Şcoala sistemică

Şcoala sistemică reprezintă de fapt o sinteză a precedentelor şcoli, fiind cea mai tânără dar
şi cea mai complexă şi aplicativă în acelaşi timp. Dintre reprezentanţii săi reputaţi 
menţionăm nord-americanii Jay Forrester, Peter Drucker, R. Johnson, francezii J. Melese şi
J. Lobstein, ruşii C. Popov şi Gutstein, I. V. Blauberg, V. N. Sadovski, E. G. Iudin.

Prin abordarea sistemică pe care o promovează, şcoala s-a impus rapid şi a câştigat un larg
interes datorită caracteristicilor sale principale:

 concepţia de tratare a sistemelor şi proceselor într-o viziune integratoare;

 evidenţierea caracteristicilor integrative pe care le posedă sistemul şi care nu sunt
proprii nici unuia dintre subsisteme (luate separat);
 operarea cu un ansamblu metodologic simplu şi unitar, valabil pentru toate
sistemele în general;
 capacitatea de a evidenţia legăturile între sisteme foarte diferite ca amploare şi
complexitate, pe baza efectuării analizei de sistem;
 realizarea conexiunii logice a informaţiilor între ştiinţele generale şi particulare, din
domeniul filozofiei până în domeniul profesional;
 reprezintă o cale importantă de apropiere a punctelor de vedere ale managerilor.

Teoria de bază a şcolii sistemice o constituie Teoria generală a sistemelor (TGS), formarea
sa ca ştiinţă fiind legată de lucrările lui Ludwig von Bertalanffy, către mijlocul secolului al
XX-lea. El a elaborat metode de analiză sistemică în biologie, fiind preocupat de crearea
unei teorii generale a sistemelor într-o formulare matematică.

În ceea ce priveşte contribuţia lui Peter Drucker la Şcoala sistemică, autorul precizează că
inovaţia este cauza principală a evoluţiei societăţii. Soluţia de perspectivă a progresului
accelerat al oricărei naţiuni este sistemul antreprenorial naţional, opus celui politic. În ceea
ce priveşte practica inovaţiei, Drucker arată că inovaţia este instrumentul specific al
antreprenorilor, putând fi în acelaşi timp şi o disciplină care poate fi învăţată şi practicată.