprezentând autoritățile locale și regionale din Europa
 Președinte: Karl-Heinz Lambertz (PSE)
 Înființare: 1994
 Sediu: Bruxelles (Belgia)
Comitetul European al Regiunilor (CoR) este un organism consultativ al UE, format din reprezentanți ai
celor 28 de state membre, aleși la nivel local și regional. Prin intermediul CoR, aceștia își pot exprima în
mod direct opiniile cu privire la legislația UE care are impact asupra regiunilor și orașelor.
Ce face CoR?
CoR le oferă regiunilor și orașelor posibilitatea de a se implica oficial în procesul legislativ al UE,
asigurându-se că punctele de vedere și nevoile autorităților locale și regionale sunt respectate.
 Comisia Europeană, Consiliul UE și Parlamentul European trebuie să consulte CoR
atunci când elaborează acte legislative în domenii care intră în competența autorităților
locale și regionale precum sănătatea, educația, ocuparea forței de muncă, politica socială,
coeziunea economică și socială, transportul, energia și combaterea schimbărilor
climatice.
 Dacă nu este consultat, CoR poate sesiza Curtea de Justiție.
 Din momentul în care primește o propunere legislativă, Comitetul pregătește și adoptă
un aviz pe care îl transmite apoi tuturor instituțiilor europene relevante.
 De asemenea, CoR poate emite avize și din proprie inițiativă.
Componența
Membrii CoR sunt reprezentanți aleși din cadrul autorităților locale sau regionale. Fiecare țară își
desemnează membrii. Aceștia sunt numiți de Consiliul UE pentru un mandat de cinci ani care poate fi
reînnoit. Numărul de membri din fiecare țară depinde de mărimea populației.
Membrii provenind dintr-o țară formează delegația națională care reflectă echilibrul politic, geografic,
regional și local al țării respective.
Fiecare membru poate decide să facă parte dintr-un grup politic în cadrul CoR. În prezent, există cinci
grupuri politice reflectând o serie de afilieri politice: Partidul Popular European (PPE), Partidul Socialiștilor
Europeni (PSE), Grupul Alianței Liberalilor și Democraților pentru Europa (ALDE), Grupul Alianța
EuropeanăEN (AE) și Grupul Conservatorilor și Reformiștilor EuropeniEN (CRE). Membrii au, de
asemenea, posibilitatea de a alege să nu facă parte dintr-un grup politic, dacă doresc acest lucru (neafiliați).
CoR numește un președinte din rândul membrilor săi pentru un mandat de doi ani și jumătate.
Cum lucrează CoR?
CoR numește un raportor (unul din membrii săi) care consultă părțile interesate și pregătește avizul. Textul
este discutat și adoptat de comisia din cadrul CoR care se ocupă de domeniul politic respectiv. Avizul este
ulterior prezentat în sesiune plenară tuturor membrilor, care îl pot modifica și apoi adopta prin vot. În cele
din urmă, avizul este transmis tuturor instituțiilor relevante ale UE.
Anual au loc până la 6 ședințe plenare, în cadrul cărora se adoptă avize care acoperă între 50 și 80 de
proiecte legislative.
CoR și cetățenii
CoR încurajează participarea la toate nivelurile, de la autorități regionale și locale la simpli cetățeni.
Autoritățile regionale și locale, asociațiile, ONG-urile, experții și cadrele universitare pot participa
la sondaje, consultări și evenimente on-line. Concursul „Regiunea europeană întreprinzătoare” se adresează
tuturor regiunilor cu competențe politice, în timp ce concursurile de teze vizează cadrele universitare.
CoR dispune de mai multe rețele, care le permit regiunilor și orașelor din UE să facă schimb de bune
practici, să lucreze împreună și să contribuie la dezbaterile europene pe teme precum creșterea și ocuparea
forței de muncă, dezvoltarea și subsidiaritatea, combaterea schimbărilor climatice și cooperarea
transfrontalieră. Autoritățile locale și regionale pot semna și Carta privind guvernanța pe mai multe niveluri
în Europa, care contribuie la o mai bună promovare a legitimității și responsabilității orașelor și regiunilor în
implementarea politicilor publice ale UE.
.Comitetul Regiunilor - Este una dintre cele mai noi instituţii ale Uniunii Europene, a cărei naştere reflectă
dorinţa ţărilor membre nu numai de a respecta identitatea regională şi locală precum şi prerogativele
instituţiilor corespunzatoare, dar şi de a implica aceste instituţii regionale şi locale în implementarea şi
dezvoltarea politicilor specifice ale Uniunii Europene. Comitetul Regiunilor are 222 de membri (ca şi
Comitetul Economic şi Social. Comitetul a fost creat ca un corp consultativ, în baza Tratatului Uniunii
Europene, devenind în prezent un puternic mecanism de păstrare cu consecvenţă a principiului
subsidiaritătii; Comitetul s-a reunit pentru prima dată în luna martie 1994. Subsidiaritatea, înscrisă în
Tratatul Uniunii Europene, semnifică faptul că deciziile trebuie să fie luate de către acele autorităţi publice
care sunt cel mai aproape posibil de cetăţeni. Totodată se are în vedere ca acţiunea instituţiilor Uniunii
Europene să nu fie iniţiată decât în cazurile când este mai eficientă decât acţiunea instituţiilor regionale,
naţionale sau locale, dupa caz. Acest principiu este în contradicţie cu centralizarea excesivă a procesului de
luare a deciziilor, în unele cazuri considerat prea îndepartat de cetăţean şi indiferent la nevoile acestuia.
Membrii Comitetului Regiunilor sunt preşedinţi de Consilii Regionale, primari de oraşe, preşedinţi de
consilii departamentale şi oraşeneşti, toţi fiind aleşi în aceste funcţii prin sufragiu, provenind de la nivelurile
administraţiei publice cele mai apropiate de cetăţeni. Toţi membrii Comitetului au o experienţă directă în
privinţa modului în care politicile şi legislaţia Uniunii Europene afectează viaţa de zi cu zi a cetăţenilor.
Dispunând de asemenea resurse, Comitetul este în măsură să exploateze capacitatea şi profesionalismul
membrilor săi, în folosul tuturor instituţiilor Uniunii Europene, având numeroase prilejuri pentru aceasta.
Tratatul Uniunii Europene prevede ca acest Comitet al Regiunilor să fie consultat în probleme referitoare la
reţeaua trans-Europeană de comunicaţii, sănătatea publică, educaţie, problemele tineretului, cultură,
coeziunea economică şi socială. Activitatea Comitetului este bazată pe o structură constituită din şapte
comisii:
– politica regională, fonduri structurale, coeziune economică şi socială, cooperare trans-frontalieră şi inter-
regională; agricultură, dezvol-tare rurală, pescuit;
– comunicaţii trans-europene, transport, informaţii;
– planificare spaţială, problemele urbanizării, energie, protecţia mediului;
– politica socială, sănătate publică, protecţia consumatorului, cercetare ştiinţifică, turism;
– locuri de muncă, politica economică, piaţa unică, industrie, între-prinderi mici şi mijlocii;
– educaţie, pregătirea forţei de munca, cultura, problemele tineretului, sport, drepturile cetăţenilor.
Comitetul a constituit o comisie specială pentru probleme institu-ţionale, care este însărcinată să contribuie
la dezbaterea asupra reformei instituţiilor Uniunii Europene. Activitatea Comitetului este organizată şi
condusă de un birou, ales pentru un mandat de doi ani. În scurta sa experienţă, Comitetul s-a implicat într-un
mare număr de probleme precum: reţeaua trans-Europeană de aeroporturi; dezvoltarea turismului rural;
dreptul cetăţenilor Uniunii Europene de a vota în alegerile locale într-un alt stat membru decât acela ai cărui
cetăţeni sunt; drumul Europei spre societatea informaţizată. O temă constantă în întreaga activitate a
Comitetului Regiunilor este nevoia de a implica mai mult regiunile şi localităţile în formularea şi imple-
mentarea politicilor şi strategiilor de interes comun.

Subiectul 25 : Cadrul politico-juridic al relatiilor Republicii Moldova cu UE

Guvernul Republicii Moldova consideră că este în interesul național al țării noastre de a ne apropia de
Uniunea Europeană. Relaţiile Republicii Moldova cu Uniunea Europeană au fost lansate odată cu semnarea
la 28 noiembrie 1994 a Acordul de Parteneriat şi Cooperare (APC), care a intrat în vigoare la 1 iulie 1998
pentru o perioadă iniţială de 10 ani cu posibilitatea prelungirii tacite. Documentul stabileşte cadrul juridic al
relaţiilor actuale între Moldova şi UE în domeniul politic, comercial, economic, juridic, cultural-ştiinţific şi
are ca obiective susţinerea Moldovei pentru: consolidarea democraţiei şi statului de drept cu respectarea
drepturilor omului şi a minorităţilor prin asigurarea cadrului corespunzător al dialogului politic; dezvoltarea
durabilă a economiei şi finalizarea procesului de tranziţie spre economia de piaţă prin promovarea
schimburilor comerciale, investiţiilor şi relaţiilor economice armonioasa. În prezent, Republica Moldova şi
UE negociază un Acord de Asociere, care va succeda APC-ul. Acordul de Asociere va aprofunda
semnificativ relaţiile RM-UE şi va contribui la asocierea politică şi integrarea economică, cu obiectivul
apropierii treptate a RM de UE. De asemenea, pe parcursul anului 2011 s-au lansat negocierilor privind
stabilireaZonei de Comerţ Liber Aprofundat şi Cuprinzător, odată cu întrunirea condiţiilor necesare şi a fost
lansat Dialogul RM-UE în domeniul liberalizării vizelor. Acordul de Asociere va îmbunătăţi substanţial
relaţiile dintre UE şi RM, va consolida relaţiile în domeniul politic şi cel al politicii externe și de securitate.
Noul instrument va ajuta, de asemenea, la armonizarea legislaţiei şi standardelor aplicate în Moldova cu cele
din UE, în vederea valorificării beneficiilor Zonei de liber schimb aprofundat şi cuprinzător. Este prevăzută
o cooperare mai strânsă şi în alte domenii, precum cel al energiei. O precondiţie importantă pentru încheierea
Acordului de Asociere este progresul vădit în domeniul democraţiei, statului de drept şi drepturilor omului.

Subiectul 26 : Semnarea Acordului de Parteneriat si Cooperare (APC) CU R.M

Disoluţia Uniunii Sovietice în mai multe entităţi politico-statale independente decise să-şi afirme, de acum
înainte, în mod suveran propria lor identitate politică, economică şi culturală, determină actorii vieţii
internaţionale să-şi revizuiască din temelie atât conţinutul, precum şi forma raporturilor contractuale
existente până atunci între aceştia şi URSS.
Uniunea Europeană (UE) nu face o excepţie în acest sens. La acea vreme Uniunea se afirmase deja ca o mare
putere economică, însă, din punct de vedere politic, ea continua să joace rolul de veşnic secondant al SUA în
afacerile internaţionale. Prăbuşirea Uniunii Sovietice vine să-i ofere, pentru prima dată în istoria postbelică,
perspective unice în sensul revenirii sale ca actor de prim rang pe scena politicii mondiale. De altfel, nu
întâmplător, anume în această perioadă, când UE devenise un punct de atracţie pentru noile state
democratice din Europa Centrală şi de Est, statele sale membre decid să imprime un plus de consistenţă
politică uniunii lor, astfel, încât aceasta să vorbească cu o singură voce în relaţiile cu partenerii săi extemi.
Republica Moldova se aliniase majorităţii principiilor în virtutea cărora Uniunea Europeană înţelegea să
iniţieze şi să dezvolte relaţiile sale cu statele ex-sovietice. Parlamentul Republicii Moldova aderase deja, la
23 iulie 1990, la Declaraţia universală a drepturilor omului, iar la 10 septembrie 1991 a adoptat hotărârea
privind aderarea Republicii Moldova la instrumentele juridice intemaţionale referitoare la drepturile omului.
La 26 februarie 1992, dl Mircea Snegur, Preşedintele Republicii Moldova a semnat Actul Final de la
Helsinki, iar, la 2 martie 1992, Moldova a fost acceptată ca membra a Organizaţiei Naţiunilor Unite. De
asemenea, prin Declaraţia privind aspecte ale securităţii şi dezarmării, adoptată de Parlamentul Republicii
Moldova la 10 septembrie 19915, Republica Moldova se declară în favoarea neproliferării armelor nucleare
şi a altor arme de distrugere m masă şi îşi exprimă dorinţa de a semna atât Tratatul de neproliferare a armelor
nucleare, precum şi celelalte acorduri intemaţionale cu privire la interzicerea şi eliminarea armelor de
distmgere în masă.
Cît priveşte problema obligaţiunilor financiare intemaţionale ale fostei URSS, la 18-19 noiembrie 19916, dl
Valeriu Muravschi, Prim-mmistml Republicii Moldova, a semnat la Moscova Memorandumul elaborat de
cele şapte state puternic industrializate, prin care se stabilea modalitatea de rambursare a datoriilor fostei
Uniuni Sovietice către statele occidentale.
În ciuda faptului că Moldova realizase progrese vizibile în sensul creârii unui teren favorabil demarării
negocierile privind semnarea unui amplu acord cu Uniunea Europeană, acestea se vor lăsa aşteptate pînă în
primăvară anului 1994. Printre cauzele care au determinat aceastâ lungă expectativâ a UE vizavi de
Republica Moldova ar putea fi evidenţiate, în special, lipsa unui dialog politic eficient între pârti,
nesoluţionarea conflictului transnistrean7 şi fragilitatea situaţiei inteme, incertitudinea noului curs politic,
consolidarea insuficientă a suveranităţii, slaba dezvoltare a noilor instituţii ale puterii şi, în acest context.
identificarea dificilâ a actorilor intemi care dispun de putere şi joacă un rol decisiv în luarea deciziilor.
Situaţia devenea tot mai jenantâ pentm Republica Moldova, în condiţiile m care majoritatea statelor din
Europa Centrală şi de Est îşi redefmiseră, câtre începutul anului 1993, noul cadru politico-juridic al relaţiilor
lor contractuale8. în scrisoarea sa de la 1 noiembrie 1993, adresată dlui Jacques Delors, Preşedmtele
Comisiei Europene, dl Mircea Snegur, Preşedintele Republicii Moldova, constată cu regret că Republica
Moldova a rămas unica ţară din spaţiul central european ale cărei relaţii cu Uniunea Europeană n-au depaşit
nici măcar faza incipientă a creării cadrului politico-juridic10. În acest context, Preşedintele Republicii
Moldova solicită concursul dlui Delors în vederea demarării neîntîrziate a negocierilor privind semnarea
unui Acord de Parteneriat şi Cooperare cu Uniunea Europeană. în viziunea Domniei sale, semnarea acestui
Acord ar însemna un pas real în direcţia integrării europene. Acordul de Parteneriat şi Cooperare trebuia să
creeze condiţiile propice pentru diversificarea relaţiilor economice şi a schimburilor comerciale pe baza
avantajului reciproc, precum şi să faciliteze realizarea reformelor politice m Moldova. La 28 ianuarie 1994,
dl Mircea Snegur va reitera solicitarea Republicii Moldova printr-o scrisoare adresată concomitent domnilor
Teodoros Pangalos, Preşedintele în Exerciţiu al Consiliului UE, şi Jacques Santer, Preşedintele Comisiei
Europene11. De asemenea, problematica relaţiilor noastre contractuale a fost abordată de câtre dl Andrei
Sangheli, Prim-ministml Republicii Moldova, m timpul discuţiilor sale cu Comisarii Europenei, Sir Leon
Brittan şi dl Hans Van Den Broek, avute în cadrul vizitei sale la Bmxelles dinnoiembrie 199312. (Vezi Anexa
1).
Începutul anului 1994 este marcat de o activizare a relaţiilor Republicii Moldova cu Uniunea Europeană, iar
dialogul politic este impulsionat vizibil ca urmare a acreditării, la 28 ianuarie 1994, a dlui Mihai Popov, în
calitate de Ambasador Extraordinar şi Plenipotenţiar în Regatul Belgiei şi de şeful Misiunii Republicii
Moldova pe lîngă UE13.
în acelaşi timp, o delegaţie a Comisiei Europene, în fmnte dl Fokion Fotiadis, se deplasează la Chişinău în
vederea unor"negocreri exploratorii, care aveau ca 'scop determinarea disponibilităţii autorităţilor
moldoveneşti de a promova reformele politice şi economice m vederea edificării statutului de drept şi
mstaurării principiilor economiei de piaţă. La 24 februarie 1994, m cadrul întrevederii dlui Mihai Popov cu
dl Fokion Fotiadis, Conducătorul delegaţiei UE la tratativele cu Moldova privind elaborarea Acordului de
Parteneriat şi Cooperare între Moldova şi UE, acesta din urmă îi comunică că la 23 februarie 1994 a avut loc
şedinţa Consiliului de Miniştri ai UE unde a fost examinată chestiunea cu privire la oportunitatea începerii
negocierilor între UE şi Moldova14. Dl Fotiadis a prezentat Miniştrilor Afacerilor Exteme ai statelor membre
ale UE un raport detaliat despre situaţia politicâ şi social-economicâ din Moldova, în care a menţionat printre
altele că autorităţile Republicii Moldova realizase în ultimul timp o serie de măsuri îndreptate spre
consolidarea stabilităţii politice şi accelerarea reformelor economice, aducînd mai multe argumente în
susţinerea tezei sale. Accentuînd câ la ora actuală Moldova întruneşte toate condiţiile pentru a fi considerată
ţară în tranziţie spre o societate democratică cu o economie de piaţă, dînsul a propus ca negocierile cu privire
la elaborarea acordului cadru să înceapă fâră întîrziere. Conform celor relatate de dl Fotiadis majoritatea
vorbitorilor la acest subiect au apreciat pozitiv eforturile depuse de autorităţile Moldovei în sensul construirii
unei stat democratic de drept. Au fost citate cu aceastâ ocazie şi aprecierile date situaţiei din Moldova de
către Fondul Monetar Internaţional şi Banca Mondială. conform cărora executivul de la Chişinău a colaborat
şi traduce în viaţă un program economic "bine chibzuit şi destul de curajos". In rezultatul dezbaterilor
Consiliul de Miniştri a hotârît iniţierea negocierilor cu Moldova.
Decizia Consiliului a fost tradusă în document oficial doar la începutul lunii martie. Faptul nu poate fi
considerat deloc întîmplător. Uniunea Europeană a preferat să aştepte rezultatul alegerilor parlamentare din
Moldova preconizate pentru 27 februarie 1994, pentru a se convinge încâ o dată de oportunitatea deciziei
luate.
Desfaşurarea primelor alegeri generale pe baze de pluripartidism în conformitate cu principiile
democratice15, precum şi angajamentul luat de noul Parlament şi Guvern de a continua cursul spre reforme
economice, democratizare şi de a soluţiona pe cale paşnică conflictul transnistrean, au determinat UE să
demareze, la 21 aprilie 1994, negocierile oficiale asupra Acordului de Parteneriat şi Cooperare16. Negocierile
aveau să dureze doar două runde, încheindu-se, la 26 iulie 1994, cu parafarea textului viitorului Acord de
Parteneriat şi Cooperare (APC). Deoarece Acordul urma să parcurgă o lungă perioadă de ratificare de către
toate statele membre, în cadrul celei de a doua runde de negocieri, delegaţiile17 au convenit asupra
oportunităţii semnării simultane a unui Acord Interimar18 privind comerţul cu mărfuri, care să permită
ambelor părti să aplice prevederile Acordului de Parteneriat şi Cooperare în materie de comerţ pînă la
intrarea sa în vigoare. Pentru a realiza acest lucru Acordul Interimar unna să fie supus unei proceduri
simplificate de aprobare menită să ocolească procedura îndelungaîâ de ratificare de către parlamentele
statelor membre ale UE, evitîndu-se, astfel, crearea unui eventual vid juridic în reglementarea relaţiilor
economico-comerciale între Republica Moldova şi UE.
Decizia finală privmd semnarea Acordului de Parteneriat şi Cooperare cu Moldova va fi luatâ de către
Uniunea Europeană doar în luna noiembrie 1994. în vederea monitorizării situaţiei inteme din Republica
Moldova, în preajma semnării Acordului de Parteneriat şi Cooperare, la 28 octombrie 1994, Comisia
Europeană a decis deplasarea la Chişinău a unei delegaţii, condusă de către dl Nicolaus Van Der Pas, Şeful
Direcţiei Relaţii Economice cu Noile State Independente19. Raportul prezentat de către delegaţie cu privire la
rezultatele vizitei sale la .Chişinău a fost de natură să determine Uniunea Europeană să ia decizia finală m
favoarea semnării, la 28 noiembrie 1994, la Bruxelles, a Acordului de Parteneriat şi Cooperare cu Republica
Moldova20.
Desigur, prin semnarea Acordului de Parteneriat şi Cooperare se deschidea o nouă etapă în dezvoltarea
relaţiilor Moldovei cu Uniunea Europeană, una fundamentată pe principiile valorilor democratice şi pe un
cadru juridic mult mai avansat decît cel oferit de precedentul Acord de cooperare economico-comercială
încheiat de UE cu fosta URSS. Concepţia Politicii Externe a Republicii Moldova interpretează APC ca fiind
un prim pas pe calea integrării graduale a Moldovei în UE21. Or, trebuie să recunoaştem că APC - ul a pus
evoluţia de mai departe a relaţiilor noastre cu UE mai degrabă pe traiectoria cooperării pe orizontală, decît pe
cea a integrării graduale în Uniunea Europeană. Pentru a facilita o înţelegere mai bună a semnificaţiei şi
esenţei APC, în capitolul ce urmează, voi analiza avantajele şi dezavantajele sale în raport cu alte două tipuri
de acorduri, şi anume: Acordul privind Cooperarea economico-.comercială semnat de Comunitatea
Europeană cu URSS şi Acordul European

Subiectul 27: Implementarea APC: prevederi economice si comerciale

Semnarea Acordului de Parteneriat şi Cooperare (APC) vine se consacre Republica Moldova m calitate de
partener direct al Uniunii Europene. Momentul nu trebuie de loc subestimat, el fiind plin de semnificaţii pe
care nu le găsim în Acordul de Cooperare economico-comercială cu ex-URSS. In primul rând, evenimentul
se înscrie în eforturile Moldovei de consolidare a statalităţii şi independenţei sale încă fragile. Prin APC
Moldova a reuşit să imprime pondere statutului său de actor al vieţii internaţionale şi credibilitate imagirdi
sale de stat adept al valorilor democratice. Acceptînd să semneze APC cu Moldova, Uniunea Europeană a
acordat de fapt tînămlui stat moldav o notă pozitivă eforturilor sale m domeniul democratizării.
In al doilea rând, Acordul de Parteneriat şi Cooperare nu trebuie văzut doar prin prisma unui simplu acord ce
stabileşte regulile chemate să guvemeze evoluţia de mai departe a relaţiilor lor bilaterale. Sunt înclinat să văd
în acest Acord mai întîi de toate un angajament încheiat între cele două Părţi în numele afîrmării valorilor
democratice. Astfel, prin intermediul acestuia Uniunea Europeană s-a angajat să susţină eforturile realizate
de Republica Moldova îndreptate spre consolidarea democraţiei sale şi finalizarea tranziţiei spre o economie
de piaţă'. La rândul său, Moldova s-a obligat să respecte valorile democratice, principiile dreptului
intemaţional, ale dreptului omului şi ale economiei de piaţă, toate fiind declarate elemente esenţiale ale
Acordului de Parteneriat şi Cooperare2. Violarea elementelor esenţiale este considerată o încâlcare
substanţială care este pasibilă de suspendarea imediată a drepturilor şi obligaţiunilor incluse în APC.In al
treilea rând, APC a imprimat o dimensiune politicâ cooperării noastre cu UE, reuşind, astfel, să transcende
obiectivele pur economice ale Acordului privind Cooperarea economico-comercială semnat cu ex-URSS .
Pentru a da substanţă cooperării în domeniul politic Părţile se angajează să promoveze un dialog politic care
ar avea menirea să consolideze apropierea între Republica Moldova şi Uniunea Europeană, să sprijine
schimbârile politice şi economice din Moldova, să contribuie la o mai mare convergenţă a poziţiilor în
probleme internaţionale de interes reciproc, să încurajeze cooperarea lor m probleme cu privire la
respectarea principiilor democratice şi consolidarea stabilităţii şi securităţii în Europa.
De asemenea, APC instituţionalizează pentru prima oară relaţiile Moldovei cu Uniunea Europeană. Spre
deosebire de Acordul privind Cooperarea economico-comercială, care prevedea crearea doar a unui Comitet
mixt cu responsabilităţi circumscrise domeniului economic, APC stipuleazâ crearea unei scheme
instituţionale ierarhizate în trei trepte4, şi anume: Consiliul de Cooperare, la nivel de miniştri, Comitetul de
Cooperare, la nivel de înalţi funcţionari, şi Comitetul parlamenlar de Cooperare, la nivel de membri ai
Parlamentului european şi cel moldav. Responsabilităţile lor, bineînţeles, nu se limitează doar la cele de
ordin economic. Monitorizarea implementârii Acordului de Parteneriat şi Cooperare în domeniile politic,
economic. juridic, financiar, social şi cultural, precum şi promovarea dialogului politic sunt sarcinile
primordiale ale acestor instituţii.
In domeniul cooperării economice APC merge şi mai departe decât Acordul privind Cooperarea economico-
comercială. APC preia de la acesta din urmă clauza privind Tratamentul Naţiunii celei Mai Favorizate cu
privire la tarifele pentru bunuri şi introduce concomitent noi elemente de natură să faciliteze şi să
impulsioneze schimburile între Moldova şi Uniunea Europeană. APC consacră între Părţi principiului
tranzitului liber pentru mărfuri5, liberalizează circulaţia pentru unele tipuri de capital6 şi oferă perspectiva
instituirii liberului schimb. în acest din urmă sens. o dată ce Moldova va avansa pe calea reformelor, Părţile
se angajează să negocieze şi să semneze un Acord privind crearea Zonei de Liber Schimb7 între ele. De
asemenea, Părţile au convenit asupra liberalizării progresive a prestării serviciilor transfrontaliere, aceasta
avînd ca scop dezvoltarea unui sector de servicii orientat spre piaţă. Totodată, APC dezvoltă o nouă
componentâ a cooperării, şi anume armonizarea legislaţiei moldave cu cea comunitară, declarată esentială
pentru consolidarea legăturilor economice ale Moldovei cu Uniunea Europeană. Astfel, prin articolul 50
Moldova s-a angajat să întreprindâ măsurile necesare creşterii compatibiliîâţii graduale a legislaţiei sale cu
cea a Uniunii Europene.
In fine, obiectivul fmal al Acordului de Parteneriat şi Cooperare depăşeşte înţelesul strict economic al celuia
urmâriî de câtre Acordul privind Cooperarea economico-comercială încheiat cu ex-URSS. Altfel spus. m
cazu! APC consolidarea şi diversificarea legăturilor economice şi comerciale nu mai este un scop în sine,
acestea fiind mai degrabă un mijloc pentru a crea o largă simetrie de dezvoltare m îoate domeniile de
cooperare dintre Republica Moldova şi Uniunea Europeană.

Subiectul 28: Noua politica de vecinitate a UE si R.M. (2005) Aspecte generale

Ce reprezintă Politica Europeană de Vecinătate?
Politica Europeană de Vecinătate (PEV) a apărut ca urmare a aderării la UE a zece noi state membre in mai
2004. Obiectivul principal al PEV este de a impărtăşi beneficiile acestei extinderi cu statele din vecinătatea
apropiată1 pentru care, pe termen mediu, nu există perspectiva de aderare la UE. PEV a fost concepută in aşa
fel incit să evite apariţia unor linii de diviziune dintre Europa extinsă şi vecinii acesteia, oferindu-le statelor
vecine posibilitatea de a participa la activităţile UE prin intermediul unei colaborări politice şi economice
mai strinse.
Republica Moldova, de rind cu alte state din fosta Uniune Sovietică – Ucraina, Belarus, Georgia,
Azerbaidjan şi Armenia, este unul din statele participante la PEV. După aderarea Romaniei la Uniunea
Europeană, preconizată pentru 1 ianuarie 2007, Moldova va deveni vecin direct cu UE, un aşa-zis „nou
vecin” al Europei. Acest lucru a determinat statele UE să atragă mai multă atenţie proceselor care au loc in
RM şi problemelor de ordin politic, economic, social cu care se confruntă RM la momentul actual,
deoarece aceste probleme sint potenţiale surse de instabilitate atit pentru Moldova, cit şi pentru restul UE.
Problema transnistreană capătă o importanţă deosebită in relaţiile RM-UE datorită numeroaselor riscuri de
securitate pe care le comportă prezenţa acestui conflict nesoluţionat la o distanţă de doar 100 de km de
hotarul UE după aderarea Romaniei.
Pe de altă parte, participarea Moldovei la PEV se inscrie in eforturile mai largi de realizare a obiectivului
strategic de integrare europeană a statului nostru. PEV deschide noi perspective pentru dezvoltarea unor
relaţii mai strinse cu UE şi pentru apropierea Moldovei de modelul politic şi economic european.
Participarea la PEV ne va aduce mai multe beneficii – participarea la piaţa unică şi alte politici comunitare,
asistenţă tehnică şi financiară din partea UE, posibilitatea acordării unor facilităţi pentru vize etc. In plus,
PEV prevede un sprijin mai mare din partea UE in procesul de reglementare transnistreană, un obiectiv
urmărit de autorităţile de la Chişinău de mai multă vreme. In funcţie de progresul inregistrat de Romania in
promovarea reformelor necesare pentru aderarea la UE, momentul aderării poate fi aminat cu un an, deci
pentru 1 ianuarie 2008. Decizia finală cu privire la data aderării Romaniei la UE va fi luată in mai 2006.
Pe de altă parte PEV nu prevede aderarea Republicii Moldova la UE, deci nu satisface intru totul aspiraţiile
europene ale Republicii Moldova. Cu toate acestea, Chişinăul trebuie să se concentreze
asupra indeplinirii depline şi in termen a angajamentelor luate in cadrul PEV, in acest fel demonstrind
ataşamentul faţă de obiectivul de integrare europeană şi deschizind perspectiva unor relaţii şi mai strinse cu
UE.

Subiectul 29. Planul de Actiuni UE- RM

Planul individual de Acţiuni UE-RM reprezintă un document politic încheiat între UE şi Republica Moldova
şi care stabileşte programul, obiectivele strategice şi priorităţile relaţiilor dintre UE şi RM pentru 2005 –
2007. PA nu înlocuieşte cadrul contractual actual dintre UE şi RM, care rămîne a fi Acordul de Parteneriat şi
Cooperare (APC), ci îl complementează pe acesta, atribuind mai multă importanţă şi urgenţă procesului de
reforme economice şi politice stipulate în APC. Astfel, PA nu este doar o hartă de parcurs pentru apropierea
RM de UE şi realizarea obiectivului strategic de integrare europeană, ci şi un program de reforme politice şi
economice interne pe care autorităţile moldoveneşti s-au angajat să le realizeze. PA a fost semnat la 22
februarie 2004 pentru un termen de trei ani. Planul prevede intensificarea relaţiilor politice, de securitate,
economice şi culturale şi „împărtăşirea responsabilităţii pentru prevenirea conflictelor şi reglementarea
acestora”, unul din obiectivele principale ale PA fiind sprijinirea de către UE a eforturilor de soluţionare a
conflictului transnistrean. În Plan sînt recunoscute aspiraţiile europene ale RM şi se face referinţă la
Concepţia de Integrare Europeană a Republicii Moldova pe care Chişinăul a prezentat-o Comisiei Europene
în septembrie 2003. În acelaşi timp, PA stipulează că nivelul relaţiilor dintre UE şi RM va depinde de
ataşamentul RM faţă de valorile comune şi de capacitatea acesteia de a implementa priorităţile stabilite.
Planul prevede o serie de perspective noi pentru dezvoltarea relaţiilor de parteneriat dintre UE şi RM:
a. Perspectiva de a trece de la cooperare la integrare prin participarea RM la piaţa internă a UE şi la politicile
şi programele UE;
b. Intensificarea cooperării politice prin elaborarea unor mecanisme de dialog politic; c. Angajamentul ferm
al UE de a sprijini soluţionarea conflictului transnistrean;
d. Convergenţa legislativă, deschiderea economică, reducerea barierelor comerciale;
e. Asistenţă financiară sporită pentru realizarea acţiunilor propuse în PA;
f. Posibilitatea participării RM la programe culturale, educaţionale, ştiinţifice, ecologice ale UE etc.;
g. Sprijin pentru armonizarea legislaţiei RM la acquis-ul comunitar (vezi Boxa 3);
h. Stabilirea unui dialog în domeniul vizelor şi posibilitatea acordării RM a unor facilităţi cu privire la vize
etc.

30. Parteneriatul Estic si RM

Parteneriatul Estic reunește Uniunea Europeană, și statele sale membre cu cei șase vecini ai săi din est –
Armenia, Azerbaidjan, Belarus, Georgia, Republica Moldova și Ucraina. În ultimii zece ani, partenerii au
lucrat împreună pentru a construi un spațiu comun de democrație, de dezvoltare a economiei și a structurilor
de stat, protecția mediului ambiant, aprovizionare sigură și durabilă cu energie, oportunități egale pentru toți.
În cele din urmă, toate aceste eforturi sunt orientate spre o calitate mai bună a vieții pentru omenii din țările
Parteneriatului Estic.
Parteneriatul Estic nu înseamnă aderarea la UE, dar ajută țările să construiască o relație mai strânsă cu
Uniunea Europeană, în măsura în care țările aleg să facă acest lucru.
Republica Moldova este un partener prioritar pentru Uniunea Europeană. Acest parteneriat este accentuat
prin Acordul de Asociere și Zona de Liber Schimb Aprofundat și Cuprinzător, care a intrat în vigoare în
2016.
În anul 2018 exportul din Moldova către Uniunea Europeană a crescut cu 33%, iar la momentul actual rata
exporturilor totale spre UE din Moldova, reprezintă 64%.
5.000 de întreprinderi din Republica Moldova au primit suport financiar și consultații, iar în regiuni au fost
înființate 10 incubatoare de afaceri cu sprijinul UE.
Aproximativ 700 de kilometri de drumuri au fost modernizate și o infrastructură nouă de apă a fost
construită cu sprijinul UE, furnizând apă potabilă pentru 15.700 de locuințe. Sisteme de încălzire pe bază de
biomasă au fost instalate în mai mult de 225 de școli, grădinițe, centre comunitare și primării sătești,
reducând semnificativ facturile.
Sprijinul UE a deschis, de asemenea, oportunități de călătorie, de studii și profesionale pentru moldoveni: au
avut loc peste 1,5 milioane de vizite fără viză în UE de când regimul fără vize a intrat în vigoare pentru
moldoveni în aprilie 2014, în timp ce mai mult de 900 de studenți moldoveni și cadre didactice au studiat și
au predat în UE în perioada anilor 2015 - 2017, ca parte a programului de schimb Erasmus+.

31. Acordul de asociere UE- RM. Prevederile principale.

Ce este un Acord de Asociere? Un Acord de Asociere cu Uniunea Europeană (pe scurt , Acordul de
Asociere sau AA ) este un tratat internațional între Uniunea Europeană (UE) și o țară din afara UE, în cazul
nostru Republica Moldova..
Prevederile Acordului de Asociere Republica Moldova - Uniunea Europeană.
• vor depune eforturi pentru a asigura ca legile și politicile promovate să încurajeze nivele înalte de protecţie
a mediului și a muncii;
• vor promova dezvoltarea comerţului internaţional în așa mod, încît acesta să ducă la ocuparea deplină și
productivă a forţei de muncă și la asigurarea unor condiții decente de muncă pentru toţi, recunoscînd
libertatea de asociere și dreptul la negocieri colective;
• vor elimina toate formele de discriminare la încadrarea în cîmpul muncii, în cazul prestării unei munci
forţate sau obligatorii, în special, a muncii copiilor;
• vor promova conservarea și utilizarea durabilă a pădurilor și a diversităţii biologice drept element-cheie
pentru realizarea unei dezvoltări durabile etc.

32. Beneficiile Acordului de asociere UE- RM pentru comerțul RM.

Acordul de Asociere UE - Republica Moldova va crea un cadru de cooperare în domenii precum
comerțul, politica de securitate și cultură. Totuși, aceasta este mai mult decât o simplă cooperare. Acordul de
Asociere va permite de a construi o integrare mai profundă atât din punct de vedere politic cît și economic
dintre țara noastră și UE.
O componentă importantă a Acordului de Asociere este crearea unei Zone de Comerț Liber Aprofundat
și Cuprinzător. ZLSAC oferă Republicii Moldova cadrul necesar modernizării relațiilor sale comerciale și o
bază solidă pentru dezvoltare economică prin eliminarea progresivă a tarifelor vamale și a cotelor și, printr-o
armonizare extinsă a legilor, normelor și reglementărilor în diverse sectoare comerciale. În primul rînd,
Acordul presupune o liberalizarea graduală a comerţului (în decurs de până la 10 ani din momentul
semnării), în funcție de nivelul de sensibilitate a produselor la concurența cu producătorii străini.
Liberalizarea nu va fi una completă, Republica Moldova limitează importul fără taxe pentru carne și produse
din carne, produse lactate și zahăr, fiind stabilite cote cantitative. Eliberarea barierelor din calea importului și
exportului va oferi acces direct Republicii Moldova la piața unică europeană și va spori, totodată, concurența
pe piața internă, ceea ce, în final, va contribui la diminuarea prețurilor și creșterea diversității și calității
produselor. Prin urmare, liberalizarea comerțului:
 va avantaja companiile oneste și eficiente, interesate de a-și moderniza producerea;
 va avantaja consumatorii care vor avea acces la o gamă mai largă de produse mai calitative și mai ieftine
(grație eliminării tarifelor vamale și a creșterii concurenței);
 va avantaja statul grație creșterii încasărilor la buget în rezultatul creșterii consumului și a intensificării
activității economice.

33. Apariția Politicii Agricole Comunitare (PAC). Necesitatea elaborării PAC

Politica Agricola Comuna (PAC) este o politica creata la sfarsitul anilor '50 in cadrul Comunitatii
Economice Europene ca raspuns la lipsurile alimentare cu care se confrunta populatia din vestul Europei
dupa cel de-al doilea razboi modial. Principalul sau creator a fost olandezul Sicco Mansholt care si propune
prima reforma a PAC la sfarsitul anilor '60.
Trebuie precizat de la bun inceput ca termenul de "politica comuna" reflecta in mod fidel una dintre
trasaturile definitorii ale PAC, si anume aceea ca, pentru circa 90% din produsele agricole, decizia nu mai
apartine statelor membre, ci Uniunii Europene. Initial, aceasta politica avea drept obiective cresterea
productivitatii agricole prin promovarea progresului tehnic, prin dezvoltarea productiei agricole si prin
utilizarea optima a factorilor de productie (in principal a fortei de munca), asigurarea unui nivel de trai
echitabil populatiei agricole, stabilizarea pietelor, asigurarea securitatii in aprovizionare si asigurarea unor
preturi rezonabile pentru consumatori.
Importanta ei deosebita in cadrul constructiei comunitare este reflectata prin cateva trasaturi distincte:
1.Este o politica prin excelenta integrationista, in mai mare masura chiar decat Piata Interna, unde
standardele armonizate le-au inlocuit doar in proportie de circa 10% pe cele nationale. In ce priveste PAC,
politicile agricole nationale au fost inlocuite, pentru marea majoritate a productiei agricole, de reglementari
comune de functionare a pietelor si comercializare a produselor
2. Este o politica mare consumatoare de resurse financiare. Politica agricola consuma, prin sistemul complex
de subventii si alte stimulente financiare, circa jumatate din bugetul comun 1
3.Sectorul agricol este cel care furnizeaza una din resursele indispensabile existentei umane, si anume hrana.
Pe de alta parte, agricultura este un sector traditional, cu radacini adanci in istorie, si simbolistici - sub forma
traditiilor, cutumelor, legendelor - ce reprezinta izvoare fundamentale in conturarea identitatilor nationale.
Politica agricola comuna reprezinta o tinta in miscare, atat pentru statele membre cat si pentru statele
candidate, aceasta cunoscand modificari si adaptari in functie de obiectivele specifice ale politicii
integrationiste ale Uniunii Europene. Avand un rol de pionierat in procesul integrationist, putem afirma ca
politica agricola comnuna este una din temeliile pe care s-a cladit Uniunea Europeana de astazi.

34. Mecanisme de sprijinire Politicii Agricole Comunitare

Politica Agricola Comunitara se realizeaza cu ajutorul unor instrumente (parghii economice si financiare) si
pe baza folosirii unor mecanisme flexibile. Instrumentele principale de sustinere a agriculturii si de
implementare a PAC sunt urmatoarele:
- finantarea bugetara prin intermediul FEOGA;
- interventii prin intermediul preturilor produselor agricole;
- sustinerea veniturilor agricultorilor prin mecanismul de subventionare complexa;
- politica structurala si regionala, realizata prin intermediul fondurilor structurale si de coeziune;
- politica comerciala, acordurile si angajamentele internationale privind comertul cu produse agricole;
- sistemul de impozite si taxe etc
Statele membre și regiunile își elaborează propriile mecanisme de sprijinire și dezvoltare rurală în funcție de
nevoile din teritoriu. Acestea trebuie să vizeze, în același timp, cel puțin patru din următoarele șase priorități
ale UE:
1.să încurajeze transferul de cunoștințe și inovarea în agricultură, în silvicultură și în zonele rurale;
2.să sporească viabilitatea și competitivitatea tuturor ramurilor agriculturii și să promoveze tehnologiile
agricole inovatoare și gestionarea durabilă a fondului forestier;
3.să promoveze organizarea lanțului de aprovizionare cu produse alimentare, bunăstarea animalelor și
gestionarea riscurilor în agricultură;
4.să refacă, să conserve și să dezvolte ecosistemele care sunt legate de agricultură și silvicultură;
5.să promoveze utilizarea eficientă a resurselor și să sprijine tranziția către o economie cu emisii reduse de
dioxid de carbon și rezistentă la schimbările climatice în sectoarele agricol, alimentar și silvic;
6.să promoveze incluziunea socială, reducerea sărăciei și dezvoltarea economică în zonele rurale.

35. De la Sistemul Monetar European la Uniunea Monetară Europeană. Moneda unică EURO.
Uniunea economică și monetară (UEM) a reprezentat o ambiție recurentă pentru Uniunea Europeană
încă de la sfârșitul anilor 1960. UEM presupune coordonarea politicilor economice și bugetare, aplicarea
unei politici monetare comune și utilizarea unei monede unice, euro. O monedă unică oferă multe avantaje:
întreprinderile pot face mai ușor comerț transfrontalier, economia evoluează mai bine, iar consumatorii au
mai multe oportunități și posibilități de alegere.
Au existat însă obstacole politice și economice – de la angajamentul politic uneori slab și divergențele de
opinii asupra priorităților economice până la turbulențele de pe piețele internaționale. Toate aceste obstacole
au trebuit să fie depășite pentru a înainta către uniunea economică și monetară.
De la Maastricht la euro și la zona euro: 1991-2002
Raportul Delors propunea o perioadă de pregătire în trei etape pentru uniunea economică și monetară și
pentru zona euro, care acoperea perioada 1990-1999. Liderii europeni au acceptat recomandările formulate
în Raportul Delors.
Noul tratat privind Uniunea Europeană, care conține dispozițiile necesare pentru punerea în aplicare a
uniunii monetare, a fost convenit la Consiliul European de la Maastricht, din Țările de Jos, în decembrie
1991.
După un deceniu de pregătiri, moneda euro a fost lansată la 1 ianuarie 1999: în primii trei ani, a fost o
monedă „invizibilă”, utilizată doar pentru contabilitate și plăți electronice. La 1 ianuarie 2002, au fost
lansate monedele și bancnotele euro. Astfel, în 12 țări ale UE, a avut loc cea mai mare schimbare de monede
din istorie.
Euro este utilizat și în afara Uniunii Europene, iar în ziua de azi numărul țărilor care au valuta oficială
euro a ajuns pragul de 23 de țări. Trei state – Monaco, San Marino și Vaticanul au semnat acorduri cu UE
pentru a utiliza moneda și pentru a emite propriul numerar. Andorra a fost a 4-a țară la număr care a creat un
acord de a utiliza și emite propriile monede în aprilie 2012 și respectiv pe 1 iulie 2013. Kosovo și
Muntenegru au adoptat oficial moneda euro însă acestea nu au semnat nici un acord comun cu UE, de aceea
aceste 2 state nu au dreptul de a emite bancnote și monede euro.
Moneda unica europeană este coordonată de către Banca Centrală Europeană. Sarcina principală a BCE
este de a menține inflația sub control la o medie de 2% anual. Vă recomandăm sa vizualizați următorul video
care explică într-un mod simplificat rolul Băncii Centrale Europe în Zona Euro.
Deși zona Euro este destul de sensibilă, conform datelor statistice oferită de către Consiliul UE cele 17
țări ale zonei Euro au suportat mai bine criza economică din 2008 comparativ cu datele statistice pentru toată
Uniunea Europeană. La moment 5 țări din zona Euro au suferit și suferă în continuare urmările crizei
economice mondiale. Aceste țări sunt numite în sfera internațională țările Gipsy. Cuvântul nu are nici o
legătură cu naționalitatea, situația economică sau un alt motiv social/politic. În țările Gipsy intră Grecia,
Irlanda, Portugalia, Spania și Italia, adică țările care au avut nevoie de ajutor financiar pentru a suporta
consecințele crizei.

36. Părinții Fondatori ai UE.

După cel de-al doilea război mondial, lideri europeni vizionari au pus bazele construcției europene.
Printre aceștia putem enumera pe: Robert Schuman, Jean Monnet, Konrad Adenauer.
Robert Schuman este considerat arhitectul proiectului de integrare europeană.
Omul de stat Robert Schuman, jurist eminent și ministru francez al afacerilor externe în perioada 1948-1952,
este considerat unul dintre părinții fondatori ai Uniunii Europene.
În colaborare cu Jean Monnet, a elaborat planul Schuman, celebru în lumea întreagă, pe care l-a prezentat la
data de 9 mai 1950  (Declarația Schuman),considerată astăzi data nașterii Uniunii Europene. Planul
propunea exercitarea unui control comun asupra producției de cărbune și oțel, materiile prime cele mai
importante pentru industria armamentului.Ideea de bază era aceea că o țară care nu deține controlul asupra
producției de cărbune și oțel nu va avea mijloacele necesare pentru a lupta într-un război.
Jean Monnet
Viziunea lui Jean Monnet a fost la originea Uniunii Europene.
Consilier pe probleme economice și om politic francez, Jean Monnet și-a dedicat viața cauzei integrării
europene. A fost sursa de inspirație a planului Schuman, care prevedea unificarea industriei grele a Europei
occidentale.
Monnet provenea din regiunea franceză Cognac. După terminarea studiilor, la vârsta de 16 ani, a călătorit în
întreaga lume datorită profesiei sale de distribuitor de coniac și, ulterior, de bancher. În timpul celor două
războaie mondiale, a ocupat poziții înalte în domeniul producției industriale, în Franța și în Regatul Unit.
Konrad Adenauer
Primul cancelar al Republicii Federale Germania, care s-a aflat în fruntea acestui nou stat din 1949 până în
1963, a schimbat mai mult decât oricine altcineva Germania postbelică și cursul istoriei europene.
O piatră de temelie a politicii externe a lui Adenauer a fost reconcilierea cu Franța. Colaborarea sa cu
președintele francez Charles de Gaulle a marcat un moment de cotitură în istoria Europei: în 1963, Franța și
Germania, odinioară rivale de neîmpăcat, au semnat un tratat de prietenie care a reprezentat unul dintre cele
mai importante repere ale integrării europene.
Da, acești lideri vizionari au inspirat crearea Uniunii Europene în care trăim astăzi. Fără energia și
motivarea lor, nu am trăi în acest spațiu european de pace și stabilitate. De la luptători de rezistență până la
avocați, părinții fondatori au fost un grup divers de oameni cu aceleași idealuri: O Europă pașnică, unită și
prosperă.

37. Politica UE în domeniul culturii.

Integrarea europeană fiind orientată in principal către economie şi comerţ, cultura nu a constituit
domeniul unei politici comunitare propriu-zise. Primul Plan de acţiune in domeniul culturii a fost elaborate
de către Comisia Europeană in 1977.
Tratatul de la Maastricht, semnat in 1992 şi intrat in vigoare in 1993, conferă Uniunii Europene
competenţe in domeniul cultural: dezvoltarea culturilor naţionale ale statelor membre, evidenţiind
patrimoniul cultural comun şi totodată respectand diversitatea naţională şi regională. Obiectivele Uniunii
Europene in domeniul culturii sunt:
- să intărească sentimentul de apartenenţă la o comunitate europeană, respectand in acelaşi timp diversitatea
tradiţiilor şi culturilor naţionale şi regionale;
- să faciliteze accesul cetăţeanului european la cultură, ca factor al integrării sociale: dans, operă,
pictură, sculptură, fotografie, arhitectură, patrimoniu mobil şi imobil, audiovizual (televiziune,
multimedia, ediţii electronice);
- să contribuie la consacrarea culturii europene in lume.
Acţiunile comunitare constau, pe de o parte, in asigurarea unor bune condiţii de schimb şi de concurenţă
intre bunurile culturale şi, pe de altă parte, in incurajarea cooperării intre organismele culturale din
statele membre ale Uniunii.

38. Politica UE in domeniul tineretului.

Integrarea europeana nu inseamna doar progrese in economie, agricultura si introducerea monedei unice.
Domeniul educatiei a avut un rol aparte in crearea dimensiunii europene, iar Comisia Europeana a sarbatorit
recent implinirea a 30 de ani de cooperare in domeniul educatiei. Jбn Figel’, Comisarul pentru educatie,
formare profesionala, cultura si multilingvism, a declarat: “Toti cei care au lucrat pe parcursul acestor 30 de
ani pentru realizarea si extinderea acestei cooperari i-au demonstrat zi de zi validitatea si i-au confirmat rolul
in adâncirea integrarii si in apropierea europenilor”.
Educaţia şi tineretul sunt domenii in care Uniunea Europeană nu are competenţe directe, ci adoptă acţiuni de
sprijin şi de coordonare a acţiunilor statelor sale membre. Uniunea Europeană nu intervine inconţinutul
programelor din invăţămant, ci vizează crearea un spaţiu european al educaţiei prin dezvoltarea mobilităţii
studenţilor şi a cadrelor didactice şi prin incurajarea schimburilor intre actorii europeni din acest domeniu.
Uniunea are, in acest sens, ca obiective principale:
- reducerea la jumătate, pană in 2010, a celor cu varste cuprinse intre 18 şi 24 de ani, care
abandonează studiile după primul ciclu universitar;
- intensificarea mobilităţii studenţilor şi a cadrelor didactice, precum şi creşterea numărului
parteneriatelor dintre instituţiile de invăţămant;
- integrarea noilor tehnologii ca obiect de studiu şi, in special, instituirea unei diplome europene
pentru competenţe de bază in tehnologia informaţiei;
- studiul limbilor străine şi integrarea dimensiunii europene in invăţămant;
- armonizarea ciclurilor de studii universitare.
In ceea ce priveşte mobilitatea, Uniunea Europeană urmăreşte eliminarea obstacolelor lingvistice,economice,
academice, fiscale sau administrative.
Uniunea Europeană acordă SPRIJIN PENTRU STUDIUL DISCIPLINELOR PE TEME COMUNITARE.

39. Asquis-ul comunitar: esență și structură.

Acquis-ul comunitar, drepturile şi obligaţiile care leagă statele membre ale Uniunii Europene, are o evoluţie
constantă şi cuprinde:
- principiile şi obiectivele politice cuprinse în Tratate,
- legislaţia adoptată pentru aplicarea Tratatelor, precum şi jurisprudenţa Curţii de Justitţie a Comunităţii
Europene,
- declaraţiile şi rezoluţiile adoptate în cadrul Uniunii Europene,
- actele privitoare la politica externă şi de securitate comună,
- actele adoptate în cadrul justiţiei şi al afacerilor interne,
- acordurile internaţionale încheiate de către comunităţile europene, precum şi cele încheiate de către statele
membre între ele, în domeniul de activitate al uniunii.
Acquis-ul comunitar, deci dreptul comunitar propriu-zis, este alcătuit din toate actele adoptate în cadrul
celui de-al doilea şi al treilea pilon al Uniunii Europene, precum şi din obiectivele comune fixate prin
Tratate.
Statele candidate trebuie să accepte acest acquis comunitar înainte de a adera la UE. Excepţiile şi
derogările de la regulă sunt acordate în mod excepţional şi au anumite limite. Uniunea Europeană are ca
obiectiv major menţinerea integralităţii acquis-ului comunitar şi dezvoltarea acestuia.
Prin acquis comunitar se înțelege:
a) dispozițiile Tratatului instituind Comunitatea europeană, semnat la 25 martie 1957 la Roma, și ale
Tratatului privind uniunea Europeană, semnat la 7 februarie 1992 la Maastricht, ambele republicate în
Jurnalul Oficial al Comunitatilor europene nr. C 340 din 10 noiembrie 1997, precum și ale oricăror alte
tratate care le vor modifica și completa pe acestea până la data la care tratatul pentru aderarea României la
Uniunea Europeană va intra în vigoare;
b) regulamentele, directivele și deciziile emise de instituțiile uniunii europene, ca acte cu putere obligatorie,
precum și celelalte acte adoptate de instituțiile uniunii Europene, cum ar fi: declarații, rezoluții, strategii
comune, acțiuni comune, poziții comune, concluzii, decizii-cadru, rezoluții și altele de acest fel;
c) convențiile multilaterale deschise numai statelor membre ale Uniunii Europene, precum și cele deschise
unui număr mai mare de state la care statele membre ale Uniunii Europene și, după caz, Comisia Europeană
sunt părți, desemnate ca atare de către acestea din urmă ca făcând parte din acquis;
d) jurisprudența Curții de justiție a Comunităților Europene;
e) Acordul european instituind o asociere între România, pe de o parte, și Comunitățile Europene și statele
membre ale acestora, pe de altă parte, semnat la 1 februarie 1993 la Bruxelles și ratificat de România prin
Legea nr. 20/1993.

40. Cetățenia UE. Esența ei.

Cetăţenia europeană a fost definită prin Tratatul asupra Uniunii Europene, semnat în 1992 la Maastricht,
reprezentând o inovaţie conceptuală majoră a Tratatului asupra Uniunii Europene. Incluzând drepturi,
obligaţii şi participarea la viaţa politică, cetăţenia europeană vizează consolidarea imaginii şi a identităţii
Uniunii Europene şi implicarea mai profundă a cetăţeanului în procesul de integrare europeană
Cetăţenia Uniunii Europene oferă drepturi cetăţenilor statelor membre şi consolidează protecţia
intereselor acestora. Tratatul de la Maastricht instituie 5 categorii de drepturi supranaţionale, complementare
cetăţeniei naţionale:
 Dreptul la libera circulaţie, dreptul la sejur, de stabilire, dreptul la muncă şi studiu în celelalte state
membre ale Uniunii. Legislaţia Uniunii stabileşte însă numeroase condiţii pentru exercitarea acestor drepturi.
Pentru un sejur mai lung de 3 luni este necesar un certificat de sejur. Intrarea pe teritoriul altui stat membru
nu poate fi interzisă decât din raţiuni de securitate şi sănătate publică, iar interzicerea trebuie justificată
(art.18 al TCE);
 Dreptul de vot şi dreptul de a candida la alegerile pentru Parlamentul european şi la alegerile locale în
statul de rezidenţă, în aceleaşi condiţii cu cetăţenii statului respectiv (art.19 al TCE);
 Dreptul de a beneficia pe teritoriul unui stat terţ de protecţie consulară din partea autorităţilor diplomatice
ale unui alt stat membru al UE, în cazul în care ţara din care provine nu are reprezentanţă diplomatică ori
consulară în statul terţ respectiv (art.20 al TCE);
 Dreptul de petiţie în faţa Parlamentului european (art.21 al TCE);
 Dreptul de a apela la Mediatorul (Ombudsman-ul) european pentru examinarea cazurilor de administrare
defectuoasă din partea instituţiilor şi organismelor comunitare (atr.21 al TCE).
Iar Tratatul de la Amsterdam completează drepturile de mai sus cu următoarele:
 Dreptul de adresare către instituţiile europene într-una dintre limbile oficiale şi de a primi răspuns în acea
limbă (Articolul 22 al Tratatului CE);
 Dreptul de a avea acces, în anumite condiţii, la documentele Parlamentului European, Consiliului şi
Comisiei (Articolul 255 al Tratatului CE).
41.Poziții și obțiuni privind extinderea Uniunii Europene
Extinderea Uniunii Europene este un proces de aderare a noilor state ca membri a acestei organizatii.
Uniunea Europeană a fost creată de şase state. De atunci, numarul membrilor UE a crescut la douazeci şi
şapte, cei mai recenţi fiind Bulgaria şi România, care au aderat la UE în 2007. O extindere programată în
2013 a adăugat Croaţia la Uniune. În prezent, negocierile de aderare sunt cu mai multe state. Procesul de
extindere este uneori menţionat ca integrare europeană. Acest termen este, de asemenea, folosit pentru a
desemna intensificarea cooperării între statele membre ale UE ca guvernele naţionale să permită armonizarea
treptată a legislaţiilor naţionale.
Consensul reînnoit privind extinderea, convenit în cadrul reuniunii Consiliului European din decembrie
2006, continuă să ghideze politica UE în materie de extindere. Liderii UE au convenit să urmeze o strategie
bazată pe:
1.consolidarea angajamentelor UE în ceea ce privește negocierile de aderare în curs
2.o condiționalitate echitabilă și riguroasă în toate etapele negocierilor cu țările candidate
3.transparență sporită și o mai bună comunicare, pentru asigurarea unui sprijin public larg și susținut
4.capacitatea UE de a integra noi membri

42.Condițiile generale de aderare la UE și direcțiile princiale de acțiune. Criteriile de la

Copenhaga(1993)
Calitatea de stat membru al UE nu se poate obține de pe o zi pe alta, ci presupune parcurgerea unei
proceduri complexe. Odată îndeplinite condițiile de aderare, țările candidate trebuie să aplice legislația
europeană în toate domeniile.
Orice țară care îndeplinește condițiile de aderare își poate depune candidatura. Cunoscute sub denumirea
de „criteriile de la Copenhaga”, aceste condiții includ existența economiei de piață, a unei democrații stabile,
a statului de drept, precum și acceptarea legislației UE, inclusiv a celei referitoare la moneda euro. Aceste
criterii au fost definite în cadrul unei reuniuni a Consiliului European, la Copenhaga în 1993, fiind adesea
numite „criteriile de la Copenhaga”.
Criteriile de la Copenhaga stabilesc o serie de condiții democratice, economice și politice pentru țările care
doresc să adere la UE:
 instituții stabile, care să garanteze democrația, statul de drept, drepturile omului și
respectarea și protecția minorităților
 o economie de piață funcțională, precum și capacitatea de a face față concurenței și
forțelor pieței în UE
 capacitatea de a-și asuma și de a implementa în mod eficace obligațiile aferente statutului
de stat membru, inclusiv adeziunea la obiectivele uniunii politice, economice și monetare
La rândul său, UE trebuie să aibă capacitatea de a integra noi membri.
O țară care dorește să adere la UE înaintează o cerere Consiliului, iar acesta îi solicită Comisiei
Europene să evalueze capacitatea statului candidat de a îndeplini criteriile de la Copenhaga. Dacă avizul
Comisiei este favorabil, Consiliul trebuie să convină asupra unui mandat de negociere. Ulterior, se
deschid negocieri oficiale pentru fiecare capitol de aderare în parte.
Întrucât volumul reglementărilor europene pe care fiecare țară candidată trebuie să le transpună în legislația
națională este foarte mare, negocierile se derulează pe o perioadă lungă de timp. Țările candidate beneficiază
de sprijin financiar, administrativ și tehnic pe durata perioadei de preaderare.

43.Locul și rolul UE în economia mondială. Privire generală. Realizări ale UE.

Uniunea Europeană este prima putere economică mondială ce combină economiile celor 27 state membre,
având un un produs intern brut (PIB) de 16 748 miliarde de dolari, în paritate nominală[1]. Șaisprezece state
membre au adoptat o monedă comună, Euro, reglementată de Banca Centrală Europeană. Economia UE
reprezintă o piață unică și UE este reprezentată ca entitate unică în cadrul OMC(Organizatia Mondiala a
Comertului)
Funcționând ca o piață unică formată din 28 de țări, UE este o putere comercială majoră pe plan mondial.
Politica economică a UE se axează pe crearea de locuri de muncă și stimularea creșterii economice printr-o
utilizare mai inteligentă a resurselor financiare, prin eliminarea obstacolelor din calea investițiilor și prin
asigurarea vizibilității și furnizarea de asistență tehnică pentru proiectele de investiții.
Cât de mare este economia UE?
Dacă ținem cont de valoarea tuturor bunurilor și serviciilor produse (PIB), economia UE este mai mare decât
cea americană. PIB-ul UE în 2017:
15,3 mii de miliarde EUR

44. Tratatul de la Lisabona (decembrie 2007) și reforma instituțională a UE.

Tratatul de la Lisabona a demarat sub forma unui proiect constituțional la sfârșitul lui 2001 (Declarația
Consiliului European privind viitorul Uniunii Europene sau Declarația de la Laeken), urmat în 2002 și 2003
de Convenția europeană care a elaborat Tratatul de instituire a unei Constituții pentru Europa (Tratatul
constituțional) (1.1.4). Procesul care a dus la elaborarea Tratatului de la Lisabona este rezultatul negativ a
două referendumuri asupra Tratatului constituțional organizate în mai și iunie 2005, în urma cărora Consiliul
European a decis să își ia o „perioadă de reflecție” de doi ani. În final, în temeiul declarației de la Berlin
din martie 2007, Consiliul European din 21-23 iunie 2007 a adoptat un mandat detaliat pentru o Conferință
interguvernamentală (CIG) ulterioară, sub egida Președinției portugheze. CIG și-a încheiat lucrările
în octombrie 2007. Tratatul a fost semnat în cadrul Consiliului European de la Lisabona din 13 decembrie
2007 și a fost ratificat de toate statele membre.
Tratatul de la Lisabona este esenţial pentru a asigura funcţionarea eficientă a Uniunii Europene. În
prezent, Uniunea reprezintă 28 de state membre şi aproximativ 500 de milioane de cetăţeni. Reformele
propuse de acest Tratat, în special noile aranjamente instituţionale şi mecanismele de lucru, sunt necesare
pentru a asigura o Uniune capabilă să facă faţă provocărilor globale şi să răspundă aşteptărilor cetăţenilor
europeni, inclusiv cetăţenilor români.
România a susţinut activ adoptarea Tratatului, care include cea mai mare parte a inovaţiilor prevăzute
anterior de Tratatul Constituţional.
Principalele inovaţii introduse de Tratatul de la Lisabona în organizarea şi funcţionarea UE sunt sintetizate
într-o broşură redactată de MAE