Chișinău 2021

Cuprins
1.Introducere
2. Psihosociologia grupurilor umane – obiect, problematică şi evoluție istorică
3. Grupul uman şi interacțiunea socială
4. Tehnica sociometrică
5.Bibliografia
 Introducere

În întreaga lume, organizațiile descoperă forța echipelor și a leadership-ului

adecvat lor. Lumea în care trăim este mult prea complicată, schimbarea prea rapidă
iar problemele prea tehnice pentru a ne aștepta ca vreun lider sau vreo echipă de
lideri să ne rezolve toate problemele, cu atât mai puțin pentru a crede că putem
răzbi de unul singur! Acesta este motivul pentru care cele mai bune organizații
creează o cultură a liderilor și dezvoltă echipe înalt performante. Noi, prin practica
de traineri specializași în dinamica grupurilor avem șansa profesională de a
contribui la acest proces. Pe măsură ce organizațiile trebuie să schimbe ceea ce fac,
ele vor trebui să schimbe și modul în care o fac. Se pare că oamenii au tendința de
a codifica practici de succes din trecut, de a le transforma în reguli pentru viitor și
de a-și consuma energia pentru a păstra și întări aceste reguli chiar și după ce ele
nu se mai aplică. Cu alte cuvinte, procedurile și practicile tradiționale mor foarte
greu! Iată de ce rolul liderului este atât de important pentru succesul organizațiilor:
conducerea se ocupă de viziune, direcționare, eficacitate și rezultate, concentrându-
se asupra ideilor, inspirându-se din principii corecte și valori. Din păcate, realitatea
ne arată că unii lideri au viziune dar le lipsește talentul de a construi echipe, alți
lideri îi pot inspira pe oameni și pot construi echipe dar le lipsește viziunea. Sigur,
există și cazuri fericite în care organizațiile sunt conduse de lideri cu viziune și
inspirație în motivarea oamenilor spre succes.

Psihosociologia grupurilor umane – obiect, problematică şi evoluție istorică

Psihosociologia – considerată de unii autori ca fiind sinonimă cu psihologia socială

.Dicționar de sociologie, 1993, p. 476) – este un domeniu interdisciplinar de
cunoaştere ştiințifică a interacțiunii comportamentelor şi proceselor psihice umane.
Floyd H. Allport, apreciat pe drept ca fondatorul psihologiei sociale ca disciplină
ştiințifică, el fiind cel care a publicat prima lucrare de acest gen bazată pe date
experimentale, considera că obiectul de studiu al acestei ştiințe îl constituie
„studiul relațiilor reale sau imaginare dintre persoane dintr-un context social dat, în
măsura în care aceste relații afectează persoanele implicate în situațiile respective”.
Rezultă de aici că psihosociologia are în centru ei relațiile interpersonale ce au loc
într-un context social şi au, desigur, un fundament psihologic.Amplificarea rapidă
a preocupărilor psihologilor şi sociologilor pentru studiul relațiilor interpersonale
ce iau naştere în interiorul grupului uman, a fost determinată de faptul că grupul
uman,ca formă de acțiune, de echilibrare a raporturilor contradictorii şi de suport
psihomoral, a început să joace un rol din ce în ce mai important în viața oamenilor.

2
Astfel, multe dintre aspectele care vizau viața şi activitatea indivizilor în interiorul
grupului, diferitele fenomene şi procese ce se structurează la acest nivel, devin
parte integrantă a problematicii unei noi ştiințe, relativ autonome – psihosociologia
grupului uman. Printre problemele pe care le studiază şi cărora încearcă să le dea o
interpretare specifică, putem enumera:

 structurile şi procesele de grup şi implicațiile lor psihosociale;

 factorii care influențează dinamica grupului;
 rolurile, atitudinile şi comportamentele sociale în cadrul grupului restrâns;
 influența socială şi conformismul social;
 comunicarea şi strucurile de comunicare intragrupală;
 procesul decizional în grup;
 conflictele intra şi intergrupale;
 activitatea în grup şi formarea de echipe;
 creativitatea şi inovația de grup etc.

Interesul pentru studiul grupurilor mici se manifestă cu o mai mare intensitate

odată cu apariția, la jumătatea secolului al XIX-lea, a primelor teorii psihologice
sau sociologice care ajunseseră deja la concluzia că individul este un produs al
grupului, iar realitatea socială este supraindividuală. Avem în vedere aportul unor
pionieri ai celor două ştiințe, cum au fost:
Gabriel Tarde, sociologul francez care a pus bazele psihologismului sociologic,
potrivit căruia„socialul” nu ar fi decât un fenomen de interrelații psihice ale
oamenilor, supuse legilor 6 imitației, opoziției şi adaptării, în cadrul unui sistem de
echilibru dinamic în continua transformare;

 Georg Simmel, sociologul german considerat fondatorul relaționismului şi

formalismului sociologic, conform căruia viața socială este o realitate
obiectivă a cărei esență o constituie interacțiunea şi interrelațiile ce iau
naştere între indivizi în cadrul grupurilor sociale;
 Emile Durkheim, sociologul francez care a pus bazele sociologiei moderne
prin elaborarea unor teorii valoroase asupra socializării individului, a
anomiei sociale, a conformismului social etc.; îndeosebi teoriile sale privind
solidaritatea socială şi simbolurile sociale au contribuit, în mod hotărâtor, la
interpretarea proceselor colective şi, mai ales, a „grupurilor
restrânse”(familia şi clasa de elevi);
 Sigmund Freud, psihologul austriac, care prin metoda sa psihanalitică a
influențat o mare parte dintre psihosociologii interesați de studiul
fenomenelor de schimbare prin metode de grup şi de procesul de influență în
grup;
3
  Wilhelm Wundt, psihologul german de numele căruia este legată nu numai
înfiinŃarea primului laborator de psihologie experimentală, dar şi un mare
număr de studii de psihologie social consacrate cercetării psihologiei
indivizilor reuniți în colectivități.

Cercetările psihosociologice au cunoscut o dezvoltare şi mai mare odată cu primele

decenii ale secolului XX mai cu seamă în SUA unde accentul este pus pe studiul
proceselor cognitive şi a influenței pe care o exercită grupul asupra judecăților,
opiniilor şi atitudinilor individului. Studiind relațiile interpersonale (îndeosebi cele
preferențiale) ce se constituie în cadrul microgrupurilor, sociologul american de
origine română Jacob Levy Moreno a elaborat o serie de tehnici de măsurare a
acestor relații punând astfel bazele sociometriei (ca terapeutică de grup pentru
reducerea confliectelor interpersonale – vezi „psihodrama” şi „sociodrama”). După
1940, cercetările sociologului american Kurt Lewin şi ale şcolii pe care a
întemeiat-o vor duce la apariŃia teoriei „dinamicii grupurilor” care avea să se
constituie mai târziu în disciplină psihosociologică menită să studieze ansamblul
schimbărilor adaptative care se produc în structura de ansamblu a unui grup ca
urmare a interacțiunilor din cadrul acestuia. De-a lungul evoluției ei, în
psihosociologia grupului s-au conturat numeroase orientări teoretice (behavioristă,
cognitivistă, dinamică, gestaltistă, pragmatist-funcționalistă ş.a.) şi s-a propus un
mare număr de ipoteze explicative şi teorii (teoriile disonanței cognitive şi a
comparării sociale ale lui Festinger, teoria realizării de grup a lui Stogdill, teoria
rolului social a lui Linton, teoria grupului de referință a lui Merton, teoria
minorităților active a lui Moscovici, teoria schimbării atitudinale a lui Hovland
ş.a.) – pentru detalii vezi lucrarea „Orientări şi tendința în psihologia socială
contemporană”, 1988, autor: P. Golu. Psihosociologia nu este şi nu trebuie să fie
numai interdisciplinară ci şi transculturală. Acest lucru se realizează sub ochii
noştri prin colaborarea specialiştilor din diferite țări şi cu diferite orientări. Un
exemplu îl constituie realizarea în România a unui tratat de psihosociologie, rod al
colaborării unor cercetători şi profesori din Belgia, Elveția, Frața, Italia, Spania şi
România (A. Neculau, coord., 1996). De asemenea, la Iaşi, prin grija profesorului
A. Neculau s-a publicat în anul 1996 lucrarea lui Gilles Ferréol de la Universitatea
din Poitiers, intitulată „Minoritari, marginali, exclusivi”. În acelaşi timp, lucrările
lui Serge Moscovici, Gabriel Mugu sau W. Doise şi alții reprezintă încă un
argument în susținerea afirmației că psihosociologia este o ştiință aflată în prim
plan, iar în România, după 1990, a găsit un teren propice pentru afirmare.

4
Grupul uman şi interacțiunea socială

1. Grupul uman şi particularitățile sale

În afară de cerințele omului ca ființă biologică, ce ele însele sunt safisfăcute în mod
social, există o serie de alte cerințe, de natură spirituală (cum ar fi nevoia de
prestigiu şi de recunoaştere socială) care presupun o adaptare progresivă la
condiŃiile vieții colective, transformarea omului în persoană şi personalitate
socială. Odată realizat acest proces, prin intermediul învățării, al comunicării cu
alții, individul trebuie să îşi asimileze cerințele vieții de grup, coordonându-şi şi
integrându-şi acțiunile sale cu acțiunile altor indivizi. Gruparea indivizilor în
colectivități mai mult sau mai puțin organizate este aşadar o cerință legică pentru
existența şi dezvoltarea societății, a ființei umane. Fenomenul grupărilor umane
este foarte diversificat. El subsumează atât ansambluri naturale (familia, neamul,
clanul), genealogic date, cât şi pe cele istoric constituite (trib, popor, națiune, clasă
socială); atât grupări spontane (mulțime), cât şi grupări organizate „cu scop”, dar
mai ales grupuri sociale propriu-zise, bine conturate şi structurate. De aceea, vom
înțelege că noțiunea de „grup social” este foarte abstractă şi generică şi ca atare
este necesară o minimă clasificare şi analiză a principalelor tipuri de grupuri:
A. după ordinul de mărime:

a) grupuri mici (până la 25-30 de membri) cum ar fi de pildă familia,

grupurile de elevi;

b) grupuri mijlocii (de ordinul zecilor şi sutelor);

c) grupuri mari (grupuri profesionale, clase sociale);

B. după natura relațiilor dintre membrii componenți (vezi contribuția lui C. H.

Cooley):

a) grupuri primare, în cadrul cărora indivizii stabilesc relaŃii calde, personale,

de cooperare (asociere intimă, „față în față”); rezultatul acestei asocieri intime,
psihologice, constă într-o anumită fuziune a individualităților într-un întreg comun,
astfel încât individualitatea unuia devine viață comună şi scopul grupului (apare
astfel un fel de simpatie şi de identificare reciprocă pentru care expresia „noi” este
o„expresie naturală” – C. H. Cooley); exemple: familia, grupul de prieteni;

b) grupuri secundare, ce se definesc prin relații impersonale, contractuale şi

formale, lipsite de intimitate şi afecțiune. Dacă în grupurile primare coeziunea
dintre membrii grupurilor se bazează pe relații directe şi pe o angajare personală
reciprocă, pe un înalt nivel al identificării membrilor cu grupul, cele secundare
dispun de o coeziune social mai slabă, nepersonalizată, întreținută de cooperarea
5
care rezultă din diviziunea rolurilor şi sarcinilor. Astfel de grupuri sunt, de
exemplu, asociațiile profesionale,marile organizații economice, politice etc.;

C. după tipul şi natura normelor care reglementează viața de grup:

a) grupuri formale, în cadrul cărora normele de conduită ale membrilor

grupului sunt înscrise în regulamente şi statute de funcționare iar liderii lor sunt
numiți (aleşi) potrivit unor reglementări statutare;

b) grupuri informale, care se dezvoltă şi funcționează paralel cu cele formale

(uneori se suprapun celor formale, în sensul că nu stânjenesc activitatea
instituționalizată, alteori dimpotrivă, intră în conflict cu acestea). Aceste grupuri
sunt de mărime mică şi se constituie spontan pe baza afinităților şi contactelor
personale, urmărind scopuri consonante, paralele sau chiar opuse grupurilor
formale în cadrul cărora se formează.Ele pot acționa în mod organizat, însă după
norme proprii, neînscrise în acte instituționale. Sunt, în mare măsură, grupuri de
„opinie”, reunind indivizi care împărtăşesc în comun anumite aprecieri, emoții etc.
despre problemele vieții sociale şi despre activitatea instituției. Se reunesc în jurul
unor lideri recunoscuți în mod spontan,fără un statut oficial;

D. după structura şi funcțiile mediului social-valoric în care indivizii sunt integrați;

din acest punct de vedere Robert Merton distinge:

a) grupul de referință, prin care înțelege un anumit set de statusuri şi valori

stabilite anterior pe care indivizii le pot adopta (grup de referință pozitiv) sau le pot
respinge (grup de referință negativ). Grupul de referință este astfel grupul la care
individul se raportează psihologic, orientându-se în raport cu valorile şi normele
grupului respectiv, care îi serveşte individului ca sistem de apreciere a altora şi a sa
ca sursă a formării orientărilor sale valorice. Grupul de referință a devenit astăzi o
noțiune esențială în înțelegerea proceselor formării autoaprecierilor, fiind larg
utilizată pentru a explica fenomene cum sunt: inconsecvențele conduitei
individului în condițiile unui nou context social, manifestarea criminalității în
rândul minorilor, dilema persoanei marginale, conflictele intra şi intergrupale etc.
Inițial, termenul a fost introdus în anul 1942 de către M. N. Hyman (adept al
orientării interacționiste în psihosociologie) în legătură cu cercetarea
reprezentărilor persoanei despre statusul propriu în comparație cu statusul altor
pesoane. Rezultatul comparației este o autoapreciere a statusului pe care Hyman o

6
tratează ca pe o variabilă dependentă, în sensul că autoaprecierea depinde de
grupul luat ca punct de referință;

b) grupul de apartenență este grupul la a cărui activitate participă individul şi

de care, în mod subiectiv, este legat. În ştiințele socioumane se mai operează şi
distincția dintre ingroup şi out-group, adică cei ce sunt în interiorul unui grup şi
ceilalți, din afara lui,dintre „noi” şi „ei”. Distincția – aşa cum apreciază Petru IluŃ
(2004, p. 138) – nu indică o simplă separare fizică, o apartenență formală, ci
incumbă un complex de reprezentări şi sentimente, ce determină comportamente
specifice. Astfel, o serie de experimente au demonstrat faptul că se confirmă
existenșa efectelor de favorizare a imaginii in-groupului, inclusiv în procesele
atribuționale: ratările şi insuccesul celorlalți sunt datorate trăsăturilor lor interne
(lene, prostie, neseriozitate etc.), pe când succesele se datorează factorilor externi
(ajutorul dat de alții, norocul etc.) şi invers, pentru „noi” (justificăm nerealizările
prin ghinion, „conspirații”, iar succesele le trecem în contul nostru).

2. Interacțiunea socială – forța internă a acțiunii collective

Termenul de interacțiune a fost consacrat de către reprezentanții Şcolii de la

Chicago (R. E. Park, E. W. Burgess, G. H. Mead, W. Thomas) şi desemnează
adecvarea reciprocă şi continuă a acŃiunilor (comportamentelor) „actorilor” aflați
într-o situație interacțională pe care ei o definesc în termenii unui sistem de
simboluri împărtăşite; interacțiunea presupune o relație ego-alter în care „actorul”
interpretează (atribuie semnificaii)ț atât comportamentul celuilalt, cât şi propriul
comportament, iar pe baza acestei interpretări îşi acomodează reacția la
comportamentul partenerului; interacțiunea implică, aşadar, producere, prelucrare
şi comunicare de semnificații şi „materializarea” acestora în conduite observabile
(E. Stănciulescu, 1996, p. 200). În cadrul oricărui grup, în funcție de modurile de
influențare reciprocă, se disting trei forme de influențare socială: cooperarea,
opoziția şi acomodarea. Cooperarea se produce atunci când interesele şi orientările
acțiunilor individuale sunt similare sau comune, pe când opoziția se constituie în
condiții de diferențiere şi divergență. Opoziția poate lua forma competiției sau
conflictului. Acomodarea este interacțiunea socială care rezultă din modificarea
sau ajustarea acțiunilor în vederea creşterii gradului 12 lor de compatibilitate. Aici
intervine un proces de negociere intersubiectivă implicită sau explicită menit să
reducă divergențele de orientare şi să sporească gradul de „cuplare” a acțiunilor
individuale. Toate cele trei forme de influențare socială pot fi mai bine evidențiate
dacă, pe baza unei analize structural-sistemice a grupului social, vom surprinde
principalele tipuri de interacțiuni ce iau naştere în cadrul sistemului: grup social.
Astfel, analiza noastră va porni de la aprecierea conform căreia orice grup social
7
este un sistem complex de procese şi fenomene care prezintă aceleaşi caracteristici
pe care le posedă orice sistem cu autoreglare, adică:

 caracterul dinamic (are capacitatea de modificare a stării sale interne ca

rezultat al influenței factorilor externi, ca efect al interacțiunilor dintre
elementele componente);
 caracterul deschis (sau relativ deschis) vizează disponibilitatea grupului de a
realiza schimburi energetice şi informaționale cu mediul în care ființează,
fapt care îi asigură o funcționalitate normală şi dezvoltarea capacității de
adaptare;
 caracterul complex exprimă faptul că în cadrul grupului se manifestă o
diversitate de procese şi fenomene care interacționează şi se determină
reciproc. Complexitatea este dată atât de numărul mare al elementelor şi
factorilor care intervin în viața de grup, cât şi de multitudinea conexiunilor
existente între aceste componente;

caracterul selectiv în raport cu stările posibile, semnifică tendința grupului de a

manifesta o anumită selectivitate în raport cu aceste stări, tinzând să se delimiteze
de mediu şi să îşi conserve propria identitate.

Tehnica sociometrică
Considerată de mulți teoreticieni ca fiind o formă specifică de anchetă
psihosociologică, analiza sociometrică s-a impus odată cu apariția lucrării lui J. L.
Moreno, „We shall survive” prin care el îşi manifesta intenția de a găsi o
modalitate de sondare a relațiilor interpersonale din cadrul grupurilor mici, mai cu
seamă a celor de natură preferenŃială. Principalul instrument utilizat în cadrul
metodelor sociometrice îl constituie testul sociometric care, de la Moreno şi până
astăzi, a fost utilizat cu o dublă destinație: a) să permită determinarea locului pe
care îl ocupă un individ oarecare în contextul relațiilor interpersonale din grup (cât
de popular sau, dimpotrivă, cât de izolat, respins, ignorat este); b) să permită
detectarea structurii psihologice globale a grupului, cu diferitele lui substructuri, în
centre de influență, grade de coeziune etc.

Psihanaliză
8
Psihanaliză ( germană  Psychoanalyse ) este un psihologic teorie dezvoltat la
sfarsitul anilor 19  - începutul secolului 20 de austriac neurolog Sigmund Freud ,
precum și o metodă de tratare a tulburărilor mentale bazate pe această teorie .

Eficacitatea psihanalizei este constant contestată. Cu toate acestea, continuă să aibă

un impact semnificativ asupra psihiatriei și psihiatrilor care se angajează în această
metodă, deși proporția acestora din urmă scade treptat datorită - nu în ultimul rând
- influenței medicinei bazate pe dovezi care susține o alternativă la
psihanaliză, terapia cognitiv-comportamentală.  .

Principiile principale ale psihanalizei sunt următoarele:

 comportamentul uman , experiența și cunoașterea sunt în mare măsură

determinate de impulsuri interne și, de regulă, iraționale ;

 aceste impulsuri sunt predominant inconștiente ;

 încercările de a conștientiza aceste impulsuri duc la rezistență

psihologică sub formă de mecanisme de apărare ;

 dezvoltarea individuală este determinată nu numai de structura personalității,

ci în multe privințe de evenimentele din copilăria timpurie;

 conflictele dintre percepția conștientă a realității și materialul inconștient

(reprimat) pot duce la apariția trăsăturilor de caracter nevrotice, precum și
la nevroze , frici , depresie și alte tulburări psiho-emoționale;

 eliberarea de influența materialului inconștient poate fi realizată prin

conștientizarea acestuia (de exemplu, cu sprijinul profesional adecvat) .

Ca metodă de tratament, psihanaliza freudiană clasică denotă un tip specific

de terapie în care „analiza” (pacientul care este analizat) verbalizează gânduri,
inclusiv asociații libere, fantezii și vise, pe baza cărora analistul încearcă să tragă
concluzii despre conflictele inconștiente care sunt cauzele simptomelor și
problemelor de caracter ale pacientului și le interpretează pentru pacient în vederea
soluționării acestora. Specificitatea intervențiilor psihanalitice, de regulă, include
confruntarea și clarificarea apărărilor și dorințelor patologice ale pacientului.

Cele mai importante domenii ale psihanalizei 

1. Teoria comportamentului uman, prima și una dintre cele mai influente teorii

ale personalității în psihologie  - vezi și Psihologia personalității . De obicei,
9
 se referă la psihanaliza clasică creată de Sigmund Freud , dar este folosită și
pentru orice derivat (chiar o teorie foarte diferită), de exemplu, psihologia
analitică a lui Jung sau psihologia individuală a lui Adler , pe care preferă să
o denumească prin termenul „neopsihanaliză”. .

2. Metode de cercetare a principalelor motive ale comportamentului

uman . Subiectul fundamental al studiului psihanalizei este motivele
inconștiente latente care duc la tulburări. Ele sunt dezvăluite prin asociații
libere exprimate de pacient .

3. Metoda și metodele de tratare a tulburărilor psihice bazate pe analiza de mai

sus a inconștientului, manifestări de transfer și rezistență , prin tehnicile
de interpretare și elaborare . Scopul psihanalistului este de a ajuta la
eliberarea pacientului de mecanisme ascunse care creează conflicte în psihic,
adică de tipare obișnuite care nu sunt potrivite sau creează conflicte
specifice în realizarea dorințelor și în adaptarea la societate.

Metode și etape de analiză 

 Acumularea materialului:

Metoda asocierii libere (sau „ regula de bază a psihanalizei ”);

„ Interpretarea viselor ”;

 Interpretare  - interpretarea surselor primare de conflicte;

 Analiza „ rezistenței ” și „ transferului ”;

 Dezvoltarea  este etapa finală (și mecanismul de restructurare a psihicului cu

aceasta).

Tehnica psihanalizei și tratamentul tulburărilor mentale este prezentată în cele

cinci cazuri clinice de bază ale lui Freud .

Bibliografie
Abric, J.-C., (2002), Psihologia comunicării. Teorii şi metode, Editura Polirom,
10
Iaşi; Boncu, S., (2002), Psihologia influenŃei sociale, Editura Polirom, Iaşi;
Bogathy, Z., (2004), Manual de psihologia muncii şi organizaŃională, Editura
Polirom, Iaşi;
Boudon, R., (coord.), (1997), Tratat de sociologie, Editura Humanitas, Bucureşti;
Chirica, S., (1996), Psihologie organizaŃională – Modele de diagnoză şi
intervenŃii, Casa de Editură şi ConsultanŃă „Studiul organizării”, Cluj-Napoca;

11