Se ivea o nouă zi. Răsăritul a găsit-o trează. Privea fascinată tangoul dintre zi și noapte.

Era o
promisiune. Își spunea în șoaptă: „ Dacă s-ar putea inocula liniștea și promisiunea asta în
fiecare om” Zâmbi și își trecu mâna prin părul ușor ciufulit ca și cum ar fi vrut să alunge
iluzia din acel gând. Știa că din iluzii pot apărea dezamăgiri și răni. S-a hrănit cu ele atunci
când a îmbrăcat haina falsei realități. Când oamenii au început să nu mai poarte masca
falsității, sufletul ei a început să adune cicatrici. Nimic nu mai avea strălucirea aceea de care
fiecare om avea nevoie. Atunci a fost momentul în care s-a reîntors cu adevărat către ea. Se
redescoperea și își reclădea sufletul cu răbdare.

Cu adierea gândurilor în tâmple şi-a întors privirea către tabloul la care a lucrat în ultimele
zile. S-a apropiat de el aşa cum se apropie de copii când dorm cu blândeţe și grijă. Parcă se
temea să nu tulbure linişteaRenaşterii. Atunci şi-a dat seama că mai era nevoie de ceva.
..Pensula a început să prindă viaţă. Și Renaşterea se desăvârșea. .

S-a dat un pas în spate și în timp ce își privea fărâma de suflet ce pulsa pe pânza zâmbi. și
spunea: Acum mai că aș încerca....sau mai bine nu. Încă nu. E doar o pasiune, o joacă.

Și totuşi după ce s-a îmbrăcat să plece s-a surprins luând tabloul cu ea. Era ca un copil curios
să vadă cum ar arăta expus. Știa că lunea nu prea sunt clienți și voia să vadă cum se simte.

Când a intrat în galerie a simțit un fior. A presupus că era de la aerul condiţionat. Liniștea
galeriei îi era complice. Respira adânc, liniştea o lăsa s-o îmbrăţişeze. A scos tabloul din mapă
și l-a aşezat în colțul noilor expozanți. În ochii ei se vedea emoția și a început să se lase
purtată de imaginație, când deodată liniștea a fost spartă de un claxon ce răsuna puternic . A
întors capul către geam și a văzut cum un bărbat elegant încerca să traverseze rapid.  Părea
foarte grăbit, si preocupat.. Lucrul acesta și silueta sa înalta i-au atras atenția. A ieșit afară și
și-a dat seama că nu a auzit claxonul și era în pericol. O mașina venea cu  viteză. A apucat să-
l strige să se retragă rapid pe trotuar. Omul s-a uitat la ea și văzându-i expresia feței, a înțeles
că era în pericol și s-a întors pe trotuar. După ce pericolul a trecut, a început să respire normal,
apoi a traversat atent  intrând în galerie. Liniștea  l-a învăluit. A căutat-o din priviri, dar nu a
văzut-o de la început. În schimb tabloul era acolo și îl atrăgea. Părea că cine l-a pictat îi
vorbea lui.
Dintr-o dată acea neliniște și grabă pe care o simțea de la prima rază a dimineții, s-a ridicat de
pe inima lui ca un abur de cafea în orele dimineții. La răsărit știa că trebuia sa ajungă la noul
loc de muncă, dar pe lângă asta avea senzația că cineva îl așteaptă să ajungă la o întâlnire la 
care până acum întârziase prea mult, parcă o viață. Acum, când  privea tabloul, timpul curgea
altfel. Simțea că îl străbate un fior.Destinul încerca sa îi spună ceva? Dacă da, ce?

Și-a trecut mâna pe tâmplă ca și cum cu acel gest banal toate gândurile ar fi fost alungate.
Apoi a mai zăbovit un pic respirând adânc. Când s-a întors,  ușor neatent, s-a lovit de....Ea.
Atunci i-a văzut ochii albaștrii cu reflexe verzi întocmai ca un val al mării într-o seară
parfumată de vară. Murmura emoţionat:

- Scuzaţi. Nu am fost atent. Mulțumesc că m-ați salvat acolo pe trecerea de pietoni! Eram
undeva departe cu gândul...

Ea i-a răspuns aproape șoptit :

- Mă bucur că am fost acolo, atunci. Data viitoare sper să fiți mai atent. 

În timp ce îi răspundea își dădea seama că se pierdea în ochii lui. Albastrul cerului s-a revărsat
în ei. Deși acum erau neliniștiți, simțea că cei care îl cunosc se liniștesc privindu-i. Sau poate i
se părea. Dar sufletul nu poate, nu ştie să mintă.

Emoţia momentului s-a risipit, când pe ușa a intrat grăbita, lăsând în urm o boare de vară,
proprietara galeriei. Cu o voioşie debordanta le-a spus:

- Salutare, dragilor.! Văd ca v-ați cunoscut deja. Ana - Ștefan. Ștefan - Ana.

Pe chipul Anei se citea uimirea. Habar nu avea că Deea s-a hotărât să angajeze pe altcineva.
Ce însemna asta? Avea de gând să înlocuiască pe cineva? Dacă da, pe cine? Oare era vizată? 
Cu toate aceste întrebări în minte spuse cu o urmă de zâmbet pe buze

- Încântată. Sper să vă placă aici. Suntem ca o familie sau cel puțin așa îmi place mie să
cred.

Ștefan de abia atunci și-a dat seama că se afla în galeria în care se afla noul său loc de muncă.
A răspuns oarecum stângaci:

- Mulţumesc. Aveți un nume la fel de frumos ca picurul de mare din ochii dumneavoastră.
Ana a simţit cum roșește. Trecuse ceva vreme de când cineva îi făcuse un compliment. Bănuia
că era din complezență pe care o impuneau bunele maniere, dar totuși simțea că e o doză de
sinceritate. Deea a intervenit grăbită

- Ştefan e aici ca să atragă mai mulți clienți. Are un fler aparte. Plus că e un iubitor de artă.
- De fapt, aș avea o idee. Ce ar fi să organizăm o seară de artă totală? De la pictură,
muzică, poezie, proză, desen, teatru. Tot ce înseamnă artă.
- Da, dar noi suntem o galerie ...
- De artă. Mi se pare o idee foarte bună. Noi de ce nu ne-am gândit la asta, nu știu. I-a
răspuns Ana Deei, cu un aer ştrengăresc.
- Ok, mydears. Voi sunteți echipa responsabilă pentru săptămâna de artă totală.  Amândoi
iubiți călătoriile, așa că proiectul acesta e al vostru.
- Ana și Ștefan s-au uitat unul la altul și au zis aproape la unison, râzând:
- Da, șefa. Dacă e ordin, cu plăcere.

Au început să discute și să pună cap la cap fiecare idee. Seara târziu totul era stabilit. A doua
zi au plecat prin țară și mai apoi prin lume să caute artiști ce aveau nevoie de un spațiu mai
nonconformist de expunere. Pintre orașe, nume și idei aflau și lucruri despre ei doi. Aveau
pasiuni comune, iubeau marea și călătoria. Ana a descoperit că Ștefan era empatic și
competitiv. Ștefan şi-a dat seama, că deși Ana părea fragilă, era puternică și credea că fiecare
om avea o doză de bunătate și frumos în el. Nu era naivă, doar că nu a permis vieții să-i ia
credința asta.

De fapt așa a început călătoria lor unul către celălalt. Cu fiecare  tablou, melodie, poveste sau
program artistic alese de ei. Îi apuca de multe ori răsăritul soarelui în timp ce vorbeau despre
viață.   Duceau amândoi acolo în suflete povești cicatrici. Au ridicat ziduri ce nu credeau că
vor mai fi date jos vreodată și care au apărut de teamă sau din oboseală ce vine după mult prea
multe provocări și încercări dureroase .

Păşeau cu grijă unul în lumea celuilalt. Erau uși care nu mai fuseseră deschise de mult, dar
care acum se lăsau cel puțin întredeschise. Așa și-au împărtășit poveștile de viață, reușitele,
eșecurile, visurile  tăinuite și au descoperit că de cele mai multe ori călătoriile lor prin viață
semănau. Inimile lor purtau același tip de cicatrici.. i a

„ Poate că așa e în viață. Trăim la fel, la mii de kilometrii distanță sau la  metrii apropiere, fără
să știm atunci.  Avem impresia că ceea ce știam despre noi e un fals, când de fapt falsul ne-a
fost inoculat de către minciuna cosmetizată frumos de cei care spuneau că ne iubesc. Mai
apoi, ne întâlnim și ne împărtășim ceea ce am învățat. Ca  să devenim mai înțelepți și să ne
putem ridica și merge mai departe, de data asta mai îmbogățiți cu noi înșine și cu cel alături de
care ne-am ridicat”  Scria Ana într-o seară pe un șervețel în timp ce îl aștepta pe Ștefan să
coboare.

Stefan, în timp ce cobora scările a văzut-o și inima lui iar a trebuit. Îi era din ce în ce mai clar
că ceea ce se întâmplă intre ei avea ceva magic, ceva hotărât în altă parte.

A ajuns lângă ea, dar era prinsă într-o convorbire telefonica cu Deea, despre ceea ce au ales
pentru Săptămâna Artei totale. Așa că a început să se joace cu colțurile unui șervețel când a
observat ceea ce Ana a scris cu câteva minute în urmă.  Zâmbea când Ana a închis telefonul.
Ea se uita  mirată la el, când privirea i-a alunecat pe șervețel:

- Cu destinul poţi sa mergi mână în mână sau poți să lupţi. Noi am luptat și ne-am întâlnit.
Eu aveam un suflet încă întrebător, dar marea din ochii tăi și zâmbetul tău mi-au fost
răspuns și mir vindecător. Vrei sa mă primeşti în sufletul tau? Să mă lași să te îmbrăţişez
o viață cu iubirea inimii mele. Ești adevărul meu.

Ana a ridicat ochii și l-a privit pe Ștefan. Marea din privirea ei întâlnea cerul din ochii lui. A
luat un marker și după câteva secunde s-a apropiat de el. Nu mai era nevoie de cuvinte. Mâna
ei, nu mai încerca sa alunge gândurile, ci s-a așezat cuminte lângă a lui, în timp ce în palma ei
era desenată o inima ce pulsa pe niște aripi și o ușă deschisă.

Atunci, Ştefan și-a dat seama că tabloul pe care l-a văzut in acea zi era al Anei. Acolo era
toată povestea ei. .O iubea de atunci. Sau poate mai demult. Dincolo de azi sau ieri.

Ana simțea la fel. El a devenit omul cu cerul în privire, bucățica ei de lume în care în sfârșit
era bine. Știa că perfectul nu exista decât în basme. Dar acum avea curaj să se aventureze și
într-un imperfect simplu și fermecător.

Au ieșit din hotel cu chipurile luminate de liniștea pe care o are fiecare om atunci când știe că
e lângă persoana perfectă pentru el. La un moment dat s-au auzit clopotele unei bisericuțe, iar
undeva în zare a apărut un curcubeu. Era binecuvântarea de Sus a iubirii lor. Ștefan a șoptit:

- Acum știu că sunt acolo unde trebuie și cu cine trebuie. Nu mai trebuie să hoinăresc
cautând.

Ana a privit spre Cer și a murmurat:

 - Mulțumesc. Am reînvățat să iubesc, să zâmbesc. Am renăscut și acum știu ce înseamnă
să lași visurile să prindă aripi, căci nu mă mai tem să visez. Sunt lângă omul cu care îmi e
sufletul liber și sunt eu.

In timp ce se țineau de mână și sufletele dansau tangoul iubirii curcubeului, Ștefan a strecurat
pe degetul ei un inel ce avea culoarea mării și cerului. Un val calm care se aşează lin la
marginea unui mal, ca doi îndrăgostiţi ce îşi şoptesc iubirea și visele.