DOCUMENTAR Nichita Stănescu, poetul

care spunea că limba română este

'dumnezeiesc de frumoasă'
''A vorbi despre limba în care gândești, a gândi - gândire nu se poate face decât numai
într-o limbă - în cazul nostru a vorbi despre limba română este ca o duminică.
Frumusețea lucrurilor concrete nu poate fi decât exprimată în limba română. (...) Ce
patrie minunată este această limbă! Ce nuanță aparte, îmi dau seama că ea o are!
Această observație, această relevație am avut-o abia atunci când am învățat o altă
limbă.

Nu spun că alte limbi, alte vorbiri nu ar fi minunate și frumoase. Dar atât de proprie, atât de familiară, atât de
intimă îmi este limba în care m-am născut, încât nu o pot considera altfel decât iarbă. (...) O patrie fără de nume
nu este o patrie. Limba română este patria mea. De aceea, pentru mine, muntele munte se zice, de aceea, pentru
mine iarba iarbă se spune, de aceea, pentru mine, izvorul izvorăște, de aceea, pentru mine, viața se trăiește'',
spunea poetul Nichita Stănescu, unul dintre cei mai de seamă scriitori și eseiști pe care i-a avut limba română,
pe care el însuși o denumea ''dumnezeiesc de frumoasă''. 

Temporal și structural, Nichita aparține poeziei moderniste din anii 1960-1970, dar ca orice mare scriitor se
aseamănă doar cu el însuși, fiind considerat de unii critici literari ''un poet de o amplitudine, profunzime și
intensitate remarcabile, făcând parte din categoria foarte rară a inventatorilor lingvistici și poetici'', ''un mare
poet care cu închipuirile, jocurile, teoriile, stările și abilitățile lui a schimbat fața poeziei românești'', ''un mare
liric european aproape necunoscut". 

Poezia lui Nichita Stănescu a depășit granițele țării într-o perioadă în care puțini scriitori reușeau să fie
publicați în străinătate. Volumele lui de versuri au apărut în Bulgaria, Iugoslavia, Suedia, Cehoslovacia.
Premiile primite pentru creația sa stau mărturie a talentului și recunoașterii valorii poeziei sale — Premiul
Uniunii Scriitorilor (1964, 1969, 1972,1975), Premiul Internațional "Gottfried von Herder" (1975), Premiul
''Mihai Eminescu'' al Academiei Române pentru volumul de poezii ''Opera Magna'' (1978), Premiul "Cununa
de aur" a Festivalului internațional de poezie de la Struga, Macedonia iugoslavă (1982). În 1977 scriitorul
suedez Arthur Lundkvist l-a propus Academiei Suedeze pentru includerea pe lista candidaților la Premiul
Nobel. A fost ales post-mortem membru al Academiei Române. 
''Leoaică tânără, iubirea'' 

Fire boemă, și-a trăit iubirile, efemere sau îndelungate, la fel de mistuitor ca și versurile sale de dragoste. ''Este
esențial a iubi înainte de a urî'', le spunea deseori Nichita prietenilor. S-a căsătorit foarte tânăr, la 19 ani, cu
Magdalena Petrescu, sora celui mai bun prieten. O dragoste adolescentină care a ars scurt și cu patimă, iar după
un an cei doi s-au despărțit. Cuceritor, Nichita și-a găsit destul de repede o nouă muză, în Doina Ciurea. S-au
căsătorit în 1962, când poetul avea 29 de ani. Iubirea pentru ea l-a inspirat, așa cum a susținut tot timpul
Nichita, în volumul ''O viziune a sentimentelor'', care cuprinde poate una dintre cele mai cunoscute poezii de
dragoste ale poetului — ''Leoaică tânără, iubirea''. O altă mare iubire a sa a fost poeta Gabriela Melinescu, o
relație care a durat 10 ani, până când Gabriela s-a îndrăgostit și s-a căsătorit cu un editor suedez și a părăsit
România. Despre această iubire Nichita spunea: ''Am avut și eu o mare iubire totală, dusă nu până la capăt, ci
până în pânzele albe ale capătului''. 

''Nichita povestea rar, își alegea cu grijă cuvintele de teamă să nu strice vraja pe care chiar el o așternuse, așa că
îl ascultam și-mi era teamă să respir ca să nu cumva să destram această atmosferă mirifică, minunată'', își
amintește unul dintre prietenii poetului, Mircea Gociman. 

''Doi creatori nu prea pot conviețui. Era foarte greu de trăit cu un om care era un panteon întreg de persoane'',
scria Gabriela Melinescu despre Nichita în volumele pe care le-a publicat în Suedia. Din străinătate, ea a
militat pentru nominalizarea lui Nichita la premiul Nobel pentru Literatură, lucru care s-a și întâmplat, alături
de Max Frisch, Jorge Borges, Leopold Sedar Senghorn. Laureatul a fost poetul grec Odysseas Elytis. Invitat de
Gabriela Melinescu în Suedia, la lansarea primelor cărți ale lui Nichita traduse la Stockholm, poetul nu a vrut
să meargă niciodată acolo. Ultima iubire a fost Dora, o studentă de 22 de ani pe care Nichita a cunoscut-o când
avea 45 de ani. O dragoste fulgerătoare, Nichita spunându-i de la prima întâlnire: ''să știi că tu o să fii nevasta
mea!''. S-au căsătorit în 1982. Prietenii apropiați știau că Nichita l-a respectat mult, dar a fost, în același timp,
''invidios'' pe Nicolae Labiș. În perioada studenției
lui Nichita Stănescu la Universitatea București
(1952-1957), Labiș era deja un nume. ''Nu-l
iubeam — eram topit de invidie. Fusese îndrăgostit
de femeia pe care eu o iubeam. El publica și
semnul tipărit al literei mi se părea miraculos și de
neatins. (...) Atâta vreme cât el a trăit, eu nu am
publicat niciun vers. El a murit în decembrie, eu
am debutat în martie'', spunea Nichita. 

Amintiri despre poet 

Când mergea la Iași, la Editura Junimea, unde i-au

apărut mai multe volume de poezii, de obicei sosea
cu trenul. De la gară, poposea la Casa Pogor, unde
era sediul editurii, bea o cafea, discuta probleme
literare. Acolo a rostit, în cadru oficial, o propoziție
care avea să facă epocă: ''Aici Miorița a devenit
Odă în metru antic''. Vizitele la Iași includeau în
mod obligatoriu, indiferent de situație, și un popas
în Copou, la teiul lui Eminescu, ''copacul lui nea
Mișu'', cum îi spunea el. Stătea sub copac, tăcut,
meditând la geniul poetului nepereche. Se întâlnea
cu scriitorul Mircea Radu Iacoban, pe atunci
director al Editurii Junimea, de care l-a legat o
adâncă și sinceră prietenie. La Junimea i-au apărut
trei cărți de poezie. Cea mai importantă dintre ele,
''Epica Magna'', a luat premiul pentru cea mai
frumoasă carte, la Dresda. 
Toți cei apropiați îl știau pe Nichita drept un mare cheltuitor. ''Se adunau nenumărate cereri pentru acordarea
de drepturi bănești de la el. Pentru o carte cum a fost 'Epica Magna' a primit 80.000 de lei, o sumă mare, având
în vedere că o mașină costa 60.000, dar banii i-au fost reținuți în contul datoriilor mai vechi. Nu știu pe ce
cheltuia banii, dar se știa că era extrem de generos. Când avea o bucurie, el chema pe toată lumea și dădea o
masă la restaurant. Nu cred că avea exact noțiunea banului'', își amintește Mircea Radu Iacoban într-un
interviu. 

Acesta adaugă că un confrate l-a întrebat odată pe Nichita: ''Ce-ar spune Eminescu dacă ne-ar vedea aici, cu
cărțile în mână?''. ''Ne-ar lua limba înapoi'', a răspuns el. Îi plăcea să meargă în librării, unde se uita la cărți,
vorbea cu librarii, se interesa cum se vând volumele. Cei din mulțime îl recunoșteau imediat, iar dacă era
abordat, le vorbea uneori și necunoscuților. ''Îți pup sufletul!'', le spunea el. 

Prozatorul Ștefan Agopian își amintește, tot într-un interviu, despre pasiunea de colecționar de ceasuri,
samovare, fiare de călcat sau monede a lui Nichita. 

''A strâns ceasuri, dar într-o zi s-a plictisit de ele și a început să le arunce pe fereastră: 'E foarte plăcut, bre, să
arunci ceasuri pe fereastră', îmi povestea peste ani. 'Le-ai aruncat pe toate?', am întrebat eu. 'Nu, bre, că nu
eram nebun! Ce n-am aruncat, am dat cadou'. Mai târziu a început să strângă fiare de călcat, dar s-a plictisit
repede și de ele... Pe urmă a făcut o pasiune pentru samovare, i-am dat și eu unul cadou, dar nici samovarele,
cu toate că era pe jumătate rus, nu l-au făcut fericit decât prea puțin timp. (...) Nichita cheltuia enorm pe
monede. Numismații negustori profitau de faptul că Nichita nu se uita la bani atunci când îi plăcea vreo
monedă și-l păcăleau. Îi vindeau falsuri, imitații, câteodată destul de reușite, după monede antice celebre și,
când îl certam că arunca cu banii aiurea, zâmbea și zicea: 'Lasă, bre, ce dacă sunt falsuri, nu vezi ce frumoase
sunt?''', povestește Ștefan Agopian. 

Aprecieri critice despre Nichita 

''Nichita Stănescu se mișca într-adevăr într-o sferă superioară, siderată de valori exclusiv artistice. Cât despre
gustul său pentru 'compromis', cred sincer că nu prea știa ce înseamnă acest lucru, tocmai pentru că era un
ingenuu. Dacă nu mi-ar fi teamă că devin prea... doct, aș zice că spiritul său ludic îl făcea să plutească pe
deasupra situațiilor, pentru a căror substanță tragică cred că nu avea 'organ': tălpile lui nu se atingeau nici de
flori, nici de mocirlă. Nichita Stănescu este cel mai important poet român de după cel de-al doilea război
mondial. Odată cu el, prin el, logosul limbii române ia revanșa asupra poeților ei''. (Ștefan Augustin Doinaș) 

''Poezia stănesciană reia tradiția liricii interbelice, făcând totodată, printr-o sinteză unică neomodernă, trecerea
în literatura autohtonă de la modernismul începutului de secol spre postmodernismul sfârșitului de mileniu.
Prin ea s-a petrecut în poezia românească, după întemeierea ei de către Eminescu, a doua mare mutație a
structurilor limbajului și viziunii poetice, prima fiind cea modernistă a interbelicilor. Cu fiecare volum al lui
Nichita Stănescu s-a produs în literatura noastră o perpetuă revoluție a limbajului poetic, în jurul cărților sale
dându-se o adevărată 'bătălie' a (neo)modernității''. (Alexandru Condeescu) 

În 2008, la împlinirea a 25 de ani de la moartea poetului, a fost organizat la Caransebeș Festivalul internațional
omagial desfășurat sub genericul "Clopotul lui Nichita". La festival au participat academicieni, poeți, scriitori,
critici literari, actori, jurnaliști, prieteni ai lui Nichita din Austria, Basarabia, Serbia, Franța, Italia, Anglia, Bulgaria,
Macedonia și Ucraina. 
''În acest bâlci al deșertăciunilor care este poezia, peisajul nostru liric ar fi lipsit de unitate fără poezia lui
Nichita Stănescu. Lângă răzvrătitul Ion Gheorghe, gânditorul melancolic Ioan Alexandru și jongleri ai
cuvintelor cu Sorescu și Dimov, iată un paranimf blond din Vizanț, poet limbut, plin de amenințări, gelos pe
orice laudă ce-i scapă, încărcat de diplomații ca o Triplă Alianță, adolescent firav, îmbătrânit în imaginea
purității, de un talent remarcabil și de un meșteșug și mai și. Ca și autorul lui 'Iona', are adoratori fanatici,
discipoli și exegeți neîndurați, ce nu suferă contrazicerea. De fapt, nu trebuie dată aici o bătălie în jurul operei
sale, pentru că ea este limpede, străvezie, încărcată doar de artificii copilărești, ici și colo, iute depistabilă
pentru un ochi agil. Defoliată de excese arbitrare cu iz filozofic, de o răceală impusă de teoreticieni ce au
denaturat-o, poezia lui Nichita Stănescu... rezistă vremii''. (Eugen Barbu)

''Îngerul blond'' printre îngeri 

Prietenii știau problemele de sănătate cu care poetul se confrunta. Și nu doar prietenii. Într-o dimineață, Nichita
s-a trezit cu profesorul Eugeniu Proca la ușă, la vremea aceea ministru al Sănătății, care i-a spus că a venit să-i
facă un tratament pentru ficat. 

''A încercat Nichita să-i spună că nu era cazul să se deplaseze personal, la care ministrul cu o amabilitate
părintească i-a mărturisit că a venit fiindcă cele două apeluri ale lui fuseseră ignorate de Nichita și în plus era o
plăcere să discute cu marele poet la el acasă. La promisiunile lui Nichita că în două-trei zile o să se prezinte
oriunde va dori profesorul, acesta a replicat destul de sec: 'Stimate domn, pleci la tratament chiar în clipa
aceasta cu mine, de bună voie sau legat de echipa pe care am adus-o cu mine, putem pleca la tratament buni,
prieteni sau supărați unul pe altul!''', povestește Mircea Gociman pe blogul său. 

Tratamentul s-a efectuat la Mangalia Nord și în această perioadă vizitele i-au fost supravegheate cu mare
strictețe pentru a nu fi deranjat. I-au fost administrate cele mai noi medicamente existente pe plan mondial și
cele mai sofisticate vitamine pentru refacerea ficatului. Dar starea de sănătate a fost doar ameliorată. 

În urmă cu 30 de ani, Nichita — ''îngerul blond'', cum i se spunea, a plecat... la îngeri. Avea 50 de ani. 

Un muzeu numit Nichita

Muzeul memorial ''Nichita Stănescu'', inaugurat în casa natală, în 2002, la Ploiești, este o prezentare a
''fenomenului Nichita'' în spațiul în care s-a născut, a trăit anii copilăriei și adolescenței, s-a format ca om și
poet. Clădirea a fost ridicată de bunicul poetului, Hristea Stănescu, și de cei doi fii mai mici Gheorghiță și
Nicolae (tatăl poetului). Este o locuință construită bătrânește, arhitectura ei simplă și echilibrată amintind de
cea a caselor țărănești din satele de câmpie. Încăperile sunt luminate de ferestre ce împart armonios
orizontalitatea fațadei, iar dormitorul în care a văzut lumina soarelui copilul Nini, camera de lucru a elevului,
sufrageria și bucătăria sunt mobilate cu piese ce au aparținut familiei Stănescu. Printre obiectele simbol se
regăsesc pianul, biroul de lucru, cărțile fundamentale, tablouri, fotografii de familie, pendula care i-a bătut ora
sosirii pe lume, care și acum, cu sunetul ei plăcut, măsoară trecerea timpului. AGERPRES (Documentare —
Marina Bădulescu)