PIAŢA MUNCII

Piaţa muncii reprezintă locul abstract în care se întâlneşte cererea de muncă cu

oferta de muncă. Piaţa muncii nu poate fi considerată o piaţă „obişnuită”, deoarece
lucrătorii nu sunt identici şi pot decide unde şi în ce condiţii să muncească.
Firmele oferǎ locuri de muncǎ şi cer în schimb forţǎ de muncǎ, în timp ce
populaţia activǎ oferǎ forţǎ de muncǎ şi cere la rândul ei locuri de muncǎ. Astfel,
putem spune cǎ oferta de muncǎ este echivalentǎ cu cererea de locuri de muncǎ iar
oferta de locuri de muncǎ corespunde cererii de muncă, din partea firmelor.
 oferta de muncǎ este reprezentatǎ de populaţia activǎ ;
 cererea de muncǎ provine în principal de la întreprinderi şi administraţii 
Acest capitol vǎ introduce în analiza ofertei de muncǎ, cererii de muncǎ,
echilibrului şi imperfecţiunilor pieţei muncii.

1. Oferta şi cererea de muncă

2. Oferta de muncă

Oferta de muncă poate fi studiată atât la nivel individual, cât şi la nivel total, iar
în acest caz vorbim de ofertă agregată de muncă. Pentru început vom studia oferta
la nivelul fiecărui salariat.

Oferta individuală de muncă

Oferta individuală de muncă exprimă numărul de ore de muncă efectuate de un
individ în funcţie de salariul primit. Decizia unui individ în ceea ce priveşte
numărul de ore de muncă are la bază existenţa unei alegeri între: timp de muncă
(consum) şi timp liber.
Timpul liber poate fi definit ca fiind perioada de timp în care un individ poate
desfăşura orice activitate, cu condiţia ca aceasta să nu-i aducă nici un venit, în
schimb timpul de muncă reprezintă timpul în care un individ desfăşoară activităţi
de pe urma cărora obţine un câştig. Pe baza celor două concepte putem scrie
următoarea relaţie:
T=H+l (1),
unde T=timpul total într-o anumită perioadă (de exemplu 24 de ore, 7 zile /săp-
tămână); H=timpul de muncă; l=timpul liber.
Preţul unei ore de timp liber este egal cu salariul real (W), adică cantitatea de
bunuri şi servicii pe care individul le-ar fi putut obţine dacă în perioada respectivă
ar fi muncit.
Să presupunem că salariatul dispune iniţial de un venit, Y, pozitiv sau nul, indi-
ferent dacă desfăşoară sau nu o activitate remunerată. Acest venit poate proveni, de
exemplu, de pe urma unei moşteniri, din dobânzile încasate pentru sumele depuse la
bancă etc. Din această cauză bugetul de care dispune un salariat (B) este egal cu:
B=w·H+Y (2),
 2

unde w=nivelul salariului orar (care ne arată şi panta dreptei bugetului pentru un
salariat) iar H=numărul de ore de muncă. Ecuaţia dreptei bugetului poate fi
reprezentată grafic astfel:

Graficul 1. Dreapta bugetului pentru un salariat

Dacă l=0, atunci H=24 → B=Y+w·24=max.;

Dacă l=24, atunci H=0 → B=Y=min.

Bunăstarea unui individ depinde atât de nivelul consumului, cât şi de timpul liber
deţinut de acesta. Arbitrajul dintre muncă şi timp liber ia forma unui alegeri între
consum şi timp liber, care poate fi reprezentată cu ajutorul unei funcţii de utilitate:
U=U(C,l) (3),
unde: C=ansamblul de bunuri şi servicii consumate. Această funcţie de utilitate
este diferită de la un individ la altul şi este reprezentată în spaţiul (C,l) printr-o
mulţime de curbe de indiferenţă.

Graficul 2. Preferinţele unui lucrător între timp liber-consum

Parametrii funcţiei de utilitate ne arată importanţa pe care fiecare individ o
atribuie timpului liber şi consumului, de exemplu: U=C+l , U=C+2l. Timpul liber
 3

este sinonim cu utilitatea, pe când munca creează o anumită dezutilitate (o oră de

muncă echivalează cu o oră de timp liber pierdută).
Alegerea optimă a unui individ se obţine (aşa cum ştim din capitolele anterioare)
în punctul de tangenţă între dreapta bugetului şi curba de indiferenţă (punctul C, din
graficul de mai jos).

Alegerea optimă a unui salariat

Efectele creşterii salariului sunt destul de ambigue. Dacă presupunem că are loc
o creştere a salariului, atunci resursele de care dispune un individ vor creşte, iar
acest lucru va determina creşterea preţului unei ore de timp liber. Putem spune deci
că o creştere a salariului se traduce printr-o creştere a bunăstării pentru cei care
lucrează; însă pentru persoanele care nu ocupă un loc de muncă, din diferite motive
(de exemplu, şomaj), creşterea salariului nu are acelaşi efect. În cazul creşterii
salariului se pot întâlni două situaţii: fie o creştere a numărului de ore lucrate fie,
dimpotrivă, o scădere a acestora.
Efectul total (ET) al creşterii salariale poate fi descompus în efect de substituţie
(ES) şi efect de venit (EV). Atunci când un salariat înlocuieşte o parte mai mare
sau mai mică din timpul său liber cu timp de muncă suplimentar putem vorbi de
efect de substituţie. Pe măsură ce salariul orar creşte, anumite persoane caută să
lucreze mai multe ore, deoarece pentru ele utilitatea marginală a salariului este
superioară celei a timpului liber.
Efectul de venit (EV) ne arată faptul că o persoană salariată înlocuieşte timpul
de muncă cu timpul liber.
 4

Oferta agregată de muncă poate fi definită ca fiind suma ofertelor individuale

de muncă.
n
OAL=∑ OLi
i=1 (5)
unde: OLi=oferta individuală de muncă.

Graficul 7. Oferta agregată de muncă şi oferta individuală de muncă

Aşa cum putem observa în graficul de mai sus, oferta agregată de muncă este
mai elastică decât cea individuală. La o modificare a salariului (în sensul creşterii),
numărul celor care vor să muncească va creşte, chiar în condiţiile în care cei care
muncesc deja nu-şi modifică oferta de muncă. Vor exista cu siguranţă persoane care
iniţial au preferat să nu ocupe un loc de muncă, deoarece considerau că salariul pe
care îl primesc este prea mic, în comparaţie cu efortul depus. În condiţiile unei
creşteri a salariului s-ar putea ca decizia lor de a nu munci să se schimbe.
Oferta agregată de muncă este formată din populaţia activă (PA), care la rândul
său se descompune în populaţie ocupată (PO) şi populaţie neocupată (PN), pe care o
putem aproxima la: PA=PO+PN. Populaţia activă depinde la rândul său de doi
parametri:
 populaţia în vârstă de muncă (>16 ani);
 rata de activitate globală (RA), care ne arată probabilitatea că o anumită
persoană de o anumită vârstă, sex şi rasă să facă parte din forţa de muncă.
PA = (RA·PAT) ·100, unde PAT reprezintă populaţia aptă totală
Populaţia aptă de muncă depinde la rândul său de mai mulţi factori, printre care
enumerăm:
 Factori demografici
- creşterea naturală: dacă este pozitivă (numărul de naşteri > numărul de decese),
va antrena o creştere a populaţiei active;
 5

- soldul migraţiei: dacă este pozitiv (numărul populaţiei care intră în ţară >
numărul populaţiei care iese din ţară) şi are în vedere o migraţie economică
(populaţia care migrează în ţara „X” şi doreşte un loc de muncă) va determina o
creştere a populaţiei active.
 Vârsta la care se intră pe piaţa muncii şi la care se iese de pe piaţa
muncii. Dacă vârsta de intrare pe piaţa muncii este ridicată, de exemplu din cauza
anilor de studiu, populaţia activă va cunoaşte un declin; în caz contrar, ea va creşte.
De exemplu, dacă vârsta de pensionare creşte de la 60 de ani la 65 de ani, populaţia
activă va cunoaşte o evoluţie pozitivă; în caz contrar, ea va scădea.
Rata de activitate globală depinde, la rândul său, de numeroşi factori:
 Conjunctura economică
Dacă conjunctura economică se îmbunătăţeşte, atunci şomerii descurajaţi îşi vor
găsi un loc de muncă şi se vor număra astfel printre persoanele active; rata de
activitate va creşte în acest caz. Invers, dacă conjunctura economică se înrăutăţeşte,
persoanele aflate în şomaj vor renunţa să mai caute un loc de muncă, iar numărul
persoanelor inactive va creşte, de exemplu studenţii care îşi prelungesc studiile
pentru a intra mai târziu pe piaţa muncii.
Acest fenomen poartă denumirea de „efectul de flexiune a ratei de activitate”,
care joacă de altfel un rol important în amortizarea ratei şomajului. Acesta poate
determina o scădere a ratei şomajului, în cazul în care conjunctura economică se
îmbunătăţeşte sau poate determina o creştere a şomajului în cazul contrar.
Economiştii estimează că, pentru a scădea şomajul cu aproximativ 100 de persoane,
este necesar să se creeze în jur de 140 de locuri de muncă.
 Factori de natură sociologică
Astfel, creşterea ratei de activitate a persoanelor de sex feminin, de la sfârşitul
anilor 60‘, se explică mai ales prin dorinţa acestora de a accede la un statut social
mai bun decât cel de „femeie casnică”.

2. Cererea de muncă

Cererea de muncă reprezintă nevoia de muncă salarială care se formează în eco-

nomie într-o anumită perioadă de timp. Agenţii economici folosesc în activitatea lor
în principal doi factori de producţie: muncă şi capital. Tocmai din acest motiv,
cererea de muncă poate fi analizată atât pe termen scurt, cât şi pe termen lung.

2.1. Cererea de muncă pe termen scurt

Pe termen scurt investiţiile realizate nu se modifică, iar stocul de capital rămâne

constant. Considerând tehnologia constantă, cum poate evolua productivitatea
marginală a muncii (producţia suplimentară care se poate obţine prin utilizarea unei
unităţi de muncă suplimentară)? Potrivit legii randamentelor factoriale descrescă-
toare, pe măsură ce cantitatea de muncă creşte, productivitatea marginală creşte
până la un anumit punct, după care începe să scadă. Productivitatea marginală a
muncii este descrescătoare.
 6

Pentru a-şi maximiza profitul, firma trebuie să angajeze un număr optim de

lucrători: Π=f ( L )−w⋅L, unde: Π = profitul, w = salariul real, L = numărul de
lucrători, iar f(L) = funcţia de producţie în raport cu factorul muncă.
' ' '
Π = max ⇒ Π = 0 ⇒ f ( L ) − w = 0 ⇒ f ( L ) = w
'
f ( L ) = dQ/dL = Wmg L }
⇒ Wmg L = w

Profitul este maxim atunci când productivitatea marginală a muncii este egală
cu salariul real.

Graficul. 9. Cantitatea optimă de muncă pentru firmă

Y = producţia şi L = numărul de lucrători

Profitul firmei este maxim în punctul A din graficul de mai sus, unde panta
funcţiei de producţie (productivitatea marginală a muncii) este egală cu panta
primei bisectoare (salariul real), care ne arată costul muncii. O firmă va angaja
lucrători până în punctul în care w = WmgL. Dacă w > WmgL, firma îşi poate mări
profitul numai dacă cererea de muncă scade.
Cererea de muncă la nivelul unei firme este descrescătoare, deoarece producti-
vitatea marginală a muncii este descrescătoare.

2.2. Cererea de muncă pe termen lung

Pe termen lung firma are de ales între doi factori de producţie L şi K care să-i
permită maximizarea producţiei, în condiţiile unui cost de producţie dat. Cererea de
muncă depinde în acest caz de costul muncii şi de posibilităţile de substituţie sau de
complementaritate între capital şi muncă. Putem distinge astfel două categorii de
muncă: o muncă calificată şi alta mai puţin calificată.
– munca calificată şi capitalul sunt în general doi factori de producţie comple-
mentari (de exemplu, inginerii sunt mai productivi datorită calculatoarelor);
 7

– munca necalificată şi capitalul sunt doi factori de producţie substituibili (de

exemplu, portarii pot fi înlocuiţi cu interfoanele).
Costul total de producţie este dat de următoarea relaţie:

CT =
P ⋅K +w⋅L
K ,
unde w = salariul real, L = numărul de lucrători, K = capitalul şi P K = preţul capi-
talului. Firma îşi va maximiza profitul atunci când:
Π = max  dQ/dL = dK/dQ = w/Pk
(rata marginală de substituţie a muncii cu capitalul este egală cu panta izocostului,
condiţie cunoscută de la teoria producătorului).
Aşa cum ştim din lecţiile anterioare, acest model de piaţă nu poate exista în
realitate, fiind doar un model teoretic.

3.1. Imperfecţiunile pieţei muncii

Imperfecţiunile pieţei muncii sunt determinate de o serie de factori, cum ar fi:

existenţa salariului minim, apariţia monopsonului, monopolului precum şi rolul
jucat de sindicate pe această piaţă.
Salariul minim reprezintă salariul fixat pe cale legală, având ca scop protejarea
salariaţilor. Eficacitatea salariului minim ca instrument de redistribuire a veniturilor
este adesea criticată, deoarece determină creşterea costului muncii, fiind susceptibil
că exercită efecte negative asupra activităţii economice.
Dacă nivelul iniţial al salariul minim este relativ mic, o creştere a acestuia nu va
antrena un efect negativ asupra ocupării forţei de muncă din economie. În schimb,
dacă salariul minim este destul de ridicat, o creştere a acestuia va influenţa în sens
negativ nivelul ocupării din economie.

Aşa cum observăm din graficul de mai sus, la un salariu de echilibru w*, nivelul
ocupării este L*. Dacă statul stabileşte un nivel al salariului minim, w’, cererea de
muncă scade la L1, iar oferta de muncă creşte la L 0. Diferenţa dintre L0 şi L1
reprezintă şomajul involuntar (pe care îl veţi aprofunda în capitolul următor).
 8

În cazul monopsonului pe piaţa muncii, firmele au capacitatea de a controla

nivelul salariilor şi cantitatea de muncă din economie. Acest model presupune
următoarele ipoteze:
– existenţa unor costuri ridicate de intrare pe piaţă, care permit întreprinderii în
cauză să nu aibă alt concurent;
– mobilitatea limitată a muncitorilor (aceştia nu pot pleca cu uşurinţă în alt oraş,
unde numărul firmelor care oferă locuri de muncă este mare).
Dacă firmele vor dori să angajeze mai mulţi lucrători, ele vor trebui să plătească
mai mult, atât pentru noul angajat, cât şi pentru ceilalţi. Costul marginal în această
situaţie este suma dintre salariul noului lucrător şi creşterea globală a salariilor
celorlalţi. Situaţia este asemănătoare celei de monopol, în sensul că monopolistul
trebuie să reducă preţul dacă doreşte să vândă mai mult, iar reducerea se aplică tutu-
ror unităţilor vândute. La fel cum, în cazul monopolului, venitul marginal este infe-
rior preţului, iar curba venitului marginal este sub curba cererii, tot aşa, în cazul
monopsonului pe piaţa muncii, costul marginal al muncii este superior ofertei de
muncă, ceea ce, grafic, se poate reprezenta astfel:

Formarea salariului pe o piaţă de monopson

Echilibrul monopsonului se stabileşte în punctul în care costul marginal al

muncii este egal cu venitul marginal al muncii (cererea de muncă – pct. A). În acest
punct salariul plătit de manager va fi w*, iar nivelul de ocupare L*. Din graficul de
mai sus putem observa că acelaşi nivel de ocupare L* poate fi obţinut şi la un
salariu mai mic w1. Se poate observa că acest nivel al salariului este inferior celui de
pe piaţa perfectă w2, în timp ce numărul salariaţilor angajaţi este L*, mai mic şi el
decât cel din situaţia perfectă (L2).
În realitate nu există monopson pur pe piaţa muncii; în schimb apar frecvent
situaţiile în care firmele se înţeleg între ele cu privire la mărimea salariului.
9