T i t l u l III

PROPRIETATEA
Capitolul I
DISPOZITII GENERALE

Articolul 315. Conţinutul dreptului de proprietate

(1) Proprietarul are drept de posesiune, de folosinţă şi de dispoziţie asupra bunului.

(2) Dreptul de proprietate este perpetuu.
(3) Dreptul de proprietate poate fi limitat prin lege sau de drepturile unui terţ.
(4) Dreptul de folosinţă include şi libertatea persoanei de a nu folosi bunul. Poate fi instituită prin lege
obligaţia de folosire dacă nefolosirea bunurilor ar contraveni intereselor publice. În acest caz, proprietarul
poate fi obligat fie să folosească el însuşi bunul ori să-l dea în folosinţă unor terţi în schimbul unei
contraprestaţii corespunzătoare.
(5) Particularităţile dreptului de folosinţă a terenurilor agricole se stabilesc prin lege.
(6) Proprietarul este obligat să îngrijească şi să întreţină bunul ce-i aparţine dacă legea sau contractul
nu prevede altfel.

1. Dreptul de proprietate este principalul drept real şi de fapt ocupă locul central în cartea a doua „Drepturile
reale”. Dreptul de proprietate de proprietate mai este considerat ca fiind cel mai complet drept real, fiindcă
întruneşte în mâinile proprietarului toate atributele acestui drept şi anume dreptul de posesiune, dreptul de folosinţă
şi dreptul de dispoziţie.
Dreptul de proprietate este acel drept subiectiv ce conferă titularului exercitarea în putere proprie şi în
interes propriu a atributelor de posesie, folosinţă şi dispoziţie asupra bunurilor sale în limitele determinate de lege.
Ca şi alte drepturi, dreptul de proprietate este un drept subiectiv care face parte din categoria drepturilor
absolute. Fiind un drept absolut, desigur, că îi sunt caracteristice particularităţile acestor drepturi
Dreptul de proprietate este absolut deoarece este recunoscut titularului său în raporturile cu toţi ceilalţi care
sunt obligaţi să nu facă nimic de natură a-l încălca. Ori de câte ori bunul aflat în proprietate a unei persoane ajunge
în deţinerea sau posesia nelegitimă a altuia, proprietarul are dreptul la acţiunea în revendicare.
În afară de aceasta, dreptul de proprietate este absolut, dacă îl comparăm cu celelalte drepturi reale. Dreptul
de proprietate este cel mai absolut dintre toate drepturile reale, fiindcă ea singură dă o putere completă asupra
lucrului. Singură proprietatea reuneşte cele trei atribute: jus possidendi; jus utendi et jus frudendi; jus disponendi..
Toate celelalte drepturi reale nu comportă decât unul sau două din aceste atribute, niciodată însă pe toate, căci
totdeauna le lipseşte atributul jus disponendi, facultatea de a dispune de lucru.
Dovadă existenţei caracterului absolut al dreptului de proprietate, mai poate fi întemeiată şi pe faptul că
odată ce dreptul de proprietate face parte din categoria drepturilor absolute, atunci urmează să aibă şi un caracter
absolut.
Caracterul absolut al dreptului de proprietate nu trebuie înţeles în sensul că acest drept nu este limitat,
fiindcă în conţinutul său, dreptul de proprietate nu este absolut, neîngrădit, ci dimpotrivă, este limitat, îngrădit,
potrivit legii, lucru prevăzut expres în art. 315 alin 3.
Un alt caracter specific proprietăţii este caracterul exclusiv. Caracterul exclusiv al dreptului de proprietate
îi permite titularului să facă singur ce vrea cu bunul său, în limitele prevăzute de lege. Astfel proprietarul în
exclusivitate posedă, foloseşte şi dispune în “plena potestas” aceste atribute. În virtutea acestei puteri exclusive,
oferite de legiuitor, proprietarul poate face asupra bunurilor sale orice act, cu condiţia că aceste acte să nu contravină
legii şi să nu aducă atingere drepturilor unui terţi. În exercitarea împuternicirilor toate celelalte persoane sunt
înlăturate, având numai obligaţia de a nu împiedica proprietarului exercitarea dreptului de proprietate. Acest caracter
nu împiedică existenţa unor situaţii când atributele dreptului de proprietate vor fi exercitate împreună, de două sau
mai multe persoane. Astfel apare o modalitate a dreptului de proprietate şi anume coproprietate (dreptul de
proprietate comună).
Comparativ cu alte coduri, Codul civil al Republicii Moldova numeşte expres, în alin 1 art. 315, cele trei
atribute (împuterniciri) ce îi aparţin proprietarului.
Aşadar, împuternicirile proprietarului, conform prevederilor legale sunt: posesia (jus possidendi), folosinţa
(jus fruendi sau jus utendi) şi dispoziţia (jus abudendi sau jus disponendi).
Specific pentru dreptul de proprietate este faptul că împuternicirile proprietarului au un caracter
independent. Aceste împuterniciri nu se bazează pe dreptul altor persoane.
Posesia, folosinţa şi dispoziţia pot să-i aparţină nu numai proprietarului, ci şi altor persoane. De exemplu,
arendaşul se bucură de dreptul de a poseda şi de a folosi bunurile proprietarului, iar în unele cazuri poate chiar
dispune de aceste bunuri (spre exemplu transmiterea în subarendă cu acordul proprietarului). Depozitarul posedă
bunurile transmise de deponent spre a le păstra (Codul civil, art. 1086). Din cele expuse, vedem că pot poseda, folosi
şi dispune nu numai proprietarul, ci şi alte persoane. De aceea este necesar de a stabili care este diferenţa dintre
împuternicirile proprietarului enumerate mai sus faţă de împuternicirile corespunzătoare ale altor persoane
neproprietari.
 Împuternicirile proprietarului se caracterizează prin două particularităţi. În primul rând, conţinutul
împuternicirilor proprietarului este stabilit prin lege, iar în al doilea rând, proprietarul îşi exercită de sine stătător
împuternicirile sale şi nu se bazează pe dreptul altor persoane la acest bun. Pentru caracteristica împuternicirilor
proprietarului sunt necesare ambele particularităţi. Împuternicirile altor persoane (arendaş, depozitar) se bazează atât
pe lege cât şi pe voinţa proprietarului. Volumul împuternicirilor arendaşului, depozitarului şi altor persoane
neproprietari este stabilit de lege şi de voinţa proprietarului bunului.
Posesia ca atribut al dreptului de proprietate. Posesia constă în prerogativa titularului dreptului de
proprietate de a stăpâni în fapt bunul. Altfel spus, posesia constă în posibilitatea proprietarului de a stăpâni bunul ce-
i aparţine în materialitatea sa, comportându-se faţă de toţi ceilalţi ca fiind titularul dreptului de proprietate. Deci,
posesia îi oferă proprietarului posibilitatea de a stăpâni în fapt bunul. O asemenea stăpânire poate aparţine direct şi
nemijlocit proprietarului, exercitându-se în interes propriu şi în putere proprie. Proprietarul însă poate conveni ca
stăpânirea de fapt să fie făcută şi de o altă persoană, dar în numele şi în interesul său.
Posesia este un important atribut al dreptului de proprietate, fiindcă în caz că proprietarul este lipsit de
posesie, el este şi lipsit de posibilitatea de a-şi exercita dreptul de proprietate. Neavând bunul în posesie, de regulă,
nu îl poţi folosi, nici dispune de el.
Folosinţa ca atribut al dreptului de proprietate. Folosinţa este considerată acea prerogativă în temeiul
căreia proprietarul poate întrebuinţa bunul în interesul său, percepându-i fructele (naturale, civile, industriale). Deci
prin dreptul de folosinţă acordă proprietarului posibilitatea de a sustrage din bun calităţile utile ale acestuia în
scopul satisfacerii necesităţilor materiale şi culturale.
Folosirea bunurilor poate fi efectuată atât nemijlocit de către proprietar cât şi de alte persoane la voinţa
proprietarului.
Însă, transmiterea către alte persoane a dreptului de folosinţă esteo exercitare a dreptului de administrare.
De regulă, folosinţa nu poate fi separată de posesie. Pentru a folosi un bun, de fapt, este necesar ca să-l
posezi. O întreprindere se va putea folosi de materia primă pentru fabricarea bunurilor numai dacă va avea în
posesie această materie primă. La fel şi o persoană fizică se va putea folosi de bunurile sale numai dacă le va avea
pe acestea în posesie.
Exercitând folosirea bunului cu ajutorul altor persoane (de exemplu, prin intermediul contractului de
muncă) proprietarul nu transmite folosirea bunurilor altor persoane. Cu atât mai mult, proprietarul nu transmite în
aceste cazuri nici posesia bunului. Ambele aceste împuterniciri ale sale (posesia, folosinţa) proprietarul le exercită
cu ajutorul altor persoane. Reflectăm aceasta printr-un exemplu: şoferul conduce automobilul, dar dreptul de posesie
nu-i aparţine lui, ci proprietarului automobilului. Ultimul primindu-l la lucru pe şofer, nu-i transmite acestuia nici
dreptul de posesie, nici dreptul de folosinţă asupra automobilului.
Deci, în concluzie, am putea spune că, de regulă, este posibilă folosirea bunului numai dacă posezi acest
bun sau, cu alte cuvinte, folosirea ca atribut al dreptului de proprietate este inseparabilă de alt atribut al dreptului de
proprietate - posesia.
În cazul în care proprietarul transmite dreptul de folosinţă altor persoane (de exemplu, arendaşului), el
transmite odată cu folosirea bunului şi dreptul de posesie asupra acestui bun. Adică arendaşului îi sunt transmise de
către proprietar atât folosirea bunului cât şi posesia asupra acestuia, fiindcă, după cum am arătat şi mai sus, este
imposibil practic să foloseşti un bun fără ca să-l posezi.
Dacă transmiterea folosirii bunurilor, de regulă, nu poate fi realizată fără transmiterea posesiei, trebuie spus
că posesia poate fi transmisă de către proprietar altei persoane şi fără transmiterea dreptului de folosinţă. Astfel, de
exemplu, creditorul gajist este posesor al bunului transmis în gaj, dar nu are dreptul să se folosească de bunul dat în
gaj. (Codul civil, art. 477).
Într-o astfel de situaţie se află şi depozitarul (art. 1092 din Codul civil)
Dispoziţia ca atribut al dreptului de proprietate. Prin dreptul de dispoziţie se înţelege posibilitatea
stabilirii statutului juridic al bunurilor (vânzare, transmitere prin moştenire, donare). Ca rezultat al exercitării
dreptului de dispoziţie, proprietarul intră în relaţii juridice cu persoane terţe. Dreptul de dispoziţie este unul din cele
mai importante atribute ale proprietarului. Anume prin această împuternicire se deosebeşte în mare măsură
proprietarul de alţi posesori titulari (de fapt în unele cazuri şi aceştia pot dispune de bunuri, dar cu o singură condiţie
- ca această împuternicire să fie transmisă de către proprietarul bunului).
Deci, proprietarului îi aparţine dreptul de a poseda bunurile, de a le folosi şi dispune de ele. Toate aceste
împuterniciri îi aparţin proprietarului, dar în anumite cazuri de unele din ele pot să dispună şi neproprietarii.
2.Un alt caracter al dreptului de proprietate, stipulat în art. 315 alin 2, este caracterul perpetuu.
Caracterul perpetuu presupune, în primul rând, că dreptul de proprietate durează atâta timp cât există bunul,
iar în al doilea rând, dreptul de proprietate nu se stinge prin neuz.
Perpetuitatea dreptului de proprietate nu trebuie înţeleasă în sensul că dreptul de proprietate urmează să
aparţină în mod continuu aceluiaşi titular. Pe parcursul vieţii titularul dreptului de proprietate este în drept să
transmită dreptul ce-i aparţine altor persoane.
Specific pentru caracterul perpetuu al dreptului de proprietate este durata în timp a obiectului său, indiferent
de patrimoniul în care este cuprins într-un anumit moment al existenţei sale.
Dreptul de proprietate este transmis de la o persoană la alta prin săvârşirea de diferite acţiuni din partea
persoanelor fizice ori juridice, precum şi în baza legii. În caz de deces a persoanei fizice ori încetare a activităţii
persoanei juridice, dreptul de proprietate, ce i-a aparţinut acestora, trece în mod obligator la succesorii de drepturi.
Când spunem că proprietatea este perpetuă vrem să spunem că proprietatea asupra obiectului, în cazul
înstrăinării, se stinge în patrimoniul alienatorului numai pentru a renaşte în patrimoniul dobânditorului, astfel încât
înstrăinarea transmite proprietate fără s-o stingă; ea continuă să existe, privită în calitatea sa abstractă de drept real,
independentă de schimbarea succesivă în persoana titularilor ei.
Deci atâta timp cât va exista bunul va exista şi dreptul de proprietate. Când bunul nu mai are fiinţă fizică,
dreptul, lipsit de obiect, nu mai are dreptul să supravieţuiască..
3. În sensul art.315 alin.3 din Codul Civil dreptul de proprietate poate fi limitat prin lege sau de drepturile
unui terţi. Numai legea poate stabili unele interdicţii privind exercitarea tuturor atributelor sau numai al unuia din
atribute ce-i aparţin proprietarului. Spre exemplu pot fi considerate limitări ale dreptului de proprietate limitările
prevăzute în capitolul V „dreptul de vecinătate”, respectiv art. 377 – 394, din Titlul trei „Proprietatea”
Pornind de la aceste prevederi legale, afirmăm că nici un act normativ inferior legii (decretele Preşedintelui,
hotărârile Guvernului etc.) nu pot conţine prevederi care ar limita dreptul de proprietate.
Limitările dreptului de proprietate, chiar stipulate într-o lege, nu trebuie să îngrădească drepturile
proprietarilor de a dispune liber de bunurile proprietate privată. Într-un asemenea sens sa pronunţat şi Curtea
Constituţională în Hotărîrea sa din 25 ianuarie 1996 (M.of. 1996, nr. 10, art. 110), prin care au fost declarate nule
unele prevederi ale Codului Funciar prin care erau îngrădite drepturile proprietarilor de a dispune liber de terenurile
ce le au în proprietate privată.
4. Un atribut al dreptului de proprietate este dreptul de folosinţă, care constă în posibilitatea proprietarului de a
sustrage calităţile utile ale bunurilor. Alin. 4 din acest articol accentuiază faptul că dreptul de folosinţă iclde în sine
şi posibilitatea persoanei de a nu folosi bunul. Dreptul de a nu folosi bunul reiese din caracterul perpetuu al dreptului
de proprietate care presupune că dreptul de proprietate nu se stinge prin neuz, adică dreptul de proprietate nu se va
stinge prin nefolosirea bunului. Obligaţia de folosire a bunului poate fi constituită doar prin lege şi doar în cazurile
când nefolosirea bunului ar contraveni intereselor publice. Interesul public urmează a fi considerat cel din Legea
exproprieri pentru cauză de utilitate publică nr. 488/1999, art.5. Spre exemplu în Codul Funciar, art.24 este stipulată
sancţiunile în caz de necultivare a terenurilor agricole. Am putea spune că din această normă reiese obligaţia
proprietarului de a cultiva terenul agricol, adică obligaţia de a exercitare a dreptului de folosinţă.
5. Legea, şi numai legea, poate stabili unele particularităţi ale folosirii terenurilor agricole, principalele dintre
acestea fiind deduse din Codul Funciar.
6. Obligaţia de a întreţine bunul aflat în proprietate poate reieşi fie din lege fie din contractul încheiat de
proprietarul bunului. Aşa spre exemplu, conform prevederilor art. 14 din Legea 1530/1993 privind ocrotirea
monumentelor, proprietarii monumentelor cu valoare istorică sunt obligaţi să îngrijească de aceste monumente.

Articolul 316. Garantarea dreptului de proprietate

(1) Proprietatea este, în condiţiile legii, inviolabilă.

(2) Dreptul de proprietate este garantat. Nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai
pentru cauză de utilitate publică pentru o dreaptă şi prealabilă despăgubire. Exproprierea se efectuează în
condiţiile legii.
(3) Pentru lucrări de interes general, autoritatea publică poate folosi solul oricărei proprietăţi
imobiliare cu obligaţia de a despăgubi proprietarul pentru daunele aduse solului, plantaţiilor sau
construcţiilor, precum şi pentru alte daune imputabile ei.
(4) Despăgubirile prevăzute la alin.(2) şi (3) se determină de comun acord cu proprietarul sau, în caz
de divergenţă, prin hotărîre judecătorească. În acest caz, decizia de retragere a bunurilor din proprietatea
persoanei nu poate fi executată până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti.
(5) Nu pot fi confiscate bunurile dobândite licit, cu excepţia celor destinate sau folosite pentru
săvârşirea de contravenţii sau infracţiuni. Caracterul licit al dobândirii bunurilor se prezumă.

1. Articolul în cauză conţine reguli de principiu, care în cea mai mare parte reies din articolul 46 din Constituţie.
Dacă în art. 46 din Constituţie se vorbeşte despre dreptul de proprietate privată şi protecţia acesteia, apoi în Codul
Civil, se vorbeşte despre dreptul de proprietate, fără a se face distincţie între titularii dreptului de proprietate, în
sensul proprietăţii publice şi celei private. Primul aliniat al normei comentate prevede că proprietatea este, în
condiţiile legii, inviolabilă. Am dori aicea să afirmăm că Constituţia în art. 46 nu vorbeşte de inviolabilitatea
dreptului de proprietate, ci doar de „garantarea” dreptului de proprietate. Inviolabilitatea proprietăţii nu trebuie
înţeleasă în sensul că ea este fără limite, fiindcă exerciţiul acestui drept este afectat de sarcinile ce revin
proprietarului. Conform prevederilor alin. 5 art. 46 din Constituţie dreptul de proprietate obligă la respectarea
sarcinilor privind protecţia mediului înconjurător şi asigurarea bunei vecinătăţi, precum şi la respectarea celorlalte
sarcini, care potrivit legii, revin proprietarului. Spre exemplu, proprietarul este obligat să achite impozitele pe
imobil. La fel, după cu vom vedea puţin mai jos, bunurile proprietarului pot fi expropriate în condiţiile legii.
Inviolabilitatea proprietăţii, deci, urmează a fi înţeleasă în sensul că nimeni nu va fi în drept să intervină abuziv în
exercitarea dreptului de proprietate, decât în cazurile şi în ordinea stabilită de lege. Inviolabilitatea proprietăţii poate
fi înlăturată prin: exproprierea pentru cauză de utilitate publică (art. 316 alin.2); pentru realizarea unor lucrări de
interes general (art. 316 alin. 3).
2. Potrivit alin. 2 art. 316, dreptul de proprietate este garantat. Întinderea acestei garanţii priveşte orice fel de
proprietate, imobiliară sau mobiliară. Efectele garanţiei se resfrîng în mod necesar şi asupra altor drepturi reale –
dreptul de uzufruct, dreptul de uz, dreptul de abitaţie, dreptul de servitute, dreptul de superficie, fiindcă existenţa
acestora presupun inevitabil şi existenţa dreptului de proprietate. Din conţinutul garanţiei dreptului de proprietate
reiese că:
- nici un bun nu poate fi exclus din sfera de cuprindere a dreptului de proprietate privată. Aceasta nu
impiedică însă ca în scop de protecţie socială unele bunuri să fie supuse unui regim de circulaţie limitat (a
se vedea şi comentariu la art. 286).
- limitele proprietăţii nu pot fi stabilite decât prin lege. De cele mai dese ori limitele proprietăţii privesc
sarcinile ce grevează proprietatea. Dintre principalele sarcini ce grevează proprietatea am enumăra:
sarcinile fiscale; cele legate de protecţia mediului înconjurător (art. 46 alin. 5 din Constituţie); sarcinile ce
reiese din relaţiile de vecinătate (a se vedea şi comentariu la art. 377-394)... .
- dreptul la despăgubire prevăzut la alin. 4 al acestui articol, condiţionează exproprierea sau utilizarea pentru
lucrări de interes general, a solului oricărei proprietăţi imobiliare.
Partea finală a alin. 2 se referă la exproprierea pentru cauză de utilitate publică.. Termenul de “expropriere pentru
cauza de utilitate publică” începe a fi utilizat odată cu adoptarea Constituţiei din 1994.
În prezent, temeiul legal, de principiu, al exproprierii îl constituie art. 46 alin. 2 din Constituţia Republicii
Moldova care dispune:” Nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii
cu dreapta şi prealabila despăgubire” şi a Legii nr. 488/1999. Prevederi în acest sens întâlnim şi în art. 316 alin. 2
din Codul Civil.
Atât Constituţia, art. 46 (2) cât şi Codul Civil (art. 316 alin 2) stabilesc că exproprierea poate avea loc în
baza legii.
Conform art. 1 din acest Legea 488/1999, prin expropriere se înţelege transmiterea forţată a bunurilor cu
titlu de proprietate privată în proprietate publică, transmiterea forţată statului a bunurilor - proprietate publică ce
aparţine unităţii administrativ-teritoriale sau, după caz, cedarea către stat sau către unitatea administrativ-
teritorială a drepturilor patrimoniale, care în scop de utilitate publică (de interes naţional sau local) este exercitată
de organele abilitate ale autorităţilor publice, după o dreaptă şi prealabilă despăgubire.
Noţiunea de expropriere dată de acest act normativ urmează a fi privită în mod critic. Nu pot fi expropriate
bunurile aflate în proprietatea publică, fiindcă bunurile imobile aflate în proprietatea publică, prin însăşi natura
sau destinaţia lor, sunt şi pot fi oricând afectate unei utilităţi publice prin actul de putere al autorităţii
competente a statului sau unităţii administrativ-teritoriale căreia îi aparţine.
Obiectul exproprierii. Potrivit art. 2 din Legea 488/1999, obiect al exproprierii pot fi de interes naţional şi
de interes local. Pe lângă bunurile imobile, conform acestei legi, mai pot fi expropriate drepturile de folosinţă a
bunurilor imobile pe termen de până la 5 ani, dacă părţile nu vor conveni asupra unui alt termen; valorile
cultural-istorice şi istorice de o importanţă de excepţie pentru sentimentele naţionale ale poporului; reprezentanţii
florei şi faunei, pentru care spaţiul natural al Republicii Moldova este propriu pentru dezvoltare şi reproducere, şi
care se află pe cale de dispariţie totală în lume. Considerăm, că ultimele două grupe de obiecte datorită
importanţei lor, mai corect ar fi dacă vor fi scoase din circuitul civil şi vor fi trecute prin lege în proprietatea
exclusivă publică şi astfel va decădea necesitatea exproprierii acestor bunuri.
Pentru ca bunurile să fie expropriate urmează ca exproprierea să fie bazată pe motive de utilitate publică.
Utilitatea publică se declară pentru lucrări de interes naţional sau de interes local.
Sunt considerate lucrări de utilitate publică de interes naţional acelea care prin funcţiile sale răspund
obiectivelor şi interesului întregii societăţi sau a majorităţii ei. Iar lucrări de utilitate publică de interes local sunt
acelea care prin funcţiile sale răspund obiectivelor şi intereselor unui grup social sau ale unei localităţi, unui grup de
localităţi în cadrul unităţii administrativ-teritoriale (art. 5 din Legea 488/1999). Această Lege consideră de utilitate
publică următoarele lucrări:
prospecţiunile şi explorările geologice;
extracţia şi prelucrarea zăcămintelor minerale;
instalaţiile pentru producerea energiei electrice;
căile de comunicaţii şi clădirile aferente lor, trasarea, alinierea şi lărgirea străzilor;
sistemele de telecomunicaţii, termificare şi canalizare, alimentare cu energie electrică, apă şi gaze;
instalaţii pentru protecţia mediului;
îndiguiri şi regularizări de râuri, lacuri de acumulări pentru surse de apă şi atenuarea viiturilor;
staţii hidrometeorologie, seismice şi sisteme de avertizare şi prevenire a fenomenelor naturale periculoase şi
de avertizare a populaţiei;
lucrări de combatere a eroziunii de adâncime, sisteme de irigări şi desecări;
terenurile necesare construcţiilor de locuinţe din fondul de stat, edificiilor de învăţământ, sănătate, cultură,
sport, protecţie şi asistenţă socială şi altor obiective sociale ce fac parte din proprietatea publică, precum şi celor de
administraţie publică, pentru autorităţile judecătoreşti, ambasadele, consulatele, reprezentanţele ţărilor străine şi
unor organisme internaţionale;
 terenurile necesare pentru organizarea grădinilor publice şi cimitirelor, acumularea şi înmormântarea
deşeurilor;
reconstruirea centrelor urbane, zonelor locative şi industriale ale ansamblurilor existente, conform
proiectelor de sistematizare detaliată;
salvarea, protejarea şi punerea în valoare a monumentelor, ansamblurilor şi siturilor istorice, precum şi a
parcurilor naţionale, rezervaţiilor naturale şi a monumentelor naturii;
prevenirea şi înlăturarea urmărilor dezastrelor naturale: cutremure, inundaţii, alunecări şi prăbuşiri de
terenuri, fenomene metereologice periculoase;
apărarea ţării, ordinea publică şi securitatea naţională;
salvarea şi protejarea valorilor cultural-artistice şi istorice de o importanţă de excepţie pentru sentimentele
naţionale ale poporului, precum şi ale celor ce atestă statalitatea ţării
salvarea, protejarea şi asigurarea reproducerii speciilor de plante, animale şi altor reprezentanţi ai naturii vii,
aflate pe cale de dispariţie.
Utilitatea publică de interes naţional se declară de Parlamentul Republicii Moldova, iar pentru lucrările de
interes local de către consiliul local al unităţii administrativ-teritoriale respective.
Actul de declarare a utilităţii publice de interes naţional se aduce la cunoştinţa publică prin afişare la sediul
consiliului local în a cărei rază este situată imobilul şi se publică în Monitorul Oficial al Republicii Moldova.
În cazul în care expropriatul nu este de acord cu exproprierea bunurilor ce îi aparţin şi cu cuantumul
despăgubirilor, exproprierea pentru cauză de utilitate publică va fi făcută numai prin decizia instanţei de judecată
cu dreapta şi prealabile despăgubiri.
3. Dacă ca rezultat al exproprierii bunurile proprietate privată trec în proprietate publică, apoi conform
prevederilor alin. 3 din acest articol, pentru lucrări de interes general, autoritatea publică poate folosi solul
oricărei proprietăţi imobiliare. Deci, în acest caz dreptul de proprietate nu trece la un alt subiect, ci autoritatea
publică poate benefecia doar de folosinţa solului. Termenul „pentru lucrări de interes general” trebuie înţeles în
sensul lucrărilor de utilitatea publică, acestea fiind enumărate în art. 5 din Legea 488/1999. Folosind solul
proprietăţii imobiliare, autoritatea publică va fi obligată să despăgubească proprietarul solului pentru daunele
aduse acestuia., cât şi daunele aduse plantaţiilor şi construcţiilor amplasate pe acest sol. La fel autoritatea care va
folosi solul unei proprietăţi imobiliare va fi ţinută şi la plata altor daune. Spre exemplu, aceasta va plăti şi venitul
ratat (preţul roadei neobţinute de proprietarul terenului), adică vor fi aplicabile prevederile art. 14.
4. În alin 4 al acestui articol, odată în plus se accentuează faptul că fie exproprierea fie folosirea solului unei
proprietăţi imobiliare nu poate avea loc decât cu dreapta şi prealabila despăgubire, aceasta fiind şi o prevedere
constituţională (art. 46 alin. 2 din Constituţie). Mărimile despăgubirilor se determină de comun acord cu
proprietarul, iar în caz de divergenţe prin hotărâre judecătorească. Este important de menţionat că instanţa
judecătorească, de drept comun, nu va pune în dezbateri legalitatea actului de retragere a bunului, ci va dezbate doar
mărimea despăgubirilor, respectându-se art. 13-17 din Legea nr. 488/1999. La fel este important să reţinem, că în
caz de dezacord cu mărimea despăgubirilor, decizia de retragere a bunurilor din proprietatea persoanei nu poate fi
executată până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti. La stabilirea cuantumului despăgubirilor instanţa
judecătorească va numi o comisie de experţi la care pot participa câte un expert din ambele parţi. Experţii vor
determina despăgubirile ce se cuvin proprietarului separat de cele ce se cuvin titularilor de alte drepturi reale (spre
exemplu cheltuielile ce se revin uzufructuarului).
5. Conform prezumţiei instituite în alin. 5, toate bunurile pe care proprietarul le are în proprietate, sunt
considerate a fi dobândite licit şi nu pot fi confiscate, aceasta de fapt este regula din alin 3.art. 46 din Constituţie.
Excepţie de la această regulă sunt cazurile când bunurile au fost destinate sau au fost folosite pentru săvârşirea
contravenţiei sau infracţiunii. Aceste bunuri vor putea fi confiscate, confiscarea făcându-se doar în condiţiile legii.

Articolul 317. Întinderea dreptului de proprietate

Tot ceea ce produce bunul, precum şi tot ceea ce uneşte bunul ori se incorporează în el ca urmare a
faptei proprietarului, a unei alte persoane ori a unui caz fortuit, revine proprietarului dacă legea nu prevede
altfel.

Dreptul de proprietate asupra bunului se extinde şi asupra fructelor acestui bun. Regula în acest sens este că
fructele revin proprietarului bunului, dacă legea nu prevede altfel. Spre exemplu, o excepţie de la această regulă este
ceea conform căreia posesorul de bună-credinţă dobândeşte dreptul de proprietate asupra fructelor bunului pe
perioada posesiei sale (art. 311 alin.1 din Codul Civil). De asemenea dreptul de proprietate sa va extinde şi asupra la
tot ce se uneşte ori se încorporează în bun. O asemenea unire sau încorporare poate fi rezultatul acţiunilor însuşi a
proprietarului, a persoanei terţe sau a unui caz fortuit. Indiferent de faptul care este sursa unirii sau încorporării, tot
se va uni sau se va încorpora în bun va fi considerat că aparţine proprietarului bunului, excepţie făcând acele cazuri
când legea prevede altfel. Unirea unui bun cu un alt bun se mai numeşte accesiune, regulile acestui mod de
dobândire a dreptului de proprietate sunt prevăzute în art. 328-330 din Codul Civil.
Articolul 318. Riscul pierii sau deteriorării fortuite

Riscul pierii sau deteriorării fortuite a bunului îl suportă proprietarul dacă legea sau contractul nu
prevede altfel.

După regula generală, stipulată în articolul de faţă, riscul pieirii sau deteriorării fortuite îl suportă proprietarul
bunului din momentul dobândirii dreptului de proprietate asupra bunului. Pieirea sau deteriorarea fortuită se
datorează unor asemenea evenimente ca inundaţii, cutremure de pământ, incendii ... . Excepţiile de la regula
conform căreia riscul pieirii sau deteriorării fortuite a bunului îl suportă proprietarul pot fi stabilite fie de lege fie
de contract. Spre exemplu, în conţinutul contractului translativ de proprietate părţile pot prevedea ca riscul pieirii
fortuite a bunului să fie suportat nu de dobânditor, care a devenit proprietar al bunului primind bunul de la
transmiţător, ci de cel ce a înstrăinat bunul, adică de transmiţător.

Articolul 319. Drepturile dobîndite anterior transmiterii proprietăţii

Schimbarea proprietarului nu afectează drepturile terţilor asupra bunului, dobândite cu bună-

credinţă anterior transmiterii dreptului de proprietate.

Regula din această normă va avea o aplicare largă în practică, ori ea este chemată să apere intereselor
persoanelor terţe în cazurile în care titularul dreptului de proprietate îşi exercită unul din atributele acestui drept şi
anume dreptul de dispoziţie (vezi şi comentariul la art. 315 alin.1). În conformitate cu acest important atribut,
proprietarul bunului poate să înstrăineze bunul fie cu titlu gratuit fie cu titlu oneros. Dacă bunul ce urmează a fi
înstrăinat nu este grevat, atunci dobânditorul, adică noul proprietar, va putea poseda, folosi şi dispune de bun fără
careva limitări. Însă, dacă bunul a fost grevat, spre exemplu a fost ipotecat, transmis în arendă, transmis în uzufruct,
etc. , apoi noul proprietar va fi obligat să suporte aceste grevări. Spre exemplu, în conformitate cu prevederile art.
416 nudul proprietar este în drept să înstrăineze bunul, dar în acest caz noul proprietar va fi obligat să suporte
drepturile uzufructuarului ce le are asupra acestui bun pe perioada dreptului de uzufruct. Astfel, uzufructuarul va fi
în drept să posede şi să folosească bunul transmis în uzufruct de fostul proprietar, chiar după ce acesta din urmă va
înstrăina bunul, fiindcă a dobândit dreptul de uzufruct anterior transmiterii dreptului de proprietate la un nou
proprietar. Pentru a fi aplicabilă această normă este necesar ca terţii ce au dobândit drepturi asupra bunului anterior
transmiterii dreptului de proprietate să fie de bună-credinţă, în caz contrar ei nu vor putea la protecţia acordată de
această normă.

Capitolul II
DOBINDIREA SI INCETAREA
DREPTULUI DE PROPRIETATE
Sectiunea 1
DOBINDIREA DREPTULUI DE PROPRIETATE

Articolul 320. Modurile de dobîndire a dreptului de proprietate

(1) Dreptul de proprietate asupra unui bun nou, realizat de persoană pentru sine se dobândeşte de
către aceasta dacă legea sau contractul nu prevede altfel.
(2) Dreptul de proprietate se poate dobândi, în condiţiile legii, prin ocupaţiune, act juridic, succesiune,
accesiune, uzucapiune, precum şi prin hotărâre judecătorească atunci când aceasta este translativă de
proprietate.
(3) În cazurile prevăzute de lege, proprietatea se poate dobândi prin efectul unui act administrativ.
(4) Prin lege se pot reglementa şi alte moduri de dobândire a dreptului de proprietate.

1. În acest articol sunt enumărate principalele moduri de dobândire a dreptului de proprietate, care tradiţional se
clasifică în moduri originare şi moduri derivate. O asemenea clasificare a modurilor de dobândire a dreptului de
proprietate se face în funcţie de situaţia juridică a bunului în momentul dobândirii. Pentru modurile originare este
caracteristic faptul că dobânditorul este primul proprietar al unui bun, adică anterior bunul nu a aparţinut nimănui,
de exemplu producerea bunului (alin. 1 al art.320). Considerăm de asemenea că mod originar este şi ocupaţiunea
(art.323).
Modurile de dobândire a drepturilor de proprietate derivate au ca obiect transmiterea dreptului de proprietate de la o
persoană la alta (ex. actul juridic civil). Toate celelalte moduri de dobândire a dreptului de proprietate enumărate în
art. 320 sunt moduri derivate, adică sunt transmisiuni ale dreptului de proprietate de la un titular la altul.
 Alin. 1 reglementează unul din modurile originare de dobândire a dreptului de proprietate şi anume producerea
bunului. Astfel, regula este că cel ce produce bunul pentru sine este proprietarul acestui bun. De la această regulă pot
fi excepţii, acestea fiind stabilite de lege sau contract. Aşa, spre exemplu, în cazul accesiunii imobiliare artificiale,
cel ce a construit pe terenul străin cu materialele propriii nu va deveni proprietarul acestei construcţii, proprietar va
fi proprietarul terenului unde a fost construită construcţia(a se vedea şi comentariul la art. 329 alin.3). Una din
condiţiile, stipulate în alin. 1, necesare pentru dobândirea dreptului de proprietate asupra unui bun nou este ca acesta
să fie „realizat de persoană pentru sine”. Totuşi, trebuie să constatăm, că şi în cazul în care persoana va produce
bunul pentru ca ulterior să-l vândă sau să-l doneze, la fel va fi aplicabilă regula – cel ce produce bunul este
considerat proprietarul acesteia.
2. În alin. 2 sunt enumărate următoarele moduri de dobândire a dreptului de proprietate „ocupaţiune, act juridic,
succesiune, accesiune, uzucapiune, precum şi prin hotărâre judecătorească atunci când aceasta este translativă de
proprietate”. Ocupaţiunea, accesiunea şi uzucapiunea sunt reglementate în prezentul capitol, respectiv în art. 323,
328-330 şi 335-336. Actul juridic, succesiunea (în opina noastră urmează să înţelegem doar succesiunea legală, ori
succesiunea testamentară este tot un act juridic civil) şi hotărârea judecătorească translativă de proprietate nu ş-au
găsit o reglementare expresă în acest capitol. Actul juridic civil este cel mai răspândit şi de fapt cel mai important
mod de dobândire a dreptului de proprietate. Numai actele juridice translative de proprietate, cum sunt vânzarea-
cumpărarea (art. 753-822), schimbul (art. 823-826), donaţia (art. 827- 838), contractul de înstrăinare a bunului cu
condiţia întreţinerii pe viaţă (art. 839-846) şi succesiunea testamentară (art. 1449-1498) se includ în acest mod de
dobândire a dreptului de proprietate. Hotărârile judecătoreşti se împart în două categorii: hotărâri declarative de
drepturi şi hotărâri constitutive de drepturi. Hotărârile judecătoreşti declarative de drepturi recunosc dreptul de
proprietate şi deci nu pot fi considerate ca mod de dobândire a dreptului de proprietate. Deci, doar hotărârea
judecătorească constitutivă de drepturi poate fi considerată ca mod de dobândire a dreptului de proprietate. Spre
exemplu, vom fi în prezenţa unui asemenea mod de dobândire a dreptului de proprietate în cazul definitivării
executării silite a unei hotărâri judecătoreşti constând în vânzarea prin licitaţie publică a bunurilor unei persoane.
3. Actul administrativ este considerat ca mod de dobândire a dreptului de proprietate doar în cazurile prevăzute
de lege. Va fi considerat mod de dobăndire a dreptului de proprietate, spre exemplu Ordinul Ministrului de interne
prin care unii, colaboratori pentru anumite merite, vor primi arme personale.
4. După cum am afirmat puţin mai sus, în prezentul articol sunt enumărate doar principalele moduri de dobândire
a dreptului de proprietate. Pot exista însă şi alte moduri de dobândire a dreptului de proprietate, cu condiţia ca
acestea să fie reglementate de lege. Doar legea poate conţine reglementări privind modurile de dobândirea dreptului
de proprietate. Spre exemplu, art. 325 conţine condiţiile de dobândire a dreptului de proprietate asupra bunului găsit,
iar art. 327 – dobândirea dreptului de proprietate asupra comoarei. La fel privatizarea este un mod de dobândire a
dreptului de proprietate reglementat în Legea 627/91.

Articolul 321. Momentul dobândirii dreptului de proprietate

(1) Dreptul de proprietate este transmis dobânditorului în momentul predării bunului mobil dacă
legea sau contractul nu prevede altfel.
(2) În cazul bunurilor imobile, dreptul de proprietate se dobândeşte la data înscrierii în registrul
bunurilor imobile, cu excepţiile prevăzute de lege.

1. Regula generală cu privire la momentul dobândirii dreptului de proprietate este – dreptul de proprietate ea
naşterre din momentul transmiterii bunului. Această normă din art. 321 alin. 1 poartă un caracter dispozitiv, ceea ce
înseamnă că părţile pot deroga de la ea. Astfel, părţile unui contract pot stipula ca dreptul de proprietate să ia naştere
anterior transmiterii bunului sau ulterior transmiterii acesteia. Asemenea prevederi le poate conţine şi o lege. Spre
exemplu art. 18 lin. 1 din Legea nr. 1134/97 cu privire la societăţile cu acţiuni dispune că dreptul de proprietate
asupra acţiunilor ia naştere din momentul înregistrării acţiunilor în registrul deţinătorilor hârtiilor de valoare a
societăţii. Deşi, la prima vedere sar părea că conţinutul art. 321 alin 1 este identic cu cel din art. 132 alin. 1 Codul
Civil din 1964, trebuie să constatăm că în art. 321 alin. 1 se vorbeşte nu doar de momentul dobândirii dreptului de
proprietate în bază de contract (aşa cum este prevăzut în Codul Civil din 1964), ci se are în vedere şi alte moduri de
dobândire a dreptului de proprietate. Desigur, regula conform căreia dreptul de proprietate este transmis
dobânditorului în momentul predării, va fi aplicabilă doar modurilor derivate de dobândire a dreptului de
proprietate. Dobândirea dreptului de proprietate din momentul transmiterii bunului este aplicabilă doar bunurilor
mobile, bunurilor imobile fiind aplicabilă regula din art. 321 ali.2.
2. Referindu-se la bunurile imobile, Codul Civil a instituit regula conform căreia dreptul de proprietate asupra
bunurilor imobile se dobândeşte din momentul înscrierii în registrul bunurilor imobile. Această regulă urmează a fi
privită în context cu art. 290 din care reiese că dreptul de proprietate şi alte drepturi reale asupra bunurilor imobile,
grevările acestor drepturi, apariţia, modificarea şi încetarea lor sînt supuse înregistrării de stat. Dacă regula
referitoare la momentul dobândirii dreptului de proprietate asupra bunurilor mobile poartă un caracter dispozitiv,
apoi în cazul bunurilor imobile aceasta poartă un caracter imperativ, deci părţile unui contract nu pot deroga de la
ea. Derogări de la regula, conform căruia dreptul de proprietate asupra bunurilor imobile apare din momentul
înregistrării în registrul bunurilor imobile, pot fi stabilite doar de lege.
Articolul 322. Predarea bunului

(1) Predare a bunului înseamnă remiterea bunului către dobînditor, precum şi către cărăuş sau oficiul
poştal pentru a fi expediat, în cazul în care acesta este înstrăinat fără obligaţia de a fi transportat.
(2) Remiterea conosamentului sau a unui alt act care da dreptul de dispoziţie asupra bunului este
echivalată cu predarea bunului.

1. Articolul 322 urmează a fi privit în strânsă legătură cu art. precedent. În art. 322 găsim noţiunea predării
conform căreia predare înseamnă remiterea bunului către dobânditor, precum şi către cărăuş sau oficiul poştal
pentru a fi expediat, în cazul în care acesta estre înstrăinat fără obligaţia de a fi transportat. Urmează să distingem
două situaţii: a) bunul este remis nemijlocit dobânditorului; şi b) bunul nu este remis dobânditorului ci este predat
organizaţiei ce urmează să-l expedieze până la dobânditor. În prima situaţie dobânditorul va deveni proprietar din
momentul primirii bunului, adică din momentul remiterii bunului de către cel ce înstrăinează bunul. În cea de a doua
situaţie dobânditorul va deveni proprietar nu din momentul când el personal va primi bunul ci din momentul
remiterii acestuia către cărăuş sau oficiului poştal pentru a fi expediat.
2. Remiterea conosamentului, (document pentru transportul mărfurilor pe apă) este echivalată cu predarea
bunului. La fel, este echivalată cu predarea bunului şi remiterea unui act care dă dreptul de dispoziţie asupra
bunului. Exemplu de un asemenea act poate servi recipisa de magazinaj, care în conformitate cu prevederile art.
1123 poate fi transmisă unui terţi prin andosare.

Articolul 323. Ocupaţiunea

(1) Posesorul unui bun mobil fără stăpân devine proprietarul acestuia, prin ocupaţiune, de la data
intrării în posesiune în condiţiile legii.
(2) Se consideră fără stăpân bunurile mobile al căror proprietar a renunţat expres la dreptul de
proprietate, bunurile abandonate, precum şi bunurile care, prin natura lor, nu au proprietar.

1. Ocupaţiunea este un mod originar de dobândire a dreptului de proprietate care se realizează prin luarea în
posesie a unui bun care nu aparţine nimănui. Deşi acest mod a jucat un important în societăţile primitive, fiindcă cel
ce primul ocupa bunul era considerat proprietarul bunul, totuşi trebuie să constatăm că în prezent ocupaţiunea este
întâlnită mai rar, ea limitându-se la bunurile mobile. Deci, dreptul de proprietate poate fi dobândit prin ocupaţiune
doar asupra bunurilor mobile. O altă condiţie a acestui mod de dobândire a dreptului de proprietate este ca bunul să
fie fără stăpân. Nu trebuie să confundăm bunurile fără stăpân de bunurile pierdute de către proprietar. Bunurile
pierdute nu se consideră fără stăpân, şi în cazul acestora vor fi aplicabile regulile din art. 324-326. La fel nu poate fi
considerat bun fără stăpân nici bunurile furate iar apoi abandonate de hoţ. În cazul ocupaţiunii dreptul de proprietate
ia naştere din momentul întrării în posesie în condiţiile legii. Anume prevederea legală din alin. 1 „ în condiţiile
legii” permite a face concluzia că un bun furat nu va putea fi dobândit prin ocupaţiune. În spriginul acestei afirmaţii
pot fi aduse şi prevederile art. 375.
2. În alin. 2 legiuitorul a enumerat care bunuri urmează a fi considerate fără stăpân acestea fiind: a) bunurile al
căror proprietar a renunţat expres la dreptul de proprietate; b) bunurile abandonate; şi c) bunurile care prin natura lor
nu au proprietar.
Primele două categorii de bunuri adică bunurile al căror proprietar a renunţat expres la dreptul de proprietate şi
bunurile abandonate în opinia noastră sunt unele şi aceleaşi bunuri. Regulile renunţării la dreptul de proprietate
sunt expuse în art. 338 (vezi comentariu la acest articol). În principiu singurule bunuri care pot fi dobândite prin
ocupaţiune sunt bunurile care prin natura lor nu au proprietar. Am putea atribui la această categorie de bunuri aşa
bunuri ca animalele sălbatice, fructele de pădure, ciupercile comestibile din flora spontană, plantele medicinale şi
aromatice, apa unui izvor şi altele asemenea. Întrarea în posesie a acestor bunuri trebuie să se facă în condiţiile legii
(spre exemplu nu se va putea dobândi dreptul de proprietate prin ocupaţiune dacă este interzis vânatul unor animale
sălbatice).

Articolul 324. Bunul găsit

(1) Bunul mobil pierdut continuă să aparţină proprietarului său.

(2) Cel care a găsit bunul este obligat să-l restituie proprietarului sau fostului posesor, ori, dacă acesta
nu poate fi identificat, să-l predea autorităţilor administraţiei publice locale sau organului de poliţie din
localitatea în care a fost găsit.
(3) Bunul găsit într-o încăpere publică sau mijloc de transport public se predă posesorului încăperii
sau mijlocului de transport, care preia drepturile şi obligaţiile celui care l-a găsit, cu excepţia dreptului la
recompensă.
 (4) Cel care a găsit bunul poartă răspundere pentru pierderea sau deteriorarea acestuia doar în caz de
intenţie sau de culpă gravă şi doar în limitele preţului lui.
(5) Organul abilitat căruia i s-a predat bunul găsit afişează la sediul său un anunţ despre bunul găsit,
având obligaţia de a-l păstra timp de 6 luni, fiind aplicabile în acest sens dispoziţiile privitoare la depozitul
necesar.
(6) Dacă, datorita împrejurărilor sau naturii bunului, păstrarea acestuia tinde să-i diminueze valoarea
ori devine prea costisitoare, el este vândut conform legii. În acest caz, drepturile şi obligaţiile aferente bunului
se exercită în privinţa sumei încasate din vânzare.

1. Art. 324-326 determină regimul juridic al bunurilor găsite cât şi drepturile şi obligaţiile găsitorului şi
proprietarului bunului găsit. Aceste norme se referă doar la o categorie de bunuri şi anume la bunurile mobile.
Regula generală, stipulată în alin. 1, este că cel ce a pierdut bunul este considerat proprietarul bunului pierdut. Am
putea spune că bunul găsit este acel bun mobil pe care proprietarul la pierdut iar altă persoană la găsit.
2. Pornind de la faptul că cel ce a pierdut bunul nu pierde şi dreptul de proprietate asupra acestui bun, legiuitorul
a instituit în alin. 2 obligaţiile găsitorului. Astfel acesta este obligat să întoarcă bunul găsit proprietarului sau fostului
posesor. În cazul în care găsitorul nu poate să identifice proprietarul bunului găsit (ceea ce la practică se întâmplă de
cele mai dese ori), apoi bunul găsit urmează să fie transmis autorităţilor publice locale sau organului de poliţie din
acea localitate unde a fost găsit bunul. Găsitorul la alegere poate transmite bunul găsit fie organului de poliţie fie
organului public local.
3. În alin. 3 sunt instituite unele excepţii de la regula generală conform căruia cel ce a găsit bunul trebuie să-l
transmită organului public local ori organului de poliţie. Aşa dacă bunul a fost găsit într-o încăpere sau mijloc de
transport, apoi găsitorul va transmite bunul găsit posesorului încăperii sau mijlocului de transport. Acestea din urmă
sunt obligate la rândul său să transmită bunurile găsite organului public local sau organului de poliţie. Aceste
persoane nu vor primi o recompensă de la proprietarul bunului găsit, în cazul în care acesta va fi identificat şi nici nu
vor dobândi dreptul de proprietate asupra bunului găsit în conformitate cu prevederile art. 325. Va beneficia de
aceste drepturi doar cel ce a găsit bunul pierdut.
4. Găsitorul în caz că va distruge sau va deteriora bunul va fi ţinut la plata unei despăgubiri în mărime ce nu
depăşeşte preţul bunului găsit, şi doar dacă bunul a fost distrus sau deteriorat intenţionat sau din culpă grabă. Deci
dacă bunul a fost distrus de către găsitor însă acesta să fi acţionat nu cu intenţie sau culpă gravă, riscul periei sau
deteriorării bunului va fi suportat de către proprietarul bunului pierdut.
5. Cel căruia ia fost transmis bunul găsit, adică organul public local ori organul de poliţie, sunt obligate să
întreprindă măsuri pentru a identifica proprietarul bunului găsit. În acest sens legea obligă aceste organe să afişeze la
sediul lor un aviz despre bunul găsit. La fel aceste organe sunt obligate să păstreze bunul găsit timp de şase luni fiind
aplicabile dispoziţiile privitoare la depozitul necesar. În principiu, această regulă stipulată în alin. 5 va fi aplicabilă
bunurilor neconsumptibile.
6. Dacă vor fi găsite bunuri consumptibile şi perisabile, este evident că acestea nu vor putea fi păstrate timp de
şase luni. Aceste bunuri vor fi vândute de către organele publice locale ori de către organele de poliţie. În acest caz
preţul bunului vândut va lua locul acestuia. Respectiv acesta fie că va fi transmis proprietarului bunului găsit,
respectându-se prevederile art. 326, fie că va fi transmis găsitorului, respectându-se prevederile art. 325.

Articolul 325. Dobîndirea dreptului de proprietate asupra bunului găsit

(1) Dacă proprietarul sau o altă persoană îndreptăţită nu pretinde, în termen de 6 luni, transmiterea
bunului găsit, acesta este remis, în baza unui proces-verbal, celui care l-a găsit. Procesul-verbal reprezintă
pentru acesta din urmă titlu de proprietate, opozabil şi fostului proprietar.
(2) Dacă persoana care a găsit bunul renunţă la drepturile sale, acesta trece în proprietatea statului.
(3) Dacă, în conformitate cu prezentul articol, s-a dobândit dreptul de proprietate asupra unui animal,
fostul proprietar poate, în cazul în care se va constata existenţa unei afecţiuni în privinţa sa din partea
animalului sau comportamentul crud al noului proprietar faţă de animal, să ceara restituirea acestuia.

1. În articolul de faţă este supus reglementării modul de dobândire a dreptului de proprietate asupra bunului
găsit. Astfel, dacă nu a fost identificat proprietarul bunului găsit, şi dacă acesta nu pretinde în termen de şase luni
transmiterea bunului găsit, bunul găsit este transmis găsitorului acesta devenind proprietarul bunului găsit.
Transmiterea bunului către găsitor se face în baza procesului-verbal, care se întocmeşte de către organul public local
sau organul de poliţie cărora le-a fost transmis bunul găsit în conformitate cu prevederile art. 324 alin. 2 şi 3.
Legiuitorul a stabilit că procesul-verbal de transmitere a bunului găsitorului reprezintă pentru acesta din urmă titlu
de proprietate. Acest proces-verbal este opozabil terţilor, inclusiv fostului proprietar. În acest context nu trebuie să
confundăm prevederile art. 375, care dă posibilitatea proprietarului să-şi revendice bunurile de la posesorul de bună-
credinţă în cazul în care bunul a fost pierdut. Dacă găsitorul a respectat prevederile art. 324 alin. 2., atunci după
expirarea termenului de şase luni de zile şi transmiterea bunului găsit în proprietatea lui, fostul proprietar nu va
putea revendica bunul de la găsitor în temeiul că el a pierdut bunul. Regula privind dobândirea dreptului de
proprietate asupra bunului găsit, stipulată în art. 325 după cum putem observa diferă de cea din Codul Civil din
1964, care prevedea că dreptul de proprietate asupra bunului găsit trece în proprietate statului şi nu în proprietatea
găsitorului.
2. Dacă găsitorul renunţă fie la dreptul de proprietate fie la suma de bani, în cazul în care bunul a fost vândut,
apoi conform art. 325 alin. 2 bunul trece în proprietatea statului. Această normă, în principiu e de presupus, că va fi
aplicabilă doar în cazurile în care cheltuielile pentru întreţinerea bunului vor fi mai mari decât costul bunului,
găsitorul fiind nevoit să renunţe la dreptul de proprietate asupra bunului găsit.
3. În alin. 3 din articolul comentat întâlnim o excepţie de la regula conform căruia cel ce a pierdut bunul (fostul
proprietar) nu poate să ceară de la găsitor bunul după ce acestuia ia fost transmis bunul în proprietate conform
prevederilor art. 325 alin. 1. Această excepţie permite o dată în plus a argumenta necesitatea includeri articolului
287 dispoziţia căreia prevede că „animalele nu sînt lucruri. Ele sînt ocrotite prin legi speciale. În privinţa
animalelor se aplică dispoziţiile referitoare la lucruri, cu excepţia cazurilor stabilite de lege”. Deci, conform
art.325 alin.3, fostul proprietar al unui animal poate cere restituirea acestuia de la găsitor, care a devenit proprietar al
animalului găsit în conformitate cu art. 325 alin.1. Fostul proprietar va putea cere restituirea animalului de la găsitor
doar în următoarele cazuri : a) se va dovedi existenţa unei afecţiuni în privinţa sa din partea animalului; b) dacă se
va dovedi că noul proprietar se comportă crud cu animalul căreia ia fost transmis în proprietate.

Articolul 326. Obligaţia proprietarului bunului găsit de a compensa cheltuielile

şi de a plăti recompensa

(1) Proprietarul sau fostul posesor al bunului găsit este obligat să compenseze cheltuielile aferente
păstrării lui. În cazul în care bunul găsit a fost vîndut, din suma încasată se reţin cheltuielile de păstrare şi
comercializare.
(2) Proprietarul sau fostul posesor al bunului găsit este obligat să plătească celui care l-a găsit o
recompensa în proporţie de cel mult 10% din preţul sau din valoarea actuala a bunului.
(3) Dacă bunul nu are valoare comercială sau dacă plata recompensei pentru el nu a putut fi stabilită
pe cale amiabilă, cel care l-a găsit are dreptul la o suma stabilită de instanţa de judecată.
(4) În cazul în care proprietarul a făcut oferta publică de recompensă, cel care a găsit bunul are
dreptul de a opta între suma la care s-a obligat proprietarul prin ofertă şi recompensa stabilită de lege ori de
instanţa de judecată.

1. În acest articol se reglementează situaţiile când proprietarul bunului găsit este identificat şi bunul găsit este
restituit acestuia. Regula în acest sens este că proprietarul bunului găsit urmează să suporte toate cheltuielile legate
de păstrarea bunului găsit. Dacă bunul a fost vândut, proprietarul va primi preţul bunului minus cheltuielile de
păstrare şi comercializare. Cheltuielile de păstrare (după caz şi cele legate de comercializarea bunului găsit) urmează
a fi transmise celui care le-a suportat, acesta de cele mai dese ori fiind organul public local ori organul de poliţie. Nu
este exclus faptul ca aceste din urmă organe să transmită bunurile găsite la păstrare încheind contracte respective. În
aceste cazuri cheltuielile pentru păstrare vor fi plătite şi depozitarului.
2. Dacă în alin. 1 se vorbeşte despre obligaţiile ce revin proprietarului bunului de a acoperi cheltuielile apărute în
legătură cu păstrarea ( după caz comercializarea bunului), apoi în alin. 2 se vorbeşte de o altă obligaţie ce cade în
sarcina proprietarului bunului găsit, şi anume ce a de a acorda o recompensă, în mărime de cel mult 10% din preţul
sau din valoarea actuală a bunului, găsitorului. Deşi, expres nu este indicat, se presupune că această recompensă de
până la 10% va fi stabilită pe cale amiabilă. Deci, găsitorul şi proprietarul bunului găsit vor stabili care este mărimea
recompensei fie 2%, fie 5%, fie 7% ..., însă în orice caz aceasta nu poate depăşi suma de 10% din preţul sau din
valoarea actuală a bunului. De fapt această regulă va fi aplicabilă ori de câte ori proprietarul bunului găsit nu a făcut
o recompensă publică de recompensă. Dacă găsitorul va cere o recompensă în mărime de 10%, iar proprietarul
bunului va refuza să plătească 10% şi va cădea de acord să achite doar 3%, invocând că în alin. 2 este stipulat „... de
cel mult 10%”, instanţa va trebui să-l oblice pe proprietar să plătească o recompensă de 10% şi nu de 3%.
3. Majoritatea bunurilor pot fi evaluate în bani şi deci nu vor apărea divergenţe în stabilirea preţului bunului şi
calcularea mărimii recompensei. Însă sunt o serie de bunuri care nu au o valoare economică, spre exemplu o
scrisoare, o fotografie... . Şi în aceste cazuri mărimea recompensei va fi stabilită prin acordul de voinţă a găsitorului
şi a proprietarului bunului găsit. Dacă recompensa nu va fi stabilită pe cale amiabilă (atât în cazul bunurilor ce nu
au valoare economică, cât şi în cazul bunurilor ce au valoarea economică însă există divergenţă privitor la mărimea
recompensei – 1%, 4%, 7%, .. sau 10% din preţul bunului) atunci mărimea acesteia va fi stabilită de instanţa
judecătorească.
4. Nu este exclus faptul că proprietarul bunului pierdut să anunţe o recompensă pentru cel ce a găsit bunul. În
aceste cazuri găsitorul este în drept să aleagă care recompensă să o primească – fie pe cea indicată în oferta publică,
fie pe cea stabilită de lege ori de instanţa de judecată. Este de presupus că, în principiu, găsitorul va alege cea mai
mare recompensă, şi în aceste cazuri proprietarul bunului nu va putea să aleagă care sumă să achite.

Articolul 327. Comoara

 (1) Comoara este orice bun mobil ascuns sau îngropat, chiar involuntar, al cărui proprietar nu poate fi
identificat sau a pierdut, în condiţiile legii, dreptul de proprietate.
(2) În cazul în care într-un bun imobil, se descoperă o comoara, ea aparţine pe jumătate proprietarului
bunului imobil în care a fost descoperită şi pe jumătate descoperitorului dacă ei nu convin altfel. Acestuia din
urmă nu i se cuvine însă nimic dacă a pătruns în bunul imobil ori a căutat în el fără consimţămîntul
proprietarului sau al posesorului. Consimţămîntul proprietarului sau al posesorului se prezumă pînă la
proba contrară.
(3) În cazul descoperirii unei comori constituite dintr-un bun (bunuri) recunoscut ca monument al
istoriei sau culturii, acesta este transmis în proprietatea statului. Proprietarul bunului imobil în care a fost
descoperită comoara, precum şi descoperitorul au dreptul de a primi o recompensă în proporţie de 50% din
preţul comorii. Recompensa se împarte egal între proprietarul bunului imobil în care a fost descoperită
comoara şi descoperitor dacă acordul dintre ei nu prevede altfel. Recompensa se plăteşte în întregime
proprietarului dacă descoperitorul a pătruns în bunul imobil ori a căutat în el fără consimţămîntul
proprietarului sau al posesorului.
(4) Dispoziţiile prezentului articol nu se aplică persoanelor care au efectuat, în interesul unor terţi,
inclusiv în cadrul exercitării obligaţiilor de serviciu, cercetări arheologice, căutări în urma cărora a fost
descoperită comoara.

1. Referitor la definirea comorii noul Cod în principiu a păstrat aceleaşi caractere, spunând că comoara este
„orice bun mobil ascuns sau îngropat, chiar involuntar, al cărui proprietar nu poate fi identificat sau a pierdut, în
condiţiile legii, dreptul de proprietate.” Dacă, Codul Civil din 1964 atribuia la comoară doar banii sau obiectele de
valoare, apoi după cum lesne putem observa din conţinutul art. 327 alin. 1 reiese că comoara este „orice bun mobil”.
Deci obiecte ale comorii pot fi nu doar banii şi obiectele de valoare, ci orice bun mobil, cu condiţia că proprietarul
bunului nu poate fi identificat. Am putea evidenţia următoarele caractere ale comorii: a) obiect al comorii poate fi
orice bun mobil; b) aceste bunuri mobile trebuie să fie ascunse sau îngropate – de cele mai dese ori comoara este
îngropată în pământ, însă aceasta nu înseamnă că comoara nu poate să fie ascunsă într-un bun mobil; şi c)
proprietarul bunului ascuns sau îngropat să nu poată să fie identificat.
2. Deşi în alin.2 se vorbeşte de descoperirea comorii într-un bun imobil, trebuie să spunem că aceleaşi consecinţe
se vor aplica şi cazurilor descoperirii comorii într-un bun mobil. Noul Cod Civil, comparativ cu cel din 1964,
stabileşte alte reglementări referitoare la soarta comorii. Regula generală în acest sens este că comoara se împarte -
jumătate proprietarului bunului imobil în care a fost descoperită şi pe jumătate descoperitorului. Această regulă are
un caracter dispozitiv, ceea ce permite părţilor (descoperitorului şi proprietarul bunului unde se presupune că s-ar
găsi comoara) să stabilească şi o altă proporţie, spre exemplu 80% la 20%. Comoara va aparţine ambilor acestor
persoane cu drept de proprietate comună pe cote-părţi conform regulii indicate mai sus. Concluzia deci ar fi că dacă
comoara a fost descoperită de însuşi proprietarul fundului, acesta va deveni de unul singur şi proprietar al comorii.
În schimb, dacă comoara este descoperită de o altă persoană, apoi după cum am afirmat, ea va aparţine
proprietarului fondului şi descoperitorului conform prevederilor art. 327 alin.2.
Descoperitorul nu va pretinde nici o parte din comoară, dacă a pătruns în bunul imobil ori a căutat în el fără
consimţământul proprietarului sau al posesorului. La dovedirea existenţei sau lipsei consimţământului se porneşte de
la prezumţia că consimţământul proprietarului a existat. Contrariul urmează să fie dovedit de către proprietarul
bunului.
Dreptul asupra comorii îl are doar proprietarul bunului nu şi uzufructuarul, chiriaşul, depozitarul şi altor persoane
asemănătoare care deţin bunul fără a avea şi dreptul de proprietate. În unele cazuri legiuitorul expres prevede acest
lucru. Spre exemplu art. 419 dispune că „dreptul uzufructuarului nu se extinde asupra drepturilor nudului
proprietar cu privire la comoara descoperită în bun.”
3. În alin. 3 este stabilită o excepţie de la regula conform căreia dreptul de proprietate asupra comorii revine
descoperitorului şi proprietarului bunului unde a fost descoperită. Această excepţie se referă la o categorie specială
de bunuri şi anume atunci când comoara constituie un monument al istoriei sau al culturii. Dacă asemenea bunuri
constituie obiect al comorii, atunci bunurile date sunt transmise în proprietatea statului. La rândul său statul are
obligaţia de a plăti găsitorului şi proprietarului bunului o recompensă în mărime de 50% din preţul comorii.
Recompensa se împarte egal între proprietarul bunului imobil în care a fost descoperită comoara şi descoperitor dacă
acordul dintre ei nu prevede altfel. Descoperitorul nu va primi nimic dacă a pătruns în bunul imobil ori a căutat în el
fără consimţământul proprietarului sau al posesorului. Înn acest caz recompensa în întregime va fi acordată
proprietarului bunului unde a fost descoperită comoara.
4. Prevederile din alin. 4 impun a face concluzia că descoperitorul nu va avea dreptul la jumătate din comoară,
decât cu condiţia că descoperirea să fie efectul întâmplării. Aceasta condiţie nu este decât o condiţie specială în
virtutea căruia descoperitorul va putea primi jumătatea din comoară. Această condiţie a întâmplării nu are nici un rol
în cazul în care comoara a fost descoperită de proprietarul bunului. Comoara va aparţine în întregime proprietarului
bunului unde ea a fost descoperită indiferent de faptul dacă comoara a fost descoperită din întâmplare ori a fost
descoperită în urma unor cercetări intenţionate.
Descoperitorul, însă va avea un drept asupra comorii doar atunci când a descoperit-o din întâmplare.
Întradevăr alin. 4 dispune că dreptul asupra comorii nu îşl vor avea persoanele „care au efectuat, în interesul unor
terţi, inclusiv în cadrul exercitării obligaţiilor de serviciu, cercetări arheologice, căutări în urma cărora a fost
descoperită comoara”. Deci, am putea evidenţia două situaţii în cazul când descoperitorul descoperă comoara
intenţionat: a) lucrările au fost efectuate la ordinul proprietarului, şi respectiv nu va putea să aibă nici un drept
asupra comorii, aceasta revenind în întregime proprietarului; şi b) descoperitorul a întreprins acţiuni ce au dus la
descoperirea comorii fără acordul proprietarului – caz în care legea la fel nu recunoaşte nici un drept asupra comorii
la descoperitor. Totuşi trebuie să subliniem că descoperitorul nu va dobândi nici un bun asupra comorii doar atunci
când proprietarul a ordonat expres efectuarea lucrărilor de căutare a acesteia. Dacă însă descoperitorul a găsit o
comoară, în urma lucrărilor efectuate la ordinul proprietarului, dar lucrările au fost făcute cu alt scop decât cel de
descoperire a comori, atunci descoperitorul va avea dreptul la comoară în condiţiile art. 327. Concluzia, este deci, că
prin întâmplare trebuie să înţelegem descoperirea unei comori făcută în afară de cercetări expres pentru descoperirea
acesteia – condiţia dată fiind aplicabilă doar descoperitorului.

Articolul 328. Accesiunea imobiliară naturală

(1) Adăugirile de teren la malurile apelor curgătoare revin proprietarului terenului riveran numai
dacă ele se formează treptat (aluviuni). Terenurile ocupate treptat de albiile apelor curgătoare revin
proprietarului acestor ape.
(2) Proprietarul terenului înconjurat de rîuri, heleştee, iazuri, canale sau de alte ape nu devine
proprietar al terenurilor apărute prin scăderea temporară a apelor. Proprietarul acestor ape nu dobîndeşte
nici un drept asupra terenului acoperit ca urmare a unor revărsări sporadice.
(3) Proprietarul terenului din care o apă curgătoare a smuls brusc o parte importantă, alipind-o la
terenul altuia, nu pierde dreptul de proprietate asupra părţii desprinse dacă o revendică în termen de un an
de la data cînd proprietarul terenului la care s-a alipit partea a intrat în posesiune.
(4) În cazul în care o apă curgătoare, formînd un braţ nou, înconjoară terenul unui proprietar riveran,
acesta rămîne proprietarul insulei astfel create.

1. Pe lângă noile moduri de dobândire a dreptului de proprietate se numără şi accesiunea reglementată în art. 328-
330. Prin accesiune se înţelege încorporarea unui bun la altul, cu alte cuvinte accesiunea este o unire a unui lucru
cu un alt lucru. Codul Civil reglementează accesiunea imobiliară (care la rândul său poate fi naturală sau artificială)
şi accesiunea mobiliară.
Vorbind de accesiunea imobiliară trebuie să pornim de la principiul general ce predomină această materia şi
anume – pământul este considerat ca bun principal, toate lucrurile care se încorporează în el se consideră
accesorii. În principiu această regulă poate fi dedusă şi din art. 317 (vezi şi comentariul acestei norme).
În art. 328 se vorbeşte despre accesiunea imobiliară naturală şi anume despre accesiunea pământurilor depuse sau
create de ape, dar nimic nu se spune despre accesiunea animalelor (proiectul codului civil a cuprins asemenea
reglementări). Accesiunea pământurilor depuse sau create de ape se referă la aluviuni(alin.1), avulsiuni (alin.3) şi
insule şi albii părăsite (alin. 2,4 şi parţial alin.1).
Aluviunile se numesc acele creşteri de pământ ce se fac succesiv şi pe nesimţite la malurile apelor curgătoare.
Conform prevederilor alin.1 aceste adausuri revin proprietarului terenului riveran. Prin adăugirile de teren stipulate
în art. 328 alin. 1 trebuie să înţelegem nu doar pământul ci tot ce solul poartă la suprafaţă şi tot ce apele curgătoare
aduc şi lasă la ţărm, precum nisipul, pietrişul etc., acestea din urmă la fel revenind proprietarului terenului riveran.
Legiuitorul a stipulat în art.328 alin.1 că „terenurile ocupate treptat de albiile apelor curgătoare revin
proprietarului acestor ape”. În opina noastră această prevedere urmează a fi privită critic, ea chiar fiind contrară
dispoziţiilor din art.328 alin. 2. Ori, în alin 2, deşi ar fi trebuit să se vorbească doar despre apele necurgătoare
(lacuri, heleştee...), totuşi se vorbeşte şi de apele râurilor, stipulându-se că „ proprietarul acestor ape (deci şi a
apelor râurilor (evidenţierea ne aparţine)) nu dobândeşte nici un drept asupra terenului acoperit ca urmare a unor
revărsări sporadice”. Deci, cum trebuie să înţelegem aceste prevederi contradictorii din alin. 1 şi alin. 2 ale art.
328? În opina noastră la soluţionarea acestei contradicţii trebuie să pornim de la regula că albiile râurilor aparţin
proprietarilor riverani, cu excepţia acelora care potrivit legii, aparţin domeniului public. Pornind de la aceasta ar
trebui să spunem că proprietarul terenului riveran dobândeşte terenul lăsat de apele curgătoare care s-au retras treptat
de la terenul respectiv, ceea ce impune a face altă concluzie că dacă apa curgătoare se va revărsa asupra terenului
riveran, atunci proprietarul apei nu va putea deveni şi proprietarului terenului ocupat de apele curgătoare revărsate.
Trebuie să spunem că aceasta este opinia noastră privitor la conţinutul art. 328 alin. 1 şi 2., opinie care nu poate fi
dedusă din această normă, însă care va permite o înlăturare a contradicţiilor evidenţiate de noi puţin mai sus, opinie
care sperăm va uşura înţelegerea accesiunii pământurilor (aluviuni, insule şi albii părăsite). Tot odată ne-am oprit la
această problemă în speranţa că vor fi operate modificările de rigoare în art. 328.
2. Regula stipulată în alin.1 se va referi doar la aluviunile şi creşterile pricinuite de apele curgătoare, ea nefiind
aplicabilă pământurilor descoperite de lacuri, heleştee, canale şi alte categorii de ape stătătoare. În acest caz,
proprietarul terenului înconjurat de ape stătătoare ca heleştee, iazuri, canale nu devine proprietar al terenurilor
apărute prin scăderea temporară a apelor. La fel proprietarul acestor ape nu dobândeşte nici un drept asupra terenului
acoperit ca urmare a unor revărsări sporadice. Cu alte cuvinte, nivelul normal al apei lacului, heleşteului etc.,
determină limita fixă a pământului ce aparţine proprietarului lor, independent de creşterile sau scăderile excepţionale
ale apei. Am spus deja, care este poziţia noastră referitor la includerea apelor râurilor în alin. 2.
3. Dacă în alin. 1 se vorbeşte despre adausurile lente, apoi alin. 3 se referă la adausurile bruşte. Datorită unor
revărsări se poate întâmpla ca un curs de apă s-ă rupă dintr-o dată o bucată mare dintr-o proprietate, care să poată s-ă
fie recunoscută şi identificată, şi s-o alipească la altă proprietate riverană. Asemenea depuneri (alipiri) de teren se
numesc avulsiuni. În cazul avulsiunii, proprietarul fondului din care apa a rupt o porţiune de teren păstrează asupra
acestei porţiuni dreptul de proprietate, cu condiţia ca să revendice trenul în decurs de un an de la data când
proprietarul terenului la care s-a alipit partea a intrat în posesiune. Considerăm că acest termen de un an, stipulat în
alin.3, este un termen de perimare. Astfel, dacă proprietarul de la care a fost ruptă o bucată de teren nu-l va
revendica în acest termen el va pierde dreptul de proprietate asupra acestei porţiuni, respectiv proprietarul terenului
riveran la care s-a alipit această porţiune va deveni proprietarul ei.
4. Aliniatul 4, din norma comentată, reglementează situaţiile când o apă curgătore îşi schimbă în mod natural
cursul. De fapt, ar fi corect să spunem că este vorba de o singură situaţie şi anume când o apă curgătoare „ formând
un braţ nou, înconjoară terenul unui proprietar riveran”. Regula aicea este că proprietarul terenului riveran rămâne
a fi şi proprietarul insulei, create ca rezultat al schimbări cursului râului şi înconjurării terenului riveran.

Articolul 329. Accesiunea imobiliară artificială

(1) Construcţiile şi lucrările subterane sau de la suprafaţa terenului sînt prezumate a fi făcute de
proprietarul terenului pe cheltuiala sa şi îi aparţin acestuia pînă la proba contrară. Prin lucrări se înţeleg
plantarea, precum şi amenajările aduse unui teren care nu se incorporează în mod durabil în acesta.
(2) Proprietarul de teren care a efectuat construcţii şi alte lucrări cu materiale străine este obligat să
plătească valoarea materialelor. Dacă lucrările au fost efectuate cu rea-credinţă, proprietarul este obligat să
repare şi prejudiciul cauzat.
(3) În cazul în care construcţiile sau lucrările sînt făcute de un terţ, proprietarul terenului are dreptul
să le ţină pentru sine sau să oblige terţul să le ridice pe cheltuiala proprie şi să repare daunele cauzate. Dacă
păstrează construcţiile sau lucrările făcute de un terţ, proprietarul este obligat să plătească, la alegere,
valoarea materialelor şi costul muncii ori o sumă de bani egală cu creşterea valorii terenului.
(4) În cazul în care construcţiile sau lucrările sînt făcute de un terţ de bună-credinţă, proprietarul de
teren nu poate cere ridicarea lor şi este obligat să plătească, la alegere, valoarea materialelor şi costul muncii
sau o sumă de bani echivalentă creşterii valorii terenului.
(5) În cazul în care construcţia este ridicată în parte pe terenul constructorului şi în parte pe un teren
învecinat, proprietarul vecin poate dobîndi proprietatea asupra întregii construcţii, plătind constructorului o
despăgubire, numai dacă cel puţin 1/2 din suprafaţa construită se află pe terenul său. În acest caz, el va
dobîndi şi un drept de superficie asupra terenului aferent pe toată durata de existenţă a construcţiei.
Despăgubirea trebuie să acopere valoarea materialelor şi costul muncii, precum şi contravaloarea folosinţei
terenului aferent.
(6) Constructorul de rea-credinţă nu poate pretinde la o despăgubire mai mare de o treime din suma
calculată conform alin.(5) dacă nu va dovedi că persoana îndreptăţită poartă ea însăşi o parte din vinovăţie.

1. Accesiunea imobiliară artificială imobiliară reglementată în art.329, se întâlneşte în cazurile când: a) se face o
construcţie sau o plantaţie pe un fond sau b) se adaugă construcţii noi unei clădiri existente. În ambele aceste ipoteze
este nevoie ca fondul sau clădirea iniţială să aparţină unei persoane, iar materialul construcţiei sau plantaţiei să
aparţină altei persoane. Şi în cazul accesiunii imobiliare urmează să pornim de la regula superficecies solo cedit,
conform căreia accesiunea se face întotdeauna în folosul proprietarului fondului, cu alte cuvinte tot ce este pe teren
este considerat că aparţin proprietarului acestui teren. Vom vedea că acesta este regula, de la ea putând fi stabilite şi
derogări.
Alin. 1 stabileşte o dublă prezumţie, şi anume că construcţiile şi lucrările subterane sau de la suprafaţa terenului
sînt prezumate a fi făcute: a) de proprietarul terenului şi b) pe cheltuiala sa. Legiuitorul prevăzând o asemenea
prezumţie, nu a făcut altceva de cât să legifereze situaţiile de cele mai dese ori întâlnite la practică. Ori, întradevăr în
majoritatea cazurilor construcţiile sau plantaţiile făcute pe un fond sunt făcute de către proprietarul fondului şi pe
cheltuiala sa. Chiar dacă valoarea construcţiei sau a plantaţiei ar depăşi cu mult valoarea pământului pe care sunt
făcute prezumţia prevăzută în acest aliniat îşi găseşte aplicaţia. Însă, conform dispoziţiilor alin.1, această prezumţie
se poate combate prin dovada contrarie. Ca consecinţă, cel ce pretinde că a făcut el construcţia sau plantaţia pe un alt
fond, trebuie să dovedească acest lucru. Credem că în acest caz se va putea utiliza orice mijloc de probă: înscrisurile,
depoziţiile martorilor, etc. .
Alin. 1 se referă la construcţii şi lucrări. Dacă termenul „construcţii” nu ridică semne de întrebări, apoi referitor la
„lucrări” legiuitorul a indicat expres ce se înţelege prin acestea, atribuind la ele „plantarea, precum şi amenajările
aduse unui teren care nu se incorporează în mod durabil în acesta”. Trebuie să precizăm că textul alin. 1. se referă
doar la lucrări noi, dar nu şi unor îmbunătăţiri făcute anterior. De asemenea la lucrări nu se atribuie nici reparaţiile
făcute (spre exemplu înlocuirea arborilor căzuţi).
 În art. 329 legiuitorul a făcut distincţie între două situaţii, în care are loc accesiunea imobiliară artificială, şi
anume: a) proprietarul fondului face el însuşi construcţii sau plantaţii utilizând materiale străine (alin. 2) şi b)
proprietarul materialelor face construcţii sau plantaţii pe terenul ce nu-i aparţine (alin. 3 şi 4). În ambele aceste
cazuri legiuitorul mai face distincţie dacă cel ce a efectua lucrările sau plantaţiile este de bună sau rea credinţă.
2. În alin. 2 este reglementată situaţia în care proprietarul fondului a efectuat construcţii sau alte lucrări cu
materiale ce nu-i aparţin. Conform dispoziţiilor art. 329 alin. 2, proprietarul terenului care a făcut asemenea
construcţii sau lucrări cu materiale străine devine prin accesiune proprietarul lucrărilor pe cere lea făcut cu acele
materiale străine. Proprietarul materialelor în acest caz nu le va putea revendica, chiar dacă lucrările au fost
efectuate cu rea – credinţă. În schimb proprietarul terenului va fi obligat să plătească o despăgubire proprietarului
materialelor egală cu valoarea acestora. Dacă proprietarul terenului este de rea-credinţă, apoi el va mai fi obligat să
repare şi prejudiciul cauzat proprietarului materialelor. Deci, pornind de la prevederile art. 329 alin. 1, trebuie să
spunem că proprietarul terenului va dobândi proprietatea construcţiilor sau lucrărilor, indiferent de faptul dacă era de
bună sau rea - credinţă, adică indiferent de faptul dacă ştia sau nu ştia că materialele sunt străine.
3. A doua situaţie referitoare la accesiunea imobiliară artificială este, după cu am spus, efectuarea lucrărilor
cu materiale proprii însă pe un teren străin. Trebuie să presupunem că pentru existenţa unei asemenea situaţii este
nevoie ca constructorul să fie posesorul terenului, doar într-un asemenea caz el va putea construi. În principiu, şi în
acest caz va fi aplicabilă regula generală conform căreia proprietarul fondului devine prin accesiune proprietarul
construcţiilor şi lucrărilor făcute de o terţă persoană. Persana terţă, care a construit cu materialele sale nu devine
proprietar al construcţiilor şi lucrărilor, el putând în unele cazuri să pretindă o despăgubire de la proprietarul
terenului. Spunem în unele cazuri fiindcă legiuitorul a făcut distincţie între constructorul de bună - credinţă şi
constructorul de rea –credinţă. În alin. 3 se vorbeşte despre constructorul de rea – credinţă care a făcut lucrări pe
ternul străin. Este considerat constructor de rea-credinţă persoana care ştia ori trebuia să ştie că nu este în drept să
facă construcţii şi lucrări pe terenul străin. În acest caz proprietarul fondului, poate la alegere: a) să păstreze
construcţia, ori b) să ceară ridicarea construcţiei. Dacă păstrează construcţiile sau lucrările făcute de un terţ,
proprietarul este obligat să plătească, la alegere, valoarea materialelor şi costul muncii ori o sumă de bani egală cu
creşterea valorii terenului. Proprietarul terenului este în drept să aleagă ce sumă să fie achitată terţului
(constructorului) fie o sumă echivalentă cu valoarea materialelor şi costul muncii, fie o sumă echivalentă cu
creşterea valorii terenului. Este de presupus că proprietarul terenului desigur va alege suma mai mică, dar nu este
exclus şi inversul. Dacă proprietarul fondului nu va reţine pentru sine construcţiile şi lucrările efectuate de terţa
persoană, atunci constructorul este obligat să ridice construcţia sau lucrările pe cheltuiala sa. În caz că demolarea
construcţiei va cauza careva daune apoi acestea vor fi reparate de către constructorul de rea – credinţă. Daune pot fi
cauzate fie terenului fie proprietarului. Ridicarea construcţiilor şi lucrărilor va deveni chiar un drept al
constructorului în cazul în care proprietarul le va păstra dar va refuza să plătească constructorului valoarea
materialelor şi costul muncii ori o sumă de bani egală cu creşterea valorii terenului.
4. Comparativ cu constructorul de rea-credinţă, situaţia constructorului de bună-credinţă este mai favorabilă,
el neputînd fi obligat să ridice construcţiile şi lucrările efectuate pe terenul străin. Aceasta este unica diferenţă între
constructorul de rea-credinţă şi cel de bună-credinţă. Şi în acest caz proprietarul terenului este obligat să achite
constructorului o despăgubire ce echivalează cu valoarea materialelor şi costul muncii ori o sumă de bani egală cu
creşterea valorii terenului. După cum putem observa atât în cazul constructorului de rea-credinţă, cât şi în cazul
constructorului de bună – credinţă suma despăgubirii ce urmează să fie plătită de proprietarul ternului este aceiaşi.
După cum am spus şi în cazul constructorului de rea-credinţă, proprietarul terenului va alege totdeauna suma cea
mai mică dintre cele două sume între care poate să opteze.
Opţiunea lăsată proprietarului relativ la despăgubirea pe cere trebuie să o plătească constructorului, opţiune
expres indicată în art. 329 alin. 3 şi 4, îşi găseşte argumentarea în unul din principiile fundamentale ale dreptului
civil – „nimeni nu se poate îmbogăţi pe nedrept în paguba altuia”. Totuşi, pornind de la faptul că proprietarul
ternului va alege suma cea mai mică, nu trebuie să credem că acest principiu se va încălca. Ori, când proprietarul
terenului va plăti valoarea materialelor plus costul muncii, fiindcă acestea sunt inferioare creşterii valorii terenului,
este adevărat că proprietarul se îmbogăţeşte, însă nu pe nedrept, deoarece constructorul nu suferă nici o pagubă, lui
fiindu-i restituite toate cheltuielile suportate la efectuarea construcţiei. Ca consecinţă în acest caz ne vom afla în
situaţia în care constructorul se va îmbogăţi, dar fără a prejudicia pe cineva, ceea ce nu contravine principiului
invocat de noi puţin mai sus. La fel nu va fi violat acest principiu nici atunci când proprietarul va plăti
constructorului o sumă egală cu creşterea valorii terenului, fiindcă, deşi constructorul va suferi o pagubă (nu va
primi integral cheltuielile suportate la construcţie), totuşi proprietarul terenului nu se îmbogăţi cu nimic, deoarece el
va plăti constructorului tocmai o sumă egală cu îmbogăţirea sa. Deci, şi în acest ultim caz, vom fi în prezenţa unei
pagube a unuia, însă fără o îmbogăţire nedreaptă a altuia.
Cum va fi apărat constructorul de bună-credinţă dacă proprietarul terenului va refuza să achite despăgubirea
corespunzătoare ? În acest, caz conform prevederilor art. 637 şi 638 constructorul va avea asupra construcţiei un
drept de retenţie. La fel constructorul va avea dreptul să înainteze o acţiune prin care să ceară suma
corespunzătoare. Desigur constructorul de bună-credinţă va putea ridica construcţiile pe cheltuiala doar dacă va dori
acest lucru.
5. Art. 329 alin. 5 se referă la o situaţie specială, şi anume la aceea când construcţia este făcută pe două trenuri
având proprietari diferiţi. Dacă alin. precedente se refereau în egală măsură atât la construcţii cât şi la alte lucrări,
apoi alin. 5 se referă doar la construcţii. După cum putem observa această normă instituie şi o excepţie de la regula
consfinţită în alin. 1 al articolului de faţă. Astfel, dacă construcţia este ridicată în parte pe terenul constructorului şi
în parte pe un teren învecinat, proprietarul vecin poate dobândi proprietatea asupra întregii construcţii, plătind
constructorului o despăgubire, numai dacă cel puţin 1/2 din suprafaţa construită se află pe terenul său. Dacă mai
mult de ½ din construcţie se află pe terenul constructorului apoi vor fi aplicabile regulile din alin. 3 şi 3 din acest
articol. În plus, dacă constructorul va fi de bună – credinţă, clădirea se va afla în proprietatea comună pe cote-părţi a
titularilor dreptului de proprietate asupra terenurilor. Deci, dacă constructorul (el fiind şi proprietarul terenului) va
construi o construcţie atât pe terenul său cât şi pe ternul vecinului şi mai mult de ½ din construcţie se va afla pe
terenul vecinului, el nu va deveni proprietar asupra părţii din construcţie aflată pe terenul său. Acest lucru se va
întâmpla doar dacă vecinul va dori să apeleze la alin. 5, adică doar atunci când vecinul va dori să devină proprietarul
întregii construcţii. Dacă vecinul va dori să devină proprietarul întregii construcţii, el va dobândi un drept de
superficie asupra terenului aferent pe toată durata de existenţă a construcţiei, dar va fi obligat să plătească
constructorului o despăgubire. Despăgubirea va include în sine atât cheltuielile suportate de constructor (acestea
fiind valoarea materialelor plus costul munci) cât şi contravaloarea folosinţei terenului aferent. O asemenea
despăgubire o va putea pretinde doar constructorul de bună-credinţă.
6. În ceea ce priveşte constructorul de rea-credinţă, el va putea pretinde doar 1/3 din despăgubire (valoarea
materialelor şi ostul muncii plus contravaloarea folosinţei terenului aferent.). Constructorul de rea-credinţă va putea
pretinde o despăgubire mai mare, dacă va dovedi că proprietarul ternului vecin este vinovat (spre exemplu
proprietarul terenului pe care se construeşte intenţionat tolerează construirea construcţiei până la final în loc s-ă
ceară încetarea efectuării lucrărilor .)

Articolul 330. Accesiunea mobiliară

(1) În cazul în care se unesc două bunuri mobile avînd proprietari diferiţi, fiecare dintre aceştia poate
pretinde separarea bunurilor dacă celălalt proprietar nu ar suferi astfel un prejudiciu.
(2) Dacă două bunuri care aparţin diferiţilor proprietari s-au unit încît nu se mai pot separa fără a fi
deteriorate sau fără muncă sau cheltuieli excesive, noul bun aparţine proprietarului care a contribuit cel mai
mult la constituirea bunului, prin muncă sau prin valoarea bunului iniţial, fiind obligat să plătească celuilalt
proprietar preţul bunului unit cu bunul principal.
(3) În cazul în care bunul accesoriu este mai de preţ decît bunul principal şi s-a unit cu acesta fără
ştirea proprietarului, ultimul poate cere despărţirea şi restituirea bunului accesoriu unit, chiar dacă din
separare ar rezulta vătămarea bunului principal.
(4) Dacă contractul nu prevede altfel, dreptul de proprietate asupra bunului rezultat din prelucrarea
materiei aparţine proprietarului ei, care este obligat să plătească valoarea manoperei. Se consideră de
asemenea prelucrare scrierea, desenarea, pictarea, imprimarea, gravarea sau o altă transformare a
suprafeţei.
(5) Persoana de bună-credinţă care a transformat prin manoperă materia ce nu îi aparţine dobîndeşte
dreptul de proprietate asupra bunului rezultat dacă valoarea manoperei este superioară valorii materiei,
plătind proprietarului preţul materiei.
(6) Cel care trebuie să restituie bunul rezultat din prelucrarea materiei este în drept să-l reţină pînă va
primi de la proprietarul noului bun suma datorată.
(7) În cazul în care un bun s-a format prin amestecarea mai multor materii (confuziunea) ce aparţin
diferiţilor proprietari şi nici una nu poate fi considerată ca materie principală, proprietarul care nu a ştiut
despre confuziune poate cere separarea materiilor dacă este posibil. Dacă materiile amestecate nu pot fi
separate fără pagubă, bunul format aparţine proprietarilor materiilor proporţional cantităţii, calităţii şi
valorii materiei fiecăruia.
(8) În cazul în care materia unui proprietar de bună-credinţă depăşeşte cealaltă materie prin valoare şi
cantitate, acesta poate cere bunul creat prin amestecare, plătind celuilalt proprietar preţul materiei sau
înlocuirea materiei cu materie de aceeaşi natură, cantitate, greutate, mărime şi calitate sau plata
contravalorii ei.

1. Şi în cazul accesiunii mobiliare regula generală este: proprietarul lucrului principal devine prin accesiune
proprietarul noului bun format prin încorporarea la lucrul principal al unui alt lucru mai puţin important. În art. 330
sunt reglementate trei cazuri de accesiune mobiliară: adjuncţiunea (alin. 1-3), specificaţiunea (alin. 4-6) şi
confuziunea (art. 7-8).
Adjuncţiunea constă în unirea a două bunuri, care cu toate că formează un singur tot, totuşi pot fi despărţite în
aşa fel ca după aceasta să fie posibilă o utilizare normală a lor. Esenţa reglementării din alin. 1 constă în faptul că
dacă sau unit două bunuri având proprietari diferiţi, acestea pot fi separate cu condiţia ca separarea să nu
prejudicieze bunul.
2. Dacă bunurile, care au format un întreg, nu pot fi separate va fi aplicată regula din alin. 2. Legiuitorul în acest
caz a stabilit două situaţii: fie că separarea este imposibilă pe motivul că se va deteriora bunul, fie că separarea va
necesita cheltuieli excesive. În ambele aceste cazuri noul bun va aparţine proprietarului care a contribuit cel mai
mult la constituirea bunului, prin muncă sau prin valoarea bunului iniţial. Tot odată, cel ce dobândeşte dreptul de
proprietate asupra noului bun, la rândul său, este obligat s-ă achite preţul bunului unit cu bunul principal. Deci,
după regula generală proprietarul bunului mai puţin important nu va putea cere separarea bunului din bunul nou
format, ci va putea pretinde doar preţul bunului.
3. Este totuşi posibil ca proprietarul bunului accesoriu să ceară separarea bunului său din bunul principal chiar
dacă ca rezultat al separării va suferi bunul principal. O asemenea separare va fi posibilă doar în cazul în care unirea
bunului accesoriu la bunul principal a fost făcută fără ştirea proprietarului bunului accesoriu. Este de presupus că
proprietarul bunului accesoriu va putea cere separarea doar dacă aceasta nu va afecta şi bunul accesoriu. În caz
contrar vor fi aplicabile regulile din alin. 2.
4. Alin. 4 cuprinde reglementări referitoare la dobăndirea dreptului de proprietate în rezultatul specificaţiunii –
caz în care o persoană face un obiect nou cu materia străină. Spre exemplu un pictor pictează un portret utilizând
pânza şi vopselele altuia. În cazul specificaţiunii nu se unesc două bunuri materiale corporale (aşa cum este la
adjucţiune), ci se uneşte un bun corporal (materia) cu nul abstract (munca pictorului în exemplul nostru). Din
conţinutul în alin. 4, am putea deduce că bunul principal este materia şi manopera este bunul accesoriu. Regula în
cazul specicaţiunii este că dreptul de proprietate asupra bunului rezultat din prelucrarea materiei aparţine
proprietarului ei. Această regulă, stipulată expres în alin. 4, are un caracter dispozitiv, părţile (adică proprietarul
materiei şi cel ce efectuează manopera) pot stabili contrariul (spre exemplu noul bun va aparţine lucrătorului, acesta
fiind obligat să plătească valoarea materialului) Proprietarul materialului, conform regulii generale, este obligat să
plătească valoarea manoperei. Prin prelucrare urmează să înţelegem de asemenea scrierea, desenarea, pictarea,
imprimarea, gravarea sau o altă transformare a suprafeţei.
5. Prin excepţie de la regula generală stipulată în alin. 4, este posibil ca lucrătorul să devină proprietarul noului
bunul, chiar în lipsa unei înţelegeri cu proprietarul materiei. Pentru aceasta este necesar ca lucrătorul să fie de bună –
credinţă, pe de o parte, şi valoarea manoperei să fie superioară valorii materiei (spre exemplu un pictor renumit
pictează un tablou pe o pânză ce nu-i aparţine). Trebuie să considerăm că în acest caz munca este un bun principal
iar materia un bun accesoriu, respectiv lucrătorul va avea obligaţia de al despăgubi pe proprietarul materiei
achitându-i valoarea. Deci, pentru a putea fi aplicabil art.330 alin 5 sunt necesare a fi întrunite două condiţii: 1)
persoana care a transformat prin manoperă materia ce nu-i aparţine (lucrătorul) trebuie să fie de bună – credinţă; şi
2) valoarea manoperei trebuie să fie superioară valorii materiei.
6. După caz, fie proprietarul materiei fie lucrătorul vor avea un drept de retenţie, adică vor fi în drept să reţină
bunul până la achitarea sumei datorate de cel ce dobândeşte dreptul de proprietate asupra bunului apărut în rezultatul
specificaţiunii (a se vedea în acest sens şi comentariu la art. 637).
7. Este posibil ca un bun să se formeze prin amestecul a două materii ce aparţin la doi proprietari diferiţi. O
asemenea situaţie poartă denumirea de confuziune şi este reglementată în alin. 7. Din conţinutul alin. 7 pot fi
desprinse trei situaţii: 1) au fost amestecate mai multe materii formând un nou bun însă una din materii poate fi
considerată principală; 2) nici una din materii nu poate fi considerată principală dar este posibilă separarea
materiilor; 3) materialele amestecate nu pot fi separate fără pagubă. Vom examina pe rând toate aceste trei situaţii.
Dacă una din materii poate fi considerată ca principală şi alta ca accesorie (acest lucru poate fi stabilit pe diferite
criterii – valoarea fiecăruia; cantitatea; calitatea; etc..) apoi noul obiect va putea aparţine proprietarului materiei
principale, respectându-se prevederile art. 330 alin. 8.
Dacă nici una din materii nu poate fi considerată principală dar este posibilă separarea materiilor, atunci
proprietarul materiei care nu a ştiut despre confuziune poate cere separarea materiilor.
Şi în sfârşit dacă materiile amestecate nu pot fi separate fără pagubă, bunul format aparţine proprietarilor
materiilor proporţional cantităţii, calităţii şi valorii materiei fiecăruia.
8. După cum am afirmat puţin mai sus dacă va fi posibil ca o materie să fie considerată ca principală, apoi
proprietarul materiei principale (materia acestuia depăşeşte cealaltă materie prin cantitate ori valoare) poate pretinde
ca bunul creat prin amestec să-i fie transmis în proprietate. Pentru a putea cere acest lucru proprietarul materiei
principale trebuie să fie de bună-credinţă. La rândul său proprietarul materiei principale va fi obligat să plătească
celuilalt proprietar preţul materiei sau înlocuirea materiei cu materie de aceeaşi natură, cantitate, greutate, mărime şi
calitate sau plata contravalorii ei.

Articolul 331. Dreptul dobînditorului de bună-credinţă asupra mobilelor

(1) Nu Dobînditorul de bună-credinţă dobîndeşte dreptul de proprietate asupra bunului mobil şi în

cazul în care cel care a dispus de bun nu era proprietarul lui. există bună-credinţă cînd dobînditorul ştia sau
trebuia să ştie că cel de la care a dobîndit bunul nu era proprietarul lui. Buna-credinţă trebuie să subziste
pînă în momentul intrării î posesiune inclusiv.
(2) Dobînditorul de bună-credinţă nu dobîndeşte dreptul de proprietate asupra bunurilor mobile în
cazul în care bunul este furat, pierdut sau ieşit în alt mod din posesiunea proprietarului contrar voinţei lui
sau dobînditorul l-a obţinut cu titlu gratuit. Această regulă nu se aplică în cazul dobîndirii banilor, a titlurilor
de valoare la purtător sau a bunurilor înstrăinate la licitaţie.

1. Art. 331 urmăreşte scopul apărării intereselor dobânditorilor de bună – credinţă. Norma dată va fi aplicabilă
doar în cazurile în care dobânditorul este de bună-credinţă, respectiv nu va fi aplicabilă cazurilor în care
dobânditorul este de rea-credinţă. La fel norma dată este aplicabilă doar bunurilor mobile. Regula generală din acest
articol este: dobînditorul de bună-credinţă dobîndeşte dreptul de proprietate asupra bunului mobil şi în cazul în
care cel care a dispus de bun nu era proprietarul lui. Spre exemplu, dobânditorul a procurat un bun de la arendator,
acesta nefiind în drept să înstrăineze bunul arendat. Dobînditorul va deveni proprietar al bunului vândut de arendaş
doar dacă nu va şti şi nici nu putea să ştie că arendaşul nu este proprietarul bunului şi deci nu este în drept s-ă
înstrăineze bunul. Buna - credinţă a dobânditorului se presupune, contrariul urmează să fie dovedit de cel ce îl
invocă. Buna sau reaua – credinţă a dobânditorului se va determina în dependenţă de faptul dacă ştia ori nu ştia,
trebuia să ştie sau nu trebuia să ştie, că cel ce înstrăinează bunul nu este proprietarul acestuia. Reaua credinţă nu
poate fi acoperită nici printr-un act. Spre exemplu, reaua credinţă nu va putea fi acoperită prin faptul că dobânditorul
a dobândit bunul de la licitaţie organizată de instanţa judecătorească întru executarea unei hotărâri judecătoreşti,
dacă dobânditorul ştia că cel înstrăinează bunul nu este proprietarul bunului (la licitaţie adevăratul proprietar a
comunicat dobânditorului că bunul este al său). Important este ca buna-credinţă trebuie să subziste până la
momentul întrării în posesie.
2. Dacă regula este că dobînditorul de bună-credinţă dobîndeşte dreptul de proprietate asupra bunului mobil şi în
cazul în care cel care a dispus de bun nu era proprietarul lui, apoi excepţiea de la această regulă este prevăzută în
alin. 2 conform căreia dobânditorul de bună-credinţă nu dobândeşte dreptul de proprietate asupra bunurilor
mobile în cazul în care bunul este furat, pierdut sau ieşit în alt mod din posesiunea proprietarului contrar voinţei lui
sau dobînditorul l-a obţinut cu titlu gratuit. Deci dobânditorul de bună-credinţă nu va dobândi dreptul de proprietate
asupra bunului mobil dacă bunul a ieşit din posesia proprietarului contrar voinţei sale (furt, pierdere, alt mod). La
fel, el, nu va deveni proprietar al bunului mobil dacă la dobândit cu titlu gratuit. Totuşi dobânditorul de bună-
credinţă va dobândi dreptul de proprietate asupra banilor, titlurilor da valoare la purtător şi asupra bunurilor
dobândite la licitaţie chiar dacă aceste bunuri au ieşit din posesia proprietarului contrar voinţei sale. Banii şi titlurile
de valoare la purtător nu vor putea fi revendicate de la posesorul de bună - credinţă nici într-un caz, ceea ce
înseamnă că dobânditorul de bună-credinţă în toate cazurile (avem în vedere acele cazuri când cel ce înstrăinează nu
este proprietarul acestor bunuri) va deveni proprietar al banilor şi al titlurilor de valoare la purtător.

Articolul 332. Uzucapiunea imobiliara

(1) Dacă o persoană, fără să fi dobîndit dreptul de proprietate, a posedat cu bună-credinţă sub nume
de proprietar un bun imobil pe parcursul a 15 ani, aceasta devine proprietarul bunului respectiv.
(2) Dacă un bun imobil şi drepturile asupra lui sînt supuse înregistrării de stat, dreptul de proprietate
se dobîndeşte în temeiul alin.(1) din momentul înregistrării.

1. Uzucapiunea este un mod nou de dobândire a dreptului de proprietate, esenţa căruia constă în faptul că o
persoană poate deveni proprietar al bunului dacă îl posedă pe o perioadă expres stabilită de lege, în condiţiile
stipulate de lege. Referitor la termen acesta diferă în dependenţă de faptul dacă bunul este mobil sau imobil. În
schimb alte condiţii necesare uzucapiunii sunt identice la toate bunurile, ele fiind prevăzute expres în art. 335.
Art. 332 se referă la uzucapiunea imobilelor. Pentru ca imobilele să fie dobăndite prin uzucapiune este necesar ca
cel ce posedă bunul s-ă fie de bună - credinţă şi să posede bunul imobil timp de 15 ani. Buna-credinţă presupune că
posesorul să nu ştie şi nici să nu poate şti că posesia sa este ilegală (a se vedea şi com. la art. 307) . Acest termen
începe să curgă din momentul în care posesia întruneşte toate condiţiile necesare uzucapiunii, acestea după cum am
spus mai sus, sunt indicate în art. 335. Conţinutul art. 332 alin 1 permite a face concluzia că vor putea fi dobândite
prin uzucapiune doar bunurile imobile neînregistrate în registrul bunurilor imobile. Spunem acest lucru, fiindcă o
dată ce bunul este înregistrat în registrul bunurilor imobile se prezumă că toţi au cunoştinţă de acest fapt, şi ca
rezultat cel ce va poseda un bun imobil înregistrat în registrul bunurilor imobile nu va putea dobândi dreptul de
proprietate asupra acestui bun, fiindcă el va considerat că este de rea-credinţă. În aşa fel, într-o asemenea redacţie
art. 332 va avea puţină aplicaţie la practică, ori în majoritatea cazurilor bunurile imobile se înregistrează în registrul
bunurilor imobile. În art. 332 nimic nu se vorbeşte despre faptul cum se va înregistra dreptul de proprietate asupra
bunului imobil în cazul în care vor fi întrunite condiţiile necesare uzucapiunii. Considerăm că cel care timp de 15 ani
a posedat sub nume de proprietar un bun imobil care nu este înregistrat în registrul bunurilor imobile, va putea
dobândi dreptul de proprietate asupra acestui imobil în baza unei cereri adresate instanţei judecătoreşti. În aşa fel vor
fi înlăturate posibilele litigii ce vor putea apărea ca rezultat al dobândirii dreptului de proprietate în urma
uzucapiunii.
2. În conformitate cu prevederile art. 290 dreptul de proprietate şi alte drepturi reale asupra bunurilor
imobile, grevările acestor drepturi, apariţia, modificarea şi încetarea lor sînt supuse înregistrării de stat. Art.332 alin.
2 în principiu spune acelaş lucru. Pornind de la faptul că dreptul de proprietate asupra bunurilor imobile tot timpul
trebuie înregistrat în registrul bunurilor imobile, şi în cazul uzucapiunii dreptul de proprietate urmează a fi
înregistrat în registrul bunurilor imobile.

Articolul 333. Uzucapiunea mobilelor

 Persoana care posedă cu bună-credinţă timp de 5 ani un bun mobil al altuia, comportându-se ca un
proprietar, dobândeşte dreptul de proprietate asupra acestui bun.

1. Referitor la bunurile imobile termenul necesar uzucapiunii este de 5 ani. Şi în cazul bunurilor mobile
posesorul pentru a putea uzurpa trebuie să fie de bună-credinţă. Deşi această regulă se pare extrem de simplă, totuşi
este necesar de a o corela cu cea din art. 331. Astfel, după cum am putut observa, în art. 331 se indică că
dobînditorul de bună-credinţă dobîndeşte dreptul de proprietate asupra bunului mobil şi în cazul în care cel care a
dispus de bun nu era proprietarul lui. Întrebarea, în acest sens, ar fi, care normă urmează să fie aplicată, spre
exemplu în cazul când o persoană a procurat un bun de la o persoană care nu avea dreptul să-l înstrăineze, adică nu
era proprietarul bunului ? Este oare necesar ca într-o asemenea situaţie dobânditorul să posede bunul pe parcursul a
5 ani de zile pentru a putea dobândi dreptul de proprietate, ori va putea apela la art. 331 şi ca rezultat va deveni
proprietar al bunului din momentul primirii bunului în posesie ? Pentru a răspunde la această întrebare urmează să
apelăm şi la conţinutul art. 307 alin. 1. Respectiv, pornind de la conţinutul art. 307 alin. 1, conchidem că regula din
art. 331 va fi aplicabilă ori de câte ori dobânditorul va deveni posesor al bunului mobil în baza unui act juridic
(vânzare-cumpărare; donaţie, moştenire testamentară, schimb etc.). În schimb în cazurile în care posesorul se poate
considera îndreptăţit să posede în urma unei examinări diligente, necesare în raporturile civile, a temeiurilor
îndreptăţirii sale, vom apela la termenul de 5 ani prevăzut de art. 333, şi deci într-o asemenea situaţie posesorul unui
bun mobil va deveni proprietarul acestui bun după expirarea termenului necesar uzucaăiunii.

Articolul 334. Unirea posesiunilor

Pentru a invoca uzucapiunea, posesorul actual poate să unească propria posesiune cu cea a autorului
său.

1. În literatura de specialitate unirea posesiilor mai poartă denumirea de joncţiunea posesiilor. Joncţiunea
posesiilor constă în adăugirea la termenul posesiei actuale a posesorului, a termenului de posesie a autorului său,
adică a autorului anterior. Spre exemplu, o persoană a posedat un bun imobil zece, neînregistrat în registrul
bunurilor imobile zece ani, după care au prelungit să posede acest bun moştenitorii posesorului. Conform
dispoziţiilor art. 334 moştenitorii posesorului (în exemplu nostru), vor putea uni posesia predecesorului lor cu a lor
pentru a putea uzurpa bunul imobil. În exemplu de mai sus moştenitorii vor putea deveni proprietar după ce vor
poseda bunul pe parcursul a 5 ani de zile, adică la posesia anterioară (10 ani) se mai adaugă 5 ani necesari împlinirii
termenului de uzucapiune prevăzut de art. 332 alin. 1.
Regula stipulată în art. 334 referitoare la joncţiune posesiilor, poartă un caracter dispozitiv, lăsând posesorului
actual posibilitatea de a se prevala de posesiunea predecesorului său. După cum am văzut pentru ca posesia să ducă
la dobândirea dreptului de proprietate asupra bunului posedat este necesar ca posesorul să fie de bună-credinţă (art.
332 şi 333). Deşi în art. 335 nu este expres indicat acest lucru trebuie să spunem că posesorul actual va putea uni
posesia sa cu cea a predecesorului (adică se va putea prevala de posesia acestuia) său, doar în cazul în care autorul
posesiei (predecesorul) a posedat bunul cu bună-credinţă. Posesia de rea-credinţă, conform codului civil, nici într-un
caz unu va duce la dobândirea dreptului de proprietate.
Pentru ca unirea posesiilor să, poată avea loc este necesar ca posesorul posterior să fie un succesor al primului
posesor, adică să deţină posesia de la autorul său pe baza unui raport juridic. Aceasta ar însemna că nu va fi posibilă
joncţiunea posesiei atunci când posesorul actual a uzurpat bunul de la posesorul anterior, fără nici un titlu şi fără nici
un drept. O asemenea concluzie se bazează pe faptul că între aceşti doi posesori nu există nici o legătură juridică
care ar face posibilă unirea posesiilor. Dacă nu va exista o asemenea legătură noul posesor va trebui să înceapă o
nouă posesie.
Este de presupus, că regula din art. 335 de cele mai dese ori va fi aplicabilă uzucapiunii imobilelor, fiindcă în
cazul bunurilor mobile posesorul, în cazurile corespunzătoare, va avea posibilitatea să apeleze la regula din art.
331care dispune că dobînditorul de bună-credinţă dobândeşte dreptul de proprietate asupra bunului mobil şi în
cazul în care cel care a dispus de bun nu era proprietarul lui.

Articolul 335. Posesiunea necesara uzucapiunii

(1) Cu excepţia cazurilor expres prevăzute de lege, nu poate produce efecte juridice decît posesiunea
utilă. Pînă la proba contrară, posesiunea este prezumată a fi utilă.
(2) Nu este utilă posesiunea discontinuă, tulburată, clandestină sau precară.
(3) Posesiunea este discontinuă atît timp cît posesorul o exercită cu intermitenţe anormale în raport cu
natura bunului.
(4) Posesiunea este tulburată atîta timp cît este dobîndită sau conservată prin acte de violenţă, fizică
sau morală, care nu sînt provocate de o altă persoană.
(5) Posesiunea este clandestină dacă se exercită astfel încît nu poate fi cunoscută.
 (6) Posesiunea este precară cînd nu se exercită sub nume de proprietar.
(7) Discontinuitatea poate fi opusă posesorului de către orice persoană interesată.
(8) Numai persoana faţă de care posesiunea este tulburată sau clandestină poate invoca aceste vicii.
(9) Posesiunea viciată devine utilă îndată ce viciul încetează.

1. În articolul de faţă sunt numărate condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească posesia pentru a putea produce
efecte juridice, în particular condiţiile necesare uzucapiunii. Regula generală, în acest sens, este că va produce efecte
juridice doar posesia utilă. Posesia va fi utilă dacă va fi continuă, netulburată, publică şi neprecară. Se prezumă că
posesia este utilă, până la proba contrară. Contrariul urmează să fie dovedit de cel ce îl invocă.
2. Viciile posesiei sunt contrariul calităţilor acesteia şi expres sunt numărate în alin. 2 din articolul comentat.
Astfel, posesia este viciată dacă este discontinuă, tulburată, clandestină şi precară.
3. Discontinuitatea posesiei ca viciu al acesteia este contrariu calităţii ca posesia să fie continuă. Posesia trebuie
să fie continuă, adică posesorul trebuie să exercite acte de stăpânire asupra bunului cu o frecvenţă normală potrivit
naturii bunului. Posesia nu trebuie să fie exercitată cu intervale prea mari, adică actele de posesie trebuie să fie
făcute la intervale normale şi într-o succesiune regulată. În caz contrar se va considera că posesie este discontinuă.
În alin. 3 expres este indicat că posesiunea este discontinuă atât timp cît posesorul o exercită cu intermitenţe
anormale în raport cu natura bunului. Bineînţeles că continuitatea posesiei va depinde de natura bunului, fiind
posibile cazuri când nu va nu va fi necesară o interacţiune permanentă cu bunul. Spre exemplu, posesia nu va fi
discontinuă, în cazul când o persoana va poseda o păşune, care, în principiu, poate fi exploatată nu pe tot parcursul
anului ci numai sezonier. Deci, actele de posesie trebuie să fie făcute la intervale normale în raport cu natura
bunului, cu alte cuvinte să fie exercitate în momentele în care le-ar exercita în mod normal adevăratul proprietar al
bunului.
Continuitatea se prezumă până la proba contrară. Când posesorul dovedeşte că a posedat la un moment dat
anterior şi mai posedă în prezent, se prezumă că a posedat în mod continuu în intervalul dintre aceste două
momente. Acest lucru este expres prevăzut în art. 306.
4. O altă condiţie necesară posesiei pentru ca bunul să fie uzurpat este ca posesia să fie netulburată, adică să fie
paşnică. Dacă posesia este tulburată ea nu poate duce la dobândirea dreptului de proprietate asupra bunului posedat.
Alin. 4 dispune că posesiunea este tulburată atâta timp cît este dobândită sau conservată prin acte de violenţă,
fizică sau morală, care nu sînt provocate de o altă persoană. După cum putea observa conţinutul acestei norme este
greu de înţeles. Într-adevăr, ce înseamnă ca posesia este tulburată atunci când este dobândită sau conservată prin
acte de violenţă, fizică sau morală, care nu sînt provocate de o altă persoană ? Trebuie să înţelegem că posesia va
fi viciată atunci când este dobândită sau conservată prin acte de violenţă ale posesorului. Acest viciu al posesiei
(adică violenţa) poate exista atât la momentul dobândiri posesiei cât şi în timpul exercitării acesteia. Spunem acest
lucru, fiindcă în art. 335 alin. 4 se indică că posesia este tulburată atunci când este dobândită sau conservată prin
acte de violenţă. Ce înseamnă că posesia să fi dobândită prin acte de violenţă credem că este clar pentru toţi. Dar,
ce înseamnă ca posesia să fie conservată prin acte de violenţă ? Dispunând în aşa fel, legiuitorul a considerat că
posesorul nu-şi va putea face singur dreptate atunci când va fi deposedat de bun, respectiv nu va avea dreptul de a
recurge la acte de violenţă pentru aşi reîntoarce posesia asupra bunului, adică a conserva posesia, ci va putea
recurge la acţiunile posesorii pentru a obţine încetarea tulburării.
5. Pentru ca posesia să fie utilă la fel este necesar ca ea să fie publică, adică să nu fie clandestină. Lin. 5 din
norma comentată arată că posesiunea este clandestină dacă se exercită astfel încât nu poate fi cunoscută. Deci,
posesorul trebuie să exercite actele de posesia ca proprietarul, adică public fără a căuta să la ascundă. Când
posesorul caută să ascundă actele sale, este natural să presupunem că posesia lui este clandestină. Reieşind din faptul
că bunurile imobile prin natura lor nu pot fi susceptibile de acte de posesie clandestină, adică ascunse, urmează să
facem concluzia că clandestinitatea posesiei va fi aplicabilă proprietăţii mobilelor.
6. Alin. 6 cere ca posesia să fie exercitată sub nume de proprietar, adică să nu fie precară. Posesia este precară
atunci când posesorul posedă pentru altul şi nu pentru el însuşi. Sunt consideraţi detentori precari aşa posesori ca
locatarii, depozitarii, uzufructuarii .... . Toate aceste persoane deţin bunul în baza unui titlu, şi sunt obligate la
expirarea termenului actului, în baza căruia deţin bunul, să-l restituie proprietarului. Deci, un detentor precar nu
poate uzucapa bunul care îl deţine în baza unui act juridic.
7. Discontinuitatea este un viciu absolut, în sensul că poate fi invocat împotriva posesorului de către orice
persoană care are un interes să conteste posesia. Un asemenea caracter al discotinuităţii este expres prevăzut în alin
7.
8. Spre deosebire de clandestinitate, posesia tulburată şi posesia clandestină sunt considerate vicii relative. Spre
exemplu, în cazul posesiei tulburate, acest viciu al posesiei va putea fi invocat doar de cel care a fost deposedat de
bun prin violenţă şi nu va putea fi invocat de late persoane. Cu alte cuvinte doar victima violenţei poate invoca acest
viciu al posesiei, respectiv pentru toate celelalte persoane, posesia nu este viciată, şi ele nu pot invoca împotriva
posesorului violenţa care nu a fost îndreptată împotriva lor. Astfel, după cum se explică în surse de specialitate, cu
care suntem solidare, când posesorul actual, pentru a se pune în posesia, a întrebuinţat violenţa împotriva unui
posesor anterior, care nu era nici acesta adevăratul proprietar, numai primul posesor poate opune viciul de violenţă
posesorului actual, fiindcă doar el a fost victima violenţei. Violenţa poate fi atât fizică cât şi morală (art. 335 ali.4).
 La fel ca şi violenţa, după cum am spus, şi clandestinitatea este un viciu relativ. Aceasta înseamnă că posesia
clandestină nu se consideră viciată decât faţă de persoana căreia posesorul ia ascuns posesia sa. Persoanele, faţă de
care posesia a fost exercitată în mod public, nu pot invoca acest viciu de posesie.

Articolul 336. Întreruperea termenului necesar pentru invocarea uzucapiunii

(1) Cursul termenului necesar pentru invocarea uzucapiunii (prescripţia achizitivă) nu poate începe,
iar dacă a început nu poate continua, în perioada în care este suspendată curgerea termenului de prescripţie
extinctivă a acţiunii de revendicare.
(2) Cursul termenului necesar pentru invocarea uzucapiunii se întrerupe dacă a fost înaintată o
acţiune de revendicare faţă de persoana care posedă sub nume de proprietar sau faţă de posesorul mijlocit.
În acest caz, cursul prescripţiei se întrerupe numai faţă de persoana care a înaintat acţiunea.
(3) În cazul în care cursul prescripţiei extinctive a fost întrerupt, timpul scurs pînă la întrerupere nu se
calculează. După întrerupere poate să înceapă un nou termen.

1. Dreptul de proprietate asupra bunurilor se va dobândi prin uzucapiune, doar dacă posesorul va poseda
bunul într-un interval de timp stipulat de lege: 15 ani pentru bunurile imobile şi 5 ani pentru bunurile mobile.
Dacă înăuntrul acestui termen survine o împrejurare, prevăzută expres şi exaustiv în art. 336, atunci termenul
necesar pentru invocarea uzucapiunii se întrerupe.
Din conţinutul art. 336 se desprind două temeiuri de întrerupere a termenului de prescripţie achizitivă: a)
temeiurile ce duc la suspendarea termenului de prescripţie extinctivă; şi b) înaintarea unei acţiuni de
revendicare a bunului de la posesor. Pentru ca ambele aceste temeiuri să aibă efect de întrerupere a
termenului de prescripţie achizitive este necesar ca ele să se petreacă înăuntrul acestui termen, adică
înăuntrul termenului de 15 ani – în cazul bunurilor imobile şi 5 ani în cazul bunurilor mobile.
În alin. 1 expres nu sunt numite cazurile de întrerupere, ci se face trimitere la cazurile de suspendare a
curgerii termenului de prescripţie extinctivă. Cazurile de suspendare a termenului de prescripţie extinctivă
sunt numărate în art. 274. De asemenea urmează să avem în vedere şi temeiurile de suspendare a termenului
de prescripţie prevăzute în art. 275 şi 276. Deci, termenul necesar pentru invocarea uzucapiunii se va
întrerupe dacă:
- înaintarea acţiunii este imposibilă din motive de forţă majoră;
- executarea obligaţiilor este amânată;
- creditorul sau debitorul face parte din rândul forţelor armate puse pe picior de război;
- creditorul este incapabil sau este limitat în capacitatea de exerciţiu şi nu are un reprezentant legal;
- este suspendat actul normativ care reglementează raportul juridic litigios;
- activitatea autorităţilor judecătoreşti de a căror competenţă ţine soluţionarea litigiului dintre părţi
este suspendată;
- sunt întrunite condiţiile stipulate în art. 275 şi 276.
2. Când un terţ cheamă pe posesor în judecată, înaintând o acţiune de revendicare, prescripţia posesorului
se află întreruptă prin efectul înaintării cererii în judecată. Acest temei de întrerupere a termenului de
prescripţie achizitivă este prevăzut în alin. 2 al normei comentate. Dacă acţiunea în revendicare este
satisfăcută, posesorul pierde posesia şi nu mai putem vorbi de o curgere a termenului uzucapiunii. Dacă
acţiunea în revendicare a fost respinsă, posesorul va rămâne în posesie şi se va considera că posesia lui este
valabilă. După cum putem observa soarta prescripţiei şi efectul întreruptiv al cererii în judecată depind de
hotârărea instanţei judecătoreşti prin care se va admite sau se va respinge acţiunea în revendicare. Apare
întrebarea dacă simpla înaintare a acţiunii de revendicare va avea efect de întrerupere a prescripţiei achizitive.
Răspunsul îl găsim în propoziţia finală din alin. 2 conform căreia în cazul înaintării acţiunii de revendicare,
cursul prescripţiei se întrerupe numai faţă de persoana care a înaintat acţiunea. Ce urmează să înţelegem
prin prevederea că în cazul înaintării acţiunii de revendicare, cursul prescripţiei se întrerupe numai faţă de
persoana care a înaintat acţiunea ? Această prevedere legală impune a face concluzia că simpla înaintare a
acţiunii de revendicare nu va avea efect de întrerupere a termenului de prescripţie în toate cazurile. Înaintarea
acţiunii în revendicare va avea efect doar către cel ce înaintează o asemenea acţiune, şi respectiv nu va putea
afecta pe posesorul bunului. Cel ce înaintează acţiunea în revendicare va putea apela la acest temei de
întrerupere a termenului de prescripţie achizitive doar în următorul caz. Spre exemplu termenul, de 5 ani,
necesar uzucapiunii a început să curgă pe 1 ianuarie 2003 şi se va sfârşi pe 1 ianuarie 2008. Acţiunea în
revendicare a fost înaintată pe 30 noiembrie 2007. Hotărărea prin care a fost satisfăcută acţiunea în
revendicare a devenit definitivă şi irevocabilă la 30 noiembrie 2008. Observăm că între înaintarea acţiunii şi
pronunţarea hotărârei a trecut un interval de timp. Dacă prescripţia ar înceta să curgă numai prin efectul
hotărârei care dă câştig de cauză reclamantului(aşa cum este în exemplul nostru), se va întâmpla că termenul
prescripţiei achizitive să se împlinească în cursul procesului, în intervalul dintre înaintarea cererii şi
rămânerea definitivă a hotărării judecătoreşti, în cazul nostru termenul necesar uzucapiunii trebuia să se
împlinească la 1 ianuarie 2008, adică în perioada în care acţiunea de revendicare se examina în instanţele
judecătoreşti. În acest caz, hotărîrea nu ar mai avea nici un efect, şi reclamantul ar pierde bunul numai din
cauza îndeplinirii termenului prescripţiei achizitive în timpul examinării litigiului, deşi acţiunea lui era
fondată şi deşi acţiunea a fost înaintată până la împlinirea prescripţiei. Dispoziţia din art. 336 alin. 2 a
înlăturat acest rezultat nedrept, şi a considerat că prescripţia achizitivă, în acest caz, se va considera întreruptă
chiar din momentul înaintării acţiunii de revendicare. Tot odată, dacă în exemplul nostru, acţiunea va fi
respinsă, termenul de prescripţie achizitivă va fi considerat că sa împlinit la 1 ianuarie 2008, şi deci înaintarea
cererii la 30 noiembrie nu va întrerupe curgerea prescripţiei.
3. În alin. 3 sunt prevăzute consecinţele întreruperii termenului de prescripţie achizitive. Principalul efect
al întreruperii prscripţiei este acela de a şterge, cu caracter retroactiv termenul scurs până atunci. După
întrerupere începe să curgă o nouă prescripţie care are aceeaşi natură şi aceleaşi caractere, ca şi cea
întreruptă. Dacă vom fi în prezenţa întreruperii prescripţiei datorită înaintării acţiunii de revendicare, atunci
hotărârea judecătorească, prin care se va pronunţa asupra acestei acţiuni, va avea tot timpul un caracter
retroactiv, fiindcă în caz că acţiunea a fost respinsă, se consideră că ea nu a existat, şi ca consecinţă
prescripţia se continuă fără întrerupere, iar în caz că acţiunea a fost admisă, prescripţia se consideră întreruptă
din ziua înaintării acţiunii. Efectele întreruperii prescripţiei achizitive poartă un caracter relativ, adică se
referă doar la cel ce a înaintat acţiunea în revendicare şi posesorul bunului şi nu se vor răsfrânge asupra altor
persoane. Spre exemplu dacă se va înainta ulterior către posesor o nouă acţiune de revendicare, posesorul se
va putea opune invocând faptul că o asemenea cauză a fost deja judecată, adică va opune puterea lucrului
judecat. Pe de altă parte dacă o altă persoană va înainta către posesor o acţiune de revendicare, posesorul nu
va putea opune puterea lucrului judecat, fiindcă după cum am afirmat efectele hotărârei prin care sa pronunţat
asupra acţiuni de revendicare sunt relative.