Pelerinaj în căutarea ispășirii:

Cruciada lui Ioan Tzimiskes (969-976)

Studiu de Pr. Dr. Mircea Cristian Pricop

Devreme, în dimineața zilei de 11 decembrie 969, toți s-au arătat dispuși să uite pe cel ce,
cu câteva ore mai devreme, fusese domnul și suveranul lor. Trupul lui Nichifor Fokas,
binefăcătorul Imperiului, „moartea albă a sarazinilor”, protectorul Bisericii, zăcea, părăsit în
favoarea ciorilor, în curtea palatului Bucoleon, ca un semn înfricoșător adresat celor ce-și călcaseră
atât de repede jurămintele. Cortegiul însângerat, căruia i se alăturase – ca de fiecare dată – o
mulțime pestriță de ignoranți, îl condusese pe Tzimiskes la poarta Marii Biserici, aclamând și
invocându-l pe bătrânul ascet Polieuct, patriarhul Constantinopolului, să încoroneze pe „alesul
poporului”. Leon Balantzes (cel care dăduse prima lovitură de sabie împăratului adormit),
Atzipotheodoros (cel care destrunchiase capul viteazului), Burtzes (militarul fără onoare), se aflau
în primul rând, lângă Ioan Tzimiskes. Împărăteasa Teofano rămăsese la palat, pentru a-l curăța de
eventualii susținători ai defunctului ei soț precum și pentru a alunga, în rușine și umilință,
prințesele bulgare, logodnicele fiilor ei, pe care le vizitase cu perfidie în momentul asasinatului.
Porunci, cu sânge rece, curățarea dormitorului imperial și pregătirea acestuia pentru ceea ce își
imagina că va fi noaptea deplinei victorii, pe care o plănuise, în atâtea rânduri, împreună cu
amantul ei. În același timp, prin complicii ei, Teofano urmărea din răsputeri să convingă pe toți
de nevinovăția sa. Făcea toate eforturile pentru a ascunde implicarea ei directă în moartea soțului.
Însă „deznodămintele care dau în vileag crimele cele mai ascunse, în care a fost mai mare
grija vinovaților pentru a le feri de ochii oamenilor, par atât de simple și de ușoare, încât s-ar
crede că numai Dumnezeu le poate fi făptașul”1. Patriarhul, deși se aflase în opoziție față de
Nichifor II Fokas, mai ales după ce basileul, având nevoie de bani pentru continuarea războiului,
dăduse legea privind impozitarea averilor mănăstirești în 964, porunci închiderea porților Sfintei
Sofia. Polieuct refuză cu fermitate încoronarea lui Ioan Tzimiskes până când acesta nu va îndeplini
penitența pe care i-o va impune pentru uciderea unchiului și împăratului său, până când ucigașii
nu vor fi exilați iar împărăteasa depusă din funcție, scoasă afară din palat și internată într-o
mănăstire. Totodată el cerea anularea tuturor legilor pe care înaintașul lui Tzimiskes le dăduse cu
privire la bunurile bisericești și la averile mănăstirilor. Cu privire la propria sa persoană, Tzimiskes
trebuia să împartă întreaga avere acumulată în calitate de cetățean, săracilor din Imperiu.
Fără să ezite, Ioan Tzimiskes acceptă toate condițiile patriarhului. Complicii, denunțați
nominal de el, fură dezbrăcați de onoruri și trimiși în exil. Teofano, în locul căsătoriei cu cel pe


Articol publicat pe data de 16 august 2018 în ediția online a revistei eparhiale Tomisul Ortodox, ISSN-L 1223-8554:
https://tomisulortodox.ro/pelerinaj-in-cautarea-ispasirii-cruciada-lui-ioan-tzimiskes-969-976/.
1
Jean de LA BRUYÈRE, Caracterele sau moravurile acestui veac, Ed. pentru literatură, București, 1968, trad. Aurel
Tita, p. 331.
care îl iubea, primi chiar din partea acestuia ordinul de a fi internată de urgență la o mănăstire de
pe insula Proikonnesos/Prinkipo. Profitând de un moment cu bun prilej, după câteva luni, Teofano
evadă de sub escortă și ceru azil patriarhului, refugiindu-se în catedrală. La ordinul lui Tzimiskes
oștenii pătrunseră în sfântul lăcaș și o smulseră cu brutalitate, ducând-o într-un loc izolat din munții
Armeniei, unde își va ispăși din plin crimele, în șase ani de umilință și lipsuri.
După ce își îndeplini penitența impusă de patriarh și jură să respecte dreptul la tron al celor
doi porfirogeneți (Vasile II și Constantin VIII), domnind ca tutore al lor, Ioan Tzimiskes primi
încoronarea ca împărat al romanilor în ziua de Crăciun a anului 969. Ca o ironie a sorții, după
încoronare, la îndemnul Sfântului Polieuct și al parakimomenului Vasile, Ioan Tzimiskes luă în
căsătorie, pe la începutul lunii noiembrie a anului 970, pe Teodora Porfirogeneta, fiica lui
Constantin VII Macedoneanul și sora împăratului Roman II, o ființă delicată și plină de
înțelepciune, care petrecuse, la rândul ei, cu stoicism, zece ani închisă într-o mănăstire, din ordinul
cumnatei sale, răzbunătoarea Teofano.
Noul basileu îl înfrânge, cu ajutorul cumnatului său Bardas Skleros, pe răsculatul legitimist
Bardas Fokas cel Tânăr, nepotul împăratului Nichifor, obligându-l să se călugărească și să meargă
în exil pe insula Chios.

 Rivalitatea dintre cei doi vestiți cavaleri ai Răsăritului, care purtau același nume, nu va
înceta niciodată. Bardas Fokas va reveni în istoria tumultoasă a Bizanțului, ca protector al
lui Vasile II Macedoneanul, împotriva celui care acum îl învinsese în apărarea tronului lui
Ioan Tzimiskes2.

Pericolul care bătea la ușa Constantinopolului era reprezentat de ruși. Sviatoslav cucerise
deja Adrianopolul și își concentra oștile pentru o năvală asupra capitalei Bizanțului. El cerea
basileului, în așteptarea întăririlor din Nord, o uriașă răscumpărare pentru prizonierii bizantini și
pentru teritoriile pe care le luase de la ei și de la bulgari. După ce încercase în van să negocieze cu
prințul Kievului, Ioan Tzimiskes se pregăti pentru o campanie de lungă durată împotriva rivalului
său barbar.

 „Dacă romanii nu vor să plătească, să plece din Europa, care nu trebuie să le aparțină de
drept și să se retragă în Asia. Altfel, pace nu va fi între romani și ruși” (Sviatoslav, prințul
Kievului)3 .

În luna martie a anului 971 împăratul pornește ofensiva împotriva rușilor. O flotă de trei
sute de corăbii dotate cu „focul grecesc” înaintează pe Dunăre pentru a bloca trupele kievene care
ar fi încercat să treacă fluviul în ajutorul marelui prinț și, în același timp, spre a tăia retragerea lui
Sviatoslav. Trupele de uscat, înzestrate cu multe piese de artilerie, avându-l în frunte pe basileul

2
Nicolae BĂNESCU, Chipuri din istoria Bizanțului, Ed. Albatros, București, 1971, p. 121.
3
Dimitri OBOLENSKY, Un commonwealth medieval: Bizanţul, Ed.Corint, Bucureşti, 2002, trad.Claudia Dumitriu,
postfaţă Nicolae Şerban Tanaşoca, p.147.
Ioan, înconjurat de katafractarii săi (cavaleria grea), reușesc să pătrundă printr-un defileu al
Balcanilor și să asedieze Preslavul Mare. La începutul lui aprilie, după o rezistență dârză, rușii
pierd vechea cetate de scaun a Bulgariei. Urmărindu-l pe Sviatoslav, trupele imperiale, cărora le
venise în ajutor un contingent de cavaleri georgieni, renumiți pentru tenacitatea lor în luptă,
înaintează spre nord, înfrângând oștile kievene într-o grea bătălie, purtată în apropiere de
Dorostolon (Silistra), pe 23 aprilie 971.

 „Ucigând pe bulgarii trădători, „drujina” kieveană în frunte cu cneazul, îmbrăcat în alb,

cu pletele adunate în două cozi atârnănd pe spate și purtând în ureche un cercel, a luptat
pe jos, credincioasă marilor sale tradiții războinice, cu o îndârjire fără seamăn”4.

Rămășițele armatei lui Sviatoslav au fost silite să se refugieze în Dorostolon. Prins între
zidurile cetății, prințul a poruncit arderea pe rug a tuturor robilor. Într-un ritual macabru, dedicat
zeilor Perun și Volos, rușii deznădăjduiți au aruncat în Dunăre copii și cocoși 5. După ce a asediat
timp de trei luni Dorostolunul, rușii epuizați de foame cer pace6. Ioan Tzimiskes acceptă
capitularea lui Sviatoslav, întâlnindu-se personal cu acesta pe malul Dunării. Marele prinț făgăduia
că nu va mai ataca Imperiul, cerând în schimb mâncare și liberă trecere pentru sine și pentru soldații
săi. Împăratul s-a angajat să mențină privilegiile comerciale ale negustorilor ruși. Nu mult după
aceasta - poate că nu din întâmplare - Sviatoslav este atacat, pe drumul de întoarcere, de pecenegi
și ucis în apropierea cataractelor Niprului7.
Ioan Tzimiskes a reușit astfel, într-un singur an, să îndepărteze cea mai mare amenințare
păgână din Europa timpului său și să recucerească în întregime teritoriile dunărene pe care bulgarii
le smulseseră Imperiului cu trei sute de ani mai devreme. Vechiul țarat bulgar a fost împărțit în
două provincii: ducatul Bulgariei, cu capitala la Scoplje, pe râul Vardar și thema
Paristrion/Paradunavon, cu reședința la Dorostolon (Silistra). Primii doi duci/strategi/katepani ai
Paristrionului numiți, se pare, chiar de Ioan Tzimiskes, au fost Teodor primicerul (paharnicul) și
Tzitzikios, fiul lui Teudat Ivirul (Georgianul)8.
Încă de când energicul basileu ajunsese sub zidurile Dorostolonului, solii din partea
Konstantiei precum și din celelalte cetăți și castele de dincolo de Dunăre s-au prezentat în tabăra
împăratului pentru a cere iertare și a se preda. Tzimiskes i-a primit bine pe trimișii din cetățile
muntene și dobrogene trimițând imediat garnizoane care să ocupe toate aceste puncte întărite. „În
stânga Dunării se păstrau deci cetăți și castele, cu populația lor, care numai barbară nu putea fi.
Răsunetul vijelioasei dezlănțuiri a bandelor rusești – ele nimiciseră în câteva zile statul bulgar –

4
Nicolae IORGA, Istoria vieții bizantine, Ed. Enciclopedică Română, București, 1974, p. 327.
5
Nicolae IORGA, Istoria vieții bizantine, p. 327.
6
Nicolae BĂNESCU, Bizanțul și romanitatea de la Dunărea de Jos, Ed. Monitorul Oficial, București, 1938, p.22.
7
Dimitri OBOLENSKY, Un commonwealth medieval: Bizanţul, p.148.
8
Nicolae BĂNESCU, Les duchés byzantins de Paristrion (Paradounavon) et de Bulgarie, Ed. Cartea românească,
București, 1946, p.70.
a putut îndemna aceste cetăți de peste fluviu să pactizeze cu năvălitorii, pentru a veni acum să se
închine împăratului”9.
După ce a pacificat zona balcanică, în 971 și a încheiat alianță cu imperiul romano-german,
acceptând căsătoria viitorului împărat Otto II cu principesa bizantină Teofano Skleros, în 972, Ioan
Tzimiskes, cuprins din ce în ce mai mult de presimțiri întunecate și de remușcări pentru uciderea
unchiului său, inițiază, cu binecuvântarea Bisericii, marele război de eliberare a Sfântului Mormânt
de sub robia musulmană10.
Credincios penitenței date de patriarhul Constantinopolului, Tzimiskes se aruncă în lupta
împotriva „dușmanilor Crucii Domnului” ducând fruntariile împărăției sale până la Ecbatana (în
Iranul de astăzi) încă din anul 972. Îndreptându-se spre Liban, oștirea sa cucerește între 973 și 975,
marile orașe ale islamului abbasid, unele dintre ele intrate de curând sub sfera de influență șiit-
fatimidă: Emesa (Homs), Apamea, Damasc (vechea cetate de scaun a califatului), Beirut, Baalbek,
Byblos, Tripolis, Sidon, Cezareea Palestinei, Acra, Nazaret. Întreaga Sirie, Libanul, Samaria și
Galileea au fost cuprinse în marea campanie din 97511. „Era o adevărată cruciadă a grecilor, și
sarazinii care l-au omorât pe patriarhul de Ierusalim12, ca fiind complice al împăratului Nikefor,
înțeleseseră bine acest lucru. Cruciadă adevărată, dar fără naivitatea și lipsa de prevedere și fără
marea vitejie cam zadarnică a cavalerilor cruciați din Occident, care aveau să facă și ei aceleași
campanii un secol mai târziu”13.
Ajungând până la 150 de kilometri de Ierusalim, împăratul hotărâ să consolideze toate
achizițiile teritoriale dobândite în ultimii ani și să se întoarcă la Constantinopol. După ce vizită
locul Bunei Vestiri și Muntele Tabor, el primi dovezile de supunere ale emirilor mari și mici din
mai multe localități, printre care Ramleh și Ierusalim. Le făcu promisiune creștinilor din zonă că
va reveni și poate că lucrul acesta s-ar fi petrecut dacă n-ar fi căzut răpus de o moarte subită
(probabil otrăvit) imediat după întoarcerea în capitală, pe data de 10 ianuarie 976. I-a urmat la tron
cel ce avea să devină cel mai important exponent al dinastiei macedonene: Vasile II Bulgaroctonul
(976-1025).

 Unii autori, cum ar fi Ioan Skylitzes, suspectează că, pe fondul descoperirii unor mari sume
însușite ilegal din tezaurul public de către Vasile Lekapenul, parakimomenul imperial ar fi
facilitat moartea împăratului printr-o toxină strecurată treptat în vinul acestuia. Cu puțin
înainte de sfârșitul vieții, potrivit cronicarilor, lui Ioan Tzimiskes îi apăruseră furunculi
extrem de dureroși pe umeri și din amândoi ochii îi țâșnea sânge cu abundență. Chinul
eroului trebuie să fi fost cumplit.

9
Nicolae BĂNESCU, Bizanțul și romanitatea de la Dunărea de Jos, p. 22.
10
Simon SEBAG MONTEFIORE, Ierusalim-biografia unui oraș, Ed. Trei, București, 2012, trad. Luminița Gavrilă
Cioroianu, Smaranda Nistor, Constantin Dumitru Palcus, p. 201.
11
Michel KAPLAN, Bizanț, Ed. Nemira, București, 2010, trad. Ion Doru Brana, pp. 29-30, 189.
12
Patriarhul Ioan VII al Ierusalimului a fost ars pe rug de musulmanii din Sfânta Cetate, în 966, pentru îndemnul
adresat împăratului Nichifor Fokas de a urgenta eliberarea Țării Sfinte.
13
Nicolae IORGA, Istoria vieții bizantine, p. 325.
 Caracterul de cruciadă al războiului dus de el în Orient este incontestabil 14. General abil,
victorios în toate întreprinderile sale militare, veșnic muncit de conștiința propriilor păcate, pe care
a încercat să le spele prin curajul și vitejia probate pe câmpul de luptă, Tzimiskes se desprinde din
filele îngălbenite ale cronicilor ca un amestec straniu – conflictual: de virtute și fărădelege, evlavie
și perfidie, cruzime și regret, expunând, simultan și în deplinătatea lor, nestatornicia și rezistența
firii omenești.

14
Pr. Prof. Dr. Emanoil BĂBUȘ, Bizantini, latini și musulmani în perioada cruciadelor, Ed. Sophia, București, 2016,
p. 59.