CAPITOLUL 1 NOŢIUNI GENERALE PRIVIND DREPTUL

AFACERILOR...................................................................................... .

§1. Apariţia şi dezvoltarea dreptului afacerilor......................................

§2. Dreptul afacerilor şi locul lui în sistemul dreptului..........................
§3. Obiectul şi metoda dreptului afacerilor............................................
§4. Principiile dreptului afacerilor.........................................................
§5. Izvoarele dreptului afacerilor...........................................................

CAPITOLUL 2. ACTIVITATEA DE ÎNTREPRINZĂTOR. DREPTUL DE A

DESFĂŞURA ACTIVITATEA DE ÎNTREPRINZĂTOR...............................
§1. Definirea activităţii de întreprinzător..........................................................
§2. Elementele caracteristice activităţii de întreprinzător.................................
§3. Genurile activităţii de întreprinzător...........................................................
§4. Subiectele activităţii de întreprinzător.........................................................
§5. Activităţi practicate în baza patentei de întreprinzător................................
§6. Activităţi considerate monopoluri de stat şi monopoluri naturale .............
§7. Activităţi interzise ......................................................................................
§8. Profesii liberale............................................................................................

CAPITOLUL 3. REGLEMENTAREA JURIDICĂ A ACTIVITĂŢII DE

ÎNTREPRINZĂTOR.........................................................................................
§1. Consideraţii generale...................................................................................
§2. Intervenţia statului în activitatea de întreprinzător .....................................
§3. Înregistrarea subiectelor activităţii de întreprinzător...................................
§4. Licenţierea în activitatea de întreprinzător..................................................
§5. Concurenţa şi monopolul în activitatea de întreprinzător ..........................
§6. Drepturile consumatorilor şi protecţia acestora în activitatea de
întreprinzător.....................................................................................................
§7. Plata taxelor şi impozitelor în legătură cu desfăşurarea activităţii de
întreprinzător..........................................................................................................
§8. Evidenţa contabilă în activitatea de întreprinzător......................................

CAPITOLUL 4. REGIMUL JURIDIC AL PATRIMONIULUI

SOCIETĂŢILOR COMERCIALE...................................................................
§1. Noţiunea şi componenţa patrimoniului.........................................................
§2. Bunurile şi clasificarea lor în dependenţă de diferite criterii.................
§3. Bunurile incorporale ale societăţilor comerciale....................................
§4. Noţiunea şi funcţiile capitalului social....................................................
§5. Formarea şi modificarea capitalului social..............................................

CAPITOLUL 5. SUBIECTELE DREPTULUI AFACERILOR...................

§1. Întreprinzătorii ca subiecte ale dreptului afacerilor................................
§2. Întreprinzătorul persoană fizică...................................................................
§3. Întreprinzătorul individual – fondator al întreprinderii individuale............
§4. Gospodăria ţărănească (de fermier)............................................................

CAPITOLUL 6. PERSOANELE JURIDICE CU SCOP LUCRATIV...........

§1. Noţiunea de persoană juridică cu scop lucrativ...........................................
§2. Clasificarea persoanelor juridice cu scop lucrativ.......................................
§3. Elementele persoanei juridice cu scop lucrativ (organizare, patrimoniu,
scop)..................................................................................................................
§4. Organele de conducere ale persoanelor juridice cu scop lucrativ (adunarea
generală, organul executiv, organul de control)................................................
§5. Constituirea şi funcţionarea persoanelor juridice cu scop lucrativ..............
§6. Atributele de identificare ale persoanei juridice cu scop lucrativ (denumirea de
firmă, marca, emblema, sediul, naţionalitatea)............................................

CAPITOLUL 7. SOCIETATEA CU RĂSPUNDERE LIMITATĂ...............

§1. Noţiunea de societate cu răspundere limitată (SRL)...................................
§2. Organizarea şi funcţionarea societăţii cu răspundere limitată.....................
§3. Încetarea societăţii cu răspundere limitată..................................................

CAPITOLUL 8. SOCIETATEA PE ACŢIUNI..............................................

§1. Definiţia şi particularităţile societăţii pe acţiuni..........................................
§2. Constituirea societăţii pe acţiuni ................................................................
§3. Organele de conducere şi control ale societăţii pe acţiuni..........................
§4. Funcţionarea societăţii pe acţiuni................................................................
§5. Încetarea activităţii societăţii pe acţiuni......................................................

CAPITOLUL 9. SOCIETĂŢILE COOPERATISTE......................................

§1. Noţiunea şi caracteristica cooperativelor....................................................
§2. Organele de conducere ale cooperativei......................................................
§3. Constituirea cooperativelor. Tipurile de cooperative..................................
§4. Cooperativa de producţie.............................................................................
§5. Cooperativa de întreprinzător......................................................................
§6. Cooperativa de consum...............................................................................

CAPITOLUL 10. ÎNTREPRINDEREA DE STAT ŞI ÎNTREPRINDEREA

MUNICIPALĂ .................................................................................................
§1.Întreprinderea de stat....................................................................................
§2.Întreprinderea municipală............................................................................

CAPITOLUL 11. REORGANIZAREA ŞI LICHIDAREA PERSOANELOR

JURIDICE CU SCOP LUCRATIV...................................................................
§1. Noţiunea de reorganizare a persoanei juridice............................................
§2. Reorganizarea prin fuziune.........................................................................
§3. Reorganizarea prin dezmembrare................................................................
§4. Transformarea..............................................................................................
§5. Procedura de lichidare a persoanei juridice.................................................
§6. Lichidatorul persoanei juridice....................................................................

CAPITOLUL 12. INSOLVABILITATEA ÎNTREPRINZĂTORILOR...........1.

Noţiunea de insolvabilitate şi proces de insolvabilitate..............................

2. Participanţii la procesul de insolvabilitate........ .......................................... 3.

Intentarea procesului de insolvabilitate.......................................................4.
Procesul de insolvabilitate cu lichidarea masei debitoare..........................

5. Procedura planului.......................................................................................

Bibliografie…………..…………………………………………………...
 CAPITOLUL 1. NOŢIUNI GENERALE PRIVIND DREPTUL
AFACERILOR
§1. Apariţia şi dezvoltarea dreptului afacerilor
Denumirea modernă a dreptului comercial este dreptul afacerilor. Pentru a studia
evoluţia dreptului afacerilor, este necesar de apelat la istoria dezvoltării dreptului
privat, inclusiv şi a dreptului comercial.
Adoptarea Codului comercial francez din 1807 a divizat dreptul privat în drept
civil şi drept comercial (mai devreme în 1804 este adoptat Codul civil francez). S-
a creat o situaţie cînd raporturile juridice patrimoniale erau reglementate
concomitent de două culegeri de legi diferite. În asemenea situaţie se spune
apariţia aşa numitului "dualismul dreptului privat"1.
Dreptul civil este o ramură a dreptului care reglementează raporturile juridice
patrimoniale şi cele personale nepatrimoniale dintre persoanele private (fizice şi
juridice).
Dreptul comercial este considerat o ramură a dreptului care reglementează
raporturile juridice dintre persoanele fizice şi persoanele juridice, ce apar ca
rezultat al activităţii comerciale (de antreprenoriat, economice).
Dreptul afacerilor trebui să fie tratată ca o ramură succesoare a dreptului
comercial, iar istoria dreptului comercial ne interesează mai mult decît istoria
dreptului civil ca atare.
Istoria dreptului comercial cunoaşte trei perioade de dezvoltare:
1. perioada veche;
2. perioada evului mediu;
3. perioada contemporană.
1. Perioada veche (antică). La o anumită etapă de dezvoltare a omenirii
în societate s-au produs anumite schimbări, care au condus la cunoscutele
diviziuni ale muncii. Efectul pozitiv al acestor diviziuni l-au
constituit creşterea productivităţii muncii şi apariţia unor surplusuri de producţie.
Aceste surplusuri, indiferent de faptul cine le însuşea (indivizii sau colectivul)
erau schimbate pe alte obiecte sau produse, satisfacînd, astfel, mai multe
necesităţi. Schimbul a fost prima operaţiune de comerţ apărută în antichitate şi
utilizată pînă în prezent.
Savanţii afirmă că cele mai vechi reglementări juridice ale comerţului au fost
stabilite încă în străvechiul Babilon. Cea mai veche operă legislativă, cunoscută

1 Nicolae Roşca, Sergiu Baieş, Dreptul Afacerilor, Editura Cartier, 1997

sub denumirea de "Codul lui Hammurapi" (Hammurapi - rege al Babilonului care
a domnit în anii 1792-1749 î.e.n.) conţinea dispoziţii referitoare la cîrciumi,
negustori, auxiliarii lor etc. Codul cuprindea reglementări detaliate a contractelor
de locaţiune, de comision, de împrumut. Alte surse indică că în legătură cu
intensificarea comerţului pe malul Mării Mediterane în sec.VII î.e.n. grecii de
asemenea au instituit anumite reguli specifice negustorilor. Situaţie apărută în
urma extinderii statelor (oraşelor) greceşti în bazinul Mării Mediterane şi Mării
Negre, necesitatea schimbului comercial între acestea. Aceste reguli priveau
operaţiunile financiare, asigurarea, comerţul maritim etc.
In dreptul roman existau norme ce reglementau şi raporturile comerciale.
Distincţia între "jus civile" şi "jus gentium" prefigurează distincţia dintre dreptul
civil şi dreptul comercial. Dreptul ginţilor era aplicat în raporturile dintre cetăţeni
şi străini şi s-a format ca urmare a extinderii relaţiilor romanilor cu străinii, în
condiţiile producţiei de mărfuri şi a vieţii comerciale, fără precedent. Printre cele
mai cunoscute norme juridice aplicabile activităţii comerciale din dreptul roman
am numi exercitarea comerţului prin reprezentanţi (actio institoria şi actio
exercitoria), reguli privind împrumutul, avarii, răspunderea armatorului etc.
2. Perioada evului mediu. Reglementarea juridică a comerţului în
perioada evului mediu este legată de apariţia corporaţiilor (universitas).
Universitas erau organizaţii colective formate de comercianţi şi meseriaşi.
Comercianţii şi meseriaşii dintr-o ramură intrau într-o corporaţie.
Corporaţiile era administrată de un consul asistat de consilieri. Consulii emiteau
norme interne bazate pe obiceiuri (cutumă), care serveau la
soluţionarea litigiilor apărute între membrii corporaţiei. De astfel, aceste norme
interne constituiau soluţiile efectiv aplicate la rezolvarea unor litigii, care ulterior
erau aplicate şi în alte cauze asemănătoare. Hotărîrile consulilor au servit un bun
temei pentru apariţia dreptului negustorilor (jus mercatorum). Hotărîrile mai
importante ale consulilor erau adunate în culegeri numite statute. Sînt cunoscute
statutele din Pisa (1305), Roma (1317), Verona (1318), Bergamo (1457), Bologna
(1509) etc. Normele statutelor oraşelor italiene aşa au şi rămas ca dreptul oraşelor-
cetăţi.
Ideile, obiceiurile, termenii dreptului negustorilor italieni au pătruns şi în alte
state, fiind acceptate uneori chiar în dauna propriilor obiceiuri.
Din perioada evului mediu s-au păstrat "monumente" ale
obiceiurilor negustoreşti, îndeosebi obiceiuri maritime. Printre astfel de
monumente sînt culegerea "Consulat de la Mer" utilizată de comercianţi în Marea
Mediterană, în secolul XIV, culegerea "Roles d'Oleran" utilizată în Oceanul
Atlantic atît de corăbiile comercianţilor francezi, cît şi englezi. In nordul Europei
(Marea Baltică) se aplica codificaţia "Regles de Wisby". O culegere întocmită
reuşit era aplicată de negustorii din alte ţări, iar ca ei să atragă atenţia la
provenienţa acesteia, uneori chiar contrar obiceiurilor naţionale, normelor
dreptului feudal şi a dreptului canonic.
3. Perioada modernă. Perioada modernă de dezvoltare a dreptului comercial se
caracterizează prin înlocuirea dreptului cutumiar cu dreptul scris.
Ca exemplu în Franţa, unde asupra unificării obiceiurilor existente în acea
perioadă a lucrat Colbert, ministru de finanţe al regelui Franţei Ludovig XIV, care
a elaborat două ordonanţe comerciale. În 1673 a fost pusă în aplicare Ordonanţa
privind comerţul terestru, iar în 1681 a fost adoptată Ordonanţa privind comerţul
maritim. Prin aceasta, pentru prima dată s-a efectuat o reglementare unică pe
teritoriul Franţei, la care erau supuşi toţi cei care tăceau comerţ.
Cele două ordonanţe au stat la baza elaborării Codului comercial francez din 1807,
pus în aplicare la 1 ianuarie 1808. In Codul comercial au fost incluse şi unele
instituţii din Codul civil francez. Cu adoptarea
Codului comercial a şi fost recunoscută dualitatea dreptului privat.
Această dualitate a fost recunoscuta ulterior într-un şir de state: România,
Germania. Spania, Belgia, Italia etc.
În privinţa Italiei, Codul comercial francez a fost aplicat ca lege internă începînd
cu anul 1808. În 1882 a fost elaborat şi adoptat Codul comercial italian, completat
cu noile realizări din doctrina germană, belgiană, franceză.
În Germania Codul comercial a fost adoptat în anul 1861. Acesta a funcţionat pînă
în 1900, cînd au fost puse în aplicare Codul civil şi un nou Cod comercial. Codul
comercial german, spre deosebire de cel francez, are la bază sistemul subiectiv de
determinare a obiectului dreptului comercial. În sistemul subiectiv normele
dreptului comercial constituie un drept profesional şi se aplică numai
comercianţilor, indiferent de caracterul genurilor de activitate practicate.
Pe teritoriul actualei Republici Moldova au existat reglementări juridice ale
relaţiilor economice. Pînă la Unirea din 1918 se aplicau actele normative ale
Imperiului Rus. După 1 decembrie 1918 Codul comercial român din 1887 a fost
extins şi pe teritoriul Basarabiei prin Decret-lege, care a funcţionat pînă în 1944.
După cel de-al doilea război mondial în republică, ca şi în toate ţările cu regim
comunist, a funcţionat economia planificată. După declararea independenţei, la 27
august 1991 în Republica Moldova au fost adoptate un şir de acte normative, care
au menirea să reinstaureze relaţiile economiei de piaţă.
§2. Dreptul afacerilor şi locul lui în sistemul dreptului
Întrucît dreptul este o categorie socială care, urmînd firul evoluţiei, reflectă nivelul
dezvoltării economice, sociale, politice, culturale şi de altă natură a societăţii,
transformările ce se produc în viaţa economică şi socială duc la transformări
respective ale sistemului de drept.

După părerea unor doctrinari dreptul afacerilor reprezintă o instituţie a dreptului

civil, tratînd-o numai ca disciplină de studiu. Alţii consideră că dreptul afacerilor
şi dreptul comercial (ce s-a delimitat de dreptul civil pentru a răspunde unor
cerinţe practice) sînt sinonime absolute, iar folosirea noţiunii de „drept al
afacerilor" este o simplă adaptare a terminologiei la un fenomen la modă şi
acceptarea unor termeni mai atrăgători. În conformitate cu alte păreri dreptul
afacerilor este tratat ca o ramură independentă şi integră de drept.
Potrivit opiniilor dominante, dreptul afacerilor are un domeniu mai întins decît
dreptul comercial, cuprinzînd şi aspecte de drept public (intervenţia statului în
economie), de drept fiscal, de drept al muncii, de drept civil (protecţia
consumatorilor), întrucît problemele care le ridică astăzi gestiunea întreprinderilor
sînt tot mai complexe.
Fiind analizate aceste opinii se deduc nişte tendinţe comune de abordare şi anume:
a) de elaborare şi adoptare a normelor juridice ce reglementează
activitatea întreprinzătorilor;
b) normele ce reglementează activitatea întreprinzătorilor sînt
compartimentate în sfere de reglementare specifice;
c) aceste reglementări asigură dezvoltarea activităţii de între-
prinzător, creînd condiţiile juridice necesare pentru iniţierea şi practicarea cu
succes a unei afaceri, de a apăra atît drepturile particulare ale întreprinzătorilor,
precum şi interesele publice ale statului şi a societăţii în întregime.
 În esenţă folosirea terminologiei diferită este determinată de
condiţiile de dezvoltare şi tradiţiile istorice al unui sau altui stat.
La o analiză mai profundă a sistemului de drept al Republicii Moldova se
evidenţiază multe puncte de tangenţă cu legislativ a ţărilor post-sovietice. Trecerea
acestor ţări, inclusiv a Republicii Moldova, de la o economie centralizată la
economia de piaţă a creat condiţii favorabile pentru desfăşurarea activităţii de
întreprinzător, ceea ce a dictat şi o reglementare juridică a raporturilor sociale din
cadrul acestei activităţi adecvată noilor condiţii. Reformele sociale şi economice
iniţiate şi promovate pe parcursul ultimilor ani, în aceste state, dau rezultate, atît
pozitive cît şi negative, diferite.
De aceea şi ansamblul normelor juridice ce reglementează activitatea agenţilor
economici, în esenţă ce constituie conţinutul dreptului afacerilor, reflectînd
specificul dreptului naţional al ţărilor postsovietice, într-o anumită măsură sînt
asemănătoare.
Dreptul afacerilor poate fi definit ca o ramură de dreptce cuprinde ansamblul de
norme juridice ce reglementează relaţiile sociale patrimoniale şi personal
nepatrimoniale, modalităţile de constituire, funcţionare şi încetare a activităţii
de întreprinzător, raporturi ce apar în legătură cu desfăşurarea activităţii de
întreprinzător, inclusiv raporturile de intervenţie a organelor administraţiei
publice.
Datorită caracterului complex a relaţiilor sociale reglementate, dreptul afacerilor
este privit ca drept interdisciplinar.

§3. Obiectul şi metoda dreptului afacerilor

Criteriile definitorii ale împărţirii dreptului pe ramuri sînt obiectul reglementării
juridice şi metoda reglementării juridice. Obiectul reglementării juridice reprezintă
un grup de raporturi sociale calitativ omogene, dintr-un anumit domeniu sau sector
de activitate, raporturi reglementate de normele juridice.
Obiectul dreptului afacerilor este determinat de raporturile juridice reglementate
de normele acestei ramuri. Afacerea poate fi definită ca un raport dintre doi
oameni care tratează pentru a-şi impune unul altuia interese morale sau
materiale.
Ea poate să aparţină unui singur întreprinzător care îşi asumă întregul risc sau mai
multor persoane asociate care se înţeleg să împartă într-un anumit mod drepturile
şi obligaţiile. Dicţionarul limbii române tratează noţiunea de "afacere" ca "o
îndeletnicire, o activitate comercială, industrială sau financiară bazată, cel puţin în
parte, pe capital privat (1); o acţiune din care rezultă un profit (2) o tranzacţie
economică, avînd o finalitate financiară extrem de bine definită - profitul (3)"2.
O afacere poate fi lansată şi gestionată cu succes de către o persoană care are spirit
inovator, perseverenţă, încredere în sine, insistenţă, tendinţă spre risc,
responsabilitate - om de afaceri, întreprinzător.
Afacere (business), sau sinonimul ei - activitate de întreprinzător, este orice
activitate economică, cu excepţia muncii efectuate în baza contractului (acordului)
de muncă, desfăşurată în conformitate cu legislaţia de către o persoană, avînd
drept scop obţinerea venitului, sau, în urma desfăşurării căreia, indiferent de
scopul activităţii, se obţine venit. Prin urmare, raporturile juridice la care participă
întreprinzătorii în procesul activităţii economice şi în rezultatul cărora aceştia
obţin un venit sistematic constituie obiectul dreptului afacerilor. în majoritatea lor,
raporturile juridice la care participă întreprinzătorii în cadrul activităţii economice
rezultă din contracte şi sînt reglementate de norme ale dreptului civil, iar
participanţii la aceste raporturi se află pe poziţie de egalitate (raporturi pe
orizontală).
2 Mic dicţionar al limbii române, Editura DEMIURG, Bucureşti, 1993, p. 22.
Natura afacerilor este determinată şi se exprimă prin domeniile de activitate
economică. Fiecare domeniu al activităţii economice reprezintă un gen de
activitate umană ce se formează şi evoluează în raport de nevoile existente şi de
posibilităţile de utilizare eficientă a factorilor de producţie. Astfel, se pot distinge
activităţi de producţie, activităţi comerciale, financiare, de asigurări, de investiţii,
de transport şi telecomunicaţii, de consultanţă, de intermediere etc. Separarea
activităţii agenţilor economici pe domenii distincte, de sine stătătoare, dar
interdependente, formează diviziunea muncii.
Activitatea de întreprinzător în Republica Moldova poate fi practicată de către
persoane fizice cît şi de persoane juridice de drept privat şi de drept public. Pentru
ca persoanele fizice şi juridice să poată desfăşura activitate de întreprinzător ele
trebuie să aibă calitatea de subiect de drept al afacerilor (agent economic), adică
trebuie să se organizeze, în conformitate cu legislaţia, într-un anumit mod:
a) să se înregistreze în calitate de întreprinzător individual ce va activa
în baza patentei de întreprinzător;
b) să fondeze, după caz, o întreprindere individuală, o societate
comercială, o cooperativă etc.
In funcţie de genul principal de activitate societăţile comerciale pot activa ca
întreprinderi industriale, de construcţii, de transport, comerciale etc., ca instituţii
bancare, fonduri de investiţii, companii de asigurări, burse de valori, burse de
mărfuri etc. Acţiunile pe care trebuie să le întreprindă persoanele fizice şi cele
juridice în vederea organizării şi dobîndirii calităţii de agent economic, precum şi
cele legate de încetarea acestei calităţi sînt prevăzute de lege.
Raporturile juridice stabilite în legătură cu organizarea activităţii de întreprinzător
(raporturi interne) sînt reglementate, cu unele excepţii, de norme juridice ce se
conţin în acte normative interne - acte de constituire (contract de constituire,
decizie de fondare, declaraţia de constituire, statut), regulamente de activitate,
hotărîri ale organelor de conducere competente, contracte individuale de muncă
etc.
Deci, relaţiile sociale la care participă întreprinzătorii în procesul şi în legătură cu
desfăşurarea activităţii de întreprinzător au un caracter destul de complicat şi sînt
determinate de complexitatea aspectelor unei afaceri: înregistrarea de stat,
formarea capitalului social, creditarea, licenţierea, angajarea personalului,
marketingul şi promovarea produselor pe piaţă, impozitarea, importul şi exportul
etc. De aceea şi ansamblul normelor juridice care reglementează aceste relaţii este
destul de vast.
Prin metoda reglementării juridice se înţelege totalitatea de procedee de înrîurire a
dreptului asupra participanţilor la relaţiile sociale,
consfinţite prin lege. De regulă, fiecare ramură le drept presupune existenţa unor
metode specifice de reglementare a comportamentului subiecţilor de drept. La
determinarea metodei de reglementare juridică a relaţiilor sociale se cere a lua în
considerare mai multe componente:
- modul în care sînt stabilite drepturile şi obligaţiile subiectelor le
drept;
- gradul de determinare a drepturilor stabilite şi al libertăţii de acţiune i
subiectelor;
- alegerea faptelor juridice considerate ilegale;
- caracterul situaţiei juridice a părţilor raportului
juridic,
repartizarea drepturilor şi obligaţiilor titre subiecţi;
- căile şi metodele de asigurare a drepturilor subiective.
Caracterul complex al obiectului dreptului afacerilor presupune aplicarea mai
multor procedee de înrîurire asupra comportamentului participanţilor, specifice
activităţii de întreprinzător. Astfel, în unele cazuri legea prevede drept izvor de
apariţie a drepturilor şi obligaţiilor întreprinzătorilor contractul încheiat de către
întreprinzător, în alte cazuri - actul emis în limitele competenţei de autorităţile
publice (de exemplu, dispoziţia executorie a Agenţiei Naţionale pentru Protecţia
Concurenţei), în al treilea rînd drepturile şi obligaţiile reies direct din conţinutul
legii
(obligativitatea înregistrării de stat).
Prin urmare, normele dreptului afacerilor pot fi norme dispozitive
(nici nu obligă, nici nu interzic o acţiune), pot avea caracter de recomandare, pot
avea un caracter imperativ.
Subiectele raporturilor juridice de drept al afacerilor se pot afla pe poziţii de
egalitate (raporturi pe orizontală) între întreprinzători, întreprinzător şi furnizori
sau consumatori ori pe poziţie de subordonare (raporturi pe verticală) între
întreprinzători şi stat, autorităţile administraţiei publice centrale şi locale.
Pentru apărarea drepturilor şi intereselor agenţilor economici legislaţia prevede
diferite metode şi mecanisme de realizare. Pentru neexecutarea obligaţiunilor
antreprenorii, persoanele cu funcţii de răspundere, autorităţile administraţiei
publice sînt sancţionate, după caz, penal, administrativ, material, disciplinar. Prin
urmare, în dreptul afacerilor sînt aplicabile mai multe metode (regimuri juridice)
de reglementare juridică: metoda dispoziţiilor (prescripţiilor) obligatorii; metoda
voinţei autonome a părţilor (metoda acordului liber); metoda recomandărilor etc.
§4. Principiile dreptului afacerilor
Dicţionarul limbii române tratează cuvîntul principiu ca lege, regulă, element de
bază al unei ştiinţe, al conduitei unui individ3.
Prin principii ale dreptului înţelegem atît un fundament al sistemului de drept, cît
şi o modalitate de coordonare a normelor juridice, în cadrul sistemului, în jurul
unei idei călăuzitoare.
Teoria dreptului diferenţiază trei categorii de principii ale dreptului, care sînt
caracteristice şi ramurii dreptului afacerilor - principii generale, principii
interramurale şi principii ramurale.
Principii generale. Printre principiile generale ale dreptului, care sînt aplicabile şi
dreptului afacerilor, pot fi menţionate:
- principiul egalităţii în faţa legii, în conformitate cu care întreprinzător
poate fi orice cetăţean al Republicii Moldova, cetăţean străin sau apatrid;
persoanele juridice străine sînt asimilate, în condiţiile legii, cu persoanele
juridice ale Republicii Moldova; persoanele juridice de drept privat şi
persoanele juridice de drept public ce desfăşoară activitate de întreprinzător, în
raporturile juridice de drept al afacerilor, sînt situate pe poziţie de egalitate etc.;
- principiul responsabilităţii, în conformitate cu care întreprinzător
individual sau fondator al unei persoane juridice poate fi doar persoana fizică
care are capacitatea deplină de exerciţiu şi poate răspunde pentru faptele sale,
precum şi persoana juridică care este înregistrată în conformitate cu legislaţia,
adică are un patrimoniu propriu cu care poate răspunde pentru obligaţiile
asumate.

Responsabilitatea apare ca un raport conştient al persoanei fizice şi juridice faţă de

valorile şi normele sociale, determinînd un anumit comportament al acestora faţă

3 Mic dicţionar al limbii române, Editura DEMIURG, Bucureşti, 1993, p. 265

de alţi agenţi economici, faţă de consumatori, faţă de societate etc.
Responsabilitatea este strîns legată de libertate. Persoana este liberă să aleagă - să
respecte norma socială ce-i reglementează conduita sau nu. Pentru nerespectarea
acestei norme persoana poartă răspundere în conformitate cu legislaţia în vigoare;
- principiul legalităţii. Traducerea acestui principiu în viaţă constituie
fundamentul existenţei statului de drept. Prin legalitate se înţelege respectarea
strictă a normelor de drept atît de către cei care le adoptă, precum şi de cei care
le pun în executare, cît şi de toţi membrii societăţii. Prin urmare activitatea de
întreprinzător trebuie exercitată în strictă conformitate cu cerinţele legislaţiei,
ceea ce presupune respectarea strictă a prevederilor normelor juridice de către
agenţii economici, de către autorităţile administraţiei publice centrale şi locale
împuternicite cu reglementarea şi/sau supravegherea activităţii agenţilor
economici, de către consumatori etc.
Principiile interramurale caracterizează nu una, ci mai multe ramuri de drept.
Printre aceste principii pot fi numite:
- principiul libertăţii de a contracta, care prevede că, părţile
contractante pot încheia în mod liber, în limitele normelor imperative de drept,
contracte şi pot stabili conţinutul lor. Dacă, în scopul protecţiei intereselor
prioritare ale societăţii sau ale unui individ, efectele unui contract depind de
încuviinţarea autorităţilor statului, limitările şi condiţionările trebuie
reglementate prin lege. Obligarea la încheierea unui contract este interzisă, cu
excepţia cazurilor cînd obligaţia de a contracta este prevăzută de lege sau dacă
reiese dintr-o obligaţie asumată benevol. Părţile pot încheia contracte care nu
sînt prevăzute de lege, precum şi contracte care conţin elemente ale diferitor
contracte prevăzute de lege
(contracte complexe). Acest principiu este o premisă necesară a economiei de
piaţă şi a dezvoltării concurenţei.
- principiul recunoaşterii mai multor forme de proprietate, a egalităţii
lor juridice şi protecţiei egale. în conformitate cu principiul dat, în Republica
Moldova legislaţia nu poate să prevadă careva privilegii sau îngrădiri pentru
unele sau altele forme de proprietate a subiectelor antrenate în activitatea de
întreprinzător cu atragerea bunurilor aflate în proprietatea statală, municipală
sau personală, deoarece "statul ocroteşte proprietatea publică şi privată şi
garantează realizarea dreptului de proprietate în formele solicitate de
proprietar", dar numai în concordanţă cu legea.
Cetăţenilor, organizaţiilor şi altor proprietari li se asigură condiţii egale de
dezvoltare a diverselor tipuri de proprietate şi apărarea lor.
Nimeni nu are dreptul să retragă în mod forţat bunurile proprietarului, decît în
cazurile prevăzute de lege, precum şi să ceară proprietarului să-şi asocieze
bunurile cu bunurile altui proprietar.
Printre alte principii interramurale aplicabile dreptului afacerilor mai pot fi
menţionate: principiul protecţiei secretului comercial al agentului economic;
consensualismului privitor la forma actului juridic; principiul imixtiunii în viaţa
privată a persoanelor fizice etc.
Principii ramurale. Fiecare ramură de drept, luînd drept bază principiile generale
şi interramurale, îşi formează principiile sale specifice. Printre principiile specifice
dreptului afacerilor putem enumera:
- principiul libertăţii activităţii de întreprinzător, principiu ce şi-a găsit
exprimarea în prevederea constituţională: "Statul trebuie să asigure libertatea
comerţului şi activităţii de întreprinzător"4. Principiul dat este dezvoltat în
Codul civil, precum şi în alte acte legislative. El înseamnă dreptul
4 Constituţia R.M., art. 126, alin.l, lit. b
 întreprinzătorului de a lansa şi a desfăşura o afacere în orice sferă a activităţii
de întreprinzător, în orice formă organizatorico-juridică prevăzută de lege, cu
folosirea patrimoniului propriu şi cu atragerea bunurilor şi drepturilor
patrimoniale de la alte persoane, să-şi aleagă independent genurile de activitate,
să dispună liber de beneficiul obţinut de pe urma activităţii, după achitarea
impozitelor şi a altor plăţi obligatorii etc.
- principiul reglementării activităţii de întreprinzător din parteastatului .
În orişice stat activitatea economică este reglementată de către stat. Diferite,
însă, sînt formele şi metodele unei asemenea reglementări, care sînt
determinate de situaţia politică, nivelul dezvoltării sociale şi economice,
tradiţiile istorice, specificul naţional, precum şi de alţi factori. Statul asigură, în
mod democratic, cadrul juridico-legislativ şi instituţional pentru desfăşurarea
activităţii agenţilor economici în condiţiile de exercitare a liberei iniţiative,
determinînd în acest mod formele organizatorico-juridice ale activităţii de
întreprinzător, patrimoniul care poate fi folosit, stabilind drepturile, obligaţiile
şi responsabilităţile agenţilor economici etc. în anumite împrejurări, ia măsuri
pentru a susţine activitatea agenţilor economici în unele domenii (viticultură,
construcţii, industria constructoare de maşini pentru agricultură etc.) sau în
anumite zone, alocă subvenţii, finanţează investiţii etc. Statul depune eforturi în
vederea obţinerii şi asigurării echilibrului dintre interesele personale ale
antreprenorilor şi intereselor publice a statului şi societăţii.
În acest scop în faţa agenţilor economici sînt puse anumite obligaţii: de a plăti
impozite, de a organiza evidenţa contabilă, de a proteja mediul înconjurător, de a
proteja interesele consumatorilor, etc. - principiul concurenţei loiale. Respectarea
principiului dat este o condiţie necesară pentru dezvoltarea economiei de piaţă şi
exercitarea activităţii de întreprinzător.
§ 5. Izvoarele dreptului afacerilor
Dreptul afacerilor constituie un ansamblu de norme ce
reglementează raporturile juridice din sfera activităţii de întreprinzător. Aceste
norme trebuiesc aduse la cunoştinţa întregii societăţi şi, în primul rînd, la
cunoştinţa celor, al căror comportament îl prescriu. Forma pe care o iau normele
juridice sau modalitatea prin care aceste norme devin cunoscute poartă denumirea
de izvor de drept. Noţiunea de izvor al dreptului în doctrină este utilizată în mai
multe sensuri: izvor material şi izvor formal; izvor direct şi izvor indirect; izvor
scris şi izvor nescris; izvor intern şi izvor extern etc.
În diferite etape de dezvoltare istorică, în diferite state, în dependenţă de sistemul
de drept propriu statului dat, de legătura lui cu alte valori normative, de
complexitatea relaţiilor sociale reglementate, prioritatea a fost dată unuia sau altui
izvor de drept. Legislaţia naţională consideră drept izvoare de drept actele
normative.
Actul normativ-juridic poate fi definit ca fiind izvorul de drept creat de autorităţile
publice (Parlament, Preşedinte, Guvern, organele autorităţilor publice locale),
izvor care conţine reguli generale şi obligatorii, a căror aplicare la nevoie este
asigurată prin forţa coercitivă a statului.
Aşa cum izvoarele dreptului afacerilor cuprind norme juridice ce reglementează
raporturile la care participă agenţii economici, în cele ce urmează ne vom opri
succint asupra unor categorii de astfel de acte normative.
1. Constituţia R.M. (29.07.1994) se situează în „vîrful piramidei” tuturor
actelor normative ce reglementează relaţiile economiei republicii.
Constituţia are forţă juridică superioară celorlalte legi, consimţind perspectiva
politicii interne şi externe a statului, organizarea de mat, statutul juridic al omului
şi cetăţeanului, precum şi structurile economico şi formele proprietăţii. Astfel,
Constituţia Republicii Moldova, stabileşte că factorii de bază ai economiei
Moldovei reprezintă economia de piaţa, libera iniţiativă şi concurenţa loială:
Economia Republicii Moldova este o economie de piaţă de orientare socială,
bazată pe proprietatea privată şi publică, antrenate în concurenţă liberă. Statul
trebuie să asigure reglementarea juridică a activităţii economice; libertatea
comerţului şi a activităţii de întreprinzător, protecţia concurenţei loiale, crearea
unui

cadru favorabil valorificării tuturor factorilor de producţie; inviolabilitatea

investiţiilor persoanelor fizice şi juridice, inclusiv străine.
2. Legile ocupă un loc central în structura ierarhică a izvoarelor de drept al
afacerilor. Parlamentul Republicii Moldova este singurul deţinător al puterii de
a reglementa prin lege relaţiile sociale.
În exercitarea acestei puteri Parlamentul emite legi constituţionale, legi organice
şi legi ordinare. Printre legile ce reglementează activitatea de întreprinzător, locul
primordial îi revine Legii nr.1107-XV din 06.06.2002 Codul civil, ce
reglementează un şir de raporturi juridice cu caracter patrimonial şi personal
nepatrimonial ce corespund situaţiei economice actuale. Normele Codului civil
reglementează formele de organizare juridică a activităţii de întreprinzător,
libertatea agenţilor economici de a contracta şi modul de încheiere a contractelor
etc., recunoscînd egalitatea participanţilor persoane fizice şi juridice la raporturile
de drept al afacerilor. Principiile generale ale activităţii de întreprinzător, formele
juridice de organizare a întreprinderilor şi caracteristica lor succintă - modul de
înfiinţare, conţinutul actelor constitutive, procedura înregistrării şi licenţierii,
precum şi modalitatea de încetare a activităţii întreprinderii sînt stabilite de către
Legea cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi (03.01.1992), etc.
3. Hotărîrile Parlamentului. De regulă, sînt acte de aplicarea normelor juridice
şi, prin urmare nu conţin norme juridice şi nu au caracter normativ. Insă, se mai
întîlnesc hotărîri ce conţin anumite norme juridice, de cele mai multe ori fiind
emise în scopul executării legilor. Printre Hotărîrile Parlamentului, ce vizează
domeniul antreprenoriatului pot fi indicate: Hotărîrea pentru aprobarea
Regulamentului privind modul de Utilizare a mijloacelor fondului pentru
susţinerea agriculturii; Hotărîrea privind rezultatele controlului asupra
activităţii Departamentului Tehnologii Informaţionale etc.
4. Decretele Preşedintelui Republicii în vederea exercitării
atribuţiilor, Preşedintele Republicii Moldova emite decrete, obligatorii pentru
executare pe întreg teritoriul statului. La categoria actelor normative nu se
atribuie toate decretele prezidenţiale, ci doar acelea care conţin norme juridice.
Drept exemplu, în acest sens, poate servi Decretul Preşedintelui Republicii
Moldova privind edificarea societăţii informaţionale în Republica Moldova
potrivit cu care edificarea societăţii informaţionale în ţara noastră a fost
declarată drept una din priorităţile naţionale.
5. Hotărîrile de Guvern pot fi atît cu caracter aplicativ, cît şi normativ. E
necesar de menţionat că, hotărîrile Guvernului se adoptă pentru organizarea
executării legilor. Ca exemplu pot fi analizate Hotărîrile Guvernului: Cu privire
la reglementarea monopolurilor, Cu privire la aprobarea Strategiei
Investiţionale a Republicii Moldova, cu privire la adoptarea Concepţiei
administrării corporative a întreprinderilor din economia naţională.
6. Alte acte normative, din categoria cărora pot fi evidenţiate:
a) acte normative emise de conducătorii organelor administraţiei publice
centrale de specialitate (ministere, departamente, agenţii de stat), în
conformitate cu competenţa lor. Prin intermediul acestor acte normative statul
 stabileşte obligaţii agenţilor economici şi exercită controlul asupra activităţii
economice. Printre ele o importanţă mai mare o au actele emise de organele ce
activează nemijlocit în sfera economică - Ministerul Economiei, Ministerul
Finanţelor, Banca Naţională, Comisia
Naţională a Valorilor Mobiliare, Camera Înregistrării de Stat, Camera de
Licenţiere, etc. În unele sfere ale activităţii de întreprinzător, ca de exemplu în
sfera evidenţei contabile şi statistice, a impunerii fiscale etc., anume aceste acte
normative asigură reglementarea detaliată a raporturilor juridice;
b) acte normative emise de autorităţile administraţiei publice locale în vederea
exercitării atribuţiilor ce-i revin. Organele de administrare locală reglementează
prin acte normative activitatea întreprinderilor din teritoriul administrat. În
particular, întreprinderile municipale se formează şi se dotează de către
autorităţile administraţiei publice locale în conformitate cu legislaţia cu privire
la întreprinderile municipale, cu privire la administraţia publică locală şi cu
statutele-model ale acestor întreprinderi;
c) acte normative cu caracter intern adoptate de însăşi agenţii economici în
scopul reglementării propriei activităţi au un rol deosebit de însemnat în dreptul
afacerilor. Printre aceste acte pot fi numite, în primul rînd, actele constitutive
ale întreprinderilor, precum şi diferite regulamente. Ele pot să se refere atît la
activitatea întreprinderii în ansamblu (statutul întreprinderii, contractul de
societate), cît şi la activitatea anumitor subdiviziuni ale întreprinderii
(regulamentul filialei, reprezentanţei). În al doilea rînd, pot fi numite
contractele, prin intermediul cărora se stabileşte regimul juridic al
participanţilor la activitatea de întreprinzător.
7. Uzanţele (cutuma) reprezintă norme de conduită care, deşi
neconsfinţite de legislaţie, sînt general recunoscute şi aplicate pe parcursul unei
 perioade îndelungate într-un anumit domeniu al raporturilor civile. Ele se
aplică numai dacă nu contravin legii, ordinii publice şi bunelor moravuri.
8. Practica judiciară şi doctrina juridică, de asemenea, nu sînt
recunoscute ca izvoare de drept, însă, Curtea Supremă de Justiţie face periodic
analiza practicii judiciare pe anumite categorii de dosare, adoptînd hotărîri cu
anumite recomandări.
9. Normele dreptului internaţional joacă un rol deosebit în realizarea
unei coerenţe mai mari în elaborarea politicilor economice globale.
Spaţiul economic al planetei se prezintă astăzi sub forma economiilor naţionale.
Deşi sînt entităţi distincte, istoriceşte constituite, prin legăturile economice tot mai
strînse pe care le angajează între ele, economiile naţionale contemporane se găsesc
în numeroase interdependenţe şi condiţionări reciproce, devin părţi ale economiei
mondiale. În cadrul economiei mondiale, între economiile naţionale derulează
importante fluxuri economice de bunuri materiale şi servicii, de capitaluri, de forţă
de muncă etc.
CAPITOLUL 2. ACTIVITATEA DEÎNTREPRINZĂTOR. DREPTUL DE A
DESFĂŞURA ACTIVITATEA DE ÎNTREPRINZĂTOR

§1. Definirea activităţii de întreprinzător

Noţiune. Activitatea de întreprinzător (afacerile) reprezintă un mijloc legal de
acumulare a bogăţiilor, de asigurare a existenţei materiale şi spirituale. Această
activitate apare o dată cu formarea relaţiilor de piaţă, adică cu apariţia produselor
destinate schimbului de mărfuri5.
Prin activitate de întreprinzător, în sens larg, se înţelege orice activitatea
aducătoare de profit practicată de persoane fizice sau juridice, iar în sens restrîns,
se înţelege activitatea de vînzare-cumpărare cu amănuntul a mărfurilor,
5 Roşca Nicolae, Baieş Sergiu. Dreptul afacerilor. Volumul I. F.E.-P. „Tipografia Centrală”, Chişinău, 2004, p.43.
de fabricare şi comercializare a produselor alimentare, de organizare a consumului
lor, de prestare a serviciilor suplimentare la cumpărarea mărfurilor etc. Se
menţionează şi faptul că activitatea de întreprinzător poate fi privită ca o activitate
profesională.
Este important să cunoaştem că atît în vorbirea curentă, cît şi în lege se întîlnesc
un şir de expresii ce denumesc activitatea de întreprinzător, ele avînd acelaşi
înţeles: „activitate de antreprenoriat”, „activitate comercială”, „activitate
economică”, „afacere”, „business”. În ce ne priveşte, vom utiliza expresia
activitate de întreprinzător, ea fiind în corespundere cu legislaţia în vigoare, dar şi
cuvîntul afacere, luînd în considerare că disciplina noastră se numeşte Dreptul
afacerilor6.
În legislaţie, noţiunea activităţii de întreprinzător este prevăzută în Legea cu
privire la antreprenoriat şi întreprinderi nr.845/1992, care menţionează că
„antreprenoriatul este activitatea de fabricare a producţiei, executare a lucrărilor
şi prestare a serviciilor, desfăşurată de cetăţeni şi de asociaţiile acestora în mod
independent, din proprie iniţiativă, în numele lor, pe riscul propriu şi sub
răspunderea lor patrimonială cu scopul de a-şi asigura o sursă permanentă de
venituri. Munca efectuată conform contractului (acordului) de muncă încheiat nu
este considerată antreprenoriat” (art.1)7.
Legislaţia fiscală defineşte puţin altfel noţiunea respectivă, evident, urmărind
scopuri exclusiv de fiscalitate, activitatea de întreprinzător fiind considerată orice
activitate conform legislaţiei, cu excepţia muncii efectuate în baza contractului

6 Prezintă interes faptul că la Facultatea de Drept a USM există catedra Drept al Antreprenoriatului. La această
catedră se atribuie toate disciplinele ce ţin de activitatea de întreprinzător (antreprenoriat): dreptul afacerilor,
dreptul antreprenoriatului, dreptul economic, dreptul fiscal, dreptul societăţilor comerciale, dreptul transporturilor,
dreptul turismului etc.
7 În continuare, vom folosi expresia „activitate de întreprinzător” în loc de „activitate de antreprenoriat”. Aceasta,
deoarece în Legea cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi nr.845/1992 se foloseşte cuvântul
„antreprenoriat”, pe când în celelalte legi, cuvântul „întreprinzător”. Ultima denumire o considerăm a fi mai reuşită.
(acordului) de muncă, desfăşurată de către o persoană, avînd drept scop
obţinerea venitului sau, în urma desfăşurării căreia, indiferent de scopul
activităţii, se obţine venit (art.5 pct.16 Cod fiscal).

§2. Elementele caracteristice activităţii de întreprinzător

Din definiţia sus-menţionat se desprind o serie de elemente specifice activităţii de
întreprinzător, şi anume: a) este o activitate independentă; b) din proprie
iniţiativă; c) se desfăşoară sub denumire proprie; d) pe riscul şi sub răspunderea
celui care o desfăşoară; e) prin intermediul ei se asigură o sursă permanentă de
venituri.
a) Activitatea de întreprinzător este considerată o activitate
independentă. Ea acordă întreprinzătorului libertate, el activează din voinţa
liberă şi în interesul său propriu.
Vorbind despre independenţă în activitatea de întreprinzător, noţiunea trebuie
înţeleasă corect. Or, libertatea are anumite limite, ea nu este una totală.
Întreprinzătorul nu poate face orice doreşti, fiindcă în economia de piaţă libertatea
absolută a producătorului nu există. Prin lege se impun anumite
cerinţe: să ţină cont de concurenţa pe piaţă, să fie înregistrat, să deţină licenţă
pentru genul de activitate pe care îl desfăşoară, să dispună de autorizaţii,
certificate, să plătească taxe şi impozite statului etc.
Mai simplu, prin independenţă se înţelege faptul că nimeni nu-i poate dicta
întreprinzătorului cît să producă, cum să o facă şi unde să-şi comercializeze
mărfurile. El va şti cît să producă reieşind din cererea şi oferta existentă pe piaţă la
produsele şi serviciile date.
b) Întreprinzătorul îşi desfăşoară activitatea din proprie iniţiativă.
Nimeni nu poate fi obligat să practice activitatea de întreprinzător8. Proprietarul
8 Roşca Nicolae, Baieş Sergiu. Dreptul afacerilor. Volumul I. F.E.-P. „Tipografia Centrală”, Chişinău, 2004, p.51.
 singur decide să-şi fondeze o întreprindere, îşi alege de sine stătător genul de
activitate, forma juridică de organizare şi denumirea. La fel, proprietarul
hotărăşte ce investiţii să facă, unde să-şi comercializeze producţia, cu cine să
încheie contracte, la ce preţ etc.
c) Oricine doreşte să înceapă o afacere, mai trebuie să se înregistreze
sub una din formele de organizare juridică prevăzută de lege. În caz contrar,
afacerea începută de el va fi considerată ilegală. Din momentul înregistrării, se
consideră că activitatea de întreprinzător se desfăşoară sub denumire proprie.
Cu alte cuvinte, la data înregistrării apare un nou subiect de drept, care sub
denumire proprie participă la relaţiile de comerţ. De exemplu, Întreprinzătorul
Individual „Ion Vasilaşcu”, Societatea cu Răspundere Limitată „Florile
Primăverii”, Întreprinderea de Stat „Poşta Moldovei” etc.
Cel care foloseşte denumirea unui alt agent economic este obligat, la cererea
acestui, să înceteze folosirea denumirii şi să îi repare prejudiciul. În cazul
modificării denumirii, agentul economic este obligat să publice un aviz în
„Monitorul Oficial al Republicii Moldova” despre modificarea denumirii şi să
opereze modificările necesare în Registrul înregistrării de stat 9, ţinut de ASP a
Republicii Moldova.
d) Expresia „pe riscul şi sub răspunderea celui care o desfăşoară” se
explică în felul următor: oricine începe un business al său, pune în circulaţie
anumite valori patrimoniale şi depune eforturi pentru a majora costul lor. Dacă
calculele întreprinderii sunt greşite, întreprinderea riscă nu numai să nu cîştige
nimic, dar să piardă chiar şi bunurile pe care le-a pus în circulaţie10.
e) Prin intermediul activităţii de întreprinzător se asigură o sursă

9 Mărgineanu Gabriel, Mărgineanu Lilia. Dreptul afacerilor. Editura „Elena - V.I.”. Chişinău, 2004, p.60. 10
Roşca Nicolae, Baieş Sergiu. Dreptul afacerilor. Editura Cartier. Chişinău, 1997, p.39.
permanentă de venituri. Cu alte cuvinte, activitatea de întreprinzător trebuie să fie
permanentă şi aducătoare de profit. Scopul celui care desfăşoară un business este
de acumula cîştiguri stabile, pentru a-şi acoperi cheltuielile, a plăti salariile
lucrătorilor, a achita taxele şi impozitele faţă de stat, şi în sfîrşit, de a avea un
profit. De aceea, se consideră că activitatea ocazională (întîmplătoare) nu-i va
aduce întreprinzătorului cîştiguri suficiente.
Orice persoană care iniţiază o afacere tinde să obţină foloase cît mai mari, astfel
încît motivul care determină pe cineva să-şi înceapă o afacere constă în cîştigul
personal ce va rezulta din această activitate.
Permanent se consideră venitul care este obţinut în mod regulat sau sistematic.
De exemplu, un angajat pleacă peste hotare cu probleme de serviciu şi, la
rugămintea unui prieten, cumpără din străinătate un automobil (calculator,
costum). Chiar dacă prietenul îi plăteşte pentru serviciul prestat, acesta nu poate fi
calificat drept activitate de întreprinzător. Dacă persoana pleacă de mai multe ori
în străinătate şi aduce de acolo mărfuri pentru prieteni ori pentru a le vinde unor
terţi, obţinînd din această activitate profit, înseamnă că ea practică activitate de
întreprinzător10.

§3. Genurile activităţii de întreprinzător

De regulă, activitatea de întreprinzător se manifestă prin: fabricarea producţiei,
executarea lucrărilor, prestarea serviciilor, comercializarea mărfurilor şi a
produselor. Mai sunt şi alte genuri de activitate reglementate de legislaţie:
activităţile bancare, de investiţii, de asigurare, operaţiunile cu valorile mobiliare
etc. În aşa mod, oricine alege să desfăşoare un business al său, are mai multe
posibilităţi de a alege, şi anume:

10 Roşca Nicolae, Baieş Sergiu. Dreptul afacerilor. Volumul I. F.E.-P. „Tipografia Centrală”, Chişinău, 2004, p.54.
 - să producă anumite bunuri, cum ar fi maşini, obiecte de uz casnic,
produse alimentare, mobilă, conserve, covoare, tractoare, biciclete, unelte de
muncă etc. A produce înseamnă a transforma materialele şi materia primă în
produse noi, cu o valoare mai mare.
- să execute lucrări - de exemplu, lucrări de construcţie în diferite
domenii (blocuri de locuit, dambe, poduri, conducte), de extragere a resurselor
naturale, de prelucrare a pămîntului, de obţinere a produselor agricole, de
creştere a animalelor. Cel mai frecvent, executarea de lucrări se face în baza
contractului de antrepriză. Prin contractul de antrepriză o parte se obligă să
efectueze pe riscul său o anumită lucrare celeilalte părţi, iar ultima se obligă să
recepţioneze lucrarea şi să plătească preţul convenit (art.946 Codul civil).
- să presteze servicii - acestea pot fi diferite: servicii de spălare a
maşinilor; servicii de reparaţie; servicii de deservire socială; servicii turistice;
servicii hoteliere, de transport, de asigurare, de audit, de consultanţă juridică
etc. Prestarea serviciilor de orice gen se face în baza unui contract, numit
contractul de prestări servicii. Obiectul contractului de prestări servicii îl
constituie serviciile de orice natură. Deşi în prezent se întîlnesc o multitudine
de servicii, nu toate se consideră a fi activitate de întreprinzător. Se consideră
activitate de întreprinzător doar acele servicii care se practică cu scopul de a
obţine profit.
- să comercializeze (să vîndă) mărfuri şi produse. Tot spectrul de
produse şi servicii sunt destinate, în general, consumatorilor. Comercializarea
mărfurilor poate fi făcută direct sau nemijlocit de către producător prin
magazine sau depozite angro proprii ori prin intermediari (firme de
distribuţie)11. Între producător şi consumator există, de regulă, unul sau mai

11 Rusu Vladislav, Focşa Ghenadie. Curs de drept comercial. Curs universitar. Chişinău: „Bons Offices” S.R.L.,
2007, p.22.
 mulţi intermediari, altfel spus comercianţi, care cumpără de la producător
mărfuri pentru a le revinde, fie consumatorilor, fie altor comercianţi.
Un gen deosebit al activităţii de întreprinzător se referă la crearea şi utilizarea
inovaţiilor, raţionalizărilor, descoperirilor ştiinţifice, operelor literare, de artă şi
alte obiecte ale proprietăţii intelectuale12. Acest gen de activitate are la bază
creaţia artistică şi cea intelectuală a autorului, fiind reglementat de un act
normativ special - Legea privind dreptul de autor şi drepturile conexe
nr.139/201013. Potrivit legii, din această categorie fac parte lucrările ştiinţifice,
literare, muzicale, de traducere; lucrări de sculptură, pictură, arhitectură, grafică,
fotografică; filmele de cinema şi televizate; emisiunile de radio şi televiziune etc.

§4. Subiectele activităţii de întreprinzător

Enumerarea şi descrierea subiectelor activităţii de întreprinzător în Republica
Moldova.În calitate de subiect al activităţii de întreprinzător poate activa persoana
fizică şi persoana juridică, care efectuează orice gen de activitate aducătoare de
profit neinterzis de lege. Vorbind de „subiectele activităţii de întreprinzător”, avem
în vedere „întreprinzătorii”. Ambele noţiuni au acelaşi înţeles, fiind sinonime14.
Aşadar, calitatea de întreprinzători o au persoanele fizice şi persoanele juridice.
Persoanele fizice pot desfăşura activitatea de întreprinzător prin următoarele
forme de organizare juridică:
a) în baza patentei de întreprinzător, eliberată de inspectoratul fiscal
sau, după caz, de primăria din localitatea în raza căreia se doreşte desfăşurarea
activităţii;

12 Cojocari Eugenia. Dreptul economic (partea generală). Suport de curs la specialitatea „Drept economic”.
Chişinău: „Business-Elita”, 2006, p.86.
13 Legea privind dreptul de autor şi drepturile conexe nr.139 din 02.07.2010, publicată în Monitorul Oficial al
Republicii Moldova nr.191-193/630 din 01.10.2010.
14În legislaţie poate fi întâlnită şi o a treia noţiune, cea de agent economic. Potrivit Codului fiscal al Republicii Moldova, agent
economic este orice persoană ce desfăşoară activitate de întreprinzător (art.5 pct.13).
 b) în calitate de întreprinzător individual (în legislaţia mai veche
figurează noţiunea de „întreprindere individuală”). Întreprinzător individual
este persoana fizică, înregistrată în modul stabilit de lege, care desfăşoară
activitate de întreprinzător fără a constitui o persoană juridică 15. Înregistrarea
întreprinzătorului individual se face la oficiile teritoriale ale Camerei
Înregistrării de Stat;
c) ca gospodărie ţărănească (de fermier), este destinată exclusiv
desfăşurării activităţii de întreprinzător în domeniul agriculturii. Se
înregistrează într-un registrul special, la primăria din localitatea în care
gospodăria ţărănească îşi va desfăşura activitatea.
Persoanele juridice care desfăşoară activitatea de întreprinzător se mai numesc
persoane juridice cu scop lucrativ (sau cu scop comercial), deoarece obiectivul lor
principal constă în acumularea cît mai multor venituri (cîştiguri, profituri). Atît în
vorbirea curentă, cît şi în legislaţie adeseori ele sunt numite întreprinderi, acesta
fiind un termen mai vechi, moştenit din perioada sovietică.
În anumite situaţii, calitatea de întreprinzător o poate avea statul şi organele
administraţiei publice locale. De exemplu, dacă statul doreşte să cumpere grîu
pentru fondul de rezervă, atunci va organiza o licitaţie, cumpărînd grîu de la
agricultori la preţul de piaţă. În această relaţie, statul apare ca un simplu
întreprinzător, fiind pe picior de egalitate juridică cu vînzătorul producţiei
agricole.

15Întreprinzătorul individual se distinge prin următoarele trăsături: - este o persoană fizică cu capacitate de exerciţiu; -
desfăşoară independent, permanent şi în nume propriu o activitate aducătoare de profit; - activitatea este practicată sub riscul
său; - persoana poartă răspundere patrimonială pentru rezultatele activităţii sale (Cojocaru Olga. Problematica definirii noţiunii
de întreprinzător individual, în „Problemele actuale ale legislaţiei naţionale în contextul procesului integraţionist european”.
Conferinţa internaţională ştiinţifico-practică. Chişinău: CEP USM, 2008, p.267).
La acestea, mai adăugăm că întreprinzătorul individual: a) trebuie să fie înregistrat conform legii; b) în procesul de lucru
poate angaja muncitori, în baza contractului individual de muncă; c) este obligat să ducă evidenţa contabilă, să deţină aparat de
casă şi control cu memorie fiscală (şi să elibereze bon de casă, bineînţeles).
Dreptul de a desfăşura activitatea de întreprinzător pentru unele categorii
aparte de subiecte. Reieşind din legislaţie, uneori este greu de explicat din ce
considerent o anumită activitate a fost atribuită ca fiind comercială (de
întreprinzător), iar alta - nu. Există cazuri în care aceeaşi activitate uneori poate fi
considerată comercială, alteori necomercială. Exemplu în acest sens poate servi
învăţămîntul. Activitatea de organizare a învăţămîntului practicată de o persoană
juridică se consideră necomercială, sau nonprofit16, deşi cei care beneficiază de
serviciile unei astfel de persoane juridice instituţie de învăţămînt plătesc pentru
aceste servicii sume importante17.
O altă situaţie avem în cazul profesorilor care, în timpul liber, dau lecţii în
particular, contra plată. Această activitate a profesorilor este considerată o
activitate de întreprinzător, de aceea, pentru a o practica în mod legal, ei trebuie să
dobîndească patentă de întreprinzător ori să-şi înregistreze o persoană juridică.
Anumite semne de întrebare apar în legătură cu asociaţiile obşteşti. Asociaţii
obşteşti se consideră asociaţiile pacifiste, de apărare şi de promovare a drepturilor
omului, asociaţiile de femei, de veterani, de invalizi, de tineret şi de copii,
societăţile ştiinţifice, tehnice, ecologiste, cultural-educative, sportive, uniunile de
creaţie, comunităţile naţional-culturale, alte asociaţii ale persoanelor fizice şi/sau
juridice legal constituite18.
Paradoxul constă în faptul că legea permite asociaţiilor obşteşti să desfăşoare
activitatea de întreprinzător. Legea cu privire la asociaţiile obşteşti nr.837/1996
stabileşte că asociaţia obştească este în drept să desfăşoare activitate economică
ce rezultă nemijlocit din scopurile prevăzute în statut, dar numai pentru realizarea

16Legea învăţământului nr.547/1995, publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.62-63 din 09.11.1995, art.36 alin.
(3).
17Roşca Nicolae, Baieş Sergiu. Dreptul afacerilor. Volumul I. F.E.-P. „Tipografia Centrală”, Chişinău, 2004, p.48.
18Legea cu privire la asociaţiile obşteşti nr.837/1996, republicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.153-156 din
02.10.2007, art.1 alin.(2).
scopurilor şi sarcinilor statutare. Pentru a practica o activitate economică ce nu
rezultă nemijlocit din scopurile prevăzute în statut, asociaţia obştească poate
fonda societăţi comerciale şi cooperative. Asociaţia obştească poate avea în
proprietate întreprinderi, organizaţii, instituţii (inclusiv edituri), localuri pentru
acţiuni de binefacere etc.
În aşa mod, vedem că asociaţiile obşteşti deşi nu urmăresc în sine scopul de a
obţine venituri din activitatea pe care o desfăşoară, totuşi pe parcurs sunt în drept
să fondeze societăţi comerciale şi cooperative. Scopul acestora din urmă este legat
în mod direct de obţinerea cîştigului. Cu toate acestea, veniturile realizate de
asociaţia obştească din activitatea economică nu pot fi distribuite între membrii
acestei asociaţii şi se folosesc în exclusivitate pentru realizarea scopurilor pentru
care a fost creată asociaţia - scopuri filantropice, religioase, educative, sportive,
culturale ş.a.
Munca prestată de salariatul (angajatul) întreprinderii în baza contractului
individual de muncă nu este considerată activitate de întreprinzător. Între acest
salariat şi întreprinderea la care lucrează se stabilesc raporturi de muncă şi sunt
reglementate de Codul muncii al Republicii Moldova. Întreprinderea este obligată
să încheie cu salariatul contract de muncă, să-i achite salariu nu mai mic decît
tariful prevăzut de lege, să-i deschidă carnet de muncă, poliţă de asigurare
medicală, cont special la fondul de pensionare etc.
Clasificarea întreprinderilor în micro, mici şi mijlocii. Aşa cum s-a menţionat,
toate persoanele juridice care au ca scop obţinerea veniturilor poartă denumirea de
întreprinderi. Reieşind din mărimea acestora şi veniturile anuale pe care le au,
întreprinderile din republică se clasifică în întreprinderi micro, mici şi mijlocii.
Clasificarea dată o găsim în Legea privind susţinerea sectorului întreprinderilor
mici şi mijlocii nr.206/2006.
 Dintre ele, cea mai sporită atenţie din partea statului o au întreprinderile
mici şi mijlocii, ele fiind cele mai active şi cele mai numeroase în sectorul de
business al Republicii Moldova. În prezent, acestea beneficiază de numeroase
facilităţi şi scutiri la plata taxelor şi impozitelor din activitatea comercială pe care
o au, pentru a se putea consolida şi a aduce mai tîrziu venituri economiei
naţionale.
Aşadar, sectorul întreprinderilor micro, mici şi mijlocii se constituie din totalitatea
întreprinderilor care corespund unor cerinţe stabilite de lege. Este întreprindere
micro agentul economic ce corespunde următoarelor criterii: număr mediu anual
de salariaţi de cel mult 9 persoane, iar sumă anuală a veniturilor din vînzări pînă la
3 milioane de lei. Întreprindere mică este agentul economic care dispune de un
număr anual de salariaţi de cel mult 49 de persoane şi suma anuală a veniturilor
din vînzări este de cel mult 25 milioane de lei. În sfîrşit, este numită întreprindere
mijlocie (medie) agentul economic care are un număr anual de salariaţi pînă la 249
de persoane, iar sumă anuală a veniturilor din vînzări pînă la 50 milioane de lei.
Categoria Număr de Volumul anual al Valoarea de bilanţ a
persoane vînzărilor (mln. lei) activelor (mln. lei)
Microîntreprinderi pînă la 9 pînă la 3 pînă la 3
Întreprinderi mici pînă la 49 pînă la 25 pînă la 25
Întreprinderi pînă la 249 pînă la 50 pînă la 50
mijlocii

Tabelul 1. Criterii în funcţie de care se face clasificarea întreprinderilor în micro, mici şi mijlocii
Orice persoană fizică sau juridică poate opta pentru una din formele de
întreprinderi menţionate. Avantajul acestora se explică prin facilităţile şi
scutirile de care beneficiază la achitarea impozitelor şi altor plăţi obligatorii faţă de
stat. De asemenea, au dreptul de a participa la programe de susţinere a
întreprinderilor micro, mici şi mijlocii, dreptul de acces la sistemul simplificat al
evidenţei contabile, suporturi financiare din partea administraţiei publice locale
etc.
Nu se încadrează în categoria întreprinderilor micro, mici şi mijlocii următorii
agenţi economici: a)care ocupă o poziţie dominantă pe piaţă; b)care au fondatori
ce nu fac parte din sectorul întreprinderilor mici şi mijlocii şi aceşti fondatori deţin
o pondere mai mare de 35% din fondul statutar; c)companiile fiduciare şi
companiile de asigurare; d)fondurile de investiţii; e)agenţii economici care
importă mărfuri cu accize; f)băncile, organizaţiile microfinanciare, asociaţiile de
creditare şi economii, alte întreprinderi financiare; g) casele de schimb valutar şi
lombardurile; h) întreprinderile care activează în ramura jocurilor de noroc.

§5. Activităţi practicate în baza patentei de întreprinzător

Una dinposibilităţile de a practica activitatea de întreprinzător fără fondarea unei
întreprinderi este patenta de întreprinzător19.Patenta de
întreprinzător este un document, ce atestă dreptul de a desfăşura genul activităţii
de întreprinzător indicat în el, în decursul unei anumite perioade de timp. Titular al
patentei poate fi numai persoana fizică. Patenta se eliberează de către
inspectoratul fiscal din localitatea în care se doreşte desfăşurarea activităţii, iar în
unele situaţii, patenta poate fi eliberată şi de primăria din acea localitate. În acest
caz, evidenţa blanchetelor patentei de întreprinzător şi repartizarea lor primăriilor
se efectuează de către inspectoratul fiscal20. Durata patentei de întreprinzător este
de la cel puţin 1 lună, iar ulterior, termenul ei de valabilitate poate fi prelungit.
Este important să cunoaştem că titularul patentei nu poate transmite patenta unei
alte persoane, patenta fiind un document strict personal. Mai mult ca atît, titularul
patentei nu are dreptul să angajeze lucrători pentru desfăşurarea activităţii de
întreprinzător specificate în patentă.

19 Cojocari Eugenia. Dreptul economic (partea generală). Suport de curs la specialitatea „Drept economic”.
Chişinău: „Business-Elita”, 2006, p.103.
20 Patenta poate fi eliberată de primărie, în cazul dacă în localitatea respectivă nu este amplasat inspectoratul
(oficiul) fiscal. Patenta eliberată de primărie este valabilă numai pe teritoriul administrat de aceasta.
Activităţile care pot fi desfăşurate în baza patentei de întreprinzător sunt
numeroase, ele fiind stabilite în anexa la Legeacu privire la patenta de
întreprinzător nr.93/199821, şi anume:
- comerţul cu amănuntul la tarabe, tejghele, tonete şi din
autovehicule în pieţe şi/sau în locuri autorizate de autoritatea administraţiei
publice locale; comerţul cu amănuntul în chioşcuri şi în alte încăperi cu
suprafeţe mici; comercializarea cu amănuntul a apei îmbuteliate;
- comerţul cu produse alimentare şi mărfuri uşor alterabile
autohtone;
- întocmirea dărilor de seamă contabile;
- transportul călătorilor cu automobilele-taxi, cu un număr de
locuri de pînă la 7; servicii de spălătorie; servicii de păstrare a bagajelor;
- masaj, servicii de îngrijire a bolnavilor şi alte servicii medicale;
- servicii veterinare, zootehnice;
- servicii de frizerie şi servicii cosmetice;
- croitul, cusutul, tricotarea, reparaţia îmbrăcămintei şi
comercializarea acestora; confecţionarea şi reparaţia încălţămintei;
- predarea limbilor străine (instruire individuală sau în grupe cu
un număr de pînă la 20 persoane); servicii de dactilografiere, inclusiv cu
folosirea computerului;
- vulcanizarea camerelor şi anvelopelor în ateliere;
- repararea locuinţelor; construirea caselor de locuit şi a garajelor
în localităţile rurale;
- reparaţia tehnicii de uz casnic, instrumentelor şi mecanismelor,
ceasurilor; reparaţia aparatelor tele, audio, video de uz casnic;
21 Legea cu privire la patenta de întreprinzător nr.93-XIV din 15.07.98, publicată în Monitorul Oficial al Republicii
Moldova nr.72-73/485 din 06.08.1998.
 - servicii hoteliere (în hoteluri cu un număr de locuri de pînă la
7);
- creşterea florilor şi comercializarea lor; deservirea muzicală a
ceremoniilor.
În prezent, un număr tot mai mare de persoane fizice lucrează în bază de patentă,
fie la piaţă sau în alte locuri autorizate. Cel mai frecvent, patenta o întîlnim la
persoanele care şi-au deschis o mică afacere de frizerie şi machiaj, prestarea
serviciilor de xerox şi imprimare, reparaţia încălţămintei, vînzarea cărţilor în
stradă ş.a. Din nefericire, există şi persoane care activează ilegal, fără a deţine
patentă de întreprinzător, cum ar fi de exemplu, cei care oferă apartamente în
chirie, care efectuează reparaţii în case de locuit, vînzătorii ambulanţi în pieţe şi pe
străzi etc.
Desfăşurarea activităţii de întreprinzător în baza patentei nu presupune
înregistrarea de stat şi nici primirea licenţei. La fel, asupra titularului de patentă nu
se extind cerinţele privind dările de seamă financiare şi statistice, ţinerea evidenţei
contabile şi financiare, efectuarea operaţiilor de casă şi decontărilor, şi nici
prevederile din Codul fiscal. Altfel spus, titularul de patentă este liber în acţiunile
sale. El este singurul întreprinzător pentru care legea nu cere eliberarea bonului de
casă.

§6. Activităţi considerate monopoluri de stat şi monopoluri naturale

Activităţile monopol de stat sunt desfăşurate exclusiv de organele statului sau de
persoane juridice constituite de stat. Prin monopolul statului se înţelege situaţia în
care un număr limitat de agenţi economici sunt investiţi de către organele
administraţiei publice cu drepturi exclusive pentru desfăşurarea într-o anumită
sferă a activităţilor economice: de producere, transportare, comercializare şi
procurare a mărfurilor şi serviciilor. Lista monopolurilor statului este prevăzută în
Anexa nr.2 la Hotărîrea Guvernului R.M. nr.582/199522, acestea fiind:
a) de competenţa Ministerului Finanţelor: confecţionarea ordinelor şi
medaliilor, utilizarea metalelor preţioase şi pietrelor preţioase, producerea
semnelor ce confirmă achitarea taxei de stat.
b) Ministerul Agriculturii: asistenţa veterinară animalelor infectate cu boli
deosebit de periculoase, fabricarea produselor din tutun.
c) Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii Drumurilor: prestarea
serviciilor poştale, deschiderea rutelor noi în trafic naţional şi internaţional cu
pornirea din Republica Moldova.
d) Ministerul Sănătăţii: acordarea unor categorii de asistenţă medicală
(certificate despre starea sănătăţii psihice, expertiza privind pierderea
capacităţii de muncă, boli molipsitoare şi venerice etc.), inclusiv anumite
intervenţii chirurgicale.
e) Ministerul Apărării: repararea armamentului, cumpărarea tehnicii de luptă
etc.
f) Banca Naţională a Moldovei: emisia şi baterea monedei.
Monopol natural avem situaţia în care prestarea anumitor tipuri de servicii poate
fi făcută şi de agenţii economici, alţii decît statul. Aşadar, spre deosebire de
monopolul de stat unde serviciul este prestat doar de organul de stat, în cazul
monopolului natural, se implică şi agenţii economici privaţi.
Din această categorie fac parte: activităţile legate de exploatarea căilor ferate, a
gărilor feroviare, autostrăzilor, căilor navigabile, porturilor fluviale, reţelele de
radiodifuziune şi televiziune de stat, exploatarea reţelei de gaze şi sistemul de
gazificare, transportul gazelor prin conducte, aprovizionarea cu energie electrică,
22 Hotărârea Guvernului R.M. nr.582 din 17.08.1995 cu privire la reglementarea monopolurilor, publicată în
Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.59-60/472 din 26.10.1995.
energia termică, apa prin conducte, colectarea gunoiului şi a zăpezii, acordarea
serviciilor funerare, exploatarea aeroporturilor şi a sistemului de dirijare a
circulaţiei aeriene.
Aceste activităţi poartă denumirea de monopol natural deoarece, pe de o parte,
prezintă un risc sporit, iar pe de alta, agenţii economici care desfăşoară astfel de
activităţi pot influenţa negativ piaţa de bunuri şi servicii. De exemplu, din lipsa
posibilităţii de a alege, omul de rînd nu poate schimba agentul economic care îi
livrează energie termică (n.n. - „Termocom” SA), energie electrică (n.n. - ÎCS
„Union Fenosa”), apă (n.n. - „Apă-Canal” SA), gaze naturale (n.n. - „Moldova-
Gaz” SA) etc., fiind nevoit să accepte toate condiţiile impuse de organizaţia care îi
prestează aceste servicii.
În acelaşi timp statul are dreptul să intervină în activitatea acestor monopolişti
comerciali, pentru a proteja cumva consumatorii de posibilele abuzuri. Aşa o face,
de exemplu, Agenţia Naţională pentru Reglementare în Energetică (ANRE) care
verifică în permanenţă activitatea monopoliştilor „Union Fenosa”, „Moldova
Gaz”, „Termocom” etc., avînd dreptul să le aplice amenzi, iar în cele din urmă, să
le retragă chiar licenţa de activitate dacă încalcă sistematic drepturile
consumatorilor.

§7. Activităţi interzise

Legislaţia nu conţine o listă a activităţilor de întreprinzător interzise. În lipsa unor
reglementări exprese, în această listă se includ activităţile care pot să aducă un
profit material şi pentru care este prevăzută o pedeapsă penală sau
administrativă23.

23Roşca Nicolae, Baieş Sergiu. Dreptul afacerilor. Volumul I. F.E.-P. „Tipografia Centrală”, Chişinău, 2004, p.58.
De exemplu, în Codul penal al Republicii Moldova24există un capitol separat,
numit „Infracţiuni economice”, în care sunt prevăzute infracţiunile comise în
cadrul activităţii de întreprinzător. Astfel, potrivit Codului penal sunt interzise şi
se pedepsesc următoarele activităţi: traficul de fiinţe umane (art.165), traficul de
copii (art.206), munca forţată (art.168), practicarea ilegală a medicinei şi activităţii
farmaceutice (art.214), fabricarea sau punerea în circulaţie a banilor falşi (art.236),
dobîndirea creditului prin înşelăciune (art.238), practicarea ilegală a activităţii de
întreprinzător (art.241), spălarea banilor (art.243), evaziunea fiscală la
întreprinderi, instituţii şi organizaţii
(art.244), limitarea concurenţei libere, concurenţa neloială (art.246), înşelarea
clienţilor (art.255), executarea necalitativă a construcţiilor (art.257), eschivarea de
la achitarea plăţilor vamale (art.249) contrabanda (art.248) etc.
În Codul contravenţional al Republicii Moldova25 un capitol aparte este consacrat
contravenţiilor ce afectează activitatea de întreprinzător (Capitolul XV)27. Dintre
acestea enumerăm: desfăşurarea ilegală a activităţii de întreprinzător (art.263),
comerţul sau transportul de mărfuri a căror
comercializare este interzisă ori limitată (art.267), plasarea pe piaţă a produselor
alimentare cu termen de valabilitate expirat sau fără indicarea acestui termen
(art.269), încălcarea regulilor de comerţ (art.273), încălcarea regulilor de comerţ în
piaţă (art.274), încălcarea legislaţiei în domeniul pieţei produselor petroliere
(art.277), încălcarea legislaţiei în domeniul asigurărilor (art.305), comercializarea
cu amănuntul a băuturilor alcoolice (art.286), activitatea bancară fără autorizaţie
(art.290) etc.

24Codul Penal al Republicii Moldova nr.985 din 18.04.2002, publicat în Monitorul Oficial al Republicii Moldova
nr.128129/1012 din 13.09.2002.
25Codul contravenţional al Republicii Moldova nr.218 din 24.10.2008, publicat în Monitorul Oficial al Republicii Moldova
nr.3-6/15 din 16.01.2009. 27Contravenţii sunt încălcări ale prevederilor din Codul contravenţional, la fel cum infracţiunile
reprezintă încălcări ale normelor din Codul penal.
§8. Profesii liberale
În legislaţie nu există o enumerare a profesiilor considerate liberale. Cu toate
acestea denumirea lor o desprindem din diferite acte normative. Aşadar, din
categoria profesiilor liberale fac parte profesiile de: avocat, notar, medic, profesor,
muzician, profesor etc.26
În primul rînd, la baza evidenţierii unei profesii liberale, stă criteriul punerii de
către o persoană la dispoziţia tuturor celor interesaţi a cunoştinţelor şi abilităţilor,
contra unui onorar. În al doilea rînd, aceste profesii trebuie să fie practicate liber,
fără ca persoanele ce le desfăşoară să fie în subordinea cuiva. De exemplu, dacă
profesorul ţine un curs de lecţii la universitate, nu putem spune că el desfăşoară
profesie liberală, deoarece este angajatul universităţii, lucrînd în baza contractului
de muncă, primind salariu. În schimb dacă profesorul mai deţine o patentă de
întreprinzător şi după universitate ţine cursuri particulare celor interesaţi, contra
plată, spunem că exercită o profesie liberală.
La fel şi în cazul medicului, avocatului, notarului, auditorului, contabilului etc.
În literatura de specialitate se menţionează că profesiunea liberală reprezintă acea
profesie, dobîndită de o persoană fizică prin pregătire profesională în cadrul
sistemului de învăţămînt, exprimată într-o specialitate, care ar urma să fie
exercitată în mod liber şi independent, prin orice formă de organizare ar dori
fiecare (individual sau prin birouri particulare)27. În schimbul acestui serviciu,
trebuie să se plătească un onorariu în bani. Taxele pentru servicii se stabilesc
pentru fiecare caz în parte, se fac publice prin afişarea în Internet, la intrarea în
birou, pe panou, perete sau chiar pe uşă. Important este să fie văzute de către
clienţi.

26 Dintre toate, avocatura este considerată „regina profesiilor liberale”.

27 Tufan Constantin. Profesiile libere (liberale), publicat în Revista de Drept Comercial (Bucureşti, România),
1997, nr.10, p.72.
De exemplu, în cazul avocaţilor Legea cu privire la avocatură nr.1260/2002 28
stabileşte că profesia de avocat este liberă şi independentă, cu organizare şi
funcţionare autonomă, dar nu este activitate de întreprinzător (art.1)29. Persoana
care activează în calitate de avocat, nu poate exercita în acelaşi timp şi alte
profesii30. În această privinţă, legea prevede că profesia de avocat este
incompatibilă cu: a) oricare funcţie remunerată, cu excepţia funcţiilor legate de
activitatea ştiinţifică şi didactică, precum şi cea de arbitru al judecăţii arbitrale
(arbitraj); b) activitatea de întreprinzător; c) activitatea de notar; d) alte activităţi
ce lezează demnitatea şi independenţa profesiei de avocat sau bunele moravuri
(art.11).
Orice persoană are dreptul să îşi aleagă în mod liber avocatul pentru a fi consultată
şi reprezentată de acesta în materie juridică. Asistenţa juridică prestată de avocat
se face contra plată. Luînd în considerare starea materială a persoanei, avocatul îi
poate acorda asistenţă juridică şi în mod gratuit.
Avocatul este obligat să presteze serviciile de asistenţă juridică în bază de
contract. Contractul de asistenţă juridică se semnează de avocat şi client, se aplică
ştampila personală a avocatului şi se înregistrează într-un registru special 33. De
asemenea, în contract se indică mărimea plăţii (dacă serviciul se prestează în mod
gratuit, plata nu se indică) percepute de avocat pentru asistenţa juridică. Excepţie
fac cazurile de reprezentare a intereselor soţului, soţiei şi rudelor pînă la gradul al
patrulea inclusiv (copii, fraţi, surori, părinţi, bunei, nepoţi, verişori).

28 Legea cu privire la avocatură nr.1260 din 19.07.2002, republicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova
nr.159/582 din 04.09.2010.
29 Din acest considerent, cu înregistrarea cabinetului avocatului şi a biroului asociat de avocaţi se ocupă Ministerul
Justiţiei, aşa cum se procedează şi în cazul asociaţiilor obşteşti.
30 În Republica Moldova avocat poate deveni persoana fizică care are diplomă de licenţiat în drept, se bucură de o
reputaţie ireproşabilă şi a fost admisă în profesia de avocat după susţinerea examenelor de calificare. Sunt
scutite de efectuarea stagiului profesional şi de examenul de calificare persoanele care deţin titlul de doctor, precum
şi cele care au cel puţin 10 ani vechime în muncă în funcţia de judecător sau procuror. Pentru a primi licenţa de
avocat, aceste persoane depun o cerere la Ministerul Justiţiei şi în termen de 10 zile li se eliberează licenţa.
33
Cabinetul avocatului şi biroul asociat de avocaţi ţin registrul contractelor de asistenţă juridică încheiate cu
clienţii, duc evidenţa fiscală şi achită statului anumite taxe din câştigurile obţinute.
CAPITOLUL 3. REGLEMENTAREA JURIDICĂ A ACTIVITĂŢII DE
ÎNTREPRINZĂTOR

§1. Consideraţii generale

Prin reglementarea juridică a activităţii de întreprinzător urmează să înţelegem
cum statul, avînd la îndemînă legile şi alte acte normative, contribuie
la organizarea şi supravegherea desfăşurării normale a activităţii de întreprinzător
în republică.
Activitatea de întreprinzător este utilă şi necesară întregii societăţi. Ea trebuie
desfăşurată liber atît timp cît se face conform legii şi nu limitează drepturile altor
persoane. Fiind calea cea mai scurtă de obţinere a veniturilor, activitatea de
întreprinzător generează şi conflicte, cum ar fi: vînzarea de mărfuri fără a deţine
licenţă de activitate, falsificarea produselor, prestarea de servicii necalitative,
periculoase pentru viaţa şi sănătatea celor din jur ş.a.
 Pentru a elimina astfel de încălcări, au fost elaborate numeroase acte normative,
prin care statul impune anumite reguli de joc tuturor întreprinzătorilor 31. Aceste
reguli sunt stabilite prin Legea cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi
nr.845/200632, au scopul de a disciplina întreprinzătorii şi se referă la: a)
înregistrarea de stat; b) obţinerea licenţelor de stat pentru genul de activitate
practicat; c) achitarea la timp a taxelor şi impozitelor faţă de bugetul de stat; d)
ţinerea evidenţei contabile; e) respectarea legislaţiei muncii; f) respectarea
drepturilor consumatorilor; g) protecţia mediului înconjurător etc.
Organele de stat sunt în drept să aplice sancţiuni pentru încălcările comise de
întreprinzători. De exemplu, practicarea ilegală a activităţii de întreprinzător
soldată cu obţinerea unui profit în proporţii mari este calificată de Codul penal al
Republicii Moldova ca infracţiune şi vinovatul se pedepseşte cu amendă sau cu
muncă neremunerată în folosul comunităţii. Dacă infractor este persoana juridică,
atunci se va aplica o amendă însoţită de retragerea dreptului de a mai desfăşura pe
viitor genul respectiv de activitate33.

§2. Intervenţia statului în activitatea de întreprinzător

Orice economie suferă de neajunsuri, care determină apariţia unor fenomene ca
şomajul, sărăcia, poluarea mediului, monopolul etc. Deşi în Constituţia Republicii
Moldova este prevăzută libertatea comerţului şi a activităţii de întreprinzător,

31 Pe parcursul anilor, reglementarea juridică a activităţii de întreprinzător a fost obiectul multor acte normative. S-
a observat că acesta este mecanismul prin care statul intervine, uneori abuziv în activitatea societăţilor comerciale.
În loc să întreprindă măsuri de liberalizare a pieţei, mulţi ani la rând autorităţile au pus piedici în realizarea
iniţiativei private (A se vedea: Roşca Nicolae, Baieş Sergiu. Dreptul afacerilor. Volumul I. F.E.-P. „Tipografia
Centrală”, Chişinău, 2004, p.65).
32 Legea cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi nr.845-XII din 03.01.92, publicată în Monitorul Oficial
nr.2/33 din 28.02.1994.
33 (Art.241) Codul penal al Republicii Moldova nr.985 din 18.04.2002, publicat în Monitorul Oficial
nr.128129/1012 din 13.09.2002.
această libertate nu este una absolută, deoarece statul are dreptul să intervină în
diferite feluri pentru a ţine sub control activitatea respectivă.
În primul rînd, statul elaborează legi şi acte normative subordonate legilor, cum
sunt hotărîrile de guvern, regulamentele, deciziile, ordinele ministerelor, decretele
preşedintelui, dispoziţiile primarilor etc., prin care este reglementată întreaga
activitate aducătoare de profit în republică.
În al doilea rînd, prin aceste acte normative în seama întreprinzătorilor sunt puse
un şir de obligaţiuni, cum sunt: - înregistrarea de stat; - obţinerea licenţei de
activitatea; - ţinerea evidenţei contabile; - achitarea la timp a impozitelor şi a
taxelor faţă de stat; - concurenţa liberă pe piaţa produselor şi a serviciilor; -
protecţia consumatorilor; - respectarea legislaţiei muncii etc.
Pentru a stabili aceste obligaţiuni, statul intervine în activitatea de
întreprinzător. Intervenţia statului este dictată de necesitatea de a proteja
interesele majore ale societăţii şi a asigura: formarea bugetului de stat, deschiderea
noilor locuri de muncă, protecţia drepturilor consumatorului, concurenţa legală,
protecţia mediului înconjurător etc.
Organele de stat pot emit acte normative doar în limita competenţelor stabilite de
legislaţie. Emiterea unui act normativ sau a unei dispoziţii care lezează drepturile
întreprinzătorilor este ilegală şi poate fi atacată în instanţele judecătoreşti. Dacă
întreprinzătorului i-au fost aduse daune materiale ca rezultat al executării acestor
acte şi dispoziţii, pagubele vor fi reparate de organul de stat care a emis actul
respectiv34.
În al treilea rînd, statul verifică modul de respectare a legislaţiei, iar dacă
constată anumite încălcări, aplică sancţiuni. De exemplu, inspectoratul fiscal
verifică cum agenţii economici achită taxele şi impozitele; organul de licenţiere -

34 Roşca Nicolae, Baieş Sergiu. Dreptul afacerilor. Editura Cartier. Chişinău, 1997, p.42-43.
respectarea condiţiile de licenţiere; inspecţia muncii - cum este respectată
legislaţia muncii etc.35 Sancţiunile care se aplică pot fi diferite: amenda, retragerea
licenţei, interdicţia de a desfăşura un anumit gen de activitate, interdicţii impuse la
importul şi exportul mărfurilor etc. Aceste mijloace statul le foloseşte în scopul de
a ţine sub control activitatea de întreprinzător.

§3. Înregistrarea subiectelor activităţii de întreprinzător

Activitatea de întreprinzător nu poate fi desfăşurată la întîmplare. Persoana care
doreşte să înceapă o afacere, mai întîi trebuie să se înregistreze conform legii. În
caz contrar, practicarea ilegală a activităţii de întreprinzător
(fără a fi înregistrat) este considerată infracţiune, fiind sancţionată de Codul Penal
al Republicii Moldova.
Legislaţia R.Moldova prevede că persoana juridică se consideră constituită din
momentul înregistrării ei de către stat 36. Înregistrarea de stat urmează a fi
înţeleasă ca o recunoaştere (certificare) din partea statului, prin intermediul
organelor sale abilitate, a creării, reorganizării ori lichidării persoanelor juridice şi
a întreprinzătorilor individuali, precum şi orice alte modificări şi completări aduse
în actele de constituire a acestora.
Prin efectul înregistrării statul urmăreşte mai multe scopuri: efectuarea unui
control asupra persoanelor care desfăşoară activitatea de întreprinzător; prevenirea
şi combaterea activităţilor ilegale; ţinerea unei evidenţe statistice; promovarea
politicii de impozitare; furnizarea pentru cei interesaţi a informaţiei cu privire la
identitatea şi nivelul financiar a persoanelor înregistrate.
35 Cerinţele faţă de timpul de muncă şi timpul de odihnă al muncitorilor, eliberarea obligatorie a poliţei de
asigurare medicală fiecărui muncitor, acordarea unui salariu nu mai mic decât salariul minim prevăzut de lege,
igiena şi protecţia muncii, eliberarea bonului de casă la procurarea mărfurilor (serviciilor), ambalajul produselor
alimentare, nepoluarea mediului înconjurător etc.
36 Rusu Vladislav, Focşa Ghenadie. Curs de drept comercial. Curs universitar. Editura „Bons Offices”, Chişinău,
2007, p.60.
 Organul de înregistrare. Unica instituţie publică care prin intermediul
oficiilor sale teritoriale efectuează, în numele statului, înregistrarea persoanelor
juridice şi a întreprinzătorilor individuali, este Camera Înregistrării de Stat.
Oficiile teritoriale ale Camerei sunt conduse de registratori de stat. Acestea au un
şir de atribuţii, cum sunt: primesc cererile de înregistrare, verifică setul de acte
depuse pentru înregistrare, înregistrează persoanele juridice şi întreprinzătorii
individuali sau refuză înregistrarea acestora etc.
Persoanele juridice, filialele şi reprezentanţele lor, precum şi întreprinzătorii
individuali se înregistrează la oficiul teritorial al Camerei Înregistrării de Stat în a
cărui rază de deservire îşi au sediul. Certificatul de înregistrare este documentul
care confirmă înregistrarea de stat luarea la evidenţă fiscală. Certificatul respectiv
se eliberează numai după ce avut loc înregistrarea de stat. Înregistrarea nu se face
gratuit. Taxa pentru înregistrarea de stat a persoanelor juridice este de 250 lei, iar
pentru întreprinzătorii individuali – 54 lei.
Actele necesare pentru înregistrare. Pentru înregistrarea de stat a persoanei
juridice se depun următoarele acte: a) cererea de înregistrare; b) hotărîrea de
constituire semnată de fondatori; c) actul de constituire (statutul); d) dovada
achitării taxei de înregistrare; e) certificatul care confirmă depunerea de către
fondatori a cotei-părţi în capitalul social al persoanei juridice, în mărimea şi în
termenul prevăzut de legislaţie. Pentru aportul depus în bani la capitalul social
trebuie prezentat certificatul bancar, iar cu privire la aporturile depuse în natură
(construcţii, terenuri, maşini, tractoare, aparate de lucru etc.) se va prezenta actul
de evaluare a bunurilor transmise ca aport în natură, în care este indicat costul
fiecărui bun (art.144 Cod civil).
Pe lîngă aceste acte, în anumite situaţii pot fi solicitate şi alte acte: de exemplu, în
cazul înregistrării unei organizaţii religioase se cere şi avizul Serviciului Culte;
pentru fondarea unor teatre, muzee, circuri, cinematografe, este solicitat şi avizul
Ministerului Culturii; la fondarea de licee şi universităţi – avizul Ministerului
Educaţiei.
Registratorul verifică legalitatea actelor depuse pentru înregistrare şi adoptă o
decizie, de înregistrare sau de refuz. În cazul deciziei de refuz, actele pentru
înregistrare pot fi depuse în mod repetat, numai dacă au fost înlăturate cauzele care
au stat la baza refuzului de înregistrare. Mai mult ca atît, decizia de refuz poate fi
contestată în instanţa de judecată şi anulată.
Registrul de stat. La Camera Înregistrării de Stat există două registre unice pentru
întreaga republică: Registrul de stat al persoanelor juridice şi
Registrul de stat al întreprinzătorilor individuali. Registrele de stat se ţin în mod
computerizat şi manual. În situaţia în care nu vor coincide datele din aceste două
registre (manual şi computerizat), se consideră autentice datele din registrul ţinut
manual37.

Se consideră că persoana juridică există atîta timp cît figurează în registrul de stat.
Dacă se descoperă faptul că în numele „persoanei juridice” neînregistrate sau
radiate din registrul de stat, au fost încheiate contracte, efectuate transferuri
băneşti ori alte acţiuni similare, acest lucru se consideră încălcare a legii şi cei
vinovaţi riscă o pedeapsă, penală sau contravenţională.

§4. Licenţierea în activitatea de întreprinzător

Noţiunea de licenţă. Definiţia licenţei este formulată de Legea privind
reglementarea prin licenţiere a activităţii de întreprinzător nr.451/2001, şi anume:
„licenţa este un act administrativ cu caracter permisiv, eliberat de autoritatea de
licenţiere în procesul de reglementare a activităţii de întreprinzător, ce atestă

37 Rusu Vladislav, Focşa Ghenadie. Curs de drept comercial. Curs universitar. Editura „Bons Offices”, Chişinău,
2007, p.61.
dreptul titularului de licenţă de a desfăşura, pentru o perioadă stabilită, genul de
activitate indicat în aceasta, integral sau parţial, cu respectarea obligatorie a
condiţiilor de licenţiere”.
Mai simplu vorbind, licenţa este un permis special în baza căruia persoana poate
să desfăşoare o anumită activitate care îi aduce de profit. Lista activităţilor care se
desfăşoară în baza licenţei este prevăzută de lege, iar dreptul de a practica
activitatea pentru care este necesară licenţă apare numai din momentul obţinerii
acesteia.
Licenţele sunt documente destrictă evidenţă. Ele se întocmesc pe formulare
tipizate, au serie şi număr. Modelul formularului de licenţă se aprobă de Guvern.
Orice licenţă trebuie să conţină: a) denumirea autorităţii de licenţiere; b) seria,
numărul şi data eliberării/prelungirii licenţei; c) denumirea, forma juridică de
organizare, adresa juridică a titularului de licenţă; d) data şi numărul certificatului
de înregistrare de stat a întreprinderii; e) genul de
activitate, integral sau parţial, pentru a cărui desfăşurare se eliberează licenţa; f)
termenul de valabilitate a licenţei; g) semnătura conducătorului autorităţii de
licenţiere sau a adjunctului, însoţită de ştampilă.
De regulă, licenţele se eliberează pe un termen de 5 ani, dar în cazurile prevăzute
de lege există şi unele excepţii în acest sens: 3 ani pentru fabricarea şi vînzarea
producţiei alcoolice şi a berii; 1 an pentru organizarea şi desfăşurarea jocurilor de
noroc, loteriilor, mizelor la competiţii sportive; importul, fabricarea,
comercializare produselor din tutun.
Taxa pentru eliberarea licenţei este de 2500 lei. Pentru unele categorii de licenţe,
taxa este diferită, şi anume: pentru unităţile farmaceutice este de 1800 lei, pentru
aducerea de peste hotare şi comercializarea produselor din tutun - 20.000 de lei,
băuturilor alcoolice - 40.000 de lei, benzinei şi motorinei - 200.000 de lei etc.
Sumele respective se achită o singură dată, la momentul obţinerii licenţei.
În cazul în care titularul de licenţă creează o nouă filială sau o altă nouă
subdiviziune separată, el este obligat să depună la Camera de Licenţiere o cerere
de reperfectare a licenţei, în vederea includerii în anexa la licenţă a unei noi adrese
de desfăşurare a activităţii. Pentru fiecare filială sau altă subdiviziune separată a
titularului de licenţă, acestuia i se eliberează copii autorizate de pe aceasta. Copiile
confirmă dreptul filialei de a desfăşura activităţi pe baza licenţei obţinute. Un
moment important este că deţinătorul licenţei nu este în drept să transmită licenţa
unei altei persoane. Încălcarea acestei interdicţii are ca efect retragerea licenţei.
Dreptul de a solicita licenţa îl au întreprinzătorii, adică persoanele fizice
înregistrate ca întreprinzători individuali38 la Camera Înregistrării de Stat şi
persoanele juridice cu scop lucrativ39.

Licenţa este valabilă de la data eliberării şi pînă la data expirării ei. Acţiunea
licenţei încetează în caz de suspendare, anulare, retragere sau de expirare a
termenului de valabilitate. Camera de Licenţiere este în drept să controleze faptul
cum titularul de licenţă respectă cerinţele prevăzute în licenţă. Dacă se constată
încălcări, titularul de licenţă va fi sancţionat prin suspendarea sau retragerea
licenţei. Se poate ajunge pînă la dizolvarea şi lichidarea titularului de licenţă43.

Organele împuternicite cu licenţierea

În prezent, în republică avem 6 organe împuternicite cu eliberarea licenţelor: 1)
Camera de Licenţiere; 2) Banca Naţională a Moldovei; 3) Comisia Naţională a

38 O perioadă îndelungată de timp se numeau întreprinderi individuale.

39 Societăţile comerciale (societatea cu răspundere limitată, societatea pe acţiuni, societatea în nume colectiv şi
societatea în comandită), cooperativele de producţie şi de întreprinzător, întreprinderile de stat şi municipale. 43
Dacă acesta este o persoană juridică.
Pieţei Financiare; 4) Agenţia Naţională pentru Reglementare în Energetică; 5)
Agenţia Naţională pentru Reglementare în Comunicaţii
Electronice şi Tehnologia Informaţiei; 6) Consiliul Coordonator al
Audiovizualului. Dintre toate aceste autorităţi, cele mai multe feluri de licenţe
eliberează Camera de Licenţiere.
1) Camera de Licenţiere (o vom numi în continuare Cameră) este un organ
de stat aflat în subordinea Ministerului Economiei, are statut de persoană
juridică, dispune de ştampilă şi îşi desfăşoară activitatea pe baza unui
regulament aprobat de Guvern.
Funcţia principală a Camerei constă în eliberarea licenţelor. Pe lîngă aceasta,
Camera îndeplineşte funcţii ajutătoare, şi anume: a) eliberează, prelungeşte,
reperfectează, reia valabilitatea licenţelor, eliberează copii şi duplicate ale
acestora, suspendă, retrage, recunoaşte ca nevalabile anumite licenţe; b)
organizează controlul asupra respectării de către titularii de licenţe a condiţiilor de
licenţiere; c) ţine dosarele de licenţiere şi registrul de licenţiere; d) prezintă
Ministerului Economiei dări de seamă anuale privind activitatea sa. Deciziile
Camerei de Licenţiere pot fi contestate în instanţa judecătorească.
Genurile de activitate care se supun licenţierii de către Camera de Licenţiere
sunt numeroase. Dintre ele enumerăm doar cîteva: activitatea de audit; activitatea
de evaluare a bunurilor imobile; activitatea burselor de mărfuri; organizarea şi
desfăşurarea loteriilor, jocurilor de noroc, întreţinerea cazinourilor, exploatarea
automatelor de joc cu cîştiguri băneşti, stabilirea mizelor la competiţiile sportive;
importul şi comercializarea producţiei alcoolice, a berii, produselor din tutun;
construcţiile de clădiri; îmbutelierea apelor minerale şi naturale potabile;
activitatea particulară de detectiv şi pază; activitatea farmaceutică; transportul auto
de călători în folos public; activitatea de turism; activitatea de broker vamal etc.
 2) Banca Naţională a Moldovei. Dintre atribuţiile de bază ale Băncii
Naţionale face parte cea de licenţiere şi supraveghere a activităţii instituţiilor
financiare din republică (art.5 al Legii cu privire la Banca Naţională a
Moldovei nr.548/199540). Cu alte cuvinte, Banca Naţională este singurul organ
de stat care eliberează licenţe pentru activitatea băncilor comerciale din ţară,
fiind în drept să le impună sancţiuni sau chiar să le retragă aceste licenţe. Pe
lîngă aceasta,
Banca Naţională este singura instituţie care eliberează licenţe pentru activitatea de
schimb valutar.
3) Comisia Naţională a Pieţei Financiare este o autoritatea publică
autonomă, responsabilă faţă de Parlament, care reglementează şi autorizează
activitatea participanţilor la piaţa financiară nebancară, supraveghind
respectarea legislaţiei de către ei. În acest scop, Comisia Naţională este
investită cu putere de decizie, de intervenţie, de control şi de sancţionare
disciplinară şi administrativă (art.1 al Legii privind Comisia Naţională a Pieţei
Financiare nr.192/199841).

În general, funcţiile Comisiei Naţionale se extinde asupra participanţilor la piaţa

financiară nebancară, care cuprinde: deţinătorii de valori mobiliare, investitorii,
asiguraţii, organizaţiile care lucrează pe piaţa valorilor mobiliare, Biroul Naţional
al Asigurărilor de Autovehicule din Republica Moldova, membrii asociaţiilor de
economii şi împrumut, clienţii organizaţiilor de microfinanţare şi participanţii
profesionişti la piaţa financiară nebancară. Reieşind din aceasta, printre atribuţiile
de bază ale Comisiei Naţionale a Pieţei

40 Legea cu privire la Banca Naţională a Moldovei nr.548 din 21.07.95, publicată în Monitorul Oficial al Republicii
Moldova nr.56-57/624 din 12.10.1995.
41 Legea privind Comisia Naţională a Pieţei Financiare nr.192 din 12.11.1998, publicată în Monitorul Oficial al
Republicii Moldova nr.22-23/91 din 04.03.1999.
Financiare se referă eliberarea licenţelor pentru: a) activitatea asigurătorilor
(reasiguratorilor), brokerilor de asigurare şi de reasigurare; b) activitatea de
gestiune a activelor fondurilor nestatale de pensii; c) activitatea asociaţiilor de
economii şi împrumut; d) activitatea profesionistă pe piaţa valorilor mobiliare.
4) Agenţia Naţională pentru Reglementare în Energetică (pe scurt - ANRE)
este autoritatea investită cu atribuţii de reglementare şi monitorizare a
domeniului energeticii - energia electrică, gaze naturale, benzină, motorină,
alte produse petroliere. În aşa mod, ANRE eliberează licenţe pentru
desfăşurarea activităţilor sus-menţionate în conformitate cu Legea cu privire la
gaze, Legea cu privire la energia electrică şi Legea privind piaţa produselor
petroliere (art.4 din Legea cu privire la energetică nr.1525/199842).
5)Agenţia Naţională pentru Reglementare în Comunicaţii Electronice şi
Tehnologia Informaţiei (pe scurt - ANRCETI). Agenţia, în limitele
competenţelor sale, are dreptul să elibereze, să suspende ori să revoce licenţele, să
elaboreze şi să modifice condiţiile de licenţă conform legii şi să efectueze
controlul respectării acestora (art.10 pct.(c) din Legea comunicaţiilor electronice
nr.241/200743).

ANRCETI este împuternicită prin lege să elibereze licenţe de activitate pentru: a)

utilizarea frecvenţelor sau canalelor radio şi/sau a resurselor de numerotare în
scopul furnizării reţelelor şi/sau serviciilor de comunicaţii electronice; b) serviciile
de creare, implementare şi de asigurare a funcţionării sistemelor informaţionale
automatizate de importanţă statală, inclusiv a produselor program. Mai simplu
vorbind, Agenţia este responsabilă de acordarea licenţelor pentru frecvenţele de
undă radio, tele, programelor Internet, telefonie mobilă (Orange, Moldcell, Unité)
42 Legea cu privire la energetică nr.1525-XIII din 19.02.98, publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova
nr.50-51/366 din 19.02.1998.
43 Legea comunicaţiilor electronice nr.241-XVI din 15.11.2007, publicată în Monitorul Oficial al Republicii
Moldova nr.51-54/155 din 14.03.2008.
şi fixă (Moldtelecom). Lista licenţelor eliberate de ANRCETI se publică în
Monitorul Oficial al Republicii Moldova.
6)Consiliul Coordonator al Audiovizualuluiacordă licenţe pentru
difuzarea programelor pe cale radioelectrică terestră şi/sau prin orice alte mijloace
de telecomunicaţii decît cele radioelectrice terestre (art.23-34 Codul
audiovizualului al Republicii Moldova44). Cu alte cuvinte, acordă licenţe pentru
posturile de radio şi televiziune pe teritoriul republicii.

§5. Concurenţa în activitatea de întreprinzător

Concurenţa se defineşte ca o liberă competiţie între agenţii economici care oferă
pe piaţă bunuri şi servicii ce tind să satisfacă nevoi asemănătoare sau identice ale
consumatorilor. În aşa mod, concurenţa este considerată şi o luptă dintre agenţii
economici pentru cîştigarea clientelei şi extinderea afacerilor. În această luptă,
fiecare agent economic îşi pune ca scop lărgirea pieţei de desfacere şi realizarea
unor profituri cît mai mari.
Procesul de concurenţă este un fenomen normal. Concurenţa ţine agenţii
economici sub o presiune continuă, ei fiind gata de a reacţiona oricînd la cerinţele
pieţei45. Dreptul la concurenţă trebuie exercitat cu bună-credinţă, corectitudine şi
onestitate în afaceri, fără a încălca libertăţile celorlalţi agenţi economici. Numai în
acest caz putem vorbi de o concurenţa licită sau loială, în caz contrar, ia naştere
concurenţa neloială.
Condiţiile necesare pentru existenţa concurenţei. Pentru existenţa unei
concurenţe normale pe piaţa de desfacere, trebuie să fie întrunite cel puţin 4

44Codul audiovizualului al Republicii Moldova nr.260 din 27.07.2006, publicat în Monitorul Oficial al Republicii
Moldova nr.131-133/679 din 18.08.2006.
45 Roşca Nicolae, Baieş Sergiu. Dreptul afacerilor. Editura Cartier, Chişinău, 1997, p.54.
condiţii: a) liberalizarea comerţului (activităţii de întreprinzător); b) prezenţa unui
număr suficient de agenţi economici; c) liberalizarea preţurilor şi tarifelor;
d) existenţa unei legislaţii reuşite, care ar combate concurenţa neloială.
a) liberalizarea comerţului (activităţii de întreprinzător) presupune că fiecare
agent economic este în drept să-şi aleagă liber domeniul de activitate, să
producă şi să vîndă mărfurile care sunt cerute pe piaţă. Concurenţa este posibilă
numai dacă în republică există o libertate a comerţului, şi invers, libertatea
comerţului are sens numai dacă este prezentă concurenţa între mulţi
producători şi ofertanţi de servicii.
b) prezenţa unui număr suficient de agenţi economici. Pe piaţa mărfurilor şi
serviciilor de acelaşi fel, trebuie să existe mai mulţi agenţi economici. Numărul
prea mic de agenţi economici transformă piaţa într-un monopol, în care
consumatorul nu mai are de unde alege, fiind nevoit să accepte mărfuri şi
servicii dintr-o singură sursă.
c) liberalizarea preţurilor şi tarifelor. Regula este că agentul economic poate
să-şi stabilească singur preţurile la mărfuri şi servicii. Totuşi, statul prin
hotărîre de Guvern reglementează un şir de preţuri şi tarife pe care agenţii
economici sunt obligaţi să le respecte, şi anume: preţurile la pîine, ulei, lactate,
medicamente, transportul de călători, energia electrică şi termică, gazul
natural46.

d) existenţa unei legislaţii reuşite, care ar combate concurenţa neloială51.

Faptele de concurenţă neloială admise de unii agenţi economici, generează
numeroase probleme agenţilor economici care activează corect şi cinstit.
Combaterea acestui fenomen negativ este posibilă, în primul rînd, prin

46 Hotărârea Guvernului nr.547 din 04.08.1995 cu privire la măsurile de coordonare şi reglementare de către stat
a preţurilor (tarifelor), publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.53-54/426 din 28.09.1995. 51
Cuvântul neloial înseamnă necinstit sau contrar normelor de conduită în afaceri.
 adoptarea unor legi reuşite şi respectarea acestora de către toţi agenţii
economici47.
Concurenţa neloială este un fenomen negativ şi constă în acţiunile agentului
economic de a obţine avantaje neîntemeiate în activitatea de întreprinzător, fapt
ce aduce sau poate aduce prejudicii altor agenţi economici, inclusiv prin a
prejudicia reputaţia lor în afaceri48.
Faptele de concurenţă neloială sunt interzise. Ca exemple de concurenţă neloială
am putea enumera: a) răspîndirea informaţiilor false în stare să prejudicieze averea
şi/sau reputaţia altui agent economic; b) inducerea în eroare a cumpărătorilor cu
privire la locul de producere, calitatea şi însuşirile mărfurilor; c) folosirea
neautorizată a emblemei, mărcii comerciale, denumirii de firmă54; d) folosirea sau
divulgarea informaţiilor care constituie secret comercial al firmei ş.a.

Monopolul. În general, activitatea de monopol este considerată a fi

periculoasă în procesul de desfăşurare a unei afaceri. Din acest considerent,
tendinţa statului într-o economie de piaţă este de a reduce la maximum activitatea
de monopol. Totuşi, în anumite domenii monopolul persistă, fiind susţinut şi
promovat chiar de către stat. Este vorba de: energia electrică, gazul natural,
serviciile poştale, transportul feroviar, telefonia fixă, fabricarea armamentului,
fabricarea articolelor din tutun ş.a.
Alături de monopol, există şi o altă noţiune, numită situaţia dominantă pe piaţă.
Se consideră dominantă pe piaţă situaţia acelui întreprinzător care deţine peste

47 Organul de stat în sarcina căruia revine supravegherea activităţii de concurenţă în republică este Agenţia
Naţională pentru Protecţia Concurenţei.
48 (Art.2) Legea cu privire la protecţia concurenţei nr.1103 din 30.06.2000, publicată în Monitorul Oficial al
Republicii Moldova nr.166-168 din 31.12.2000. 54 Cele mai răspândite cazuri de concurenţă neloială sunt
încercările de a crea confuzie în mintea consumatorilor.
De exemplu, unele firme încearcă să aplice mărci care se aseamănă foarte mult („până la confuzie”) cu o marcă
binecunoscută în lume. Au devenit deja banale confuziile de genul „Reebok” - „Reabok”, „Panasonic” -
„Panasunic” „Parlament” - „Parliament”, „Abibas” - „Adidas” ş.a.
35% din volumul de vînzări de mărfuri şi servicii într-un anumit domeniu de
afaceri.

§6.Drepturile consumatorilor şi protecţia acestora în activitatea de

întreprinzător

Definiţia. Consumator este orice persoană fizică ce intenţionează să comande

sau să procure ori care comandă, procură sau foloseşte produse, servicii pentru
necesităţi nelegate de activitatea de întreprinzător sau profesională49.

Aşadar, consumator este numai o persoana fizică - cetăţean, străin sau apatrid.
Persoana juridică nu poate avea calitatea de consumator50. Consumatorul trebuie să
procură bunuri sau să beneficieze de servicii pentru necesităţi personale, casnice
şi familiale. Dacă o face pentru alte interese (profesionale, de întreprinzător),
persoana nu mai poate fi numită consumator.
La ora actuală, consumatorul din Republica Moldova se găseşte în faţa unei
abundenţe de bunuri şi servicii, care, în afară de avantajele pe care i le oferă, îi
creează şi numeroase dificultăţi. Astăzi consumatorul nu mai este cumpărătorul de
altă dată, care procura bunuri de pe o piaţă de mici dimensiuni, dar el s-a
transformat într-un element al consumului de masă, făcînd obiectul campaniilor
publicitare şi al presiunilor exercitate de grupuri de producători, care controlează
piaţa51.

49 Legea privind protecţia consumatorilor nr.105-XV din 13.03.2003, publicată în Monitorul Oficial al Republicii
Moldova nr.126-131/507 din 27.06.2003.
50 În Uniunea Europeană, de exemplu, consumator poate fi şi persoana juridică. În măsura în care procurarea unor
bunuri se face pentru amenajarea oficiului de lucru al întreprinderii, se consideră că întreprinderea este consumator.
Aceste bunuri procurate vor contribui la satisfacerea nevoilor curente ale întreprinderii. În Republica Moldova
calitatea de consumator o poate avea doar persoana fizică.
51 El a devenit o unealtă de care producătorii (distribuitorii, transportatorii, comercianţii etc.) se folosesc pentru a
obţine profituri cât mai ridicate în schimbul unui produs sau serviciu necorespunzător (Plotnic Olesea. Protecţia
consumatorului în Republica Moldova prin prisma reglementărilor europene, publicat în Revista Naţională de
Drept, nr.7-8, 2010, p.58).
 Statul prin mijloacele prevăzute de lege protejează cetăţenii în calitatea lor de
consumatori împotriva riscului de a cumpăra produse care pot pune în pericol
viaţa, sănătatea şi interesele lor materiale. În acest context, Legea privind protecţia
consumatorilor nr.105/2003 enumeră principalele drepturi ale consumatorului:
- de a fi protejat de către stat. În acest scop, organul de stat responsabil de
protecţia drepturilor consumatorilor în republică este Inspectoratul Principal
de
Stat pentru Supravegherea Pieţei, Metrologie şi Protecţie a Consumatorilor;
- de a fi protejat împotriva riscului de a cumpăra un produs ori un serviciu
care ar putea să-i afecteze viaţa, sănătatea, interesele sale legitime în calitate de
consumator;
- de a i se efectua înlocuirea gratuită, restituirea preţului, repararea
prejudiciului material, moral şi venitul ratat în legătură cu produsul ori
serviciul acordat în mod necalitativ;
- de a i se oferi informaţii complete, corecte şi precise privind produsele
achiziţionate şi serviciile prestate etc.
Obligaţiile producătorului şi vînzătorului. Producătorul este persoana care a
fabricat bunurile. El este obligat să indice în documentaţia de însoţire a
produsului, pe etichetă, sau prin alte modalităţi, regulile de utilizare, depozitare şi
transportare a produsului, iar vînzătorul trebuie să le aducă la cunoştinţa
consumatorului. Vînzătorul este obligat să înmîneze bon de casă, care confirmă
faptul cumpărării produsului. Bonul de casă se eliberează pentru orice bun care a
fost procurat, indiferent de costul acestuia 52. Pe lîngă aceasta, vînzătorul trebuie să
dispună de Registrul reclamaţiilor, în care consumatorii liber îşi pot expune

52 Pierderea bonului de casă sau neluarea lui, nu împiedică consumatorul să-şi apere drepturile, doar că el va trebui
să dovedească prin alte mijloace de probă (cum sunt: felul produsului, aspectul ambalajului, martorii, înregistrările
video etc.) că a procurat produsul anume de la acel vânzător.
pretenţiile, criticile sau sugestiile în legătură cu modul de respectare a drepturilor
lor.
În cazul depistării unor defecte la produsele procurate sau la serviciile comandate,
consumatorul pentru a beneficia de drepturile sale trebuie să acţioneze corect şi
anume: iniţial, trebuie să depună o reclamaţie în formă scrisă. Aceasta se depune
vînzătorului ori prestatorului de servicii, solicitînd înlocuirea gratuită a produsului
sau restituirea contravalorii lui. Odată cu depunerea reclamaţiei, consumatorul
prezintă copia bonului de casă sau alt document care confirmă faptul procurării
bunului sau prestării serviciului respectiv53.

Dacă consumatorul nu este de acord cu rezultatul examinării reclamaţiei de către

vînzător sau i s-a refuzat satisfacerea ei, fie nu a primit nici un răspuns în scris în
decurs de 14 zile calendaristice, el este în drept să se adreseze organelor abilitate
prin lege cu funcţia de protecţie a consumatorilor sau în instanţa de judecată54.
Regula generală a răspunderii pentru prejudiciul cauzat de produsul defectuos este
următoarea: „producătorul este responsabil pentru prejudiciul cauzat de defectele
produsului său”55. Dacă producătorul bunului nu poate fi identificat, atunci
întreaga răspundere o poartă vînzătorul bunului.
Defectele pot fi de fabricare (greşeli comise în procesul de producere), de
transportare (nerespectarea cerinţelor de încărcare, descărcare, temperatură etc.),
de funcţionare (sunt probleme de design ce afectează funcţionarea normală; avem
caz real cînd tramvaiul a lovit un pieton, deoarece nu l-a văzut din partea dreaptă;
în urma unor expertize efectuate s-a constatat că partea din faţa a tramvaiului avea
53Reclamaţia se prezintă în două exemplare, la sediul vânzătorului, se înregistrează şi se aplică pe ambele ştampila. Primul
exemplar rămâne la vânzător, iar al doilea este luat înapoi ca dovadă a faptului că reclamaţia a fost depusă. În ultimul timp, tot
mai frecvent reclamaţiile se trimit prin scrisoare recomandată cu aviz de primire. În instanţa de judecată, avizul de primire
dovedeşte că reclamaţia a fost adresată.
54Ghidul consumatorului / Ministerul Economiei şi Comerţului, Inspectoratul Principal de Stat pentru Supravegherea Pieţei şi
Protecţia Consumatorilor. Chişinău: „Bones Offices” SRL, 2009, p.6.
55Antohi Leonid. Comentariul Codului civil al Republicii Moldova. Volumul II (coord. Buruiană Mihail). Editura ARC,
Chişinău, 2006, p.1098.
un defect, fapt ce nu i-a permis şoferului să observe pietonul 56), de asamblare (de
exemplu, autovehiculul este adus de peste hotare şi asamblat greşit în Republica
Moldova), din lipsa de informare (produsul nu are indicat pe el termen de
valabilitate şi nici instrucţiuni de folosire).

§7. Plata taxelor şi impozitelor în legătură cu desfăşurarea activităţii de

întreprinzător

Un alt mijloc prin care statul influenţează activitatea de întreprinzător sunt

impozitele şi taxele. În Republica Moldova se percep două feluri de impozite şi
taxe: generale de stat şi locale.
Din categoria impozitelor şi taxelor generale de stat fac parte: 1) impozitul pe
venit; 2) taxa pe valoare adăugată; 3) accizele; 4) impozitul privat; 5) taxa vamală;
6) taxele rutiere. În sistemul impozitelor şi taxelor locale se includ: a) taxa pentru
amenajarea teritoriului; b) taxa de organizare a licitaţiilor şi loteriilor pe teritoriul
unităţii administrativ-teritoriale; c) taxa de amplasare a publicităţii; d) taxa de
aplicare a simbolicii locale; e) taxa pentru unităţile comerciale şi/sau de prestări
servicii de deservire socială; f) taxa de piaţă; g) taxa pentru cazare; h) taxa
balneară; i) taxa pentru prestarea serviciilor de transport auto de călători pe rutele
municipale, orăşeneşti şi săteşti (comunale); j) taxa pentru parcare; k) taxa de la
posesorii de cîini.
Impozitelereprezintă plăţi obligatorii la stat, nerambursabile, efectuate de
persoanele fizice şi juridice57. Ele constituie cea mai importantă şi mai veche
resursă financiară a statului. Plata impozitelor este obligatorie pentru toţi agenţii
56Kirmici Corina. Răspunderea juridică civilă pentru prejudiciul cauzat de produse defectuoase. Teză de doctor în drept
(conducător ştiinţific: dr. hab., prov. univ. Eugenia Cojocari), Chişinău, 2010, p.92.
57Impozitul este contribuţia bănească obligatorie, generală şi definitivă (nerambursabilă), directă sau indirectă, plătită de
persoane juridice şi de persoane fizice pe veniturile şi bunurile lor, la bugetul statului sau la bugetele locale, în cuantumul şi la
termenele prevăzute de lege, fără obligaţia din partea statului de a presta plătitorului un echivalent direct şi imediat (Stîngu
Gheorghe. Drept financiar public. Partea a II-a. Editura „Vasile Goldiş” University Press, Arad, 2007, p.29).
economici. Mărimea şi felul impozitelor este stabilită de către Parlament în Codul
fiscal. Cu ajutorul impozitelor, autorităţile administraţiei publice centrale şi locale
reuşesc să-şi formeze bugetele, de unde vor plăti salarii şi pensii la muncitori,
pensionari, invalizi, şomeri, persoane aflate în dificultate ş.a. Taxaeste o plată
obligatorie achitată către stat, dar care nu este impozit. Cele mai frecvente taxe
sunt taxele de stat (pentru adresarea în judecată, pentru serviciile de poştă, pentru
înregistrarea căsătoriei, pentru obţinerea buletinului de identitate etc.).
Clasificarea impozitelorşi taxelor se face în: directe şi indirecte, duble şi
progresive etc. Impozitul direct se încasează direct de la persoanele fizice sau
juridice pentru bunurile şi veniturile acestora (impozitul pe venitul cîştigat,
impozitul pe bunurile imobiliare etc.). Impozitul indirect se include în preţul de
vînzare a mărfurilor (ca adaos) şi se suportă de consumator. Ca exemplu de
impozite indirecte în republică avem: taxa pe valoare adăugată, accizele şi taxele
vamale58. Impozitul dublu sau dubla impunere este impozitul pe venituri perceput
o dată în ţara în care acesta s-a produs şi a doua oară în ţara de origine a
cetăţeanului. Din aceste considerente, ţările negociază acorduri privind evitarea
dublei impuneri asupra venitului cîştigat59. La aplicarea impozitelor progresive se
ţine cont de veniturile persoanelor, astfel încît cei cu venituri sporite plătesc
impozite mai mari, şi invers, persoanele cu venituri mici au o cotă de impozitare
mai redusă.

58 De exemplu, firmele care se ocupă cu importul zahărului în republică, sunt obligate să plătească accize şi taxe
vamale, iar ulterior aceste cheltuieli le acoperă prin scumpirea preţului la zahăr. În aşa mod, statul percepe de la
agenţii economici impozite indirecte, aceştea scumpesc produsele şi serviciile, iar consumatorul final este cel care
plăteşte toate aceste cheltuieli.
59 Mărgineanu Gabriel, Mărgineanu Lilia. Dreptul afacerilor. Editura „Elena - V.I.”. Chişinău, 2004, p.380. 66
Sfori înnodate şi diferit colorate, în cazul grecilor, perşilor şi incaşilor; pietricele a căror denumire în limba latină -
calculus - reprezintă izvorul cuvântului „calcul” utilizat în prezent; tăbliţe de argilă umedă, folosite în Mesopotamia
pentru gravarea operaţiilor ce avuseseră loc; papirusul utilizat de către scribi în timpul domniei faraonilor; crestături
pe bucăţi de lemn care ajutau păstorii în ţinerea evidenţei turmelor de oi, capre şi vaci, etc. 67 Mardiros Daniela-
Neonila. Contabilitatea ca sistem informaţional, publicat în Analele Ştiinţifice ale Universităţii „Alexandru Ioan
Cuza” din Iaşi, Seria Ştiinţe Economice, Anul 2004/2005, p.145.
§8.Evidenţa contabilă în activitatea de întreprinzător
Noţiunea de contabilitate. Nevoia oamenilor de a socoti trebuie căutată, ca
moment al apariţiei, la începuturile civilizaţiei. Ţinerea socotelilor se făcea
utilizînd metode diferite66, iar dezvoltarea raporturilor de piaţă a făcut ca aceste
socoteli să ia treptat forma unor coduri, norme şi reglementări care, reunite întrun
sistem complex, au devenit apanajul unei categorii de persoane care nu era
implicată în activitatea productivă a întreprinderii ci avea doar obligaţia de a
îndeplini o serie de operaţiuni prin intermediul cărora se urmărea modul de
desfăşurare a activităţilor şi prezentarea rezultatelor obţinute de entitatea
economică67. Aceste persoane au luat numele de contabili.
Persoanele care desfăşoară activitatea de întreprinzător sunt obligate să
organizeze şi să ţină contabilitatea. Cînd o marfă este vîndută, în locul ei în activul
patrimoniului intră preţul încasat, care, la rîndul său, va fi înlocuit de marfă, în
care se investesc aceşti bani. În aşa mod, la orice întreprindere trebuie să existe un
contabil care să întocmească bilanţul de venituri şi cheltuieli ale întreprinderi,
pentru a şti dacă aceasta lucrează în cîştig sau în pierderi. Cu alte cuvinte,
instrumentul prin intermediul căruia întreprinderea dă socoteală mediului său
despre ceea ce face, despre poziţia sa financiară, despre performanţele sale,
reprezintă contabilitatea financiară.
Obiectul contabilităţii patrimoniului întreprinzătorului îl constituie bunurile
mobile şi imobile, reflectate în expresie naturală şi bănească, bunurile cu potenţial
economic, mijloacele băneşti, hîrtiile de valoare (n.n. - valorile mobiliare),
drepturile şi obligaţiile patrimoniale, cheltuielile, veniturile şi rezultatele obţinute,
precum şi circulaţia, modificările intervenite în urma efectuării operaţiunilor
patrimoniale60.

Răspunderea pentru organizarea şi ţinerea contabilităţii o poartă conducătorul

agentului economic. Pentru ţinerea contabilităţii, agentul economic are două
posibilităţi: prima - să constituie secţie de contabilitate ca subdiviziune
structurală condusă de contabilul-şef, care se subordonează nemijlocit
conducătorului; a doua - să transmită ţinerea contabilităţii unei organizaţii
specializate - firma de audit, în bază contractuală. Dacă agentul economic aplică
sistemul contabil în partida simplă, contabilitatea poate fi ţinută nemijlocit de
conducător (de directorul general).
Contabilul-şef poartă răspundere pentru respectarea normelor de ţinere a
contabilităţii şi de rapoartele financiare. El trebuie să aibă studii superioare sau
medii de profil.
8.2. Organizarea contabilităţii: ciclul contabil, documente primare, conturi
contabile, registrele contabile, inventarierea, rapoartele financiare
Contabilitatea se ţine în limba de stat şi în monedă naţională. Agentul economic
este obligat să păstreze pe suport de hîrtie s-au în formă electronică documentele
contabile care includ: documentele primare, registrele contabile, rapoartele
financiare şi alte documente aferente organizării şi ţinerii contabilităţii. Aceste
date contabile vor servi drept suport informaţional, în baza căruia agentul
economic va întocmi dările de seamă fiscale. Drept bază pentru determinarea
venitului impozabil al agentului economic serveşte rezultatul (profitul/pierderea)
contabil reflectat în rapoartele de profit şi pierdere, întocmite şi prezentate în
conformitate cu cerinţele Standardelor de Contabilitate. Erorile contabile trebuie

60 Roşca Nicolae, Baieş Sergiu. Dreptul afacerilor. Volumul I. F.E.-P. „Tipografia Centrală”, Chişinău, 2004, p.72.
să fie corectate şi perfectate prin Nota de contabilitate, care se consideră la fel un
document primar.
Documentele contabile trebuie să fie sistematizate şi păstrate în termenele şi
conform regulilor prevăzute de Organul de Stat pentru Supravegherea şi
Administrarea Fondului Arhivistic al Republicii Moldova. Răspunderea pentru
organizarea păstrării şi integrităţii documentelor contabile o poartă conducătorul
agentului economic. În cazul destituirii conducătorului, aceste documente se
transmit persoanei nou-numite. Transmiterea se efectuează prin întocmirea unui
proces-verbal de predare-primire, în prezenţa comisiei, cu indicarea termenelor de
păstrare a documentelor, precum şi a documentelor care lipsesc.
Orice fapte economice legate de activitatea agentului economic trebuie reflectarea
în contabilitate. Conform art.44 din Legea contabilităţii nr.113/2007, persoanele
vinovate de încălcarea legii, care se eschivează de la ţinerea contabilităţii, aplică
incorect Standardele de Contabilitate, precum şi cele care falsifică intenţionat
documentele primare, registrele contabile, rapoartele financiare şi anuale, sunt
trase la răspundere disciplinară, materială, administrativă s-au penală după caz,
conform legislaţiei.
Ciclul contabil. Documentele se află în permanentă mişcare. Itinerarul parcurs de
documente, începînd cu momentul întocmirii (intrării) acestora şi pînă la predarea
lor la arhivă după prelucrare şi reflectare în contabilitate se numeşte circulaţia
documentelor61 (ciclul contabil). Mişcarea şi circulaţia documentelor cuprinde
cîteva etape: a) întocmirea (emiterea) documentelor; b) primirea documentelor de
contabilitate; c) prelucrarea şi înregistrarea documentelor în sistemul
înregistrărilor contabile; d) predarea documentelor în arhivă.

61Ţurcanu Viorel, Bajerean Eudochia. Bazele contabilităţii. Chişinău: F.E.-P. „Tipografia Centrală”, 2004,p.178.
 Documentele primare. Faptele economice se contabilizează în baza
documentelor primare şi centralizatoare. Documentele primare se întocmesc în
timpul efectuării operaţiunii, iar dacă aceasta este imposibil - nemijlocit după
efectuarea operaţiunii sau după producerea evenimentului. Formularele tipizate de
documente primare sunt aprobate de Ministerul Finanţelor, apoi tipărite în multe
exemplare şi difuzate la persoanele fizice şi persoanele juridice care desfăşoară
activitatea de întreprinzător, ultimele fiind obligate să ducă evidenţa contabilă. Ca
exemplu de document primar avem: bonul emis de aparatul de casă şi control cu
memorie fiscală, biletul de călătorie, foaia de parcurs, poliţa de asigurare,
dispoziţia de plată, factura fiscală etc. Fiecare document primar dispune de serie şi
număr, de aceea, emiterea mai multor documente primare pentru unele şi aceleaşi
operaţiuni este interzisă.
Orice document primar întocmit trebuie să conţină următoarele elemente: a)
denumirea şi numărul documentului; b) data întocmirii; c) denumirea, adresa,
codul fiscal al entităţii în numele căreia este întocmit documentul; d) denumirea,
adresa, codul fiscal al destinatarului documentului, iar pentru persoanele fizice -
codul personal; e) conţinutul faptelor economice; f) etaloanele cantitative şi
valorice în care sunt exprimate faptele economice; g) funcţia, numele, prenumele
şi semnătura, inclusiv digitală, a persoanelor responsabile de efectuarea şi
înregistrarea faptelor economice.
Documentele primare întocmite pe suport de hîrtie sau în formă electronică au
aceeaşi putere juridică. În cazul întocmirii documentului primar în formă
electronică, entitatea, la solicitarea utilizatorului, este obligată să imprime copia
documentului pe suport de hîrtie din cont propriu.
Documentele de casă, bancare şi de decontare, datoriile financiare, comerciale şi
calculate pot fi semnate doar de conducătorul entităţii, sau: cea dintîi semnătură să
fie aplicată de conducătorul entităţii, iar doua - de contabilulşef. Semnăturile se
confirmă prin aplicarea ştampilei. În lipsa funcţiei de contabil-şef, ambele
semnături pe documente se aplică de conducătorul entităţii respective.
Registrele contabile. Datele din documentele primare se înregistrează, se
acumulează şi se prelucrează în registrele contabile. Structura registrelor contabile
se stabileşte de fiecare entitate de sine stătător, pornind de la necesităţile
informaţionale proprii.
Registrul contabil va conţine următoarele elemente obligatorii: a) denumirea
registrului; b) denumirea entităţii care a întocmit registrul; c) data începerii şi
finisării ţinerii registrului şi/sau perioada pentru care se întocmeşte acesta; d) data
efectuării faptelor economice, grupate în ordine cronologică şi/sau sistemică; e)
etaloanele de evidenţă a faptelor economice; f) funcţia, numele, prenumele şi
semnăturile persoanelor responsabile de întocmirea registrului. Registrele
contabile obligatorii sunt Cartea mare, balanţa de verificare şi alte registre
centralizatoare, care servesc drept bază pentru întocmirea rapoartelor financiare.
Conturile contabile. Agentul economic care aplică sistemul contabil în partidă
dublă este obligat să ţină evidenţa activelor, capitalului propriu, datoriilor,
consumurilor, cheltuielilor şi veniturilor în baza conturilor contabile.
Nomenclatorul grupelor de conturi contabile şi metodologia privind folosirea lor
sunt stabilite în planul general de conturi contabile, care se elaborează şi se aprobă
de Ministerul Finanţelor62.
Inventarierea patrimoniului. Agentuleconomic are obligaţia să efectueze
inventarierea generală a activelor şi pasivelor pe care le deţine, cel puţin o dată pe
62 Conturile funcţionează în baza metodei contabilităţii, numită dubla înregistrare, care presupune reflectarea
dublă a fiecărei operaţiuni economice la una şi aceeaşi sumă: în debitul unui cont şi în creditul altui cont, ceea ce
permite a controla mişcarea mijloacelor şi a surselor acestora, precum şi situaţia lor la o dată oarecare (Ţurcanu
Viorel, Bajerean Eudochia. Bazele contabilităţii. Chişinău: F.E.-P. „Tipografia Centrală”, 2004, p.47).
71
Regulamentul privind inventarierea, aprobat prin Ordinul Ministerului Finanţelor nr.27 din 28.04.2004, publicat
în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.123-124/268 din 27.07.2004.
an. De regulă, aceasta se face la sfîrşitul anului, cu ocazia încheierii exerciţiului
financiar. Regulile cu privire la modul de efectuare a inventarierii sunt stabilite în
Regulamentul privind inventarierea, aprobat prin
Ordinul Ministerului Finanţelor nr.27/200471.

Inventarierea reprezintă un ansamblu de operaţiuni prin care se constată prezenţa

tuturor elementelor de activ şi de pasiv în patrimoniul întreprinderii la data
efectuării inventarierii. Procesului de inventarierii se supun bunurile: mijloacele
fixe, materia primă, materiale, produse finite, mărfuri, mijloace băneşti etc.
Scopul pentru care se efectuează inventarierea constă în stabilirea
integrităţii bunurilor, verificarea modului stabilit de ţinere a evidenţei primare şi a
regulilor de păstrare. Tot cu ajutorul inventarierii se identifică bunurile inutile,
comenzile sistate, creanţele vechi şi neîncasate etc.
Pentru efectuarea inventarierii patrimoniului se formează o comisie de
inventariere constituită din: preşedintele comisiei şi membrii comisiei.
Preşedintele comisiei tot timpul este conducătorul întreprinderii ori adjunctul lui,
iar în calitate de membrii fac parte contabilul-şef, şefii de subdiviziuni, specialişti
competenţi etc. Formarea comisiei şi începerea lucrului se dispune printr-o decizie
a conducătorului întreprinderii. Decizia se înregistrează în contabilitate, împreună
cu raportul final al inventarierii. Atît preşedintele, cît şi membrii comisiei poartă
răspundere pentru corectitudinea efectuării inventarierii.
Rapoartele financiare. Se prezintă ca un sistem de indicatori care caracterizează
activitatea economică a întreprinderii într-o anumită perioadă de timp. În funcţie
de perioada întocmirii, există rapoarte financiare trimestriale şi anuale.
Rapoartele financiare se întocmesc conform formularelor-tip aprobate de
Ministerul Finanţelor, se prezintă în termenele prevăzute de legislaţie şi cuprind:
„Bilanţul contabil”, „Raportul privind rezultatele financiare”, „Raportul privind
fluxul mijloacelor băneşti”, „Raportul privind fluxul capitalului propriu”, nota
explicativă şi anexele respective63. Rapoartele financiare le semnează conducătorul
întreprinderii şi contabilul-şef. Ambii poartă răspundere pentru informaţia
prezentată.

63 Grigoroi Lilia, Lazari Liliana. Bazele teoretice ale contabilităţii. Ediţia a III-a. Chişinău: Cartier, 2005, p.213.